Modulul 5: BIOCHIMIE

Modulul BIOCHIMIE face parte din pregătirea generală din anul I pentru calificarea: asistent medical generalist.
În modulul BIOCHIMIE se regăsesc abilitățile din unitatea de competență tehnică de bază
Scopul acestui modul este de a forma deprinderi și abilități în analizarea și evaluarea noțiunilor de BIOCHIMIE.
Prin parcurgerea programei școlare se asigură dobândirea competențelor descrise în standardele de pregătire profesională.
Programa școlară se va utiliza împreună cu standardul de pregătire profesională specific calificării.
Lista competențelor specifice unității de competență corespunzătoare modulului:
1. Descrie componențele materiei vii și legătura dintre ele
2. Caracterizează metabolismul materiei vii
3. Stabilește importanța enzimelor, hormonilor și vitaminelor in reglarea funcțiilor organismului
4. Aplică metodele de laborator pentru determinarea unor constante biologice ale organismului și compoziției chimice a
probelor biologice de analizat

C.1. Descrie componențele materiei vii și legăturile dintre ele

C.2. Caracterizează metabolismul materiei vii
C.3. Stabilește importanța enzimelor, hormonilor și vitaminelor în reglarea funcțiilor organismului
C.4. Aplică metodele de laborator pentru determinarea unor constante biologice ale organismului și compoziției chimice a
probelor biologice de analizat

C.1.1.Componentele materiei vii-elementele fundamentale (C,H,O,N,P,S), substanțe organice (proteine, glucide, lipide) și
anorganice (apă, cationi și anioni)
C.1.2. Structura și proprietățile materiei vii; legăturile dintre acestea
C.2.1. Metabolismul – definiție, caracterizare, anabolism, catabolism

C.2.2. Tipuri de metabolism (intermediar-glucidic, lipidic, proteic, hidroelectrolitic; energetic și bazal – substanțele energetice,
mecanismele termogenezei / termolizei, mecanismele de reglare a temperaturii corpului); căi metabolice principale
C.2.3. Interrelațiile dintre diferitele tipuri de metabolism-căile metabolice comune, reglarea căilor metabolice, utilizarea
specifică a resurselor metabolice, dereglările metabolice și efectele lor asupra organismului
C.3.1.Vitaminele – generalități, clasificarea, rol; manifestările legate de lipsa lor din organism
C.3.2.Enzimele – biosinteza, biodegradare, rolul lor în funcționarea organismului
C.3.3. Hormonii – definitie, clasificare, rolul lor în organism, mod de acțiune; patologia succesivă hipo- sau hiper- secreției
hormonale

C.4.1. Metodele fizice utilizate în laborator: pH – metrie, spectrofotometrie, cromatografie, electroforeză

C.4.2. Determinarea principalelor constante biologice: VSH, timp de coagulare, hematocrit, glicemie, uremie, colesterolemie,
hemograma, etc.
C.4.3. Biochimia sângelui – compoziție chimică, proteine plasmatice
C.4.4. Biochimia digestiei – sucul pancreatic, gastric și intestinal, bila
C.4.5. Biochimia urinei – compoziție chimică, sedimente
C.4.6. Biochimia materiilor fecale
C.4.7. Examenul sângelui
C.4.8. Examenul urinei
Condiții de aplicare didactică şi de evaluare
Modulul BIOCHIMIE poate fi parcurs în mod independent.
În elaborarea strategiei didactice, profesorul va trebui să țină seama de următoarele principii moderne ale educației:elevii învață
când fac ceva și când sunt implicați activ în procesul de învățare; elevii au stiluri diferite de învățare; elevii participă cu cunoștințele
lor dobândite anterior, la procesul de învățare; elevii au nevoie de timp acordat special pentru asocierea, compararea, analizarea
informațiilor vechi cu cele noi și pentru ordonarea lor.
Pentru atingerea competențelor din prezentul modul se vor realiza activități de învățare cu caracter interactiv. Se recomandă
următoarele metode: observația, descoperirea, demonstrația, problematizarea, proiectul.
Pentru atingerea competențelor din prezentul modul se vor realiza activități de învățare cu caracter practic aplicativ : exerciții
de clasificare a componențelor materiei vii, exercțtii de grupare a diferitelor elemente în funcție de criterii date, rezolvarea de fișe de
lucru (exemple: determinarea solubilității vitaminelor, determinarea VSH-ului, timpului de coagulare, etc.), proiect (exemple: schema
acțiunii enzimelor în cadrul diferitelor reacții metabolice, schema acțiunii hormonilor asupra diferitelor funcții ale organismului,
schema interrelațiilor metabolice). Ca instrumente de evaluare se pot folosi: fișe de observație, fișe de lucru, fișe autoevaluare, teste de
evaluare, realizarea unui produs/proiect. Evaluarea trebuie să fie corelată cu criteriile de performanță și cu tipul probelor de evaluare
care sunt precizate în Standardul de Pregătire Profesională. Modul de evaluare are în vedere nivelul de pregătire pe care trebuie să-l
demonstreze elevul. Indiferent de locul, momentul și persoana care face evaluarea, SPP-ul stabilește un nivel național comun de
performanță, care trebuie respectat pentru a se asigura un nivel unitar de pregătire. Se evaluează numai competențele din acest modul,
evaluarea altor competențe nefiind relevantă.

