ŞCOALA POSTLICEALĂ F.E.G. CURS 6.

DISCIPLINA NURSING ÎN AFECTIUNILE RESPIRATORII

INTERVENTII SPECIFICE AFECTIUNILE APARATULUI RESPIRATOR

ADMINISTRAREA OXIGENULUI (OXIGENOTERAPIA)

Oxigenoterapia este o intervenţie ce decurge din rolul propriu şi delegat.

In urgenţă, în absenţa medicului, este o intervenţie ce decurge din rolul propriu!
 Hipoxia (anoxia) este o stare patologică determinată de scăderea cantităţii
de oxigen din ţesuturi. Ea apare atunci când nivelul oxigenului gazos din organism
este prea mic, sau atunci când consumul de oxigen, realizat de către ţesuturi, este
mai mare decât  disponibilul de oxigen. Hipoxia poate avea simptome ca: dispnee
(greutate în respiraţie), cefalee (dureri de cap), senzaţia de greaţă şi chiar pierderea
cunoştienţei. Hipoxia în care există privarea completă a alimentării cu oxigen =
anoxia.
Hipoxemie - Scăderea presiunii parţiale şi a saturaţiei în oxigen a sângelui
arterial. Oxigenare insuficientă - absolută sau relativă (fata de necesităţi crescute) -
a unui organ.
Un amestec respirator este hipoxic dacă presiunea parţială a oxigenului din acest
amestec, pO2, este mai mică de 0,17 bar.
Hipercapnia este excesul de bioxid de carbon în sânge, datorat creşterii
presiunii parţiale a bioxidului de carbon în amestecul respirator.
Scopul oxigenoterapiei: asigurarea unei cantităţi corespunzătoare de oxigen la
ţesuturi pentru combaterea hipoxiei determinată de:
 scăderea oxigenului alveolar;
 diminuarea hemoglobinei;
 tulburări în sistemul circulator;
  probleme care interferează cu difuziunea pulmonară;

La nivelul ţesuturilor O2 este utilizat sub formă dizolvată în plasmă, cantitatea de

0,3 ml oxigen la 100 ml sânge. Oxigenoterapia necesită 1,8 - 2, 2ml la 100 ml
sânge la administrarea O2 sub o atmosferă.

 Indicaţii: = hipoxii circulatorii (insuficienţa cardiacă, edem pulmonar,

infarct miocardic)
 hipoxie respiratorie (şoc, anestezie generală, complicaţii postoperatorii,
nou- născuţi).

Surse de oxigen
- staţie centrală de oxigen;
- microstaţie;
- butelie cu oxigen;
Precauţii în utilizarea surselor de oxigen
- deoarece oxigenul favorizează combustia, prezenţa sa trebuie atenţionată;
- pacienţii şi vizitatorii vor fi atenţionaţi asupra pericolului fumatului sau al unei
flăcări în preajma sursei de oxigen;
- se vor verifica echipamentele electrice din încăperea respectivă;
- se vor evita utilizarea materialelor generatoare de electricitate statică (materiale
sintetice) şi a materialelor inflamabile (uleiuri, alcool);
- aparatele de monitorizare sau aspirare vor fi plasate în partea opusă sursei de
oxigen;
- transportul buteliilor cu oxigen se va face pe cărucioare, evitându-se lovirea lor în
timpul transportului;
- buteliile cu oxigen vor fi aşezate în poziţie verticală, pe un suport şi fixate de
perete cu inele metalice, departe de calorifer sau sobă;
- cunoaşterea de către personalul care manevrează oxigenul a locului de amplasare
a extinctoarelor şi a modului de utilizare a acestora.
Administrarea oxigenului se face cu:
 sonda sau cateter nazal
 ochelari
 masca
 cort de oxigen
 balon Ambu sau Ruben
Metode de administrare a oxigenului
Atenţie: spălarea şi dezinfecţia mâinilor înainte şi după efectuarea tehnicii!
a) prin sondă nazală
- este metoda cea mai frecvent utilizată; se fixează debitul la 4-6 l/minut;
- permite administrarea oxigenului în concentraţie de 25%-45%
- poate fi utilizată pentru o terapie pe termen lung;
- nu poate fi utilizată la pacienţii cu afecţiuni ale mucoasei nazale;

