Cursul VI

Conf. univ. dr. Steluţa Gosav

 MEMBRANA CELULARĂ
 Membrana este un strat de grosime mică (5-9 nm) care desparte două medii cu
caracteristici fizico-chimice diferite.

 Tipuri de membrane
 Membranele permeabile permit trecerea componentelor unei soluţii în mod egal
sau inegal în funcţie de coeficientul de difuzie al membranei.
 Membranele selectiv permeabile permit trecerea doar a unor solviţi dintr-o soluţie
(în difuzia simplă)
 Membranele semipermeabile permit trecerea doar a solventului (în cazul osmozei)

 Membrana celulară este o structură supramoleculară aflată la periferia celulei

separând mediul celular de cel interstiţial.
capat hidrofil

capat hidrofob

 Membrana celulară este un bistrat lipidic (fosfolipide,

glicolipide si colesterol) în care sunt inserate proteine şi
glicoproteine.
MEMBRANA CELULARĂ
 Transportor
Transportul prin membrana celulară Pori

• Difuzia substanţelor prin membrane este un fenomen

complex, selecţia componentelor difuzabile nu se face exclusiv
mecanic, ci pot să intervină şi fenomene eletrice (polarizarea
membranei) şi afinităţi chimice între membrană şi moleculele
difuzante.
 Transportul prin membrana celulară poate fi
1. În funcţie de consumul energetic
• Transportul pasiv are loc fără consum de energie metabolică în sensul
gradientului de concentraţie sau presiune.
 Ex. difuzie simplă, difuzie facilitată de molecule transportoare,
difuzie facilitată prin canale (pori), osmoză.
• Transportul activ are loc cu consum de energie metabolică prin
intermediul ATP (adenozintrifosfatul ajută la înmagazinarea şi conversia energiei
celulare) şi este realizat de proteine
transportoare cu o mare specificitate.
2. În funcţie de mărimea moleculei transportate
• Transport de ioni (molecule mici)
• Transport de macromolecule.
TIPURI DE TRANSPORT MEMBRANAR
 DIFUZIA SIMPLĂ PRIN MEMBRANA CELULARĂ
 Difuzia simplă are loc sub influenţa gradientului de
concentraţie sau de presiune. Ea se face cu participarea
componentelor lipidice ale membranei (de obicei,
substanţele sunt solubile în faza fosfolipidică a membranei).

 Considerăm o membrană permeabilă care separă

două medii de concentraţii diferite. Presupunem că schimburile prin membrană au
loc în condiţiile stării staţionare.

(cm/s)
 Coeficientul de permeabilitate, P, reprezintă viteza de pătrundere prin membrană a unei
substanţe.
 Pentru substanţele liposolubile, coeficientul de permeabilitate este mare. Pentru astfel de
substanţe permeabilitatea lor (P) depinde de coeficientul de partiţie solvent-apă (β).
 Coeficientul de partiţie solvent-apă este raportul dintre solubilitatea unei substanţe într-un
solvent (în cazul nostru, membrana lipidică fluidă) şi solubilitatea ei în apă.
 P depinde de dimensiunea particulei difuzante (Ex: prin difuzie simplă moleculele de apă şi
uree trec uşor însă proteinele deloc).
Substanţe care trec prin
membrană prin difuzie
simplă:
 Molecule nepolare mici
(liposolubile adică hidrofobe):
O2, N2, CO2, benzen, lipide
(steroizi)
 Molecule polare mici
(hidrofile): apă, etanol, uree,
glicerol

 Narcotice
Vitamine solubile în
grăsimi
 DIFUZIA FACILITATĂ
 Substanţele care nu se dizolvă în lipide (apă, ioni, aminoacizi, monozaharide etc.)
pătrund şi ele relativ uşor prin membrană datorită existenţei unor pori şi transportori
specifici care facilitează transportul.
 Difuzia facilitată se realizează fie prin pori (canale ionice) adică molecule proteice
specializate care străbat membrana pe toată grosimea ei, fie prin intermediul unor
proteine transportoare specializate.
 Difuzia facilitată are loc cu viteză mai mare decât difuzia simplă.

canal
ionic
canal
ionic
 DIFUZIA FACILITATĂ A APEI
 Apa străbate stratul bilipidic prin intermediul acvaporilor. Acvaporii sunt
proteine-canal pentru apă descoperite în 1985 de către prof. Gheorghe
Benga.

