APA

Nici unul dintre procesele asociate organismelor vii nu poate avea loc în
absenţa apei . Apa este lichidul cu cea mai largă răspândire pe Pământ,
ocupând circa 75 % din suprafaţa acestuia. După cum sublinia
biochimistui american de origine maghiară Albert Szent - Gyorgyi, apa
constituie "matricea vieţii”.
Structură şi proprietăţi fizice
Molecula de apă are atomii coplanari
(un atom de oxigen şi doi atomi de
hidrogen), unghiul dintre cele două
legături covalente 0 - H fiind 104,5°,
iar lungimea, fiecăreia de0,99Ǻ
Dat fiind existenţa a 3 izotopi ai hidrogenului (11H,21H respectiv31H) şi 3
izotopi ai oxigenului168O, 178Orespectiv188O), principial pot exista 18
specii de molecule ale apei. Dintre acestea, cea mai răspândită în natură
este aceea formată din 2 atomi de H şi un atom de O
In ceea ce priveşte structura electronică, molecula de apă prezintă 10
electroni repartizaţi după cum urmează:
Z=8
Z=1
Orbitalii moleculari ce dau structura tetraedrică
a moleculei de apă rezultă din combinaţia liniară
a orbitalilor atomici individuali. In centru se
găseşte atomul de oxigen, iar în vârfuri, cei
doi atomi de hidrogen respectiv cele două
perechi de electroni neparticipanţi Axele de
simetrie ale celor 4 orbitali moleculari (bilobari
nesimetrici) trec prin vârfurile unui tetraedru.
 Datorită caracterului puternic electronegativ al oxigenului, cele două
perechi de electroni corespunzători legăturilor covalente sunt mai
puternic atraşi de acesta şi, în consecinţă, apare o asimetrie a distribuţiei
sarcinilor electrice în moleculă. Din acest motiv, molecula de apă
prezintă un moment electric dipolar permanent, având valoarea de
1,84 Debye

La formarea unei legături de

hidrogen,
distanţa dintre atomul de oxigen
şi cel de hidrogen aparţinând unei mole
cule vecine este de 1,77 Ǻ, iar durata de
viaţă a punţii este de circa 10-9 s.
Reprezentarea punţilor de hidrogen
formate între moleculele de apă.
In funcţie de condiţiile de formare (temperatură şi presiune), moleculele
de apă formează reţele cristaline cu structuri diferite. In condiţii normale,
se formează reţele de prisme hexagonale, fiecare moleculă de apă fiind
legată coordinativ de alte 4 molecule
Legăturile de hidrogen stau la baza formă
rii structurilor supramoleculare
din apa lichidă respectiv din gheaţă şi
permit explicarea anomaliilor
proprietăţilor fizice ale apei
 -densitatea apei este maximă ρ=lg/cm3 la temperatura de 4°C;
 -creşterea volumului odată cu solidificarea ei în procesul de îngheţare;
 -vâscozitatea scade iniţial cu creşterea presiunii iar apoi creşte liniar;
 -coeficientul de tensiune superficială σ ≈ 72 dyn/cm, căldura specifică şi
căldura latentă de vaporizare au valori foarte mari:
capă =4181 J / kgK şi respectiv λ= 9719 cal / mol.
 Caracteristicile APEI
1.Apa se poate afla într-una din cele 3 stări de agregare (faze) ale sale:
lichidă, solidă gheaţă) şi gazoasă (vapori de apă). La presiunea de o 1at
mosferă, temperatura de topire Tt = 0°C respectiv de fierbere Tt =100°C
sunt valori de referinţă ale scării de temperatură Celsius;
2. Căldura sa specifică este mare Ca = 4180 J/kg ·K; în consecinţă se
caracterizează printr-o inerţie termică mare, încălzindu-se respectiv
răcindu-se relativ greu .Astfel, în procesele metabolice are loc o degajare
continuă de căldură, însă ţesuturile în care aceste procese au loc, având
un conţinut pronunţat de apă (circa 75 %), variaţia de temperatură este
foarte mică, datorită inerţiei termice mari pe care o are apa. Valoarea
mare a căldurii specifice face ca eliberarea de căldură în cursul unui efort
fizic intens să nu producă încălziri semnificative ale organismului.
3.Căldurile latente specifice de topire respectiv vaporizare sunt, şi ele,
foarte mari: λt = 334.000 J/kg şi λv = 2.250.000 J/kg. Valoarea mare a
căldurii latente de vaporizare face ca prin transpiraţie respectiv
evaporare pulmonară, să aibă loc o reducere a temperaturii corpului
4. Apa are o permitivitate electrică relativă mare tr = 80, ceea ce face ca
electroliţii dizolvaţi în apă să disocieze foarte uşor în ioni.

