https://www.youtube.com/watch?

v=URUJD5NEXC8
Transportul substantelor
prin
membrana celulara
LP 2
Transportul macromolecular
Endocitoza
Exocitoza
Transcitoza
Transportul micromolecular
• Moleculele proteice membranare au proprietati complet diferite in ceea ce priveste
transportul substantelor.
• Structurile lor moleculare intrerup continuitatea bistratului lipidic, constituind o
cale alternativa de penetrare a membranei celulare.
• Majoritatea proteinelor integrate in membrana celulara functioneaza ca proteine de
transport.
• Proteinele functioneaza in moduri diferite.

• Proteine canal – permit astfel deplasarea libera a apei precum si a anumitor ioni sau
molecule.
• Proteine de transport – formeaza legaturi cu molecule sau ioni care urmeaza sa fie
transportati; ulterior, in urma modificarilor conformationale reversibile, moleculele
proteice deplaseaza aceste substante prin spatiile interstitiale spre partea opusa a
membranei.

• Atat proteinele canal cat si proteinele de transport sunt foarte selective in ceea ce
priveste tipurile moleculare si ionii carora le permit sa traverseze membrana.
“Difuziune’’ versus ‘’transport
activ’’

• Transportul prin membrana celulara, se realizea fie

direct fie mediat de proteine, se produce prin difuziune
sau transport activ.

• Difuziunea defineste deplasarea aleatorie a moleculelor

de substanta prin spatiile intermoleculare de la nivelul
membranei celulare sau prin combinatia cu o proteina
transport – energia necesara procesului de difuziune este
energie cinetica a moleculelor de substanta.

• Transportul activ presupune deplasarea ionilor sau a

altor substante prin membrana in asociere cu o proteina
de transport care permite deplasarea substantei impotriva
unui gradient energetic (dintr-o zona cu concentratie
scazuta catre o zona cu concentratie ridicata). – Aceasta
deplasare necesita o sursa suplimentara de energie in
afara de energia cinetica.
Difuziunea
 Difuziunea prin
membrana celulara

Difuziune simpla Difuziune facilitata

• Deplasarea moleculelor sau ionilor printr-o

deschidere membranara sau prin spatiile
intermoleculare fara ca acestia sa
interactioneze cu proteinele membranare de
transport.
• Necesita interactiunea moleculelor cu o
• Rata difuziunii este determinata de
proteina de transport.
cantitatea de substanta disponibila, de
energia cinetica a moleculelor si de
• Acest rol adjuvant in transportul
numarul si dimensiunile deschiderilor
moleculelor sau ionilor prin membrana
membranare prin care ionii si moleculele se
celulara prin formarea de legaturi chimice
pot deplasa.
cu acestia, iar complexul rezultat
• Se produce pe 2 cai :
traverseaza membrana.
1. Prin spatiile interstitiale ale
bistratului lipidic (daca subst. difuzeaza =
liposolubila)
2. Prin canale hidrice delimitate
de proteine mari de transport.
• Transportul activ primar se caracterizeaza prin faptul ca utilizeaza direct ATP
(adenozin trifosfat – enzima pe care celulele o utilizeaza pentru stocarea energiei)
in vederea transportului care este realizat cu ajutorul unor ATP – aze specifice
fiecarei specii ionice sau molecule transportate.
• ADP – adenozin difosfat, produs chimic care poate fi reincarcat cu energie pentru
a deveni din nou ATP.

• Furnizarea de ATP + ADP de catre organism este constanta, deci echilibrul relativ
al celor doua fluctueaza in functie de nivelul ebergetic al organismului.
 Pompa de Natriu – Potasiu

•Printre substantele care sunt transportate prin transportul activ primar se numara
ionii de sodiu, potasiu, calciu, hidrogen, clor precum si alti ioni.

