ADMINISTRAREA OXIGENULUI - OXIGENOTERAPIA

Oxigenoterapia reprezintă administrarea oxigenului la concentrații mai mari decât cele

din mediul ambiant(20,9%), pentru corectarea unor cercuri vicioase induse de prezența
hipoxemiei(scăderea presiunii parțiale a oxigenului în sânge). Hipoxemia este dovedită prin
PaO2<60 mmHg sau SaO2<90% aer ambiant(a.a).
Oxigenoterapia reprezintă o modalitate importantă de tratament în îngrijirea pacienților cu
boli respiratorii, atât în puseele acute cât și în administrarea cronică(crește supraviețuirea
pacientului mai ales la cei cu BPOC sever).
Sursa de oxigen include gaz sau lichid comprimat, concentrator de oxigen, livrat
bolnavului prin intermediul unei canule nazale, la un debit de 2-5 l/min. Sursa poate fi
staţionară, la domiciliul bolnavului, şi portabilă, atunci când activitatea bolnavului impune
deplasarea lui.
Scop:
- terapeutic = asigurarea unei cantităţi corespunzătoare de oxigen la țesuturi în scopul
combaterii hipoxiei (oxigenarea redusă a țesuturilor) determinată de
 scăderea oxigenului alveolar
 diminuarea hemoglobinei
 tulburări în sistemul circulator
 probleme care interferează cu difuziunea pulmonară
Hipoxia poate fi:
 anemică prin reducerea hemoglobinei
 histotoxică prin blocarea la nivelul celulelor
 circulatorie prin tuburări de circulație
Tipuri de oxigenoterapie
 oxigenoterapia de lungă durată(OLD)
 oxigenoterapia de scurtă durată
 oxigenoterapia în sistem ambulatoriu
 oxigenoterapia din timpul exacerbărilor BPOC
 oxigenoterapia în situații speciale: călătorii, reabilitare pulmonară, îngrijiri paleative
Indicații:
 hipoxii circulatorii (insuficiență cardiacă, edem pulmonar, infarct miocardic)
 hipoxie respiratorie (șoc, anestezie generală, complicații postoperatorii, nou născuți).
 restabilirea nevoilor de oxigen pentru a menține pragul de saturație arterială în limite
fiziologice 95-96% și a combate hipoxia determinată de alterarea factorilor ce
condiționează trecerea oxigenului de la nivel alveolar în sânge.
Oxigenoterapia de lungă durată se recomandă pacienților
- cu o SaO2 ≤ 88% în aerul ambiant sau PaO2 < 7,3kPa (55mmHg )
- ce sunt în stare stabilă, nu prezintă exacerbări și edeme periferice în ultimele 4
săptămâni
- la care se constată PaO2 în repaus între 56-59 mmHg sau SaO2 de 89% cu sau fără
hipercapnie (creșterea presiunii parțiale a dioxidului de carbon PaCO2 > 45 mmHg)
dacă
 au policitemie secundară /poliglobulie (Ht ≥55%)
  prezintă hipertensiune pulmonară
 au cord pulmonar cronic cu insuficiență cardiacă
 la spirometrie au VEMS < 1,5 L
 PaO2 > 60 mm Hg sau SaO2 > 90 mmHg cu documentaţie medicală
justificativă
 pacientul este ex-fumător de cel puţin 1 lună sau nefumător
 pacientul prezintă complianță bună cu folosire minim 15h/zi a oxigenului
Indicații relative a oxigenoterapie avem la pacienții cu PaO2 între 7,3-8 kPa, dacă prezintă
edeme periferice.
Indicații controversate în cazul mucoviscidozei și a bolilor restrictive(ca alveolita fibrozantă
sau pneumoconiozele).
Indicații paleative – în cazul cancerelor pulmonare în faze avansate sau boli pulmonare
obstructive sau fibrozante în stadii terminale(oxigenul reduce dispneea și fatigabilitatea)
Oxigenoterapia de scurtă durată se indică pacienților cu
- Hipoxemie acută
- Infarctul miocardic – se adminstrează 6l/min
- Pneumotorax
- Hipoxie fără hipoxemie: anemie cronică, stări preoperatorii, atacuri acute de astm, șoc
hemoragic etc.
Oxigenoterapia în ambulator
Se adresează pacienților care beneficiază de OLD și au o activitate scăzută, uneori în
timpul unor deplasări sau în ambulanță aceștia pot beneficia de administrarea; debitul de
oxigen în acest caz va fi stabilit la același nivel ca cel din timpul utilizării la domiciliu.
Oxigenoterapia în paleație
Administrarea oxigenului la pacienții cu cancer pulmonar și hipoxemie (SaO2<90%) va
reduce dispneea. La cei fără hipoxemie administrarea nu aduce nici un beneficiu.
Surse de oxigen:
- stație centrală de oxigen sau microstație
- butelie de oxigen (de 300-10.000l oxigen comprimat la 150atm.)
- concentratoare/extractoare de oxigen
Pentru a se putea administra, presiunea se reglează cu reductorul de presiune (debitmetrul,
care indică volumul în litri de oxigen pe minut) și se modifică cu ajutorul barbotorului
Concentratorul/extractorul de oxigen- avantaje
 este un aparat ce separă oxigenul de azotul din aer cu ajutorul a două filtre de zeolit
(cristal ce îmbogățește aerul ambiant cu oxigen). Filtrul de burete care este poziționat
în diverse locuri în funcție de aparat, se va curăța odată pe săptămână. Curățarea se
face prin aspirarea prafului sau scuturare după care urmează o splălare cu apă și
săpun. Nu se va curăța cu detergenți. Se va usca înainte de a fi repus la locul său.
 funcționează pe bază de curent electric
 debitul este reglabil până la 5l/min, reglarea fiind ușoară
 are o greutate de 23-25 kg, dar poate fi deplast ușor prin încăpere pentru că are rotițe
 este sigur, ieftin, ușor de manipulat pentru că nu necesită reîncărcare
 nu necesită reductor de presiune, presiunea este sub o atmosferă față de tuburile de
oxigen la care presiunea este de 150 atmosfere
Fig 28. Sursă de oxigen- butelie
a — butelia de oxigen cu : 1 — robinetul bombei ; 2 — reductor de presiune ; 3,4 — manometre ; 5 — robinet
de închidere ; 6 — robinet de reglare a presiunii de ieşire a oxigenului ; 7 — lanţ de fixare ; b —
umidificator(detaliu) cu 8 — oxigen de la butelie ; 9 — tub spre bolnav.