 În organismul uman au fost descoperiţi 13 acvapori. Ei intervin în

activitatea nervilor, în digestie, reproducere, conservarea apei în rinichi etc.
 Prof. dr. Gheorghe Benga
Născut la 26 ianuarie 1944

• Povestea celei mai impresionante descoperiri româneşti a ultimelor

decenii este dramatică şi emoţionantă.
• Prof. Gheorghe Benga, românul care descoperea proteina canal a
apei (PCA) în 1985, la Cluj-Napoca, nu a fost propus niciodată
pentru Premiul Nobel. Însă a văzut în 2003 cum americanii luau
Nobelul pentru Chimie pentru aceeaşi descoperire, făcută mult mai
târziu.

• Alţi români de excepţie care au pierdut Nobelul

• Victor Babeş (4 iulie 1854 - 19 octombrie 1926, primul
tratat de bacteriologie din lume, primul care a semnalat
acţiunea inhibantă a substanţelor elaborate de
microorganisme-Penicillium ) şi Nicolae Paulescu
 Difuzia facilitată prin transportori
• Moleculele hidrofile mari (glucoză, aminoacizi etc.) nu pot traversa membrana
decât dacă utilizează un transport mediat de o moleculă transportoare. Aceste
molecule transportoare au o anumită specificitate, recunoscând specia moleculară
sau ionică pe care o transportă.
 Există transportori pentru glucoză, fructoză, colină (vitamina B7) etc.
• Difuzia facilitată are loc în sensul gradientului de concentratie, de la concentraţie
mare la concentraţie mică .
 Transportul glucozei prin membrana hematiei
prin difuzie facilitată
 În figura de mai jos este prezentată difuzia facilitată a moleculei de glucoză.
Molecula de glucoză numită substrat se leagă la una din feţele membranei într-un
anumit loc numit situs al moleculei transportoare.

În urma legării se produce o

modificare conformatională a
moleculei transportoare şi situsul
de legare este expus părtii opuse
simultan cu scăderea afinităţii
transportorului pentru glucoză.

Astfel are loc eliberarea moleculei

de partea cealaltă a membranei.

După eliberare molecula

transportoare revine la
conformaţia initială şi ciclul se
repetă.
 Mecanismul de transport se numeşte „ping-pong”
 Transportorul este o proteină transmembranară care suferă modificări
conformaţionale reversibile după cum urmează:
• într-o anumită stare conformaţională („pong”) locurile de legare sunt
deschise spre exteriorul membranei, iar în stare „ping” se închid la
exterior şi se deschid spre interior;
• în cealaltă stare conformaţională (”ping”), aceleaşi locuri sunt expuse
spre partea opusă a membranei, iar substanţa este eliberată.
 Denumirea fenomenului vine din limba
FENOMENUL DE OSMOZĂ greacă, de la cuvântul „osmos”, care
înseamnă impuls, îndemn.
• Dacă două soluţii de concentraţii diferite sunt despărţite printr-o membrană
semipermeabilă (permeabila doar pentru solvent) atunci are loc un fenomen de
difuzie a moleculelor solventului dinspre soluţia mai diluată înspre cea mai
concentrată.