1
 C.1. Descrie componentele materiei vii și legăturile dintre ele

C.1.1. Componentele materiei vii-elementele fundamentale (C, H, O, N, P, S), substanțe organice (proteine, glucide, lipide)
și anorganice (apă, cationi și anioni)

COMPOZIŢIA CHIMICĂ GENERALĂ A ORGANISMELOR VII

Organismele vii au luat naştere din substanţe organice care s-au format din substanţe anorganice în anumite condiţii favorabile
unor astfel de transformări. Compoziţia chimică generală a organismelor vii: bioelemente și biomolecule: organice (rol plastic şi
energetic, rol catalitic, rol informaţional) și anorganice (apă și săruri minerale).

BIOELEMENTELE (participă la alcătuirea materiei vii): plastice (nemetale: C,O, H, N, S, P, Cl și metale: Na, K, Ca, Mg)
și oligoelemente (nemetale și metale: Fe, Co, Mn, Cu, Zn, Mo, I, Br, F, B).
Din cele cca. 100 elemente chimice întâlnite în litosferă şi atmosferă, un număr relativ mic participă la alcătuirea materiei vii.
Acestea se numesc bioelemente. Deşi numărul bioelementelor se ridică la 50, distribuţia lor este foarte diferită. Elementele care
se găsese în cantitate mai mare în organismele vii sunt numite şi bioelemente plastice sau macrobioelemente, ele reprezentând 99%
din totalul bioelementelor. Ele includ nemetalele: oxigen, carbon, hidrogen, azot, fosfor, sulf, clor şi metalele: calciu, magneziu,
sodiu şi potasiu. Acestea reprezintă componenţii principali care participă la edificarea structurilor diferitelor substanţe din organism.
Dintre bioelementele plastice: O, C, H și N, reprezintă 96% din masa celulelor.

Oligoelementele (microelementele) se găsesc în cantităţi extrem de mici, sub 0,01%, sau chiar în urme şi sunt inegal răspândite
în diferite ţesuturi. Din categoria microelementelor notăm: florul (F). bromul (Br), iodul (I), borul (B), fierul (F) zincul (Zn), cuprul
(Cu), cobaltul (Co), molibdenul (Mo), vanadiul (V), manganul (Mn). Ele nu participă efectiv la constituţia celulelor, însă deţin un rol
important, intrând în constituţia chimică a unor biomolecule ca enzime: (Zn, Co, Mn, Cu), hormoni (I), vitamine (Co), hemoglobină
(Fe). Lipsa acestora din organismul animal produce anumite dereglări biochimice şi tulburări fiziologice.
La alcătuirea materiei vii participă cu preponderenţă elemente cu masa atomică mică (H, C, N, O).
Dintre acestea atomul de carbon prezintă o poziţie deosebită. Biomoleculele organice conţin în mod obligatoriu atomi de
carbon pe care sunt grefaţi ceilalţi atomi sau grupări de atomi.