Datorită inerţiei termice apa se răceşte şi se încălzeşte greu deci are

tendinţa de a-şi păstra temperatura constantă. Organismele vii, prin
mecanismul fiziologic de termoreglare, nu-şi vor creşte temperatura
peste valoarea compatibilă cu viaţa dacă schimbă cantităţi mari de
căldură cu mediul exterior.
 Disocierea apei
Deşi apa este considerată adesea un neelectrolit, măsurători precise au
demonstrat o foarte mică valoare a conductivităţii sale electrice Aceasta
este rezultatul reacţiei de disociere a apei, numită şi autoionizare, prin
care două molecule de apă reacţionează între ele. Reacţia constă în
transferul unui proton de la o moleculă la alta şi are ca rezultat formarea
ionului hidroniu H3O+ respectiv a ionului hidroxil OH-, conform reacţiei:
2 H2O↔ H3O+ + OH-
unde pentru ionul hidroniu H3O+ se foloseşte de obicei notaţia
prescurtată H+.
Constanta de echilibru a reacţiei de disociere poartă denumirea de
produs ionic al apei:
Ke = [H+] [OH-] = Papa
şi are valoarea egală cu 10-14M2 la temperatura de 25° C.
 Folosind valoarea produsului ionic al apei se pot calcula concentraţiile
ionilor H+ respectiv OH- în apa, pura. Aceştia rezultând din disocierea
apei în număr egal, concentraţiile lor sunt egale cu:
[H+] = [OH-] = Papa1/2

Dizolvarea în apă a unor substanţe poate determina modificări în

concentraţiile ionilor H+ şi OH- . Astfel, dacă în apă se dizolvă un acid,
în soluţie predomină ionii H+ rezultaţi atât din disocierea apei (în
proporţie foarte mică), cât şi, în special din disocierea acidului. Din
acest motiv, într-o soluţie acidă, [H+] > 10-7 M. Intr-o soluţie bazică,
concentraţia ionilor OH- este mai mare decât cea a ionilor H+ şi în
consecinţă [H+] < 10-7 M.
 Rolul biologic al apei şi repartiţia ei în organism
Rolurile pe care aceasta le îndeplineşte sunt :
 constituie solventul universal al materiei vii, atât la nivel intra cât şi

extracelular;
 realizează reglarea presiunii osmotice;

 reprezintă mediul în care au loc o serie de reacţii biochimice cum ar

fi: reacţiile de oxidare, hidroliză, reacţii enzimatice, etc;

 participă substanţial la procesul de termoreglare (ansamblu de procese

ce au rolul de a menţine temperatura organismelor homeoterme între

limite foarte înguste, în pofida unor perturbaţii interne sau externe
 reprezintă mediul de transport al moleculelor, ionilor,
macromoleculelor din mediul extracelular în celule şi invers, respectiv
de la un organ la altul;
 participă la eliminarea cataboliţilor din organism în procesele de
transpiraţie şi micţiune;
 are rol important în protecţia mecanică a embrionului şi fătului.
 Intervine în mecanismul anesteziei ca urmare a blocării temporare a
capacităţii celulei nervoase de a mai fi excitată datorită modificării
gradului de organizare a apei prin formarea de cristal hidraţi.

DISTRIBUŢIA APEI ÎN ORGANISM

Ţesut Conţinut în apă (%)

păr 4

dentină 10

schelet şi ţesut adipos 30

ţesut nervos 70

ficat 75

muşchi 75

rinichi 76

inimă 77

plămâni 81

creier 85

plasma sanguină 93

ţesut embrionar 97
 Criterii de clasificare a apei din organism
1.după amplasamentul acesteia:
- apă intracelulară;
- apă extracelulară:
- interstiţială (extravasculară);
- circulantă (vasculară).
2. în funcţie de interacţiunea cu moleculele biologice distingem:
 apă liberă

 apă legată (structurată).