• Solventul poate trece prin membrana, dar nu si solvitul. În acest caz procesul care
are loc se va desfăşura sub acţiunea presiunii osmotice exercitate asupra
membranei.
 Osmoza reprezintă transportul pasiv de solvent (de ex., apa) printr-o membrană
semipermeabilă datorită gradientului de presiune, când între cele două
compartimente există o diferenţă de concentratie.
 FENOMENUL DE OSMOZA
 Presiunea osmotică reprezintă presiunea mecanică necesară pentru
împiedicarea osmozei. Presiunea osmotică se datorează mişcării de agitaţie termică
a moleculelor de solvit care ciocnesc membrana pe o singură parte, neputând să o
străbată.
• Unitatea de măsură pentru presiunea osmotică este osmol/litru (Osm/l).

• Aparatul cu care se măsoară această presiune este osmometrul Dutrochet

 Osmometrul Dutrochet
 Dispozitivele utilizate pentru evidenţierea şi măsurarea presiunii osmotice se
numesc osmometre.
 Osmometrul Dutrochet - în vasul mare se găseşte solventul pur, iar în tubul
închis în partea inferioară cu o membrană semipermeabilă se află o soluţie cu
acelaşi solvent.
 Moleculele de solvit nu pot să străbată membrana semipermeabilă însă o să apară
un flux de solvent dinspre vasul mare spre tub ducând la diluarea soluţiei din tub.
 Sistemul ajunge în stare de echilibru atunci când presiunea hidrostatică ρgh
exercitată de lichidul care a urcat în tub este egală cu presiunea exercitată de
soluţie asupra membranei – presiunea osmotică, π.
 LEGILE PRESIUNII OSMOTICE

 Legile presiunii osmotice sunt legi deduse experimental.

1. Legea concentraţiei: Presiunea osmotică a unei soluţii diluate este direct

proporţională cu concentraţia molară (numărul de moli de solvit într-un litru de soluţie )
, c, a soluţiei la temperatura const.

2. Legea temperaturii: Presiunea osmotică a unei soluţii diluate este direct

proporţională cu temperatura absolută la concentraţie constantă.

3. Legea lui Van’t Hoff: Presiunea osmotică a unei soluţii diluate nu depinde nici
de natura solventului, nici de natura substanţei dizolvate, depinzând numai de
numărul de particule (molecule, ioni) din unitatea de volum.

• Pentru un amestec de soluţii se confirmă legea lui Dalton: Presiunea osmotică a

unui amestec de soluţii este egală cu suma presiunilor osmotice a fiecărei soluţii în
parte, ţinând cont că fiecare substanţă dizolvată îşi are presiunea osmotică proprie,
ca şi cum s-ar afla singură în întreaga cantitate de solvent.
 LEGILE PRESIUNII OSMOTICE

La temperaturi şi concentraţii egale, presiunea

osmotică a două soluţii diferite este aceeaşi.
Aceste soluţii se numesc izotone (izoosmotice).

Dacă două soluţii au presiuni osmotice diferite, cea cu presiunea osmotică mai mare
se numeşte hipertonă, iar cea cu presiunea osmotică mai mică se numeşte hipotonă.
Dacă o membrană semipermeabilă separă o soluţie hipotonă de una hipertonă,
atunci solventul va difuza de la soluţia hipotonă spre cea hipertonă până se va
realiza izotonia.
 Importanţa biologică a osmozei
Fenomenul de trecere a apei din exteriorul spre interiorul celulei se numeşte
endosmoză, iar invers din interior spre exterior se numeşte exosmoză.
Fenomenul invers numit plasmoliză
Atunci când celulele se găsesc într-o
(ratatinare), de micşorare a volumului
soluţie hipotonă, apa intră în celulă
unei celule prin ieşirea apei, are loc atunci
căutând să dilueze conţinutul ei.
când celula se găseşte într-o soluţie
hipertonă.

