OXIGENOTERAPIE

Administrarea oxigenului
In condiţii normale organismul funcţionează fără probleme cu oxigenul din aer, chiar
dacă în compoziţia acestuia intră doar 21% oxigen. Totuşi, în cazul pierderii masive de sânge,
la nivel celular va fi transportată o cantitate mai redusă de oxigen, ce va genera o stare de soc.
În această situaţie administrarea de oxigen suplimentar va creşte cantitatea de oxigen
transportat la nivel celular, influenţând pozitiv prognosticul pacientului. Pacienţilor cu o criză
anginoasă, accident vascular cerebral sau afecţiuni pulmonare cronice nu le este suficient
oxigenul atmosferic şi vor beneficia la rândul lor de oxigenoterapie.
DEFINIŢIE: tratamentul prin îmbogăţirea în oxigen a aerului inspirat
Constituie unul dintre tratamentele hipoxiei cauzate de o insuficienţă respiratorie
SCOPURI: - pe termen scurt - ameliorează starea pacientului şi calitatea vieţii
- pe termen lung - ameliorează evoluţia bolii
INDICAŢII:
- hipoxii circulatorii (insuficienţă cardiacă, edem pulmonar, infarct miocardic)
- hipoxie respiratorie (şoc, anestezii generale, complicaţii postoperatorii, nou născuţi)

MODURI DE ADMINISTRARE:
- temporar = în afecţiuni acute
- Îndelungat (zilnic) = în afecţiuni cronice
Materiale necesare pentru oxigenoterapie
Sursa de oxigen poate fi fie un tub de oxigen medical (cilindru cu oxigen lichid, la o
presiune de 13.800 kPa), fie un tub de la o reţea de distribuire a oxigenului medical din spital.
Pentru racordare, este necesar un debitmetru şi un umidificator. Administrarea propriu – zisă
a oxigenului se realizează prin tuburi de racord, transparente la un dispozitiv special adaptat
necesităţilor bolnavului.

Tehnica oxigenoterapiei
Există mai multe considerente anatomice în funcţie de care se fac indicaţiile şi tipul
de dispozitiv utilizat. Distanţa între corzile vocale în repaus este de 6 mm, astfel că apariţia
unui edem al mucoasei ce creşte cu 2 mm grosimea unei corzi vocale reduce această distanţă
la un spaţiu aproape virtual, cu consecinţe respiratorii grave. Trebuie avut în vedere

1
posibilitatea prezenţei unor deviaţii de sept nazal, prezenţa adenoiditelor (polipilor nazali)
care fac ineficientă oxigenoterapia nazală.

Există trei tipuri distincte de pregătire: a bolnavului, a camerei şi a materialului.

 Pregătirea bolnavului începe prin a explica acestuia necesitatea, utilitatea şi

modul de desfăşurare a manevrei, pentru a a creşte complianţa faţă de tehnică. Poziţia
bolnavului în timpul desfăşurării tehnicii nu este lipsită de importanţă, fiind
demonstrat de exemplu că la bolnavii cu pneumonectomie, acesta trebuie să stea în
decubit lateral pe partea cu plămânul sănătos pentru a creşte, prin mecanism
gravitaţional , cantitatea de sânge din capilarele alveolare şi implicit creşte gradul de
încarcare cu oxigen.
 Pregătirea camerei constă în luarea tuturor măsurilor pentru prevenirea
incendiului care ar putea izbucni datorită concentraţiei mari de oxigen.
 Pregatirea materialului constă în verificarea funcţionalităţii şi etanşeităţii şi
se va verifica funcţionarea sistemului de alarmă.

Se aşează pacientul într-o poziţie confortabilă, se umple umidificatorul cu apă

sterilă, până la nivelul prevăzut de producător, se ajustează fluxul de oxigen la debitul
prevăzut şi se va verifica prezenţa fluxului de oxigen umidifiat la nivelul măştii pentru a ne
asigura de buna funcţionare a sistemului. Se instalează masca sau canula de oxigenoterapie şi
se fixează pentru a preveni preveni deplasarea ei. În caz de urgenţă, se administrează un
flux mai mare de oxigen până se ameliorează starea pacientului după care se trece la
administrarea fluxului recomandat.
Iniţial, pacientul este ţinut sub observaţie până când starea generală a acestuia se va
îmbunătăţi. Manevra este de obicei executată de asistenta de la salon sau din terapie intensivă
la recomandarea medicului. După terminarea manevrei, se închide fluxul de oxigen,
echipamentul se plasează în siguranţă şi se va consemna tehnica şi rezultatele ei în foaia de
observaţie. Asistenta trebuie să semnaleze medicului care a recomandat oxigenoterapia orice
modificare semnificativă apărută.