• Mecanismul de transport activ a fost studiat pe larg in cazul pompei de sodiu –

potasiu care transloca 3 ioni de Na+ din interiorul celulei, unde concentratia
acestuia este mai MICA, spre mediul extracelular si 2 ioni de K+ din exteriorul
celulei in interioul acesteia.
• Aceasta pompa este responsabila atat pentru mentinerea diferentelor transmembranare de
concentratie pentru ionii de sodiu si potasiu, cat si pentru mentinerea unei incarcaturi negative in
interiorul celulei ( contribuie la transmiterea impulsurilor nervoase la nivelul intregului sistem nervos).
 Osmoza

• Osmoza reprezinta difuziunea neta a apei printr-o membrana cu permeabilitate selectiva care
separa doua compartimente, sensul fiind de la compartimentul care contine solutia diluata (cu
concentratie mai mare a apei) catre compartimentul care contine solutia mai concentrata (cu
concentratie mai mica de apa).

• prezintă miscarea moleculelor de apa dintr-o zona de concentratie mare spre o zona de
concentratie mica printr-o membrana semipermeabila.

• rata de osmoza este proportionala cu concentratia solvitului – cu cat concentratia solvitului

este mai mare cu atat rata de osmoza va fi mai mare.
• Substanta cea mai abundenta care difuzeaza prin membrana celulara este apa. Prin membrana
fiecarui eritrocit difuzeaza in fiecare directie si in fiecare secunda apa cu un volum de 100 de ori
mai mare decat volumul propriu – zis.

• In mod normal, cantitatile care difuzeaza in ambele directii sunt atat de bine echilibrate incat nu
exista o deplasare neta a apei. De aceea, volumul celulei ramane constant.

• In anumite conditii poate aparea de-o parte si de alta a membranei o diferenta de concentratie a
apei. In aceasta situatie se realizeaza deplasarea neta a apei prin membrana celulara, conducand la
marirea sau micsorarea celulei, in functie de sensul deplasarii.

• Procesul deplasarii nete a apei cauzate de diferenta de concentratie a acesteia este denumit
OSMOZA.
 Lichidele izoosmotice, hiperosmotice si hipoosmotice.

•Termenii izotonic, hipotonic si hipertonic se refera la modificarile volumului celular

determinate de aceste solutii .

•Tonicitatea solutiilor depinde de concentratiile solvatilor nedifuzabili.

•Unii solvati pot tarversa insa membrana celulara.

•Solutille cu osmolaritate egala cu osmolaritatea celulara sunt numite izoosmotice .

Indiferent daca solvatii pot traversa sau nu membrana celulara .

Izotonice
• Ex: Solutia de Clorura de
sodiu 0,9% sau Glucoza 5%.
• Celulele nu isi vor modifica
volumul, conectratiile apei in
LIC si LEC sunt identice , iar
solvatii nu pot traversa
membrana celulara.
• Aceste solutii sunt importante
in practica clinica, ele pot fi
introduse in circulatia sgv fara
pericolul de a perturba
echilibrul osmotic dintre LIC si
LEC.
Lichide
Hipotonice
• Daca o celula este plasata intr-
o solutie hipotonica, ce contine
solvati nedifuzibili in
concentratie redusa, apa
difuzeaza in celula si determina
cresterea volumului acesteia;
difuzia intracelulara a apei
continua, cu diluarea lichidului
intracelular si crestrea
concentratiei lichidului
extracelular, pana cand ambele
solutii au aproximativ aceeasi
osmolaritate.
•Solutiile de Clorura de sodiu cu
concentratia mai mica de 0,9%
sunt HIPOTONE.
Hipertonice
• Daca celula este plasata intr-o
solutie hipertonica, ce are o
concentratie ridicata de solvati
nedifuzabili, apa difuzeaza din
celula in lichidul extracelular,
determinand cresterea
concentratiei LIC si diluarea
LEC.
• In acest caz celula isi va
micsora volumul pana cand cele
doua concentratii devin egale.
•Solutiile de Clorura de sodiu cu
concentratia mai mare de 0,9%
sunt HIPERTONE.
• hematiile sunt un bun exemplu pentru a demonstra osmoza
• apa se misca de o parte si de cealalta a membranei ca urmare a modificarii concentratiei in NaCl a
fluidului in care se gasc hematiile