Apa liberă reprezintă acea fracţiune ce constituie solventul pentru

substanţele din organism, cea care realizează presiunea osmotică, cea
care transportă substanţele nutritive din mediul exterior în celule, iar
reziduurile rezultate din procesele catabolice, din celule în exterior.
 Apa legată este fracţiunea fixată de diferite macromolecule
(proteine, acizi nucleici, complexe macromoleculare).
Moleculele de apă legată se fixează la suprafaţa macro-
moleculelor interacţionând cu grupările lor polare. Studiile
experimentale au demonstrat că acest tip de apă are proprietăţi
diferite de cele ale apei lichide şi anume:
 are temperatura de îngheţare foarte scăzută (sub - 20° C);

 nu prezintă proprietăţi obişnuite de solvent;

 nu poate traversa membrana în cursul schimburilor osmotice

dintre celulă şi mediul interstiţial (este netransferabilă

osmotic).
 Aportul şi eliminarea de apă din organism
În mod normal, între aportul de apă şi eliminarea acesteia nu există o
diferenţă cantitativă. Spunem în acest caz că bilanţul hidric este
echilibrat:
Qaport= Q eliminat
Dezechilibrul hidric se spune pozitiv şi se remarcă prin edeme dacă:
Qaport> Q eliminat
avem un dezechilibru hidric negativ, (materializat în deshidratări acute)
dacă:
Qaport< Q eliminat
Aportul de apă la 24 ore este de 2.500 ml la adulţi şi 2.700 ml la copii,
dintre care circa 1.200 ml provin din ingestia de apă, 1.000 ml din
alimente, iar 300 ml rezultă din oxidarea substanţelor organice
Ingerarea excesivă de apă duce la aşa - numita intoxicaţie hidrică şi se
explică prin scăderea concentraţiei intracelulare de electroliţi.
Eliminarea se face în special prin urină (1.200 ml), 800 ml prin tegument
şi 400 ml pe cale respiratorie.

Gradul în care o substanţă este preluată din sânge şi eliminată în urină se

exprimă prin aşa - numitul clearance renal definit prin:

cH2O=Qu/cp

unde:
Qu reprezintă cantitatea de substanţă ce trece în urină în unitatea de timp,
iar cp reprezintă concentraţia substanţei în plasmă.
TEMPERATURA CORPULUI
UMAN

REGLAREA TEMPERATURII CORPULUI

TEMPERATURA FIZIOLOGICĂ 36,2C
• Rezultatul echilibrului între producţia şi
pierderea de căldură
• Organele producătoare de energie termică (în
repaus): ficat, inimă, creier, glande endocrine.
La efort, producerea de căldură la nivelul
musculaturii scheletice creşte de 30-40 ori
 Temperatura centrală şi periferică
• Organele centrale au temperatura cea mai
ridicată
• Periferia (tegumentele) au temperatura cea mai
scăzută
• Sângele: agent de transfer termic:
centru - periferie
• Temperatura centrală se menţine relativ
constantă, chiar în condiţiile unor mari variaţii a
temperaturii periferice (20C–40C)
 TERMOREGLAREA

Termoreglarea -menţinerea între anumite limite a tempera-

turii corporale- este o funcţie complexă controlată de centrii
nervoşi situaţi la nivelul hipotalamusului şi a regiunii
preoptice.

Temperatura la care funcţiile organismului se pot desfăşura

eficient este cuprinsă ître 35°C şi 41°C iar limitele între care
este posibilă supravieţuirea sunt 25°C şi 42°C.
 TERMOREGLAREA
TERMOGENEZA TERMOLIZA

•Metabolism bazal •Radiaţie

•Activitate musculară •Conducţie
•(frison) •Convecţie
•Hormoni tiroidieni •Evaporare
•Adrenalina
 ADAPTAREA LA FRIG
= TERMOGENEZA- adică producerea de căldură (numită şi
termoreglarea chimică) care intervine în contracţii musculare,
modificări metabolice, vasoconstricţie periferică etc

Viscere (ficat)
Reacţie simpatoadrenală (termen scurt)
Hormoni tiroidieni (termen lung)
Ţesut adipos brun
Mai important la n.n.
Specializat - proteina 32kDa –
decuplează oxidaţia de fosforilare
Musculatura scheletică
 ADAPTAREA LA CĂLDURĂ
TERMOLIZA-adică pierderea de căldură (termoreglarea fizică) care
intervine în transpiraţii, respiraţie, iradiere cu infraroşii, conductibilitatea
termică, etc.