ADMINISTRAREA OXIGENULUI CU MASCA FACIALĂ

b) prin mască (cu sau fără reinhalarea aerului expirat)
- permite administrarea oxigenului în concentraţie de 40% - 60%;
- este incomodă datorită sistemului de prindere şi etanşeizare;
- accentuează starea de anxietate, mai ales la copii;
- poate cauza iritaţia tegumentelor feţei;
- nu se va utiliza la pacienţii cu arsuri la nivelul feţei;
Oxigenul intră printr-un port aflat în josul măştii şi iese printr-o deschizătură largă
de partea cealaltă a măştii.
 avantaje: se poate administra oxigen cu concentraţii cuprinse între 40% şi
60%
 dezavantaje: interferează cu nevoia de a mânca şi a comunica a pacientului,
poate cauza discomfort, este impracticabilă pentru terapiile pe termen lung
datorită imposibilităţii de verificare a cantităţii exacte de oxigen
administrate;
Tehnică: se selectează o mască potrivită ca mărime şi se plasează peste nasul, gura
şi bărbia pacientului
 în dreptul nasului masca are o clemă fexibilă de metal care se fixează la
rădăcina nasului. De o parte şi de alta, masca are ataşată o bandă de elastic
care va fi petrecută în jurul capului pacientului şi va menţine masca pe faţă;
 este necesară o rată de administrare de minim 5 l/min pentru a curăţa
dioxidul de carbon expirat de pacient şi a preveni situaţia ca pacientul să-l
reinspire;
 mai există două tipuri de mască pe care se poate adminstra oxigenul: ambele
au ataşată în partea de jos o pungă tip rezervor.
Diferenţa dintre aceste două tipuri de mască constă în faptul că una din ele are o
singură cale, adică o valvă care forţeaza aerul ( oxigenul) doar să iasă nu să şi intre;
Masca fără valvă funcţionează după următorul principiu:
- pacientul inspiră oxigen din rezervorul ataşat la mască cât şi din masca cuplată la
sursa de oxigen. Prima treime din volumul de aer pe care pacientul îl expiră intră
în rezervor, iar restul se pierde prin mască. Deoarece aerul care este reintrodus în
rezervor prin expirare provine din trahee şi bronhii, nu apar schimburi de gaze,
deci pacientul va reinspira aerul oxigenat pe care tocmai l-a expirat;
- cel de-al doilea tip de mască, cu valvă, are următorul principiu de funcţionare: in
inspir se deschide valva rezervorului direcţionând oxigenul din rezervor în mască.
In expir aerul expirat părăseşte masca şi astfel pacientul va inspira oxigen doar din
rezervor.
Consideraţii speciale:
 nu se va administra niciodată mai mult de 2l/minut prin canula nazală pentru
un pacient cu boli pulmonare cronice.
 pe de altă parte o terapie îndelungată de 12-17 ore pe zi poate ajuta aceşti
pacienţi să doarmă mai bine, să supravieţuiască mai mult şi să reducă
incidenţa apariţiei hipertensiunii pulmonare;
 pentru a monitoriza efectele adminstrării de oxigen, se va măsura saturaţia
pacientului la aproximativ 30 de minute după administrare
c) ADMINISTRAREA OXIGENULUI PRIN OCHELARI
- sunt prevăzute cu două sonde care se introduc în ambele nări;
- se utilizează la copii şi pacienţi agitaţi;
- sunt mai bine toleraţi de pacienţi;
Este modalitatea prin care pacientul primeşte oxigen prin două sonde (canule) de
plastic ataşate la nările pacientului.
 avantaje: simplu de folosit, fără riscuri, confortabile, uşor de tolerat,
eficiente pentru pacienţii care necesită o adminstrare de oxigen în
concentraţii scăzute, oferă libertate de mişcare, alimentare, comunicare, nu
au costuri ridicate;
 dezavantaje: nu poate oferi o cantitate de oxigen cu concentraţie mai mare
de 40%, nu pot fi folosite în obstrucţiile nazale complete, adminstrarea pe
 această cale poate produce dureri de cap şi uscarea mucoasei nazale, pot
aluneca uşor
Se verifică permeabilitatea căilor nazale. Dacă sunt permeabile, se conectează
tubul cu canulele nazale la sursa de oxigen, apoi se agaţă prin spatele urechilor
până sub bărbie, canulele fiind fiecare în dreptul narinelor pacientului. Se ajustează
la mărimea potrivită securizând tubul sub bărbie.