• concentratia in NaCl a hematiilor este de 0,9%

• fluidele care au aceeasi concentratia de NaCl vor fi considerate izoosmotice/izotone cu hematiile

• fluidele care au concentratia de NaCl mai mare decat hematiile vor fi considerate
hiperosmotice/hipertone fata de hematii

• fluidele care au concentratia de NaCl mai mica decat hematiile vor fi considerate
hipoosmotice/hipotone fata de hemati
• daca concentratia de NaCl a fluidului in care se gasec hematiile este > 0,9% apa va iesi
din hematii in fluid – hematiile se zbarcesc

• daca concentratia de NaCl a fluidului in care se gasc hematiile este < 0,9% apa va
patrunde din fluid in hematii – hematiile se umfla si se sparg = hemoliza
 Hiponatremia si Hipernatremia
• Scaderea concentratiei plasmatice a sodiului poate fi
cauzata de pierderea de clorura de sodiu din lichidul
extracelular sau aportul excesiv de apa.
•Pierderea primara de clorura de sodiu conduce la
deshidratarea hipoosmotica si se asociaza cu scaderea
volumului lichidului extracelular.
•Afectiuniile care determina hiponatremie secundara
sunt diareea si varsaturile.
•Abuzul de diuretice saluretice, precum si anumite
afectiuni renale sunt asociate cu pierderea de sodiu.
• Hiponatremia poate fi insotita de retentie hidrica in
exces, cu dilutia consecutiva a sodiului in lichidul
extracelular, hiperhidratare hipoosmotica.
• Cresterea concentratiei plasmatice de sodiu, care
determina si cresterea osmolaritatii, poate fi
determinata de pierderea de apa din lichidul
extracelular, care conduce la cresterea concentratiei
ionilor de sodiu, sau de aportul excesiv de sodiu.
• Atunci cand cauza este reprezentata de pierderea
primara a apei din lichidul extracelular, afectiunea este
denumita deshidratare hiperosmotica.
• Poate fi cauzata de abolirea secretiei hormonului
antidiuretic. Secundar deficitului de hormon
antidiuretic, rinichii excreta cantitati foarte mari de
urina diluata (diabet insipid), ceea ce conduce la
deshidratare si cresterea concentratiei de clorura de
sodiu in mediul extracelular.
• Hipernatremia poate fi cauzata de aportul crescut de
clorura de sodiu.
Edemul

• Edemul semnifica prezenta unei cantitati excesive

de lichid la nivelul tesuturilor. In majoritatea
cazurilor, edemul se produce in principal la nivelul
compartimentului extracelular, insa poate fi implicat
si compartimentul lichidian intracelular.
 1. Diminuarea activitatii
Edemul intracelular sistemelor metabolice celulare.

2. Nutritia inadecvata a celulelor.

• Atunci cand fluxul sangvin la nivelul unui tesut se reduce, scade consecutiv aportul de oxigen si factori nutritivi.

• Daca fluxul sangvin scade prea mult si devine insuficient pentru sustinerea metabolismului tisular normal, este
deprimata activitatea pompelor ionice membranare. In aceasta situatie, ionii de sodiu, care in mod normal
difuzeaza pasiv in celula, nu mai pot fi pompati in spatiul extracelular.

• In anumite situatii, volumul intracelular al unei arii tisulare poate creste de doua, trei ori fata de normal (ex. mb.
inf. = ischemie).

