BIOFIZICA

CURS NR.2
BIOFIZICA MOLECULARA A APEI SI A SOLUTIILOR APOASE
NOTIUNI DE FIZICA SISTEMELOR DISPERSE
FENOMENE DE TRANSPORT IN SOLUTII SI PRIN MEMBRANA
CELULARA

Biofizica moleculară a apei şi soluţiilor apoase

Structura moleculară a apei
Apa este lichidul cu cea mai mare răspândire în natură (ocupă aproximativ 75% din
suprafaţa Pământului) şi cel mai important pentru biosfera; 70% din organism este apa şi
se consideră că viaţa a apărut în mediul acvatic. Globul terestru conţine cantităţi enorme
de apă în toate învelişurile lui externe. Atmosfera constituie unul dintre învelisurile planetei
noastre, în care apa se găseşte în cantităţi apreciabile. În rocile de pe glob apa se găseşte
până la acea adâncime la care, din cauza temperaturii, trece sub forma de vapori. În
litosferă apa se poate găsi sub formă lichidă, solidă sau gazoasă, atât liberă cât şi legată de
anumite structuri cristaline. Ca şi suprafaţa scoartei terestre, apa din atmosfera apare sub
toate cele trei stari de agregare care o caracterizeaza. Litosfera primara, oceanele şi mările
sunt depozitele cele mai mari de apă. Atmosfera, suprafaţa continentelor şi freaticul lor
sunt cele mai sarace depozite de apă. Cu toate acestea, deşi apa continentală este în
cantitate relativ redusă, ea are cea mai mare putere de circulatie, revenind în circuit de
nenumarate ori faţă de apa din litosferă sau din mari şi oceane. Deci, şi importanţa ei în
dinamica hidrică este cea mai mare. Starea de agregare a apei este, la temperaturile la care
organismele vii îşi desfăşoară existenţa, preponderent cea lichidă, aşa că putem spune fară
exagerare că apa este matricea vieţii.
Apa este importantă nu numai din punct de vedere cantitătiv (component majoritar al
organismelor vii), dar şi pentru că ia parte la organizarea structurală a biosistemelor şi la
activitatea metablolică celulară.
Rolul apei în organismele vii este multiplu:
- apa este solventul universal al materiei vii, atât la nivel celular cât şi interstiţial;
- în interiorul celulelor apa participă la procese chimice, reacţii de hidroliză, oxidare,
condensare;
- are rol fundamental în procesul de fotosinteză, fiind unul din reactanţi;
- apa constituie mediul de transport al ionilor, moleculelor şi al celulelor de la un organ la
altul;
- apa este agentul de eliminare din organism a cataboliţilor toxici în procesele de
transpiraţie
şi micţiune;
- intervine direct sau indirect în procesele de termoreglare, circulaţie sangiună, transpiraţie,
respiraţie.
Clasificarea apei în organismele vii se face după patru criterii:
- după locul în care se află în raport cu celulele, apa poate fi intracelulară sau
extracelulară, care la randul ei poate fi interstiţiala (extravasculară) şi circulantă
(vasculară);
- din punct de vedere al distribuţiei în ţesuturi apa este tisulară sau cavitară;
1
- din punct de vedere al interacţiei cu moleculele biologice apa este liberă sau structurată
(interactioneaza cu grupările hidrofile ale proteinelor, glucidelor, lipidelor, acizilor nucleci,
etc.);
- după provenienţa sa în organism apa este exogenă (provine din exterior) sau endogenă
(rezultată în urma reacţiilor biochimice).

Stuctura moleculei de apa (H2O) cuprinde două legături covalente între atomul
de oxigen şi cei doi atomi de hidrogen. Datorită prezenţei în natură a trei izotopi ai
hidogenului şi trei izotopi ai oxigenului se cunosc 18 specii de apă. Molecula de apă are
atomii coplanari, cu unghiul dintre legaturile covalente de 105° şi cu lungimea legaturilor
de 0,99.10-10m, prezentând o structura de dipol electric permanent, aşa cum este ilustrat în
fig.3.