Turgescenţa reprezintă fenomenul de

mărire a volumului unei celule prin
pătrunderea apei în interiorul ei.
In cazul hematiilor, turgescenta poate
determina hemoliza (distrugerea hematiei) si
chiar citoliza lor (moartea celulelor).
 Importanţa biologică a osmozei
• Presiunea osmotică are rol major în menţinerea volumului şi în consecinţă a
arhitecturii celulare, în asigurarea integrităţii morfologice şi funcţionale a celulelor.
 Exemplu: Deshidratarea celulară produsă ca urmare a unei evaporari masive a apei prin
transpiraţie abundentă.
 Pierderea unei cantităţi mari de apă prin transpiraţie abundentă conduce la creşterea presiunii
osmotice a lichidelor extracelulare. În aceste condiţii apa intracelulară se va deplasa
extracelular adică va avea loc osmoza la nivelul membranei celulare. Astfel, diminuarea
volumului de lichid intracelular va altera metabolismul celular. Este important de menţionat
că la un deficit de peste 15 % apă din greutatea corporală, pentru un interval de timp de 6-7
zile, survine încetarea funcţiilor vitale ale organismului (moartea).

• Diferenţele de presiune osmotică între diferitele compartimente ale organismului

asigură schimbul de substanţă la nivelul capilarelor, funcţia glomerulară, secreţia
glandulară.
• Presiunea osmotică a plasmei este de 285-295 mOsm/l sau 7,6 atm.
• Pentru a introduce diferite soluţii in circulaţia sanguină acestea trebuie să fie izotone
pentru a nu produce modificări ale volumului celular.
• Soluţiile izotone cu serul sanguin: soluţie de NaCl (‘ser fiziologic’) cu
concentraţia 0,9 %, glucoza cu concentraţia 0,47 %.
HIDRATAREA CORECTA se face cu lichide hipotone si izotone.
Apa, ceai de fructe sau de plante, sucuri naturale foarte diluate NU cafea
 OSMOZA INVERSA
• Dacă asupra soluţiei mai concentrate se aplică o presiune ce depăşeşte pragul de
presiune osmotică atunci solventul va trece prin membrana semipermeabilă de la
soluţia mai concentrată la cea cu concentraţie mai mică, în final obţinându-se
soluţii de concentraţii din ce în ce mai mici.
 Procesul de osmoză inversă este folosit în procesul de filtrare al apei.

Apă
pură
 DIALIZA
 Dializa este transferul de apă şi solviţi printr-o membrană cu difuzie selectivă.

 Fiind un catabolit al metabolismului proteic, ureea trebuie să aibă un nivel constant în

sânge de 35 mg o/oo. Peste acest prag apar deficienţe renale grave, fatale. Creşterea
concentraţiei de uree apare ca urmare a dezechilibrului între catabolismul și anabolismul
sintezei proteice, detoxifierea sângelui fiind necesară în acest caz.

 Membrana de dializă joacă rol de sită, permiţând trecerea tuturor moleculelor sau ionilor
cu dimensiuni mai mici decât cea a porilor.

 Membrana de dializă este permeabilă pentru uree, creatinină, electroliţi şi alte substanţe
cu greutate moleculară mică şi este impermeabilă pentru proteine, elemente figurate ale
sângelui, germeni microbieni şi virusuri.
 HEMODIALIZA
 Hemodializa se bazează pe transferul de apă şi solviţi prin
membrana dintre cele două compartimente.
 Unul dintre factorii care determină eficienţa hemodializei este Diali-
soluţia de dializă sau dializantul. Aceasta este o soluţie zant
hidro-electrolitică cu o compoziţie asemănătoare cu cea a
plasmei sanguine normale care circulând prin dializor oferă
mediul de schimb pentru sângele uremic contribuind astfel la
restabilirea echilibrului hidro-electrolitic şi acido-bazic.
• Dializorul este format din două compartimente în care circulă în contracurent
sângele (compartimentul sanguin) şi soluţia de dializă (compartimentul
dializantului), separate printr-o membrană. Presiunile hidrostatice din cele două
compartimente sunt inegale, ceea ce generează un gradient de presiune
hidrostatică între cele două feţe ale membranei.
 OPTICA
• Optica se ocupă cu studiul luminii precum şi interacţiunea ei cu
materia.
• Lumina are caracter dual, de undă şi corpuscul.