• Inflamatia determina de obicei prin mecanism direct cresterea permeabilitatii membranelor celulare, permitand
astfel difuziunea ionilor de sodiu si a altor ioni de catre spatiul intracelular, cu patrunderea consecutiva a apei prin
mecanism osmotic.
 1. Pasajul anormal al lichidului
Edemul extracelular din plasma in spatiile interstitiale
pericapilare.

2. Incapacitatea vaselor limfatice

de a reabsorbi complet acest
lichid din interstitiu

• Edemul extracelular se produce cand la nivelul spatiilor extracelulare se acumuleaza

lichid in exces.

•Cea mai frecventa cauza a acumularii de lichid interstitial este reprezentata de

filtrarea lichiana capilara excesiva.
Blocajul limfatic

• Atunci cand se produce un blocaj limfatic, edemul produs

poate fi deosebit de grav, deoarece proteinele plasmatice
care extravazeaza in spatiul interstitial nu mai sunt
indepartate de la acest nivel.

•Cresterea concentratiei proteinelor conduce la cresterea

presiunii coloid osmotice a lichidului interstitial, astfel incat
este atrasa o cantitate crescuta de lichid din capilar.

•Intreruperea fluxului limfatic este deosebit de grava in

cazul infectiilor localizate in nodulii limfatici.

•Vasele limfatice pot fi blocate in anumite tipuri de cancer

sau dupa interventiile chirurgicale in cadrul carora se
indeparteaza sau sunt obstruate vase limfatice (ex.
Mastectomie radicale cu indepartarea vaselor limfatice)
Edemul cauzat de reducerea
excretiei hidrosaline renale

• Cea mai mare parte din cantitatea de clorura de

sodiu introdusa in torentul circulator ramane in
compartimentul extracelular si numai cantitati
mici patrund in celule.

• Bolile renale asociate cu afectarea secretiei

urinare de sare si apa, produc cumulul de sodiu si
apa in lichidul extracelular.

• O mare parte din clorura de sodiu si din apa trec

in spatiile interstitiale, insa o parte raman in
circulatia sangvina, rezultand cresterea
volumului sgv, rezultand hipertensiune.

• Edemul este alb, moale, lasa semnul godeului,

apare in zona fetei, este mai intensificat
dimineata, iar seara dispare.
Edemul cauzat de scaderea
concentratiei proteinelor

• Reducerea concentratiei proteinelor plasmatice,

cauzata de sinteza insuficienta a acestora sau de
scurgerea lor in spatiile interstitiale, conduc la
scaderea presiunii coloid osmotice a plasmei, ca
urmare filtrarea capilara creste la nivelul intregului
organism, cu aparitia edemului extracelular
generalizat.

• Sindromul nefrotic – este una dintre cele mai

importante cauze ale reducerii concentratiei
proteinelor plasmatice, fiind caracterizat prin
pierderea de proteine prin urina.

• Cand pierderea depaseste capacitatea organismului

de a sintetiza proteine, se produce scaderea
concentratiei proteinelor plasmatice .

• Atunci cand aceasta concentratie scade sub valoarea

de 2,5 g/100 ml, se dezvolta edem generalizat grav.

• Ciroza hepatica – determina scaderea concentratiei

proteinelor plasmatice .
 Edemul cauzat de insuficienta
cardiaca

• Una dintre cele mai grave si frecvente cauze ale edemului.

• Cordul nu mai poate pompa normal sange in circulatia arteriala, in consecinta presiunea
venoasa si presiunea capilara cresc, cu cresterea consecutiva a filtrarii capilare.

•Presiunea arteriala tinde sa scada, ducand la reducerea excretiei hidro-saline renale, deci la
cresterea volemiei, cu cresterea suplimentara a presiunii hidrostatice capilare si accentuarea
edemului.
• La pacientii cu insuficienta cardiaca stanga, forta de contractie este mult diminuata, in
consecinta toate presiunile vasculare pulmonare, inclusiv presiunea capilara pulmonara ,
cresc mult peste valorile normale, cauzand edem pulmonar si cu potential letal.