BIOMOLECULE. Compoziţia biochimică a organimelor vii

Biomoleculele sunt în majoritatea lor substanţe organice din grupa glucidelor, protidelor (proteinelor), lipidelor şi
anorganice, ca apa şi diferite săruri minerale.
În cantitate mai mică se găsesc şi alte substanţe organice, dar varietatea acestora este mult mai mare în plante decât în animale.
În organismele animale predomină protidele şi lipidele, pe când în plante predomină glucidele.

BIOMOLECULELE ANORGANICE

APA BIOLOGICĂ
Apa biologică este substanţa anorganică indispensabilă vieţii tuturor organismelor vii. Ea reprezintă aproximativ 60% din masa
corporală a animalelor. Conținutul în apă variază în limite destul de restrânse pentru diferite specii, însă conţinutul acesteia în diferite
organe şi ţesuturi variază în limite foarte largi.

2
 În ceea ce priveşte distribuţia apei în organismele animale se disting două compartimente:
1. - compartimentul intracelular cuprinde apa de constituţie (legată). Aceasta ia parte la constituţia celulelor, la imbibiţia
sistemelor coloidale şi la hidratarea diferiţilor ioni sau molecule din interiorul celulei;
2. - compartimentul extracelular cuprinde apa liberă. Aceasta este prezentă în sânge şi în lichidul lacunar (lichid interstiţial
şi limfă). Originea apei în organism poate să fie exogenă, provenind din alimentaţie sau endogenă provenind în urma reacţiilor de
oxidare de la nivelul celulei. Cantitatea de apă din organism este strict reglată, excesul fiind eliminat prin urină, fecale, transpiraţie.

SĂRURILE MINERALE
Corpul animalelor conţine 3-5% substanţe minerale, dintre care 4/5 se găsesc în schelet, iar restul în muşchi şi în celelalte
ţesuturi. Sărurile minerale sunt reprezentate de cloruri, fosfaţi, azotaţi, carbonați de: sodiu, potasiu, calciu, magneziu.
Sărurile solubile se găsesc fie dizolvate în lichidele biologice şi în mediul apos al celulei, fie combinate cu proteinele din
citoplasmă. Sărurile insolubile sunt prezente în schelet şi în dinţi. Ionii proveniţi prin disocierea sărurilor se pot adsorbi pe suprafaţa
micelelor coloidale determinând încărcarea electrieă a acestora sau intervin într-o serie de reacţii biochimice. Unii ioni intervin în
reglarea presiunii osmotice şi în permeabilitatea celulară. 0 serie de săruri solubile funcţionează ca sisteme tampon contribuind la
menţinerea şi reglarea echilibrului acido-bazic. Prezenţa unor ioni este indispensabilă pentru activitatea unor enzime sau hormoni.

BIOMOLECULELE ORGANICE
Intră în alcătuirea organismelor animale și reprezintă 35-40% din masa acestora. Principalele categorii de biomolecule sunt
protidele (proteinele), lipidele, glucidele, acizii nucleici, enzimele, vitaminele, hormonii, compuşii macroergici, etc.
Biomoleculele organice îndeplinesc în organismele animale diferite roluri şi anume:
- protidele, lipidele şi unele glucide îndeplinesc rol plastic (structural) deoarece participă la alcătuirea edificiului celular, a
membranelor celulare şi formaţiunilor subcelulare;
- enzimele au rol catalitic, participând la reglarea reacţiilor biochimice necesare activităţii organismelor vii, făcând posibilă
desfăşurarea acestora în condiţii compatibile cu viaţa;
- glucidele şi lipidele îndeplinesc rol energetic, deoarece fiind supuse unor procese de degradare eliberează energia necesară
funcţiilor vitale ale celulei; energia eliberată poate fi stocată sub formă de energie chimică în anumite molecule (substanţe
macroergice);
- acizii nucleici îndeplinesc rol informaţional prin stocarea, transmiterea şi exprimarea informaţiei ereditare;
- vitaminele şi hormonii îndeplinesc rol de reglare a diferitelor procese biochimice.