În timpul oxigenoterapiei pe mască trebuie avut în vedere că există probleme de

comunicare a bolnavului şi totodată acesta nu se poate alimenta, probleme care nu apar la
oxigenoterapia pe canulă nazală. De aceea utilizarea măştii se face doar în cazul în care
cantitatea de oxigen necesară este mare.

Există mai multe tipuri de dispozitive utilizate în oxigenoterapie:

2
 1. Cateterul nazal (sonda) are orificii laterale multiple. Se introduce în
nară prin faringe, schimbându-se de la o nară la alta. Se poate introduce şi în laringe.

Tehnica:

1. se dezobstruează căile aeriene

2. se măsoară lungimea sondei pe obraz de la narina la tragus
3. se introduce cateterul cu mişcări blânde paralel cu palatul osos şi perpendicular pe
buza superioară
4. se fixează sonda cu leucoplast
5. se fixează debitul la 4-6 l/minut
6. se va observa bolnavul în continuare pentru prevenirea accidentelor
7. se administrează medicamente cu intermitenţă şi se supraveghează debitul.

2. Ochelari: pentru oxigen se fixează după urechi şi prezintă 2 mici sonde de plastic care
pătrund în nări. Se recomandă la copii şi bolnavi agitaţi.

3
 Este o componentă simplă a echipamentului de administrare a oxigenului. Este un
tub de plastic cu două proeminenţe. Este o piesă simplă, uşor de folosit, confortabilă. Este
bine tolerată de majoritatea pacienţilor şi poate fi folosită în toate situaţiile cu excepţia
cazurilor când avem obstrucţie la nivelul narinelor pacientului şi pentru ca nazofaringele
acţionează ca un rezervor de oxigen poate asigura o oxigenare de până la 44% atunci când
volumul administrat este de max. 6L/min.
Concentraţia de oxigen administrată depinde de volumul administrării şi de volumul
tidal al pacientului. Creşterea fluxului cu 1L/min duce la creşterea concentraţiei cu
aproximativ 4%.
Exemplu:
1L/min 24%
2L/min 28%
3L/min 32%
4L/min 36%
5L/min 40%
6L/min 44%
Există diferite dimensiuni, respectiv pentru adulţi şi copii. Prezinta doi dintisori,
care se introduc in narinele pacientului si o bucla, care permite fixarea, mentinerea sondei pe
fata. Permite pacientului sa manânce sau sa bea in timpul folosirii.

Complicaţii:
 Sângerare de la nivelul mucoasei nazale
 Uscarea mucoasei
 Dermatita la nivelul fetei si buzelor

3. Masca: pentru oxigen (cu inhalarea aerului expirat) se fixează acoperind gura şi
nasul.
 În general este greu suportată de bolnav datorită hamului de etanşeizare.

Masca simpla de oxigen

 Nu prezintă complicaţiile sondei nazale, dar poate aluneca uşor de pe faţa
pacientului.

4
  Există diferite dimensiuni, respectiv pentru adulţi şi copii. Este indicată folosirea
măştii simple faciale când se recomandă administrarea unei concentraţii mai crescute de
oxigen. Asigură o concentraţie de aproximativ 60% oxigen la un volum de 7-8 L/min.
 Prezintă pe ambele părţi laterale mici găuri care vor permite eliminarea aerului
expirat de pacient, precum şi diluarea oxigenului cu aerul camerei. Fiecare mască prezintă
conectorul pentru tubul de legătură la oxigen.
 Folosirea măştii este mai puţin confortabilă comparativ cu sonda nazală şi
poate provoca claustrofobie în special la copii.
 Tehnica: - se verifică scurgerea oxigenului din sursă
 - se pune masca în mâna bolnavului pentru
 - a-i uşura controlul măştii şi i se susţine mâna. Debitul de 10-12 l/minut.
 - se aşează masca pe piramida nazală şi apoi pe gură
 - când bolnavul s-a obişnuit cu masca, se aşează cureaua de fixare în jurul capului

Masca tip venturi

 Asigura o oxigenare cu flux înalt şi o concentraţie bine determinată de oxigen
cuprinsă între 24-50%.
 Este recomandat folosirea acestui tip de mască la pacienţii cu
bronhopneumonie cronică obstructivă.