Dezavantaje
 nu este portabil, costuri mari
 necesită conectare la o sursă de curent
 zgomotul este de 50-60 decibeli
 cu cât se crește debitul de O2 cu atât va scădea concentrația de O2 din aerul livrat
Precauţii în utilizarea surselor de oxigen
 deoarece oxigenul favorizează combustia, prezența sa trebuie atenționată
 pacienții și vizitatorii vor fi atenționați asupra pericolului fumatului sau al unei flăcări
în preajma sursei de oxigen
 se vor verifica echipamentele electrice din încăperea respectivă
 se vor evita utilizarea materialelor generatoare de electricitate statică(materiale
sintetice) şi a materialelor inflamabile (uleiuri, alcool)
 aparatele de monitorizare sau aspirare vor fi plasate în partea opusă sursei de oxigen
 transportul buteliilor cu oxigen se va face pe cărucioare, evitându-se lovirea lor în
timpul transportului
 buteliile cu oxigen vor fi așezate în poziție verticală, pe un suport și fixate de perete
cu inele metalice, departe de calorifer sau sobă
 cunoașterea de către personalul care manevrează oxigenul, a locului de amplasare a
extinctoarelor și a modului de utilizare a acestora
Interfețe utilizate în administrarea oxigenului:
Măști cu preformanță fixă
 Mască cu rezervor- “The non rebreathing mask”
- are un rezervor de oxigen cu 2 valve unidirecţionale (de fiecare parte a măştii) care
permit ventilarea aerului expirat şi în acelaşi timp previne inspirarea acestuia în
rezervorul ataşat
- se poate asigura un debit de oxigen(10-15 l / min)
- se poate realiza un FiO2 de 0.8-0.95(fracție inspirată a O2=FiO2)
- utilă în urgenţe
- poate cauza iritația tegumentelor feței
 Fig. 29- Concentratoare de oxigen
 .
 Mască cu reinhalare parțială -“The partial rebreathing mask”
- este o mască simplă, cu un balon din material de plastic care funcţionează ca un
rezervor de oxigen
- ajută la livrarea unor concentraţii crescute de O2 la un flux redus
- la 6 L/min eliberează o concentraţie de oxigen de 40-50 %, iar la 10-15L/min de 60 %
- se poate ajunge la un FiO2 de 0.7-0.85
- Nu se utilizează la pacienții cu arsuri ale feței
 Mască Venturi
- bazată pe principiul lui Bernoulli, asigură o concentraţie fixă de O2, fără a fi
influenţată de volumul curent
- asigură un FiO2 controlat de 24%, 28%, 35%, 40% sau 60%.
- măştile sunt însoţite de jeturi colorate şi codate care produc un FiO2 cunoscut la un
debit de oxigen dat
- FiO2=20%+(4xdebit de O2 în l/min)