Biomoleculele în funcţie de gradul lor de complexitate se împart în:

- precursori chimici, care au molecule simple, masă moleculară mică, iar prin diferite procese biochimice se transformă în
biomolecule. Aceştia sunt: CO2, NH3, H2O, O2;
- metaboliţi intermediari, ce rezultă în urma proceselor metabolite, sunt biomolecule cu masa moleculară mică (30-150):acid
acetic,acid lactic,acid propionic,glicerol,baze azotate;
-componente moleculare de bază (aminoacizi, monoglucide, acizi graşi, mononucleotide) reprezintă biomolecule cu masă
moleculară mai mare decât a metaboliţilor intermediari;
-biomacromoleculele sunt molecule gigant (proteine, acizi nucleici; poliglucide, complexe lipidice), din policondensarea de
componente cu structuri simple (M = 103 -109);
- complexe supramoleculare (complexe enzimatice, nucleoproteide, ribozomi, etc.), provenind din asocierea macromoleculelor
(M = 106 -109). Prin ansamblarea acestor complexe rezultă formaţiuni intracelulare (nucleu, mitocondrii, lizozomi, etc.).

Legăturile chimice ale biomoleculelor

Proprietăţile biomoleculelor depind de natura atomilor care le alcătuiesc, de modul cum aceştia sunt legaţi între ei precum şi de
influenţele reciproce ale unui atom asupra altuia. Cunoaşterea naturii legăturilor chimice a fost posibilă datorită teoriei electronice
moderne şi a mecanicii cuantice. Legătura chimică exprimă forţa care leagă atomii sau grupările de atomi într-o moleculă.
Funcţionarea sistemelor biochimice implică existenţa unor tipuri variate de legături chimice între elementele ce formează
diferiţi compuşi chimici. Elementele chimice nu pot exista în stare liberă în natură (cu excepţia gazelor rare), ele tind să-şi stabilească
o configuraţie electronică stabilă (dublet sau octet). Legăturile chimice care se întâlnesc în biomolecule sunt: legături covalente,
coordinative şi electrovalente.
De asemenea, se pot stabili şi interacţiuni între biomolecule, reprezentate de: legăturile de hidrogen şi forţele Van der Waals.

Apa ca solvent şi mediu de reacţie

Apa îndeplineşte în organism mai multe roluri: structural, participând la constituţia celulei şi la formarea coloizilor celulari; -
solvent pentru substanţe organice şi anorganice; mediu al reacţiilor biochimice ce stau la baza vieţii; mediu de vehiculare a diferiţilor
metaboliţi în organism; generator de ioni de H+ şi HO- necesari pentru menţinerea pH-ului la limite constante şi pentru cataliza
enzimatică; participant direct a reacţiilor de hidratare, hidroliză şi de oxidare; termoreglator pentru menţinerea în limite normale a
temperaturii organismului, prin procese de evaporare la nivelul pielii şi prin transpiraţie. Cantitatea de apă din organism este reglată
metabolic prin două mecanisme, care menţin volumul constant al acesteia şi anume: setea, care dictează o creştere a consumului de
lichide şi activitatea rinichilor, care conservă apa sau o elimină după necesităţi.

3
 Întreaga natură reprezintă materia care se concretizează în jurul nostru sub formă de corpuri şis ubstanţe. Acestea se pot grupa
în două categorii: corpuri fără viaţă (rocile şi mineralele care alcătuiesc scoarţa Pământului) și vieţuitoare (plantele, animalele şi
oamenii), numite şi materie vie. Orice corp la rândul său este alcătuit din substanţe anorganice și organice. Cunoaşterea compoziţiei
chimice a organismelor vegetale şi animale are o mare însemnătate: pentru înţelegerea şi cunoaterea transformărilor fizico-chimice şi
biologice ce au loc în timpulcreşterii şi dezvoltării organismelor vegetale şi animale; pentru valorificarea eficientă a vegetalelor
(cereale, fructe, legume) în alimentaţia omului. Compoziţia chimică a materiei vii nu este întâmplătoare. Ea reprezintă un lung proces
evolutiv, în care elementele minerale au avut un rol însemnat. Proprietăţile substanţelor depind de: felul şi proporţia elementelor ce le
compun legăturile chimice dintre atomi, molecule; modul de aranjare a acestora în spaţiu. Între aceste componente ale materiei vii
există o interdependentă şi un circuit ce presupunetransformări reciproce, cu atât mai mult cu cât organismele vii nu pot sintetiza toate
substanţele organice şi anorganice esenţiale.