• Optica ondulatorie descrie fenomene în care se remarcă

preponderent caracterul ondulatoriu al luminii (reflexia, refracția,
interferenţa, difracţia, polarizarea).

• Optica corpusculară descrie fenomene în care se remarcă

caracterul corpuscular al luminii (reflexia, refracția, efectul fotoelectric,
efectul Compton, emisia şi absorbţia luminii)

• Optica geometrică operează cu raze de lumină fără să ţină cont de

aspectul ondulatoriu sau corpuscular al luminii.
OPTICA
Lumina – undă electromagnetică

Lumina – undă transversală

(vectorul câmp electric
oscilează perpendicular pe
direcţia de propagare a
luminii)
 Lumina – undă electromagnetică şi corpuscul
• Conform teoriei lui Max Planck (1900), lumina este formată din
cuante de energie numite fotoni. ν – frecvenţa undei
• Energia unui foton: h – constanta lui Planck
h = 6,62 x 10 J s
-34

c – viteza luminii în vid

λ – lungimea de undă

Radiaţii ionizante Radiaţii neionizante

RAZE γ
 Optica geometrică – Reflexia luminii
• Raza de lumină îşi păstrează direcţia de propagare atât timp cât rămâne în
acelaşi mediu. Când întâlneşte o suprafaţă de separaţie dintre două medii,
raza de lumină îşi schimbă direcţia de propagare prin reflexie sau refracţie.
• Reflexia luminii este fenomenul de întoarcere (parţială) a luminii în mediul
din care provine atunci când întâlneşte suprafaţa de separaţie cu un alt
mediu.

La incidenţă normală raza reflectată nu este

• Legile reflexiei
deviată indiferent de natura materialelor.
1. Raza incidentă, raza reflectată şi normala sunt în acelaşi plan.
2. Unghiul de incidenţă este ega cu unghiul de reflexie:
• Refracţia luminii este fenomenul prin care
lumina îşi schimbă direcţia de propagare
atunci când întâlneşte suprafaţa de separaţie
cu un alt mediu.

Raza refractată se apropie

(îndepărtează) de normală în
cazul patrunderii într-un mediu
optic mai (puţin) dens.
 Legile refracţiei
1. Raza incidentă, raza refractată şi normala
sunt în acelaşi plan.
2.
n1 şi n2 – indici de refracţie
caracterizează densitatea optică a celor două medii
 Reflexia totală
• Reflexia totală are loc atunci când lumina
trece dintr-un mediu mai dens într-unul mai
puţin dens (n2<n1) şi unghiul de incidenţă este mai mare decât
unghiul limită (critic).

Dacă
Reflexia totală – aplicatii –fibra
optica
 Dispersia luminii

λ
D – unghi de deviatie

Dred

Dblue
 Dispersia luminii
 Fenomenul de variație a indicelui de refracție
cu lungimea de undă n = f (λ)
Stim că