d) cortul de oxigen
- frecvent utilizat la copii;
- concentraţia oxigenului nu poate depăşi 50%;
- are dezavantajul că atmosfera de sub cort se încălzeşte şi se supraîncarcă cu
vapori datorită faptului că pacientul inspiră şi expiră în acelaşi mediu;
- oxigenul introdus în cort nu va fi umidificat, ci trecut prin instalaţii de răcire;
- în cort se pot monta instalaţii de răcire;
- copiii vor fi supravegheaţi permanent, pentru a nu disloca cortul;
Echipament necesar administrării oxigenului
- sursa de oxigen;
- umidificator (recipient pentru barbotarea oxigenului conţinând apă sterilă);
- sondă nazală, cateter, mască de oxigen sau cort, în funcţie de metoda aleasă;
- material adeziv (leucoplast), pentru fixarea sondei;
Intervenţiile asistentei:
- pregătirea psihică a pacientului, asigurându-l de luarea tututor măsurilor de
precauţie şi aşezarea pacientului în poziţie corespunzătoare (dacă este posibil:
poziţie semişezândă, care favorizează expansiunea pulmonară) ;
- ansamblarea echipamentului ;
- dezobstruarea căilor respiratorii
- măsurarea lungimii sondei, pe obraz, de la nară la tragus;
- umectarea sondei cu apă sterilă pentru facilitarea inserţiei şi prevenirea lezării
mucoasei;
- introducerea sondei în nară şi fixarea acesteia pe obraz, cu benzi de leucoplast;
- dacă se utilizează masca de oxigen, aceasta se va aşeza acoperind nasul şi gura
pacientului şi se va fixa cu un dispozitiv (elastic, banda) în jurul capului;
- fixarea debitului de administrare a oxigenului, în funcţie de prescripţia medicului;
- aprecierea răspunsului terapeutic al administrării oxigenului (observarea culorii
tegumentelor, măsurarea respiraţiei şi pulsului);
- supravegherea pacientului pentru depistarea semnelor de toxicitate sau de apariţie
a unor complicaţii;
- supravegherea echipamentului de administrare a oxigenului (presiune, debit etc);
- acordarea suportului psihic al pacientului pe timpul administrării oxigenului şi
combaterea oricărei cauze de discomfort;
- mobilizarea periodică a sondei;
- scoaterea sondei o dată pe zi şi introducerea ei în cealaltă nară;
- curăţirea echipamentului la terminarea tehnicii.
Incidente şi accidente
- dacă recipientul pentru barbotarea oxigenuiui se răstoarnă, lichidul poate fi
împins de oxigen în căile respiratorii ale pacientului, asfixiindu-l;
- în cazul utilizării prelungite a oxigenuiui, în concentraţii mari sau la presiuni
ridicate, pot apărea:
 iritare locală a mucoasei;
 congestie şi edemul alveolar ;
 hemoragie intraalveolară;
 atelectazie - Proces patologic, în care alveolele pulmonare nu conţin aer sau
conţin o cantitate mică de aer şi par a fi turtite, colabate. Este consecinţă a
 retracţiei active a ţesutului pulmonar. După mecanismul de dezvoltare se
distinge: atelectazie prin obstrucţie bronşică şi atelectazie compresivă.
Dispneea apare dacă atelectazia este severă.
 pătrunderea gazului în esofag duce la distensie abdominală;
DE RETINUT:
 administrarea oxigenului se va face după permeabilizarea căilor respiratorii;
 înainte de efectuarea tehnicii se vor lua toate măsurile de precauţie;
 pe timpul administrării se vor supraveghea atent pacientul şi echipamentul
de administrare (manometrul de presiune şi indicatorul de debit);
 nu se unge cateterul cu substanţe grase (pericol de explozie şi pneumonie);

 oxigenul nu se foloseşte fără manometru.

e. Sonda de intubat

Balon Ambu sau Ruben