MODULUL: PNEUMOTERAPIE

OXIGENOTERAPIA

Oxigenoterapia este indicată în insuficienţa respiratorie cu normocapnie sau

hipercapnie( crescerea concentratiei CO2 in sange), în insuficienţa respiratorie manifestă
decompensată sau compensată, în hipoxemie ( scaderea concentratiei O2 in sange) acută sau
cronică.

Mod de administrare:
a) prin sonda nazală: se pot administra 1-6 l/minut.
b) prin mască: permite oxigenări la orice concentraţie, chiar 100% O2.
c) cortul de O2: este folosit mai ales pentru copii.
d) camerele de oxigenoterapie: sunt camere menţinute la presiune atmosferică.
Oxigenul poate fi administrat sub formă de injecţii, însă calea principală de
administrare rămâne cea fiziologică calea respiratorie.
→ Definiţie:
~ Corectarea deficitului de oxigen din organism.
~ Cantitatea de oxigen utilizată în ţesuturi → 0,3 ml O2 % ml sânge.
→ Scop:
~ Terapeutic:
o Asigurarea aportului de oxigen necesar.
o Corectarea hipoxiei şi hipercapniei.
o Susţinerea funcţiei respiratorii.
→ Indicaţii:
~ Anestezie generală.
~ Hipoxii:
o Hipoxie anemică – prin lipsa hemoglobinei.
o Hipoxie hipoxică – prin insuficienţă ventilatorie.
o Hipoxie histotoxică – prin blocarea fermenţilor respiratori la nivel celular.
o Hipoxie circulatorie – prin tulburări de circulaţie.
~ Complicaţii postoperatorii.
~ Lăuze.
~ Nou născuţi cu suferinţe respiratorii şi circulatorii.
→ Surse de oxigen:
~ Staţie centrală de oxigen.
~ Microstaţie.
~ Bombă de oxigen de 300-10.000 l oxigen comprimat la 150 atm.
a — butelia de oxigen cu : 1 — robinetul bombei ; 2 — reductor de presiune ; 3,4 —
manometre ; 5 — robinet de închidere ; 6 — robinet de reglare a presiunii de ieşire a
oxigenului ;
7 — lanţ de fixare ; b — umidificator (detal i u ) c u 8 — o x i g e n d e l a b u t e l i e ; 9 —
tub spre bolnav.

→ Materiale necesare:
~ Sursă de oxigen.
~ Reductor de presiune.
~ Manometru.
~ Barbotor – umidificator (cu apă sau apă cu alcool 1/1).
~ Sondă, ochelari, mască, cort de oxigen( incubator ).
→ Norme de protecţie:
~ Fără grăsimi, cârpe grase, mâini unsuroase – pericol de explozie.
~ Fără foc deschis în apropierea sursei de oxigen.
~ Tubulatura şi aparatura folosită pentru oxigenoterapie de culoare albastră.
~ Se evită lovirea sau bruscarea sursei de oxigen.
~ Fixarea tubulaturii se face vertical.
→ Condiţii de administrare:
~ Cu reductor de presiune.
~ Oxigen barbotat.
~ Administrare intermitentă pentru a nu deprima centrul respirator.
~ Căi respiratorii dezobstruate.
~ nu se unge cateterul cu substante grase (pericol de explozie si pneumonie)
~ bombele de oxigen se fixeaza pe un port butelie, orizontal pentru a evita loviturile
~ oxigenul nu se foloseste fara manometru
~ barbotorul sa fie bine fixat deoarece prin rasturnare impinge apa in caile respiratorii
ale bolnavului.
 Oxigenul din sursa centrală a spitalului, rezervorul de oţel sau din balon poate fi
administrat bolnavului după metode diferite:
Aspirarea directă a oxigenului din balon – de robinetul balonului se racordează un
tub de cauciuc, care se termină printr-o piesă tubulară de ebonit. Capătul liber al acestui tub se
introduce în gura bolnavului sau într-una din nări, se deschide robinetul şi se comprimă uşor
balonul. Această metodă nu dă rezultate suficiente şi nu poate fi aplicată pentru un tratament
de durată, deoarece balonul conţine o cantitate prea mică de oxigen, care se consumă repede.
Administrarea intranazală prin sonda Nelaton – se poate face prin balonul de oxigen
sau din bombă. Se introduce într-una din nările bolnavului o sondă sterila, până la o adâncime
de 6-8 cm, până când vârful sondei apare în faringe. Dacă bolnavul prezintă semne de
intoleranţă se vor anestezia cavitatea nazală şi faringele prin badijonare cu soluţie de xilina
2%. Sonda se fixează cu leucoplast şi se racordează la sursa de oxigen.