Masca de oxigen cu rezervor

Asigură o concentraţie de 90-100% de oxigen. Constă din administrarea
unui flux continuu de oxigen într-un rezervor ataşat de mască. La o administrare de peste

5
6L/min, la o crestere de 1 litru/min vom îmbunătăţi concentraţia de oxigen administrată cu
10%.
• 6L/min 60% oxigenare
• 7L/min 70% oxigenare
• 8L/min 80% oxigenare
• 9L/min 90% oxigenare
• 10L/min 100% oxigenare

Sunt cunoscute două tipuri de mască cu rezervor:

• - masca cu reinhalare parţială
• - masca fără reinhalare
• Deosebirea constă în faptul că masca fără reinhalare prezintă în plus o valvă
unidirecţională, care se deschide în momentul inhalarii, dirijând fluxul de oxigen din rezervor
spre mască. Se închide după inspir blocând pătrunderea aerului expirat şi a aerului ambiant în
rezervor.
• Este recomandată folosirea acestei măşti la pacienţii cu probleme respiratorii. De
asemenea necesită o urmărire atentă a pacientului.
• La folosirea acestui tip de mască pacientul inspiră oxigen din
rezervorul ataşat şi dacă acest rezervor nu este plin pacientul se va afla in imposibilitatea de a
respira. Din acest motiv este absolut necesar umplerea rezervorului înainte de aplicarea
măştii pe faţa pacientului. Trebuie urmărit şi reglat volumul de oxigen administrat astfel
încât rezervorul să nu se golească complet în urma inspirului. Pentru ca rezervorul să nu se
golească complet, este necesară administrarea oxigenului cu un volum de 10-15L/min.

Masca de oxigen cu nebulizare

6
 • Nu este folosită în mod curent pentru administrare de oxigen, în schimb are un rol
important la pacienţii cu diferite probleme respiratorii când este necesară administrarea
diferitelor droguri sub formă de aerosol. Pentru nebulizare poate fi folosit fie oxigenul, fie
aerul atmosferic, dar cel mai frecvent este utilizat oxigenul.
Pentru a utiliza masca de oxigen trebuie mai intâi reglat debitul de oxigen astfel încât
rezervorul să fie umflat după care se fixează pe faţa pacientului. Se fixează ferm nu foarte
strâns. Debitul va fi reglat în aşa fel încât la fiecare inhalare rezervorul să rămână parţial
umflat.

4. Cortul de oxigen: nu poate depăşi o concentratie de 50% a oxigenului, realizează o

circulaţie deficitară a aerului, ducând la încălzirea pacientului. Se impune răcirea cu gheaţă.

Oxigenoterapia hiperbară:
Este folosită în anumite situaţii clinice în care se aşteaptă o creştere a
oxigenului dizolvat în plasmă. Pacientul este plasat într-o cameră în care se introduce oxigen
la 2-3 atmosfere. Adaptarea la presiune cât şi depresurizarea se face cu prudenţă.
Această metodă este folosită în intoxicatii cu monoxid
de carbon (atunci când carboxihemoglobina depăşeste 20%) sau în encefalopatia hipoxică
după un stop cardio-respirator.
Balonul şi masca de ventilaţie
Balonul este format dintr-un corp autogonflabil care la un capăt are adaptarea
pentru mască cu valva unidirecţională iar la celălalt capăt adaptor pentru sursa de oxigen cu
rezervor şi valva unidirecţională.
Pentru a ventila cu acest echipament în primul rând trebuie să se fixeze etanş masca de
ventilaţie pe faţa pacientului după care se comprimă corpul balonului şi aerul va intra prin
gură şi nasul pacientului. Măştile de ventilaţie sunt de diferite dimensiuni,
7
respectiv pentru adulţi, copii şi nou-născuţi. Este de preferat folosirea măştilor
confecţionate din material transparent, pentru ca salvatorul să poată observa eliminările de
secreţii, vomismente. Masca este considerată de dimensiune potrivită atunci când acoperă
nasul şi gura victimei şi poate fi aşezată etanş pe faţa victimei.
Expirul pasiv al pacientului va fi evacuat prin valva aflată lângă masca de ventilaţie.
Baloanele de ventilaţie pot fi conectate la o sursă de oxigen printr-un furtun standard pentru
oxigen. Concentraţia de oxigen livrată pacientului depinde de debitul de oxigen, de utilizarea
sau nu a unui rezervor şi de tehnica de ventilaţie (de exemplu volumul curent,
frecvenţa, raportul de timp între ciclurile de compresie – relaxare). Balonul de ventilaţie
oferă posibilitatea ventilării eficace şi suplimentarea cu oxigen. Folosind balonul fără
rezervor concentraţia oxigenului în aerul ventilat nu depăşeşte 60 %, iar cu rezervor
suplimentar de oxigen (care se ataşează la partea inferioară a balonului) se asigură o
ventilaţie cu oxigen de 90 % sau chiar peste.
Utilizarea acestui echipament are însă şi inconveniente, utilizarea ei de către un singur
salvator va face deosebit de dificilă asigurarea etanşeităţii măştii, iar dacă are mâini mici nu
va putea strânge balonul astfel încât să asigure un debit de aer corespunzator pentru o
ventilaţie eficientă.