4
 Substanţele organice şi anorganice au importanţă vitală pentru om, care-şi reglează prezenţa acestora în organism prin
intermediul alimentelor. Acestea fiind de origine vegetală şi animală, se constituie într -un argument viabil al circuitului diferitelor
forme de materie în natură.

SUBSTANŢELE ANORGANICE (MINERALE)

Organismele vii nu pot sintetiza (produce) substanţe minerale. Ele îşi procură substanţele dinmediul înconjurător, fapt pentru
care între compoziţia solului, a plantelor, a animalelor, omului,există o mare similitudine. Prezenta substanţelor minerale, precum şi a
apei în toate sistemele biologice (celule, ţesuturi,lichide biologice) pledează pentru caracterul indispensabil al acestor componente în
organismele vii. Plantele contribuie într-o proporţie însemnată în circuitul substanţelor minerale în natură. Acestea din urmă au
capacitatea de a forma numeroşi compuşi cu substanţele organice, şicontribuie în mod substanţial la îmbogăţirea şi diversificarea
constituienţilor biochimici din organisme. Ştiinţa care aplică metodele chimice de investigaţie în studierea tuturor manifestărilor vieţii
senumeşte biochimie. Biochimia are două direcţii de cercetare: cerceteazăcompoziţia chimică a materieivii; cercetează procesele
chimicecare au loc în organismulviu.
Prin numeroase investigaţii, multă vreme s-a crezut că materia vie este formată preponderentdin compuşi a 11 elemente
chimice, numite din această cauză și elemente plastice, macroelemente sau elemente de constituţie (C, H, O, N, P, S, Cl, K, Ca, Mg,
Si), care alcătuiesc 99,9% din masa corpului. Ulterior, analize mai perfecţionate au distins alături deacestea, încă aproximativ douăzeci
si au fost denumite oligoelemente (Br, F, I, Cu, Fe, Al, Mg,Zn). În ciuda redusei lor cantităţi totale (cca. două miimi) sunt
indispensabile vieţii, deşi, au fostconsiderate impurităţi, o lungă perioadă de timp. Elementele chimice din organismul uman pot fi
denumite după cantitatea existentă în organism: Elemente de constituţie sau macroelemente (cantităţi mari) C, H, O, N, P, S, CI, K,
Ca, Mg, Si și Oligoelementele sau microelementele (cantităţi foarte mici) Br, F, I, Al, Cu, Fe, Zn, etc. Importanţa și rolul acestor
elemente chimice în organismul uman sunt foarte mari înrealizareaechilibrului fiziologic. Cunoaştrea modului în care ne putem păstra
sănătatea, presupune în primul rând să ştim mai multe lucruri despre organismul nostru, despre organismele vegetale şi animale, care
constituie sursa principală a menţinerii sănătăţii noastre. În compoziţia elementară a organismelor animale si vegetale intră aceleaşi
elemente chimice, însă în proporţii diferite, după cum indică datele din tabelele de mai jos.

Dintre toate elementele care se găsesc în organismele vii, carbonul, hidrogenul, oxigenul și azotul mai poartă denumirea de
elemente vitale, deoarece, prin distrugerea oxidativă a materialului vegetal, ele se elimină sub formă de dioxid de carbon (CO 2), apă
(H2O) şi azot (N2). Restul elementelor se numesc elemente fixe, întrucât, prin distrugerea oxidativă a materialului, ele rămân sub
formă de combinaţii, în cenuşă. În cenuşa plantelor au fost identificate mult mai multe elemente chimice decât în organismele animale.
Conţinutul de cenuşă şi compoziţia acesteia, variază în funcţie de specie, organ, vârstă şi perioada de vegetaţie (frunzele conţin
mult: Ca, Mg, K, S, Si; seminţele mult P). Toate aceste informaţii, se constituie argumente ce evidenţiază unitatea de structură a
organismelor vegetale şi animale, omul reprezentând forma superioară de organizare şi manifestare.