Fig 30 Mască cu reinhalare parțială Fig. 31 Masca venturi

Măştile cu performanţe variabile
 Mască facială simplă
- Nu prezintă valve sau rezervor ataşat
- Cu un debit de oxigen de 5-15 l/min, o mască facială simplă asigură un FiO2 de 0.40-
0.60.
Avantaje: simplitatea sistemului, fără risc de epistaxis, costuri mici, se pot utiliza la cei
cu obstrucţie nazală
Dezavantaje: disconfortul, interferenţe cu alimentarea, hidratarea şi expectoraţia
Tehnica:
 se verifică scurgerea oxigenului din sursă
 se pune masca în mâna bolnavului pentru a-i ușura controlul măști și i se susține
mâna. Debitul de 10-12 l/minut.
 se așează masca pe piramida nazală și apoi pe gură
 când bolnavul s-a obișnuit cu masca, se așează cureaua de fixare în jurul capului. In
general este greu suportată de bolnav datorită hamului de etanșeizare.
 Canulele nazale/ochelarii nazali
Ochelarii pentru oxigen se fixează după urechi și prezintă 2 mici sonde de plastic care
pătrund în nări. Se recomandă la copii și bolnavi agitați.
- este metoda cea mai frecvent utilizată
- permit administrarea oxigenului în concentratie de 25-45%
- pot fi utilizați pentru o terapie pe termen lung
- nu pot fi utilizați la pacienții cu afecțiuni ale mucoasei nazale
- permit alimentarea și comunicarea
La flux mai mare de 4l/min apare uscăciunea mucoaselor, iritația și disconfortul(este
necesară umidificarea)
Cateterul nazal (sonda) are orificii laterale multiple. Se introduce în nară prin faringe,
schimbându-se de la o nară la alta. Se poate introduce și în laringe.
Tehnica:
 așezarea pacientului în poziție corespunzătoare(dacă este posibil: poziția semișezândă
care favorizează expansiunea pulmonară)
 se dezobstruează căile aeriene
 se măsoară lungimea sondei pe obraz de la narină la tragus
 se introduce cateterul cu mișcări blânde paralel cu palatul osos și perpendicular pe
buza superioară
 se fixează sonda cu leucoplast
 se fixează debitul la 4-6 l/minut
 se va observă bolnavul în continuare pentru prevenirea accidentelor
 oxigenul se umidifică înainte de a ajunge la pacient; neumidificat oxigenul este iritant
pentru mucoasa respiratorie;
 gazul (oxigenul) se va administra cu intermitență și se va supraveghea debitul
 Cortul de oxigen: nu poate depăși o concentrație de 50% a oxigenului, realizează o
circulație deficitară a aerului, ducând la încălzirea pacientului. Se impune răcirea cu
gheață sau folosirea corturilor cu refrigerator
Incidente şi accidente
 dacă recipientul pentru barbotarea oxigenului se răstoarnă, lichidui poate fi împins de
oxigen în căile respiratorii ale pacientului, asfixiindu-l
 în cazul utilizării prelungite a oxigenului, în concentrații mari sau la presiuni ridicate,
pot apărea:
 iritare locală a mucoasei
 congestie și edem alveolar
 hemoragie intraalveolară
 atelectazie
 pătrunderea gazului în esofag duce la distensie abdominală
Intervalul țintă recomandat a SO2, atunci când se administrează oxigen este de 94-
98%. De aceea, în primele 5 minute de la instituirea oxigenoterapiei se va monitoriza SaO 2,
pentru a lua măsurile necesare în cazul, în care aceasta scade sub nivelul țintă și starea clinică
este instabilă. În cazul în care SaO2 este mai mare decât intervalul propus și pacientul este
stabil, debitul de oxigen se va reduce.
În cazul unei SaO2 de 88-92% se va practica gazometrie arterială la 30-60 minute și se
vor identifica dacă sunt, semne de hipercapnie. Se continuă monitorizarea oxigenoterapiei la
1h și la 4h de la începerea administrării ei.
La pacienții stabili monitorizarea se va face la 4h. Orice creștere sau scădere a saturației
oxigenului impune o monitorizare continuă a administrării lui, timp de 5 minute pentru a se
observa ca intervalul optim să fie atins.
Pentru pacienții cu vârste mai mici de 70 ani, se poate accepta o saturație mai mică
deoarece mulți dintre aceștia au o saturație a oxigenului mai mică de 94% atunci când sunt
stabili.
În caz de acidoză respiratorie (creşterea PaCO2 > 45mmHg, creşterea HCO3 > 27mmol/l)
oxigenoterapia nu trebuie întreruptă brusc, debitul de oxigen trebuie reglat, astfel încât, să se
obțină o saturație de 91%-96% prin pulsoximetrie.
Beneficiile oxigenoterapiei precoce
 Reversia/ameliorarea policitemiei(poliglobuliei)
 Ameliorarea hipertensiunii pulmonare
 Ameliorarea funcției ventriculului stâng și drept
 Creșterea toleranței la efort
 Corectarea hipoxemiei
 Reducerea dispneei
 Ameliorarea funcției cerebrale
 Îmbunătățirea calității vieții și a supraviețuirii