Tehnica ventilatiei cu balon si masca

Se începe întotdeauna cu evaluarea pacientului, se asigură deschiderea căilor
aeriene prin tehnica hiperextensiei capului şi susţinerea mandibulei sau a subluxaţiei
mandibulei dacă se suspectează o leziune cervicală. Se va evalua funcţia respiratorie prin
inspecţie, auscultare şi percepţia curentului de aer expirat. Dacă pacientul nu respiră se vor
demara manevrele de resuscitare cardio-pulmonară.

Ventilarea pacientului:
1. Îngenunchiaţi lângă capul pacientului. Această poziţie va permite o mai uşoară
menţinere a căilor aeriene, a etanşeităţii măştii şi comprimarea balonului. Menţineti
hiperextensia capului sau asiguraţi o poziţie pentru o subluxaţie a mandibulei.
2. Deschideţi şi inspectaţi cavitatea bucală a pacientului pentru a identifica prezenţa
fluidelor, a corpurilor străine sau a danturii mobile. Aspiraţi dacă este necesar. Utilizaţi pipa
Guedel sau canula nazo-faringiana.
3. Alegeţi o mască corespunzătoare. Masca trebuie să acopere faţa pacientului începând
de la piramida nazală până între bărbie şi buza inferioară. Masca prea mica sau prea mare va
face ineficientă ventilaţia.

8
 4. Aşezaţi masca pe faţa pacientului. Începeţi prin a aşeza masca cu unghiul mai ascuţit
pe piramida nazală a pacientului după care fixati baza măştii între bărbie şi buza inferioară.
5. Etanşaţi masca. Pozitionaţi degetele medius, inelar şi mic pe marginea bărbiei
tracţionând către înapoi, indexul pe baza măştii şi policele pe partea superioară a măştii.
Degetele de pe bărbie tracţionează către înapoi iar cele de pe mască apasă.
6. Comprimaţi balonul la interval de 5 secunde. Încercaţi să ventilaţi o cantitate
corespunzătoare de aer. Pentru sugari şi copii ventilaţi la intervale de 3 secunde.
7. Verificaţi dacă toracele se ridică la fiecare ventilaţie. Dacă toracele nu se ridică
atunci posibil ca etanşeitatea măştii să aibă de suferit sau există o obstrucţie a căilor aeriene.
Dacă este o problemă de etanşeitate atunci repozitionaţi masca iar dacă este o obstrucţie
atunci aplicaţi cunoştinţele de la capitolul 6.
8. Administraţi oxigen. Nu uitaţi că fără sursa de oxigen se va administra numai 21%
oxigen iar cu un debit de 10-15l/min. se administrează o concentraţie de până la 90% oxigen.
Această concentraţie este vitală pentru un pacient care nu respiră.
Cu o pregătire practică corespunzătoare o persoană poate să ventileze un pacient
utilizând balonul şi masca de ventilaţie. Cu toate acestea este o manevra dificilă de efectuat
cu doar două mâini. De aceea este recomandat să se efecteze această manevră pe cât posibil
de către două persoane. O persoană va comprima balonul iar cealaltă persoană va asigura
etanşeitatea măştii. Cel care asigură masca va folosi aceeaşi poziţie a mâinii ca cea efectuată
de un singur salvator cu diferenţa că mâinile sunt aplicate pe ambele părţi ale măştii. Această
poziţie a mâinilor asigură o etanşeitate mai mare între mască şi faţa pacientului. Manevra
aceasta este importantă pentru că poate salva vieţi, de aceea trebuie să fie insuşită în mod
corect şi exersată constant.

Oxigenoterapia este o metodă terapeutică temporară destinată ameliorării,

îmbunătăţirii hipoxemiei.
Oxigenoterapia trebuie să fie continuă, iar concentraţia de
oxigen în aerul inspirat trebuie să fie în funcţie de profunzimea hipoxemiei.
Oxigenoterapia trebuie monitorizată prin puls oximetrie.

Incidente la administrarea oxigenului:

- distensia abdominală prin pătrunderea gazului prin esofag
- enfizem subcutanat prin infiltrarea gazului la baza gâtului prin fisurarea mucoasei.
Se va şti că:

9
 - nu se unge cateterul cu substanţe grase (pericol de explozie şi pneumonie)
- bombele de oxigen se fixează pe un port butelie, orizontal pentru a evita loviturile
- oxigenul nu se foloseşte fără manometru
- barvetarul să fie bine fixat deoarece prin răsturnare împinge apa în căile respiratorii
ale bolnavului

10