Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Cuprins
Importanţa stării de mobilitate a apei în mediu şi în celulă poate fi pusă în evidenţă asftel:
Mod de lucru. Se pun în două lădiţe, înalte de 5 cm, câte 10 Kg de sol: într-una nisip, iar în cealaltă
argilă. Se însămânţează ambele soluri cu cariopse de ovăz şi se udă fiecare cu câte un litru de apă de
conductă.
ÎNTREBĂRI
1. Ce aţi observat în cele două lădiţe?
2. De ce nu germinează cariopsele în argilă?
3. Care este concluzia experimentului?
Mod de lucru. Se cântăresc câte 100 g seminţe de mei şi de fasole, care se introduc apoi în apă, unde
se ţin până când masa lor creşte cu 30g. În acest scop, seminţele se scot periodic din apă, se tamponează cu
hârtie sugativă, pentru îndepărtarea apei de pe suprafaţa lor şi apoi se recântăresc. Aceste operaţii se repetă
până ce masa iniţială a seminţelor va creşte cu 30g.
ÎNTREBĂRI
1. De ce germinează numai seminţele de mei?
2. Care este concluzia experimentului?
Din experimentele prezentate în cele două paragrafe de mai sus rezultă că apa lichidă poate fi
reţinută, în celulă sau în mediu, prin forţe de retenţie. Cunoaşterea acestora este prima
problemă ce necesită a fi elucidată în înţelegerea schimburilor de apă între organismul vegetal
şi mediu.
a. Forţe osmotice
Aceste forţe sunt determinate de substanţele dizolvate, a căror particule dispersate reţin apa. Apa
reţinută prin forţe osmotice se numeşte apă osmotică (apă de dizolvare sau, impropriu, apă liberă). Eliberarea
acestei forme de apă din ţesuturi, prin transpiraţie, este cu atât mai dificilă, cu cât sucul vacuolar este mai
concentrat. Legăturile contractate între moleculele de apă şi cele ale substanţelor dizolvate pot fi evidenţiate
uşor prin următorul procedeu:
1
Pe talerul unei balanţe se aşează câte o cutie Petri de acelaşi diametru şi într-una se pune apă distilată,
iar în cealaltă o soluţie de zaharoză 10%. Se echilibrează la începutul experienţei sistemul şi se lasă în repaus.
Apa din soluţia de zaharoză, fiind reţinută prin forţe osmotice, se evaporă în cantitate mai mică, fapt ce duce,
după un timp, la ruperea echilibrului balanţei.
b. Forţele de adsorbţie
Apa poate fi fixată la suprafaţa diverselor particule (ioni sau molecule) prin forţe de adsorbţie, care
sunt mai ales forţe electrostatice, datorită stării dipolare a apei. Această fracţiune a apei (apa de adsorbţie sau
de hidratare) determină fenomenul de solvatare a particulelor coloidale şi de electrostricţie a ionilor minerali, prin
formarea în jurul lor a unui înveliş dens de molecule de apă nedisociate. Numeroase substanţe din celule
conferă suprafeţe enorme de adsorbţie a apei (1 gram de celuloză oferă o suprafaţă de 16 cm2; 100 molecule
proteice adsorb aproximativ 4-56 molecule de apă). În cazul ionilor, învelişul lor apos este cu atât mai gros cu
cât este mai mică raza şi încărcătura electrică a ionului respectiv.
c. Forţele de imbibiţie
Forţele de imbibiţie sunt determinate de îmbibarea coloizilor hidrofili, întrucât aceştia limitează
eliberarea apei din ei. Apa reţinută pin aceste forţe se numeşte apă de imbibiţie. În celule se găsesc numeroşi
coloizi hidrofili (proteine, mucilagii, celuloză etc.) care reţin apa prin forţe de imbibiţie foarte puternice.
2
scindării în două a masei de apă dintre lamele. Nu se poate vorbi de apă de coeziune, deoarece atracţia
moleculară există în toate formele de apă lichidă.
e. Forţele de capilaritate
Aceste forţe sunt un efect al tensiunii superficiale şi al forţelor de adsorbţie şi de coeziune a
moleculelor de apă. Datorită acestora unele lichide (cele care “umezesc” pereţii solizi) urcă în tuburile
capilare, iar altele (cele care nu “umezesc” pereţii solizi) coboară în tuburile capilare.
Cele mai multe lichide “umezesc” pereţii solizi, fiind adsorbiţi puternic pe suprafaţa acestora. Aşa se
comportă apa faţă de sticlă: atracţia moleculelor apei faţă de sticlă este mai mare decât atracţia dintre ele,
astfel că în preajma peretelui de sticlă tensiunea superficială a apei scade mult, ceea face ca ea să se urce în
tuburile capilare la un nivel mai ridicat decât în vasul extern.