Și pentru propagarea luminii în vid R

O
G
Pentru propagarea într-un mediu oarecare V
A
I
V

Cum
D – unghi de deviatie

și
Raza
incidenta Raza
emergenta
 RADIAȚII ROENTGEN sau RADIAȚII X
• Wilhelm Roentgen a descoperit razele X în 1895 pentru
care a primit Premiul Nobel în 1901.
• Radiațiile (razele) X sau radiațiile Röntgen sunt radiații
electromagnetice ionizante, cu lungimi de undă mici,
cuprinse între 0,01 și 100 Å (ångström).
• Pe 16 ianuarie 1896, New York Times a publicat o 1845-1923
radiografie a mâinii dnei Roentgen.
• Când radiațiile lovesc un atom, are loc un transfer de energie către
atomul respectiv.
• Dacă enegia transferată este suficient de mare, se
produce ionizarea atomului adică îndepărtarea unui electron
• Se obține o pereche de sarcini electrice ion pozitiv-electron.
• Prezența unui număr mare de astfel de particule încărcate electric
în țesuturile vii pot produce distrugeri.
• Gradul de severitate al efectelor radiațiilor depinde de durata
expunerii, intensitatea
radiațiilor și tipul radiațiilor.
• Deoarece razele X penetrează cele mai multe dintre ţesuturi, într-o măsură
sau alta, cea mai bună protecţie împotriva razelor X este plumbul, datorită
densităţii sale mari.
Fizicianul german Roentgen a descoperit întâmplător faptul că această formă
de energie poate să treacă prin obiecte.

Producerea radiaţiilor X se face în tuburi de descărcări electrice, cel mai

cunoscut fiind tubul lui Coolidge.
 Tubul radiogen numit și tub generator de radiații sau tub Roentgen.

• Catod, anod (anticatod),

filament

• C1 – circuit de înaltă
tensiune între catod și
anod pentru crearea
diferenței de potențial și
accelerarea electronilor
către anod.

• C2 – circuit de tensiune
joasă pentru încălzirea
filamentului catodului.

• Electronii sunt acceleraţi

sub o tensiune de 5-400kV
 Tubul de sticlă vidat contine un filament, catod si anticatod
• Producerea radiatiilor X
- filamentul încălzit emite electroni prin fenomenul de emisie termoelectronică
- electronii ciocnesc anticatodul iar din substanţa anticatodului se emit radiaţii X
• La energii mici ale electronilor se obține rad X de frânare.
• La energii mari ale electronilor apare și rad X caracteristică.
Radiația X de frânare

Electronii, având viteză mare, reușesc să treacă

prin învelișul de electroni al atomilor
anticatodului apropiindu-se de nucleu. Nucleul,
fiind pozitiv, atrage electronii pe care astfel îi
deviază de la direcția lor inițială. În timp ce
electronii se îndepartează de nucleu, se emit
radiații X datorită frânării lor în câmpul electric al
nucleului.
 Spectrul radiațiilor X de frânare la
diferite tensiuni de accelerare

http://hyperphysics.phy-astr.gsu.edu/hbase/quantum/xrayc.html#c1
 Radiația X caracteristica

• La energii marii ale electronilor emiși de

catod, pot fi extrasi electroni de pe paturile inferioare
ale atomului. Spectrul de raze X (de
• În urma rearanjării electronilor, se emit radiatii X frânare și caracteristic)
Razele X sunt emise de un
caracteristice. tub de raze X cu o țintă de
molibden, care funcționează
la 35 kV.
 Doze de radiații
• DOZA ABSORBITĂ este energia absorbită de unitatea de masă
(1 Gy = 1 J/kg)
Gy - Gray, unitate de masura în S.I.
m – masa de substanță sau țesut iradiat, W- energia absorbită în
această masă
• DOZA BIOLOGICĂ se definește prin relația:

• Sievert-ul este unitatea de măsură în S.I. (Sv)

• η este efectivitatea biologică relativă care arată de câte ori
efectivitatea acțiunii biologice a tipului dat de radiație este mai
mare decât a radiației X sau γ, pentru un a și aceeași doză absorbită
Unitatea de masura pentru doza biologică de radiație este milisievert-ul
(1 mSv = 10-3 Sv)

Radiografie pulmonară – 0,1 mSv

Zbor cu avionul dus-intors Europa-SUA - 0,1 mSv
Comisia Internationala de Protectie in radiologie (International Commission on
Radiological Protection - ICRP) sustine ca doza maxima admisa de radiatii acumulate
pe durata unui an nu trebuie sa depaseasca 20 mSv.