Electronii moleculei de apă, în total 10, sunt repartizati în modul urmator (fig. 3):
- 2 electroni în apropierea oxigenului;
- 2 perechi care se rotesc pe două orbite aflate în plan perpendicular pe planul moleculei
de
apă, având nucleul de oxigen în focare. Aceştia se numesc electroni neparticipanţi
deoarece nu participă la legatura covalentă;
- 2 perechi de electroni care se rotesc pe două orbite ce înconjoară legatura dintre oxigen
şi
hidrogen, în planul moleculei de apă (planul format de cele trei nuclee). Prin aceşti
electroni se realizează legatura covalentă.
Această dispunere a orbitelor determină structura tetraedrică a moleculei de apă,
cu nucleul oxigenului în centru şi cei doi protoni, respectiv cele două perechi de electroni
neparticipanţi în vârfuri.
Deoarece moleculele de apă au un dipol permanent ele au tendinţa de a interaţiona
electrostatic, (legaturi Wan der Waals), atât între ele cat şi cu ionii sau dipolii moleculari
şi, de asemenea cu grupările hidrofile ale macromoleculelor.
Moleculele de apă au capacitatea de a forma asociaţii moleculare, caz în care între
molecule
se formează legaturi de hidrogen.
Asocierea moleculelor de apă în fază lichidă, are caracter cooperativ în sensul că
legarea a două molecule de apă favorizează legarea la acest ansamblu a altor molecule de
apă, ş.a.m.d., iar ruperea unei legături faciliteaza ruperea altora.
Structura cvasicristalină a apei, stă la baza explicarii comportarii anormale a apei.
2
Astfel, spre deosebire de moleculele înrudite, apa prezintă:
- puncte de topire şi fierbere ridicate şi diferenţă mare de temperatura între acestea
(1000C);
- cel mai mare coeficient de tensiune superficială în raport cu toate lichidele (exceptand
Hg);
- coeficient de vâscozitate ridicat;
- căldură specifică mare, confera rolul de a regla variaţiile de temperatura din organism;
- caldură latentă mare;
- variaţie atipică a densităţii – spre deosebire de majortitatea lichidelor la care densitatea
scade cu creşterea temperaturii, apa prezintă o temperatură (40C) la care densitatea este
maximă; prin răcire sub aceasta temperatură densitatea ei scade.

! Tensiunea superficială este proprietatea generală a lichidelor de a lua o formă geometrică de arie
minimă în lipsa forțelor externe, datorată acțiunii forțelor de coeziune dintre moleculele lichidului.
Mărimea fizică ce caracterizează tensiunea superficială este coeficientul de tensiune superficială,
notată de regulă cu litera grecească σ (sigma)
! Caldura specifica reprezinta cantitatea de caldura necesara unitatii de masa dintr-un corp
pentru a-si modifica temperatura cu un grad. Se noteaza cu c; c=Q/m T <c>SI=J/kgK
! Caldura latenta este cantitatea de caldura folosita pentru a schimba starea de agregare a unui
corp.

Noţiuni de fizica sistemelor disperse

Sistemele polifazice în care una sau mai multe faze (solidă, lichidă, sau gazoasă)
sunt
discontinue se numesc sisteme disperse.
Sistemele disperse (sau soluţii) sunt formate din:
- mediu de dispersie (solvent), faza în cantitatea cea mai mare (majoritară);
- faza dispersată (solvit), faza în cantitate mică (minoritară).
Sistemele disperse bifazice se clasifică după starea de agregare a fazelor după
cum rezultă din tabelul 2.
Prin grad de dispersie, δ, se inţelege valoarea inversă a diametrului particulei disperse
(d):
δ = 1/d (10)
A doua clasificare se poate face după gradul de dispersie (tab. 3).

Tab. 2. Clasificarea sistemelor disperse după starea de agregare a fazelor şi interfaţa

Caracteristică

Mediul de Faza Interfţa Denumire. Exemple

dispersie dispersată caracteritică
Solid Solid Lichid S–SS–LS Soluţii solide (aliaje) Incluziuni
Gaz –G minerale Spume solide, geluri
uscate
Lichid Solid Lichid L–SL–LL Soluţii, suspensii Soluţii, emulsii
Gaz –G Emulsii gazoase, spume diluante
3
 Gaz Solid Lichid G– S G – L G Aerosoli. Fum CeaţăAmestecuri
Gaz –G moleculare

Tab. 3. Clasificarea sistemelor disperse după gradul de dispersie

Grupa Caracteristicile particulei disperse
Grad mic Nu trec prin filtre de hârtie; precipită sau plutesc relativ repede; nu
de dispersie dializează şi nu difuzează; sunt vizibile cu microscopul obişnuit.
Dispersie coloidală Trec prin filtrele cele mai fine, sunt reţinute prin ultrafiltrare, nu se
depun în mod vizibil, nu dializează, difuzează puţin, se vizualizează
doar la ultra microscop.
Dispersie Trec prin toate filtrele, nu se depun, dializeză şi difuzează foarte
moleculară
şi ionică uşor, nu se pot observa la nici un ultra microscop.

Fenomene de transport în soluţii şi prin membrană

Studiul fizicii moleculare cuprinde o serie de femomene datorate mişcării

moleculelor şi de aceea se numesc fenomene de transport molecular. Rezultatul
fenomenelor de transport constă într-o deplasare netă de substanţă dintr-un loc în altul
dacă în cadrul sistemului considerat există condiţii care crează diferenţe de: presiune,
densitate, concentraţie, temperatură, etc.
Fenomenele de transport sunt caracteristice mediilor fluide. Fluidele sunt substanţe
care au coeziune moleculară relativ mică, datorită cărui fapt curg şi iau forma vasului în
care sunt puse.
Gazele, lichidele şi mediile disperse în care aceste faze predomină pot fi considerate fluide.
În organismele vii intervin medii disperse complexe, de interes biologic, în care solventul
(mediul de dispersie) este apa. De exemplu sângele este o soluţie complexă de gaze,
lichide şi solide în apă.
Principalele fenomene de transport molecular sunt: vâscozitatea, difuzia şi
osmoza.

Vâscozitatea. Clasificarea lichidelor după vâscozitate.

Un lichid incompresibil şi fără vâscozitate se numeste lichid ideal. Lichidele reale
sunt compresibile şi au vâscozitate. Lichidele reale se clasifică în lichide newtoniene şi
nenewtoniene.

Lichide – ideale
4
  reale - newtoniene
- nenewtoniene

În cazul lichidelor reale, aflate în curgere, se constată că acest proces are loc în
straturi subţiri, moleculele din acelaşi strat având aceiaşi viteză, în timp ce moleculele din
straturile vecine au viteze diferite.

Între moleculele staturilor vecine (ca de altfel şi între moleculele aceluiaşi strat) se
exercită forţe de atracţie Wan der Waals. Aceste forţe se opun deplasării relative a
straturilor de lichid, determinând apariţia unei frecari interne, numite vâscozitate.
Fortele de frecare interna (fortele de vâscozitate) sunt orientate tangenţial şi în sens
opus vitezei stratului respectiv. Daca în timpul curgerii straturile de lichid rămân paralele,
cugerea este cunoscuta sub numele de curgere laminară, forţa de vâscozitate fiind dată
de legea lui Newton :

unde:
 este coeficientul de vâscozitate dinamică al lichidului, care depinde de natura
lichidului şi de temperatura;
S, suprafaţa comună a celor două straturi;
v, diferenţa de viteză dintre straturi;
r, distanţa dintre straturi;
v / r fiind gradientul de viteză.
Pentru lichidele ideale coeficientul de vâscozitate este nul (
Lichidele reale pentru care coeficientul de vâscozitate nu depinde de viteza de curgere se
numesc lichide newtoniene cum ar fi, de exemplu: apa, eterul, urina, etc. În cazul
lichidelor
nenewtoniene,   nu mai este constant, ceea ce face ca dependenţa dintre forţa de
vâscozitate şi gradientul de viteză să fie neliniară. În acest caz coeficientul de vâscozitate
depinde de viteză de curgere, cum este de exemplu sângele sau lichidele coloidale ( fig.
6) .
5
 Vâscozitatea relativă a unui lichid se exprimă în raport cu vâscozitatea apei la 20°
C, apa= 0,01 Ns/m2, rezultând o marime fizică adimensională numită coeficient de
vâscozitate relativă şi respectiv vâscozitatea cinematică:

unde este densitatea lichidului.

Fv ηr

Fig. 6. Comparaţie între lichidul newtonian (1) Fig.7. Vâscozitatea relativă a sângelui în
si nenewtonian (2) funcţie de hematocrit

Vâscozitatea sângelui
Sângele este un lichid nenewtonian, a cărui vâscozitate depinde de hematocrit, dar
şi de diametrul vasului prin care circulă. Prin hematocrit se înţelege raportul dintre
volumul ocupat de elementele figurate ale sângelui (în cea mai mare parte hematii) şi
volumul total al sângelui, exprimat în procente (%). La un subiect normal hematocritul
are valoarea cuprinsa între 45 – 50%.
Vâscozitatea relativă a sângelui creşte cu creşterea hematocritului, si depinde de
diametrul vasului (fig.7). În consecinţă, vâscozitatea relativă a sângelui creşte atunci când
creşte concentraţia volumică a elementelor figurate cum ar fi: anhidremie (diminuare a
cantităţii de apă din sânge), leucemie, asfixie sau insuficienta cardiorespiratorie (creşte
conţinutul de CO2 în sânge), etc.
Consumul de tutun, alcool sau cafea, măresc vâscozitatea sângelui. Creşterea
vascozitatii are drept consecinţă marirea efortului inimii, deci contracţii mai puternice şi
mai dese pentru a menţine presiunea şi debitul sângelui la valori normale, ceea ce duce la
obosirea prematură a muşchiului cardiac.
Vâscozitatea relativă a sângelui scade în cazurile de anemie, hidremie (creştere a
cantităţii de apă din sânge), perfuzii cu ser fiziologic, scaderea concentraţiei de CO2 din
sânge (sângele venos este mai vâscos decât cel arterial). Vâscozitatea relativă a sângelui
variaza în funcţie de varsta şi sex: este mai mică la copil şi mai mare la adult şi mai mică la
femeie decât la barbat.
6
Difuzia.
Prin difuzie se înţelege fenomenul de pătrundere a moleculelor unei substanţe
printre moleculele alteia. Acest proces se datorează mişcării dezordonate de agitaţie
termică a moleculeor. Difuzia se manifestă indifererent de starea de agregare, dar este mai
intensă la gaze (unde viteza termică a moleculelor este mare) şi mică la solide (unde ionii
sau moleculele sunt fixaţi în nodurile reţelei cristaline).
Procesul de difuzie stă la baza egalizării gradientului de presiune, de concentraţie,
sau de temperatură dintre două medii aflate în contact. Difuzia este guvernată de cele
doua legi ale lui Fick.
Prima lege exprimă cantitatea de substanţă dm care migrează prin difuzie în timpul
dt printr-o secţiune de arie A, care este proporţională cu gradientul de concentraţie dc/dx,
:

(13)
unde,
D - coeficient de difuziune, ([D]SI = 1 m2/s),
m - cantitatea de substanţă care difuzează în unitatea de timp prin unitatea de suprafaţă,
pentru un gradient de concentraţie egal cu unitatea),
dm/dt este viteza de difuzie; semnul minus apare deoarece migrarea se face de la
concentraţie mare la concentraţie mică (fig. 9).
Un gradient reprezinta variatia unei marimi pe o anumita distanta.

Fig. 8. Expresia grafică a primei legi a difuziei; Fig. 9. Difuzia prin membrana celulară

Prima lege a lui Fick poate fi adaptată biomembranelor sub forma:

(14)
unde este fluxul de difuzie (masa de substanţă care difuzează în unitatea de timp prin
unitatea de suprafaţă) prin membrana de grosime d, iar C1,C2 sunt concentraţiile de o parte
şi de alta a membranei. (fig.9).
Legea a II-a a lui Fick: variaţia în timp a concentraţiei într-o regiune dată a soluţiei
este
proporţională cu variaţia în spaţiu a gradientului de concentraţie, factorul de
proporţionalitate fiind D.
7
 sau (15)
Pentru substanţele macromoleculare şi pentru sferocoloizi coeficientul de difuzie
D, este dat de relaţia :

(16)

Unde
k este constanta lui Boltzman,
T este temperatura absoluta,
 este coeficientul de vâscozitate
r este raza particulei.
Datorită procesului de difuzie, concentraţia soluţiei variază în timp; pe de altă
parte gradientul de concentraţie variază în spaţiu. Ilustrarea grafică a legilor difuziei este
prezentată în fig. 10.

Fig. 10. Ilustrarea grafică a legilor difuziei: a) distributia spaţială a concentraţiei în funcţie de
timp; b) variaţia în spaţiu a gradientului de concentraţie la diferite momente de timp.

Fenomenul de difuzie are un rol esenţial în biosfera. El intervine în schimburile

dintre
organism şi mediu, între celula şi exteriorul acesteia, precum şi între diferitele
compartimente
celulare. În lumea vie există organe specializate pentru schimbul de substanţe prin difuzie,
cum sunt frunzele plantelor sau plămânii animalelor.
Difuzia gazelor în procesul respiraţiei.
În respiraţie, schimbul de gaze la nivelul alveolelor pulmonare se face prin difuzie;
datorită prezenţei hemoglobinei (Hb), sângele poate fixa o cantitate de 75 ori mai mare
8
decât poate fixa apa. Hemoglobina se combină reversibil atât cu oxigenul cât şi cu dioxidul
de carbon; 100ml de sânge conţin 15gHb. Un gram de Hb poate fixa 1,36ml O2 (în condiţii
normale de temperatură şi presiune) astfel încât 100 ml sânge oxigenat conţin 15 x 1,36 =
20 ml O2. Datele esenţiale în legatură cu respiraţia le obţinem prin analizarea compoziţiei
aerului inspirat, expirat si alveolar (tab. 5):

Tab.5. Compoziţia aerului inspirat, expirat si alveolar la om, in repaus

Compoziţia procentuala(%) a aerului Azot (N2) Oxigen (O2) Dioxid de carbon (CO2)
Inspirat 79 21 0,04
Expirat 79 16 4,5
Alveolar 80 14 5,6

Compoziţia aerului inspirat este dată de compoziţia atmosferei. Cantitatea de

oxigen absorbită (21-16 = 5%) este puţin mai mare decât cantitatea de CO2 eliminată (4,5
- 0,04 = 4,46%) deoarece oxigenul oxidează nu numai carbonul ci şi hidrogenul din hrana
ingerată.
Azotul nu participă activ în procesul de respiraţie.
Oxigenul trece din aerul inspirat în aerul alveolar prin difuzie datorita diferentei de
concentraţie, (21-14 = 7%) conform legilor difuziei. Trecerea inversă nu este posibilă.
Analog CO2 trece din aerul alveolar în cel expirat datorita diferentei de concentraţie, (5,6 -
4,5 = 1,1%). Cum schimbul de gaze se face aproximativ în aceleaşi cantităţi, dar
diferentele de concentraţie sunt diferite, rezultă faptul ca avem un coeficient de difuziune
al CO2 de 6,3 ori mai mare decât al oxigenului.
Osmoza este un fenomen de transport molecular care apare la limita de separaţie
realizată de o membrană semipermeabilă, dintre două soluţii de concentraţii diferite ale
aceluiaşi solvent (sau o soluţie si solventul pur).
Membrana este permeabilă numai pentru solvent si impermeabila pentru solvit.
Solvitul (faza dispersa) nu se poate repartiza uniform în spaţiul ocupat de sistem, difuzia
sa fiind impiedicată de membrană. Membrana fiind permeabilă pentru solvent, apare un
flux de solvent dinspre compartimentul unde concentraţia lui este mai mare (soluţia mai
puţin concentrată sau solventul pur) către compartimentul unde concentraţia solventului
este mai mică (soluţia mai concentrata).
În consecinţă apare un flux de solvent prin membrana numit flux osmotic, care
antrenează şi moleculele solvitului (pentru care membrana este impermeabilă); la impactul
acestora cu membrana va apare o presiune osmotică. Osmoza poate fi împiedecată
exercitând o presiune contrară presiunii osmotice.
Fenomenul de osmoza poate fi pus în evidenta cu un aparat numit osmometru (fig.
11) format din două vase de sticlă A şi B, care conţin soluţii cu concentraţii diferite ale
aceluiaşi solvent, separate printr-o membrană semipermeabilă M. Daca în vasul A se pune
o soluţie concentrată, iar in vasul B o soluţie mai putin concentată (sau solventul pur),
astfel încât nivelul lichidului să fie iniţial aceleaşi in cele două vase, atunci moleculele
solventului din B vor trece prin membrana semipermeabilă în vasul A. Datorită solventului
pătruns în vasul A, nivelul lichidului pătruns în acest vas creşte şi apare o presiune
hidrostatică, care echilibrează presiunea osmotică.
În consecinţă, la echilibru, presiunea osmotică va fi:
9
 p = gh (17)
unde  este densitatea soluţiei din vasul A, iar h este diferenţa de nivel a lichidului din cele
două vase, în starea finala, la echilibru.

Fig. 11. Măsurarea presiunii osmotice cu ajutorul osmometrului

Din punctul de vedere al teoriei cinetico-moleculare, putem considera că

moleculele
solvitului, care lovesc membrana, se comportă ca un gaz ideal şi pentru presiunea
osmotică putem scrie ecuaţia de stare a gazelor ideale:
pV = RT (18)
unde, V este volumul ocupat de lichid, , numarul de kilomoli, R = constanta universala a
gazelor perfecte şi T temperatura absoluta. Ţinem cont că putem defini concentraţia
molară ca fiind numarul de kilomoli din unitatea de volum:
c = V (19)
şi atunci presiunea osmotică devine:
p = cRT (20)
În cazul in care solvitul disociaza, numarul de particule osmotic active creşte cu i :
i = 1 + 
unde reprezinta gradul de disociere (numarul de particule disociate la numărul de
particule
dizolvate):
= ndis/ ndiz (22)
şi presiunea osmotică devine :
p = icRT (23)

Conform relaţiei (24) pentru i = 1 (solvitul nu disociază) şi c = 1, adică n = NA, soluţia se

numeste osmolara (1 Osm), pentru care presiunea, la T0=273K, este :

p = RT = 8310.273 = 22,6.105 Pa = 22,4 atm (24)

Din relaţia (24) rezultă legile osmozei (în număr de patru):

I. Pentru soluţii ale aceluiasi solvit, aflate la aceeaşi temperatura, presiunea osmotică
este direct proportionala cu concentraţia:
p~c
II. Pentru soluţii ale aceluiasi solvit, cu aceeaşi concentraţie, presiunea osmotică
variaza direct proportional cu temperatura:
p~T
10
III. Pentru soluţii cu aceeaşi concentraţie, la aceeaşi temperatura, dar cu solviti diferiti,
presiunea osmotică este invers proportionala cu masa molara a solvitului:
p ~ 1/
IV. Presiunea osmotică a unei soluţii diluate si neelectrolitice nu depinde de natura
solventului.
Două soluţii cu concentraţii egale, dar solviţi diferiţi, poseda aceeaşi presiune
osmotică (izoosmotice). Daca membrana care le separa este selectiv permeabila
(permeabila pentru un solvit, dar impermeabila pentru altul) atunci membrana va prezenta
acea fractie din presiunea osmotică, pentru care membrana este impermeabila, Aceasta
fractie a presiunii osmotoce se numeste tonicitate. In acest sens, doua soluţii izoosmotice
separate de o membrana selectiv permeabila nu sunt de obicei si izotone.
Procesul de osmoza in organism depinde de membrana; in organism întâlnim
diferite tipuri de membrane cum ar fi de exemplu: pielea, membrane specializate în
schimbul de substanţe (intestinul), membrane celulare, etc.
Osmoza intervine in numeroase procese fiziologice, fiind implicate in fenomenele
de
transport intra si extra- celular, de exemplu transportul apei si al substanţelor nutritive in
organism, menţinerea volumului si metabolismului celular.
Exemple de osmoza în organism
1. Transportul osmotic
Presiunea osmotică a plasmei este de 0,3Osm (6,7atm sau 5100mmHg) la 37oC.
Prin
compoziţia sa plasma este o soluţie apoasă de ioni ( Na+, K+, Ca2+) micromolecule
(aminoacizi, glucoza) şi macromolecule proteice (albumine), acestea din urma determinând
o presiune coloidosmotică de 0,028 atm (21mmHg), adică 0,5% din presiunea osmotică
totală.

Sângele are o presiune mecanică de 32mmHg în capilarul arterial, de 12 mmHg în

capilarul venos şi de 1-9 mmHg la nivelul interstitiului. Presiunea mecanică determină un
proces de filtrare, dinspre capilarul arterial spre interstiţiu, în timp ce presiunea
coloidosmotică determină un proces de resorbţie dinspre interstitiu spre capilarul venos.
Sensul transportului difera in funcţie de sector (v. tab. 6):
acolo unde predomină presiunea mecanică va avea loc filtrarea (sectorul arterial),
iar acolo unde predomină presiunea coloidosmotică va avea loc resorbţtia (sectorul venos)
.

Tab. 6. Transportul osmotic

Capilar arterial Interstiţiu Capilar venos

Presiunea mecanica (mmHg) 32 1-9 12
Presiunea coloidosmotică(mmHg) 21
Sensul transportului → →

11
2. Rinichiul artificial
Rinichiul este singura glandă cu secretie hipertonică din organism; el concentreaza
surplusul de săruri din sânge în urină, pe care o elimina. În cazurile de insuficienţă renala,
rinichiul nu poate asigura aceasta funcţie de reglare, apare starea toxică numită uremie
(ureea şi alţi produşi toxici ai metabolismului proteic depăşesc concentraţia în sânge de
3,5mg%). În aceste cazuri dezintoxicarea sângelui se face cu ajutorul rinichiului artificial
(fig. 12).

Sângele este filtrat prin dializa, care foloseste o membrană din plastic
semipermeabilă, care permite particulelor de dimensiuni mici, cum ar fi moleculele sau
ionii, să o strabată în ambele direcţii, în timp ce particulele coloidale şi macromoleculele
sunt reţinute într-o parte. Soluţia de dializa este salină şi uşor hipertonică, acest lucru
asigurând o presiune osmotică mărită în compartimentul care conţine sângele, determinând
apa să treacă în dializor.

Fig. 12 . Desfăşurarea hemodializei

Pentru eliminarea completă a metabolitilor, soluţia de dializă trebuie permanent

înlocuită. Acest lucru se face pentru a împiedica atingerea unui echilibru ionic între cele
două compartimente, care ar duce la încetarea fluxului. Viteza de dializă este influenţată
de dimensiunea porilor membranei, de temperatură, de vâscozitate şi de încarcarea
electrică a membranei.

12