Unele lichide nu “umezesc” pereţii solizi, neadsorbindu-se pe suprafaţa acestora. Aşa se comportă
mercurul faţă de sticlă, sau apa faţă de parafină: atracţia dintre moleculele lichidului este mare, tensiunea
superficială sau energia de suprafaţă se manifestă peste tot cu putere, astfel că lichidul se înconjoară în
întregime la exterior de stratul său elastic. Ca urmare, lichidul nu se urcă în tuburile capilare, ci nivelul său
se situează mai jos decât în vasul exterior.
În celule şi în corpul plantelor există numeroase spaţii capilare (vacuole, spaţii dintre micelele
coloidale ale membranelor şi ale protoplasmei, elementele conducătoare) în care forţele de capilaritate reţin
apa. Această fracţiune a apei este apa de capilaritate.
Pentru evidenţierea apei chimice legate, se pune într-o eprubetă sau într-un balon de sticlă cu gâtul
lung, o cantitate de CaSO4 x 2H2O şi se încălzeşte la un bec de gaz. Apa de constituţie se va evapora
şi condensa pe pereţii eprubetei, în partea sa superioară sau pe gâtul balonului.
Schimburile de apă dintre celule şi mediu se realizează prin intervenţia unor fenomene fizice, dintre
care un rol important au osmoza, imbibiţia şi electrosmoza.
3
3. 1. Osmoza şi schimburile de apă ale celulei
Difuziunea
Este fenomenul fizic prin care două sau mai multe specii de
particule (ioni sau molecule) se amestecă în cazul când vin în contact,
datorită mişcărilor lor cinetice. Sensul mişcării este întotdeauna de la
substanţa mai concentrată către cea mai diluată, chiar contra
gravitaţiei, deoarece energia cinetică este mai mare în cazul
particulelor mai apropiate (mai dense).
Viteza de difuziune depinde de natura substanţelor care
difuzează (mărimea moleculelor, concentraţia soluţiilor,
vâscozitatea mediului) şi de unii factori externi (temperatura).
Difuziunea este un fenomen care se manifestă frecvent în
materia celulară. Pe acest principiu are loc uniformizarea continuă a conţinutului hialoplasmei şi a vacuolei
din fiecare celulă.
Difuziunea descendentă
Materiale: soluţie de zaharoză 10 %, decoct din frunze de stejar, eprubete, stativ.
Mod de lucru: Într-o eprubetă se toarnă o soluţie de zaharoză 10 %, peste care se adaugă, cu atenţie,
prelingând pe peretele eprubetei, un decoct din frunze de stejar, care conţine tanoide de culoare brună. Se
obţin astfel două straturi distincte, de culori diferite, a căror limită se marchează cu un creion dermatograf
sau o hârtie gumată. Eprubeta se lasă în repaus într-un stativ şi, cu timpul, se va putea constata că cele două
soluţii se amestecă .
4
Difuziunea ascendentă
Experiment 1
Experiment 2
Difuziunea ritmică
Materiale: sol coloidal de gelatină cu bicromat de potasiu ( reactivul 33), soluţie de AgNO3 20 %,
cutie Petri, pipete.
Mod de lucru. Se prepară un sol coloidal de gelatină cu bicromat de potasiu şi se toarnă într-o cutie
Petri, într-un strat de 2-3 cm grosime. După gelificare se adaugă cu pipeta, în porţiunea centrală a suprafeţei
acesteia, 2-3 picături dintr-o soluţie de AgNO3 20 %. În urma adăugării acesteia apare imediat o coloraţie
roşie datorită formării bicromatului de argint:
Se acoperă cutia Petri cu capacul, căptuşit în prealabil cu hârtie de filtru umectată şi se aşează la
întuneric, pentru a evita reducerea la lumină a argintului. După un timp se constată că s-a modificat culoarea
picăturilor adăugate, din roşu în galben, datorită trecerii bicromatului de argint în cromat de argint:
Acesta, difuzând, formează cu gelatina un precipitat alb ce se depune succesiv, sub formă de inele
concentrice, vizibile chiar cu ochiul liber.
5
Fig. 4. Difuziunea ritmică: a- văzută de sus,
puţin lateral; b- văzută în secţiune; 1-
Ag2CrO4; 2- inele concentrice formate prin
difuziunea argintului; 3- gel de gelatină cu K2
Cr2 O7 (după Boldor şi colab., 1983).
Mod de lucru:
Experiment 1
6
Experiment 2
Într-o eprubetă se introduc câţiva ml soluţie de ferocianură de potasiu 3% în care se introduce un cristal
de sulfat de cupru. Rezultatul este acelaşi, respectiv formarea membranei de precipitare semipermeabilă de
ferocianură cuprică, într-un proces care continuă până la consumarea cristalului (fig. 5b).
Experiment 3
Într-un cristalizor cu soluţie de ferocianură de potasiu se introduc, separat, cristale de sulfat de cupru,
sulfat de zinc, sulfat de nichel, azotat de cobalt, clorură de cobalt. În jurul tuturor cristalelor se formează
membrane ce delimitează celule de tip Traube cu diferite forme şi culori, care dau imaginea unei grădini
minerale în miniatură (fig. 5c).
7
TEMĂ DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR