ŞCOALA POSTLICEALĂ FEG CURS 9.

DISCIPLINA NURSING ÎN ORL

INTERVENȚII SPECIFICE
ADMINISTRAREA OXIGENULUI (OXIGENOTERAPIA)

Oxigenoterapia este o intervenţie ce decurge din rolul propriu şi delegat. In urgenţă, în

absenţa medicului, este o intervenţie ce decurge din rolul propriu!
Hipoxia (anoxia) este o stare patologică determinată de scăderea cantităţii de oxigen din
ţesuturi. Ea apare atunci când nivelul oxigenului gazos din organism este prea mic, sau atunci
când consumul de oxigen, realizat de către ţesuturi, este mai mare decât disponibilul de oxigen.
Hipoxia poate avea simptome ca: dispneea, cefaleea, senzaţia de greaţă şi chiar pierderea
conştienţei. Hipoxia în care există privarea completă a alimentării cu oxigen = anoxia.
Hipoxemie - Scăderea presiunii parţiale şi a saturaţiei în oxigen a sângelui arterial.
Oxigenare insuficientă - absolută sau relativă (fata de necesităţi crescute) - a unui organ.
Un amestec respirator este hipoxic dacă presiunea parţială a oxigenului din acest amestec, pO2,
este mai mică de 0,17 bar.
Hipercapnia este excesul de bioxid de carbon în sânge, datorat creşterii presiunii parţiale
a bioxidului de carbon în amestecul respirator.
Scopul oxigenoterapiei: asigurarea unei cantităţi corespunzătoare de oxigen la ţesuturi
pentru combaterea hipoxiei determinată de:
 scăderea oxigenului alveolar;
 diminuarea hemoglobinei;
 tulburări în sistemul circulator;
 probleme care interferează cu difuziunea pulmonară;

La nivelul ţesuturilor O2 este utilizat sub formă dizolvată în plasmă, cantitatea de 0,3 ml oxigen
la 100 ml sânge. Oxigenoterapia necesită 1,8 - 2, 2ml la 100 ml sânge la administrarea O2 sub o
atmosferă.

 Indicaţii: = hipoxii circulatorii (insuficienţa cardiacă, edem pulmonar, infarct

miocardic)
1
  hipoxie respiratorie (şoc, anestezie generală, complicaţii postoperatorii, nou- născuţi).
Surse de oxigen
- staţie centrală de oxigen;
- microstaţie;
- butelie cu oxigen;
Precauţii în utilizarea surselor de oxigen
- deoarece oxigenul favorizează combustia, prezenţa sa trebuie atenţionată;
- pacienţii şi vizitatorii vor fi atenţionaţi asupra pericolului fumatului sau al unei flăcări în
preajma sursei de oxigen;
- se vor verifica echipamentele electrice din încăperea respectivă;
- se vor evita utilizarea materialelor generatoare de electricitate statică (materiale sintetice) şi a
materialelor inflamabile (uleiuri, alcool);
- aparatele de monitorizare sau aspirare vor fi plasate în partea opusă sursei de oxigen;
- transportul buteliilor cu oxigen se va face pe cărucioare, evitându-se lovirea lor în timpul
transportului;
- buteliile cu oxigen vor fi aşezate în poziţie verticală, pe un suport şi fixate de perete cu inele
metalice, departe de calorifer sau sobă;
- cunoaşterea de către personalul care manevrează oxigenul a locului de amplasare a
extinctoarelor şi a modului de utilizare a acestora.
Administrarea oxigenului se face cu:
 sonda sau cateter nazal
 ochelari
 masca
 cort de oxigen
 balon Ambu sau Ruben
 sondă endotraheală, canulă traheală

Echipament necesar administrării oxigenului

- sursa de oxigen;
- umidificator (recipient pentru barbotarea oxigenului conţinând apă sterilă);
- sondă nazală, cateter, mască de oxigen sau cort, în funcţie de metoda aleasă;
- material adeziv (leucoplast), pentru fixarea sondei;

METODE DE ADMINISTRARE A OXIGENULUI

Atenţie: spălarea şi dezinfecţia mâinilor înainte şi după efectuarea tehnicii!
2
a) prin sondă nazală
- este metoda cea mai frecvent utilizată; se fixează debitul la 4-6 l/minut;
- permite administrarea oxigenului în concentraţie de 25%-45%
- poate fi utilizată pentru o terapie pe termen lung;
- nu poate fi utilizată la pacienţii cu afecţiuni ale mucoasei nazale;

b) cu masca facială (cu sau fără reinhalarea aerului expirat)

