ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR PE

CALE RESPIRATORIE

Suprafaţa mare de peste 100 m², a alveolelor pulmonare precum şi

vascularizaţia lor foarte bogată se pretează la absorbţia substanţelor
medicamentoase. Prin mucoasa respiratorie se administrează:
- gaze sau substanţe gazeificate
- lichide sub formă de vapori sau fin pulverizate într-un mediu gazos, sau ca
atare prin instilaţie şi injecţie intratraheală.

Scop
- dezinfecţia şi decongestionarea mucoasei căilor respiratorii
- îmbogăţirea aerului inspirat în oxigen, pentru combaterea hipoxiei
- fluidificarea sputei

INHALAŢIA
Reprezintă introducerea substaneţlor medicamentoase în căile respiratorii,
antrenate de vapori de apă.
Indicaţii
- rinite, rinofaringite, bronşite, astm bronşic
Pregătirea materialelor
- inhalator (sterilizat pentru a nu deveni sursă de contaminare a căilor
respiratorii), prosop, vaselină, cort (sau pelerină), apă clocotindă, esenţe aromate,
substanţa medicamentoasă (antiseptice).

1
 Pregătirea pacientului
- psihic: este informat cu privire la scopul administrării medicamentelor; i se
explică modul în care va respira (inspiraţie pe gură, expiraţie pe nas)
- fizic: se aşează pacientul în poziţie şezând, este învăţat să-şi sufle nasul, se
aşează un prosop în jurul gâtului, se ung buzele şi tegumentele peribucale cu
vaselină.

Executarea inhalaţiei
- asistenta îşi spală mâinile
- închide fereastrele camerei
- introduce în vasul inhalatorului cu apă clocotindă o linguriţă inhalant la 1-2
litri de apă
- aşează pacientul în faţa pâlniei inhalatorului, îl acoperă cu cortul sau
pelerina
- menţine distanţa de 30-80 cm faţă de pâlnie
- invită pacientul să inspire pe gură, să expire pe nas
- supraveghează pacientul
- durata unei şedinţe este de 5-20 minute

Îngrijirea ulterioară a pacientului

- se şterge faţa pacientului cu un prosop moale
- este ferit de curenţii reci de aer şi rămâne în încăpere 15-30 minute

INHALAREA DE AEROSOLI
Prin aerosoli se înţelege un amestec de gaz cu un medicament dispersat în
particule sferice de ordinul micronilor. Prin aerosoli se pot introduce în organism,
prin depunerea lor pe suprafaţa căilor respiratorii, antibiotice, substanţe
anesteziante, antialergice, bronhodilatatoare, hemostatice locale, expectorante etc.
2
 Aparatele generatoare de aerosoli, cel mai des folosite, se compun din
următoarele piese:
1. Generatorul de particule
2. Sistemul de încălzire
3. Selectorul, reţinând particulele mari şi asigurând progresul particulelor
mici.
4. Sursa de presiune
5. Amboul sau racordul la bolnav care poate fi repezentat printr-un tub pe
care bolnavul îl introduce în gură, prin tuburi nazale uni- sau bilaterale, prin piese
adaptabile la canula traheală (după trahestomie), printr-o mască, prin sonda
Nelaton sau cortul de oxigen.
Tratamentul cu aerosoli nu necesită pregătirea prealabilă a bolnavului. În
funcţie de amboul utilizat, asistenta va explica bolnavului cum sâ-şi regleze
respiraţia în cursul tratamentului, dacă amboul este introdus în gură, expiraţia se va
face prin nas, şi invers.
Se umple rezervorul generatorului cu medicamentul dizolvat în apă distilată,
se reglează aparatul de încălzire la temperatura dorită şi se aplică amboul pe faţa
bolnavului. Bolnavul va fi aşezat în poziţie şezând sau semişezând. Generatorul de
presiune va fi reglat la presiune corespunzătoare, în funcţie de mărimea
particulelor şi viteza de dispersare dorită.
Cu cât particulele sunt mai mici, cu atât ele pătrund mai profund în căile
respiratorii. Particulele mai mici de 10 microni ajung până la nivelul alveolelor
pulmonare.

3
 OXIGENOTERAPIA
Scop - asigurarea unei cantităţi corespunzătoare de oxigen la ţesuturi
Surse de oxigen - staţie centrală de oxigen; microstaţie; butelie cu oxigen.
Precauţii în utilizarea surselor de oxigen
- deoarece oxigenul favorizează combustia, prezenţa sa trebuie atenţionată
- pacienţii şi vizitatorii vor fi atenţionaţi asupra pericolului fumatului sau a
unei flăcări în preajma sursei de oxigen
- se vor verifica echipamentele electrice din încăperea respectivă

Echipament necesar administrării oxigenului

- sursa de oxigen
- umidificator (recipient pentru barbotarea oxigenului conţinând apă sterilă)
- sondă nazală, cateter, mască de oxigen sau cort, în funcţie de metoda aleasă
- leucoplast pentru fixarea sondei

Metode de administrare a oxigenului

a) prin sondă nazală

- este metoda cea mai frecvent utilizată
- permite administrarea oxigenului în concentraţie de 25%-45%
- poate fi utilizată pentru o terapie pe termen lung
- nu poate fi utilizată la pacienţii cu afecţiuni ale mucoasei nazale

b) prin mască
- permite administrarea oxigenului în concentraţie de 40%-60%
- este incomodă din cauza sistemului de prindere şi etanşeizare
- accentuează starea de anxietate, mai ales la copii
- poate cauza iritaţia tegumentelor feţei
- nu se va utiliza la pacienţii cu arsuri la nivelul feţei

4
 c) ochelari pentru oxigen
- sunt prevăzuţi cu două sonde care se introduc în ambele nări
- sunt mai bine toleraţi şi se utilizează la copii şi la pacienţii agitaţi

d) cortul de oxigen
- este frecvent utilizat la copii
- concentraţia oxigenului nu poate depăşi 50%
- are dezavantajul că atmosfera de sub cort se încălzeşte şi se supraîncarcă cu
vapori din cauza faptului că pacientul inspiră şi expiră în acelaşi mediu
- oxigenul introdus în cort nu va fi umidificat, ci trecut prin instalaţii de
răcire
- în cort se pot monta instalaţii de răcire
- copiii vor fi supravegheaţi permanent, pentru a nu disloca cortul

Pregătirea pacientului
- psihic: acesta este asigurat de luarea tuturor măsurilor de precauţie
- fizic: este aşezat în poziţie corespunzătoare (dacă este posibil semişezând,
aceasta favorizând expansiunea pulmonară)

Intervenţiile asistentei
- asamblarea echipamentului; dezobstruarea căilor respiratorii
- măsurarea lungimii sondei, pe obraz, de la nară la tragus
- umectarea sondei cu apă sterilă pentru facilitarea inserţiei şi prevenirea
lezării mucoasei
- introducerea sondei în nară şi fixarea acesteia pe obraz, cu benzi de
leucoplast
- dacă se utilizează masca de oxigen, aceasta se va aşeza acoperind nasul şi
gura pacientului

5
 - fixarea debitului de administrare a oxigenului, în funcţie de prescripţia
medicului
- aprecierea răspunsului terapeutic al administrării oxigenului (observarea
culorii tegumentelor, măsurarea respiraţiei şi pulsului)
- supravegherea pacientului pentru depistarea semnelor de toxicitate sau de
apariţie a unor complicaţii
- supravegherea echipamentelor de administrare a oxigenului (presiune,
debit etc.)
- acordarea suportului psihic al pacientului pe timpul administrării
oxigenului şi combaterea oricărei cauze de disconfort
- mobilizarea periodică a sondei; scoaterea sondei o dată pe zi şi
introducerea ei în cealaltă nară

Incidente şi accidente
- după recipientul pentru barbotarea oxigenului se răstoarnă, lichidul poate
fi împins de oxigen în căile respiratorii ale pacientului, asfixiindu-l
- în cazul utilizării prelungite a oxigenului, în concentraţii mari sau la
presiuni ridicate, pot apărea: iritare locală a mucoasei, congestie şi edemul
alveolar, hemoragie intraalveolară, atelectazie (turtirea alveolelor ca urmare a
lipsei de aer)
- pătrunderea gazului în esofag duce la distensie abdominală.