MONITORIZAREA OXIGENOTERAPIEI
Se poate realiza prin
- tehnici invazive: gazometria arterială
- tehnici non-invazive: pulsoximetria, măsurarea transcutană a PO2, monitorizarea
aerului inspirat sau expirat.
PULSOXIMETRIA

Definiţie Metodă rapidă și neinvazivă de determinare a saturaţiei sângelui periferic în

oxigen (Sp O2) furnizând astfel o estimare a saturației arteriale a oxihemoglobinei (Sa O2) şi
frecvenţei (eventual formei) pulsului periferic.SaO2 = raportul dintre conţinutul total în O2 al
hemoglobinei şi capacitatea potenţială maximă a Hb de transport a oxigenului. Metoda poate
fi practicată în spitale, cabinete medicale dar și la domiciliu.
Normal Sa O 2 = 97 - 100 %
- sub Sa O2 94% = hipoxemie; pacientul necesită oxigenoterapie
- Sa O2 = 88 – 83% = hipoxemie medie
- Sa O 2 <83% = hipoxemie gravă
Principiul metodei este spectrofotometric (măsurarea cantităţii de lumină - o anumită
lungime de undă: raze roşii sau IR - adsorbite de sângele integral circulant în reţeaua capilară,
restul razelor ajungând la un fotodetector aşezat diametral opus, pentru determinarea SaO2)
şi pletismografic (prin determinarea variaţiilor de volum se înregistrează frecvenţa pulsului şi
eventual – în funcţie de tipul monitorului – forma undei de puls). Forma traductorului aplicat
în periferie variază în funcţie de vârsta bolnavului şi locul de aplicare (cleşte / traductor
flexibil).
Indicaţii
Determinarea şi monitorizarea SaO2 în cazul pacienţilor
 chirurgicali – „standard de aur” în monitorizarea intra şi postoperatorie
 ce prezintă afecţiuni cardio-respiratorii
 aflați în stare critică
Rezultate false în cazul:
 tegumentelor murdare, nedegresate sau cu strat cornos de dimensiune importantă,
scuame, cruste groase
 unghiilor colorate
 extremităților „închise” la culoare(hipotermie, şoc) De asemenea, pulsoximetria oferă
date corecte în cazul Hb normale şi valori ↓ în caz de: methemoglobinemie
(intoxicaţie cu nitriţi), carboxihemoglobinemie (intoxicaţie cu CO).
 Fig. 32- Pulsoximetru
Material şi metodă
Spălarea simplă a mâinilor; nu aveţi nevoie de mănuşi (traductorul nu se aplică pe
tegument cu leziuni sângerânde din cauza riscului de rezultate false).Curăţarea şi degresarea
locală; în cazul aplicării traductorului la nivelul degetelor; îndepărtarea lacului de unghii.
Aplicarea traductorului:
 Sub formă de cleşte: la nivel digital / pavilionul urechii
 Flexibil (atenţie: aşezaţi fotodetectorul în poziţie diametral opusă faţă de sursa de
lumină!): la nivel digital /regiune hipotenară, în cazul nou-născuţilor şi sugarilor. În
cazul perceperii unei jene circulatorii locale: schimbarea poziţiei traductorului. Citirea
rezultatului în timp real pe monitor.
Accidente şi incidente
În cazul deplasării traductorului, a jenei circulatorii locale, tegumentelor / unghiilor
necurăţate, şocului / hipotermiei sau hemoglobinelor anormale: rezultate false.