La nivelul tegumentelor
 Radiatie
 Conducţie
 Convecţie

La nivelul tegumentelor şi mucoasei respiratorii

 Evaporarea

Prin urină şi fecale (rol minor)

Acţiuni conştiente umane (îmbrăcăminte, climatizare, ventilare, etc.)

 Termoliza
Mecanismul principal al pierderii căldurii corpoale este Radiaţia
urmată de Evaporare şi Convecţie
Ordinea se poate schimba funcţie de condiţiile exterioare,frig, căldură
excesivă ,umiditate ridicată.

Radiaţia-Cedarea căldurii prin radiaţie este cu atît mai mare,cu cît este
mai josă temperatura mediului înconjurător
În condiţii obişnuite de viaţă cea mai mare cantitate de căldură se pier-
de prin radiaţii(50-55% din cantitatea totală de căldură)

 Pierdere Q fără contact cu alte corpuri

 Depinde de suprafaţa radiantă
 Evaporare-Pierdera căldurii prin evaporare este precedat de
fenomenul fiziologic al secreţiei sudorale. (25% Q)

Transpiraţia termică
 prin glandele sudoripare

Transpiraţia nontermică

 Prin glandele sudoripare apocrine

 Stimulată de adrenalină

Convecţie-Se produce datorită stratului de aer care se găseşte în

contact cu suprafaţa corpului. (12% Q)
 Pierdere Q prin deplasarea aerului în contact cu corpul

 Depinde de viteza de mişcare a aerului

 Conductie: transferul de caldura dintre doua obiecte cu
temperaturi diferite, de la obiectul mai clad la cel mai
rece. Pe aceasta cale se pierde aproximativ 3% din
caldura corpului.
 LIMITAREA TERMOLIZEI

Reflex
Central: stimularea c.vasomotori de temperatura sanguină

Ghemuirea corpului
scade suprafaţa expusă la frig

Acţiuni conştiente
Încălzire corp, alimente, lichide, îmbrăcăminte
 HIPOTERMIA
Este considerată hipotermie orice stare clinică în care temperatura
centrală este sub 35°C (95°F).
Hipotermia poate fi:
 uşoară (35°C-32°C)

 moderată (32°C-28°C)

 severă (<28°C)

Hipotermia reprezintă un dezechilibru între generarea de căldură(termo

geneza) şi disiparea căldurii.
În repaus, cea mai mare parte a căldurii este produsă prin procese meta
bolice consumatoare de energie la nivelul viscerelor.
Frisonul reprezintă un exemplu pentru acest schimb metabolic, scopul
său fiind creşterea producţiei de căldură cu păstrarea temperaturii
corpului. Prin contrast pierdera de căldură este mediată de sudoraţie,
vasoconstricţie sau vasodilataţie cutanată
Sub 30°C termoreglarea cedează, frisonul nu mai este posibil şi
temperatura scade rapid.
 Hipertermia
Şocul caloric este o hiperiermie de peste 40°C, cauzatoare de
tulburări
neurologice, datorată unei producţii exagerate de căldura prin efort fizic
susţinut în împrejurări deficitare de termoliză (mediu cald şi umed ).
Creşterea metabolismului musculaturii scheletice precum cea din
eforturile fizice tari determină creşterea producţiei de căldură în
organism.
La nivel metabolic bazal producţia de căldură a muşchilor scheletici
variază între 65-85 kcal/oră dar poate creşte la mai mult de 900/kcal/oră
în cazul unor eforturi fizice intense.
 INDICELE DE CONFORT TERMIC
Indicele de temperatură şi umiditate, pe scurt ITU este dat de o formulă
complexă care conţine două variabile: temperatura şi umiditatea
aerului.

ITU = (T ·1,8 + 32) - (0,55 – 0,0055·U) (T·1.8 + 32) - 58

unde T este temperatura (în grade Celsius) iar U este umiditatea
relativă (in procente).
ITU ≤ 65 : comfort
66 ≤ ITU ≤ 79: alerta
ITU ≥80 : discomfort
 TERMODINAMICĂ BIOLOGICĂ
POSTULATELE TERMODINAMICII

Primul postulat al termodinamicii

Un sistem izolat evoluează întotdeauna spre starea de echilibru

termodinamic. Aceasta este o stare unică cu probabilitate maximă de
realizare pe care nu o poate părăsi de la sine. Timpul în care sistemul
ajunge în starea de echilibru se numeşte timp de relaxare.