Ochelarii de oxigen – reprezintă un dispozitiv format din 2

tuburi subţiri de cauciuc, prevăzute cu câte o olivă de sticlă sau
ebonit la capete, care se introduce în vestibulul foselor nazale.
Tuburile sunt alimentate prin reductorul de presiune şi umidificator
cu ajutorul unei conducte de distribuţie în formă de Y. Aparatul are
un suport de metal, care se fixează pe faţa bolnavului ca nişte
ochelari.

Masca de oxigen (Mască simplă Edinburgh; Mască Hudson cu rezervor cu sau fără
reventilare parţială;Mască Venturi).
– realizează inhalarea gazului în cantitate de 100%. Masca este de tip inspirator-
expirator, care printr-un sistem de ventilaţie asigură, pentru aerul expirat, o altă cale decât
pentru cel inspirat. Masca este confecţionată din material plastic şi asigură o închidere
ermetică a căilor respiratorii. Alimentaţia cu oxigen se face din reţeaua centrală sau dintr-o
bombă de oxigen. După ce gazul a fost umidificat prin barbotor pătrunde în mască, de unde
este inspirat de bolnav. Aparatul trebuie reglat foarte bine, sub controlul permanent al
manometrelor.
 Oxigenoterapia depinde de:
- varsta;
- temperatura corpului;
- presiunea dioxidului de carbon in sange si tesuturi;
- activitatea sistemului limfatic.
Complicatii posibile:
-introducerea sondei si cateterului profund (in faringe) ca si administrarea unui debit mare
duce la patrunderea oxigenului in esofag, chiar stomac si intestin - rezulta distentia
abdominala care creste rapid cu mari dificultati de eliminare a gazului si disconfort exacerbat,
durere pentru pacient; in acest caz, introducem urgent tub de gaze si sonda gastrica pentru
golirea stomacului;
- in caz de fisura a mucoasei nazale la administrarea de oxigen, acesta patrunde si se
infiltreaza la baza gatului, rezultand emfizemul subcutanat , iar pacientul se sufoca; in acest
caz intrerupem imediat oxigenoterapia si cautam a elimina partial gazul din tesuturile
infiltrate;
- administrarea timp de 4-16 ore a 70% din oxigen, produce actiune iritativa la nivelul
alveolei.

Substanţele narcotice , eterul, cloroformul, clorura de etil se inhalează sub formă de

vapori. Protoxidul de azot şi ciclopropanul sunt introduse în căile respiratorii ale bolnavului
printr-un sistem de tuburi şi manometre din butelii speciale, unde se găsesc sub presiune. Se
administrează de către medicul anestezist.
Unele substanţe antiasmatice se introduc în organism prin inhalare. Pot fi utilizate şi
sub formă de ţigări.
Numeroase substanţe medicamentoase se inhalează cu ajutorul vaporilor de apă cu
scopul de a decongestiona mucoasele inflamate ale căilor respiratorii. Inhalarea vaporilor de
apă nu se utilizează niciodată în stare pură, ci li se vor adăuga uleiuri şi esenţe aromatice
antiseptice volatile, unele săruri minerale, substanţe alcaloide sau de altă natură.
Soluţiile medicamentoase pot fi introduse în căile respiratorii prin inhalare în stare
pulverizată. Pulverizarea poate fi făcută atât la cald cât şi la rece. Se utilizează inhalatorul de
vapori pentru apă şi soluţii medicamentoase calde, iar pentru lichide reci pulverizatorul. Mai
recent se utilizează inhalatoare sub presiune.
Insailaţia intratraheală - reprezintă introducerea medicamentelor lichide în căile respiratorii
cu ajutorul unei seringi laringiene. Scopul este acelaşi ca şi în cazul aerosolilor.
Injecţia intratraheală – se face cu ajutorul unei seringi înarmate cu un ac subţire, dar rezistent
cu care medicul pătrunde prin ligamentul tirocricoidian în hipofaringe.
Injecţia intratraheală nu este o injecţie adevărată deoarece medicamentul administrat nu
pătrunde printre ţesuturi, ci într-o cavitate naturală a organismului. Tehnica ei aparţine mai
mult puncţiilor.