- permite administrarea oxigenului în concentraţie de 40% - 60%;
- este incomodă datorită sistemului de prindere şi etanşeizare;
- accentuează starea de anxietate, mai ales la copii;
- poate cauza iritaţia tegumentelor feţei;
- nu se va utiliza la pacienţii cu arsuri la nivelul feţei;
Oxigenul intră printr-un port aflat în josul măştii şi iese printr-o deschizătură largă de partea
cealaltă a măştii.
 avantaje: se poate administra oxigen cu concentraţii cuprinse între 40% şi 60%
 dezavantaje: interferează cu nevoia de a mânca şi a comunica a pacientului, poate cauza
discomfort, este impracticabilă pentru terapiile pe termen lung datorită imposibilităţii de
verificare a cantităţii exacte de oxigen administrate;
Tehnică: se selectează o mască potrivită ca mărime şi se plasează peste nasul, gura şi bărbia
pacientului
 în dreptul nasului masca are o clemă fexibilă de metal care se fixează la rădăcina nasului.
De o parte şi de alta, masca are ataşată o bandă de elastic care va fi petrecută în jurul
capului pacientului şi va menţine masca pe faţă;

3
  este necesară o rată de administrare de minim 5 l/min pentru a îndepărta dioxidul de
carbon expirat de pacient şi a preveni situaţia ca pacientul să-l reinspire;
 mai există două tipuri de mască pe care se poate administra oxigenul: ambele au ataşată
în partea de jos o pungă tip rezervor.
Diferenţa dintre aceste două tipuri de mască constă în faptul că una din ele are o singură cale,
adică o valvă care forţeaza aerul ( oxigenul) doar să iasă nu să şi intre;
Masca fără valvă funcţionează după următorul principiu:
- pacientul inspiră oxigen din rezervorul ataşat la mască cât şi din masca cuplată la sursa de
oxigen. Prima treime din volumul de aer pe care pacientul îl expiră intră în rezervor, iar restul se
pierde prin mască.
- cel de-al doilea tip de mască, cu valvă, are următorul principiu de funcţionare: in inspir se
deschide valva rezervorului direcţionând oxigenul din rezervor în mască. In expir aerul expirat
părăseşte masca şi astfel pacientul va inspira oxigen doar din rezervor.
Consideraţii speciale:
 nu se va administra niciodată mai mult de 2l/minut prin canula nazală pentru un pacient
cu boli pulmonare cronice.
 pe de altă parte, o terapie îndelungată de 12-17 ore pe zi poate ajuta aceşti pacienţi să
doarmă mai bine, să supravieţuiască mai mult şi să reducă incidenţa apariţiei
hipertensiunii pulmonare;
 pentru a monitoriza efectele adminstrării de oxigen, se va măsura saturaţia pacientului la
aproximativ 30 de minute după administrare

4
c) administrarea oxigenului prin ochelari
- sunt prevăzute cu două sonde care se introduc în ambele nări;
- se utilizează la copii şi pacienţi agitaţi;
- sunt mai bine toleraţi de pacienţi;
Este modalitatea prin care pacientul primeşte oxigen prin două sonde (canule) de plastic ataşate
la nările pacientului.
 avantaje: simplu de folosit, fără riscuri, confortabile, uşor de tolerat, eficiente pentru
pacienţii care necesită o adminstrare de oxigen în concentraţii scăzute, oferă libertate de
mişcare, alimentare, comunicare, nu au costuri ridicate;
 dezavantaje: nu poate oferi o cantitate de oxigen cu concentraţie mai mare de 40%, nu
pot fi folosite în obstrucţiile nazale complete, adminstrarea pe această cale poate produce
dureri de cap şi uscarea mucoasei nazale, pot aluneca uşor
Se verifică permeabilitatea căilor nazale. Dacă sunt permeabile, se conectează tubul cu canulele
nazale la sursa de oxigen, apoi se agaţă prin spatele urechilor până sub bărbie, canulele fiind
fiecare în dreptul narinelor pacientului. Se ajustează la mărimea potrivită securizând tubul sub
bărbie.

5
d) cortul de oxigen
- frecvent utilizat la copii;
- concentraţia oxigenului nu poate depăşi 50%;
- are dezavantajul că atmosfera de sub cort se încălzeşte şi se supraîncarcă cu vapori datorită
faptului că pacientul inspiră şi expiră în acelaşi mediu;
- oxigenul introdus în cort nu va fi umidificat, ci trecut prin instalaţii de răcire;
- în cort se pot monta instalaţii de răcire;
- copiii vor fi supravegheaţi permanent, pentru a nu disloca cortul;

Intervenţiile asistentei în oxigenoterapie:

- pregătirea psihică a pacientului, asigurându-l de luarea tututor măsurilor de precauţie şi
aşezarea pacientului în poziţie corespunzătoare (dacă este posibil: poziţie semişezândă, care
favorizează expansiunea pulmonară) ;
- ansamblarea echipamentului ;
- dezobstruarea căilor respiratorii
- măsurarea lungimii sondei, pe obraz, de la nară la tragus;
- umectarea sondei cu apă sterilă pentru facilitarea inserţiei şi prevenirea lezării mucoasei;
- introducerea sondei în nară şi fixarea acesteia pe obraz, cu benzi de leucoplast;
- dacă se utilizează masca de oxigen, aceasta se va aşeza acoperind nasul şi gura pacientului şi se
va fixa cu un dispozitiv elastic în jurul capului;
- fixarea debitului de administrare a oxigenului, în funcţie de prescripţia medicului;
- aprecierea răspunsului terapeutic al administrării oxigenului (observarea culorii tegumentelor,
măsurarea respiraţiei şi pulsului);
6
- supravegherea pacientului pentru depistarea semnelor de toxicitate sau de apariţie a unor
complicaţii;
- supravegherea echipamentului de administrare a oxigenului (presiune, debit etc);
- acordarea suportului psihic al pacientului pe timpul administrării oxigenului şi combaterea
oricărei cauze de discomfort;
- mobilizarea periodică a sondei;
- scoaterea sondei o dată pe zi şi introducerea ei în cealaltă nară;
Incidente şi accidente
- dacă recipientul pentru barbotarea oxigenuiui se răstoarnă, lichidul poate fi împins de oxigen în
căile respiratorii ale pacientului, asfixiindu-l ;
- în cazul utilizării prelungite a oxigenuiui, în concentraţii mari sau la presiuni ridicate, pot
apărea:
 iritare locală a mucoasei;
 congestie şi edemul alveolar ;
 hemoragie intraalveolară;
 atelectazie - Proces patologic, în care alveolele pulmonare nu conţin aer sau conţin o
cantitate mică de aer şi par a fi turtite, colabate. Este consecinţă a retracţiei active a
ţesutului pulmonar. După mecanismul de dezvoltare se distinge: atelectazie prin
obstrucţie bronşică şi atelectazie compresivă. Dispneea apare dacă atelectazia este severă.
 pătrunderea gazului în esofag duce la distensie abdominală;
DE REȚINUT:
 administrarea oxigenului se va face după permeabilizarea căilor respiratorii;
 înainte de efectuarea tehnicii se vor lua toate măsurile de precauţie;
 pe timpul administrării se vor supraveghea atent pacientul şi echipamentul de
administrare (manometrul de presiune şi indicatorul de debit);
 nu se unge cateterul cu substanţe grase (pericol de explozie şi pneumonie);
 oxigenul nu se foloseşte fără manometru.

e. Balon Ambu sau Ruben

7
f. Sonda de intubat , canulă traheală

8
 Oxigenarea hiperbarică este definită ca o modalitate de tratament în care pacientul este
introdus într-o cameră sub presiune, respirând O2 la o presiune superioară presiunii atmosferice.

Oxigenarea hiperbarică permite stimularea nemedicamentoasă a imunităţii, are efect

antiinflamator, scade edemul, efect antibacterian, normalizarea somnului, restabileşte forţele
după efort fizic, creşte tonusul muscular, posedă efect antistres, tonizant, coleretic.
Oxigenarea hiperbarică are următoarele indicaţii:
 patologia sistemului vascular;
 patologia aparatului respirator;
 patologia tractului gastro-intestinal;
 patologia ficatului;
 patologia renală;
 patologia endocrină;
 scăderea imunităţii;
 dependenţa alcoolica, narcotică, nicotinică etc;
 cosmetologie.

Sfera acţiunilor în tratamentul cărora Oxigenarea hiperbarică şi-a ocupat un loc important este
destul de mare, însă principala indicaţie rămâne hipoxia: respiratorie, circulatorie, anemică,
tisulară atât în formele acute cât şi cele cronice. O2 sub presiune se foloseşte pe larg pentru
normalizarea funcţiilor vitale.

Contraindicaţiile Oxigenarii hiperbarice absolute sau relative:

 prezenţa tuberculozei ulcero- cavitare;

 forme grave de hipertensiune arterială;
 tulburări de permeabilitate a timpanului;
 pneumotorax;
 pneumopatii acute;
 claustrofobii;
 sensibilitate crescută la O2.

9
In comparaţie cu oxigenoterapia la presiune obişnuită, terapia hiperbară prezintă urmatoarele
avantaje:

1. Compensează hipoxia determinată de dereglarea suprafeţei de schimb a plămânilor, de

modificarea hemodinamicii pulmonare şi de îngroşarea membranei alveolo-capilare.
2. Creşte volumul oxigenului sanguin disponibil în cazul patologiilor, legate de pierderea
sau inactivarea hemoglobinei.
3. Accentuează difuziunea O2 spre ţesuturi.
4. Asigură necesitatea metabolică a ţesuturilor în condiţiile scăderii vitezei sângelui
circulant.
5. Creşte rezerva de O2 a organismului.
6. Efect asupra microcirculaţiei.

Terapia hiperbară este unica metodă de normalizare a presiunii parţiale în sângele arterial în caz
de boli cardiace cianogene şi pulmonare.

10