Al doilea postulat al termodinamicii

Toţi parametrii interni de echilibru ai unui sistem sunt funcţie de

parametrii externi şi de temperatură.
 PRIMUL PRINCIPIU AL
TERMODINAMICII
Energia totală a unui sistem este formată din energia externă şi energia
internă. Energia internă a unui sistem izolat este constantă , ΔU=0
Energia externă include energia cinetică datorată mişcării de ansamblu a
sistemului şi energia potenţială în câmpul forţelor exterioare
Energia internă U este formată din suma tuturor energiilor de orice fel
(cinetice şi potenţiale) ale componenţilor sistemului (molecule, atomi şi
constituienţi atomici). Energia internă este o funcţie de stare
Lucrul mecanic L este o formă de variaţie a energiei interne a unui
sistem termodinamic însoţită de variaţia parametrilor externi (volum,
eventual suprafaţă sau lungime).
Cantitatea de căldură Q reprezintă o formă de variaţie a energiei interne
a unui sistem termodinamic fără variaţia parametrilor externi
Există numeroase procese care au loc în condiţii izobare (la presiune
constantă), printre, care şi procesele biologice, în locul energiei interne
U
s-a definit o nouă funcţie H numită entalpie

Aplicaţiile principiului I al termodinamicii în biologie

-cazul contracţiei musculare
Un muşchi care se contractă împotriva unei forţe F scurtându-se cu
lungimea Δx, efectuează un lucru mecanic: L = F·Δx
În funcţie de viteza de scurtare v,
el dispune de o putere mecanică
P = F·v.
Potrivit relaţiei lui Hill care leagă forţa
de contracţie de viteza de scurtare, se
poate deduce că puterea mecanică depin
 PRINCIPIUL AL II-LEA AL TERMODINAMICII
Lucrul mecanic L efectuat de un sistem într-o transformare este
întotdeauna mai mic decât cantitatea ΔU cu care se micşorează
energia sa internă.
Principiul II al termodinamicii postulează existenţa unui parametru S
numit entropie. Această mărime este o funcţie de stare deci ea
caracterizează starea unui sistem termodinamic
Aplicabilitatea principiului II al termodinamicii la
sistemele vii
Sistemele biologice nu respectă principiul al II-lea al termo­dinamicii.
Organismele vii au proprietatea de a creşte şi a se dezvolta prin
sintetizarea de macromolecule cu o structură complexă şi ordonată.
Sub aspect termodinamic aceasta înseamnă că sistemul devine mai
ordonat şi deci entropia sa scade.
Organismele vii preiau din mediul exterior (sub formă de hrană)
molecule complexe cu entropie scăzută şi elimină (în mediul exterior)
molecule simple care rezultă din arderea celor dintâi, cu entropie mai
ridicată

Pe baza principiului al II-lea al termodinamicii se poate deci prevedea că

în organism cu cât vor fi mai intense procesele metabolice, cu atât va fi
mai mare şi cantitatea de căldură degajată.
 Soluţii de electroliţi şi reacţii acido-bazice
Datorită faptului că apa favorizează disocierea în ioni, vor fi dizolvate
substanţe care prin dizolvare dau ioni. Astfel de substanţe se numesc
electroliţi şi sunt buni conductori electrici numai în soluţii, deoarece
ionii
se pot mişca liber şi pot transporta curentul electric.
Acizii sunt substanţe care donează ioni H+ în soluţii apoase.
Bazele au proprietăţi opuse acizilor deci vor accepta ioni H+ şi vor
forma în apă grupe radicalice hidroxil HO- .
Electroliţii dizolvaţi în soluţiile apoase sunt acizi, baze sau săruri.
Conductibilitatea specifică a soluţiilor de electroliţi variază cu
modificarea concentraţiei acestora, de aceea electroliţii au fost împărţiţi
în:
 electroliţi ţari care disociază total în soluţii apoase (acizii tari, săruri,
acizi minerali şi hidroxizi solubili ai metalelor);
 electroliţi slabi care au o disociaţie redusă (acizi şi baze slabe, apa).

Sistemele acido-bazice din organism, sunt în stare de echilibru.