5
 PROTEINE. LIPIDE. GLUCIDE.

Substanțele organice reprezintă componenta principală a organismelor vii. Ele pot fi sintetizate de plante din substanţe
anorganice. Organismul uman nu poate sintetiza toate substanţele organice, dar prin hrănire le poate procura din plante sau animale.
După rolul pe care îl îndeplinesc în organismul animal substanţele organice se pot grupa în mai multe categorii: substanţele cu
rol de reglare (vitamine, anticorpi, etc); substanţe cu rol informaţional (acizii nucleici); substanţe cu rol catalitic (enzime);
substanţe cu rol energetic, structural (proteine, lipide, glucide); substanţe intermediare.

SUBSTANŢELE PLASTICE
Formează constituenţi de bază ai materiei vii; au rol structural şi energetic fundamental pentru creştere şi dezvoltare; reprezintă
factorii nutritivi ai alimentelor. Cele mai importante substanţe plastice sunt proteinele, lipidele (grăsimile) şi glucidele (zaharurile).
Proteinele sau protidele sunt substanţe cu molecule complexe, având în componenţă alături de carbon, hidrogen,oxigen şi azot.
Sunt substanţe indispensabile vieţii, constitue componente ale ţesuturilor şi totodată iauparte la creşterea şi refacerea acestora. Cele
mai importante sunt globulinele, albuminele, cheratinele (sânge, muşchi, păr, unghii). Surse de proteine: produse animale-ouă, lapte,
came; produse vegetale-plante: grâu, porumb, orez, ciuperci, etc. Specialiştii apreciează că necesarul de proteine, optim pentru o zi,
este de 1-1,5/ kg corp.Spre deosebire de proteinele animale, care favorizează arteroscleroza şi acumularea decolesterol în sânge,
proteinele vegetale contribuie la menţinerea unui colesterol scăzut.

Lipidele sunt substanţe organice cu moleculă complexă, ce conţin cu precădere C, H, O, atomi de metal, etc. Se întâlnesc în
organismele vegetale şi animale, în constituţia membranelor celulare, aţesuturilor adipoase animale, având rol principal energetic.
Surse alimentare de lipide: produse animale-grăsimi; produse vegetale- uleiuri. Nu toate plantele conţin aceeaşi cantitate de lipide.
Pentru a fi satisfăcute nevoile energetice ale organismului uman trebuie reglat cosumul de grăsimi animale cu cel de uleiuri vegetale.

Glucidele (zaharurile) sunt substanţe organice complexe, ce au în compoziţie C, H, O. Cele mai importante glucide sunt:
glucoza, fructoza, zaharoza (zahăr), galactoza (glucidul din lapte), amidonul (glucidul din legume si cereale), celuloza (din vegetale).
Unele glucide se găsesc în membranele celulare ale ţesutului uman şi asigură jumătatedin energia necesară organismului în 24
de ore. În condiţii de efort fizic raportul dintre glucide, proteine, trebuie să fie 4:1:1.

APA. CATIONII. ANIONII

Apa are o importanţă vitală pentru organismul uman, cu o pondere de jumătate până la 4/5din greutatea acestuia. Un om poate
supravieţui săptămâni întregi fără hrană, însă fără apă doar câteva zile. Fiind atât de importantă pentru organism, este necesar să se
cunoască o serie de elemente definitorii ale ei. Apa este formată din doi atomi de hidrogen și un atom de oxigen.

APA (H2O)
Răspândire: în natură apa acoperă 71% din scoarţa Pământului; Terra conţine 1.460.000 km3 de apă, din care 1.200 km3-râuri
şi fluvii, 29.000.000 km3 -gheaţă, 14.000 km3 -vapori. În organismul uman peste 65% apă în sânge, muşchi și oase; în organismele
vegetale: castraveţii-95% apă, pepenii-88,89% apă, merele-84,85% apă, prunele-81% apă, sţruguriI-73% apă.
Rolul apei în organismul uman: rol structural însemnat (în compoziţia tuturor organelor); principalul solvent pentru
producerea digestiei; apa este esenţială pentru eliminarea reziduurilor şi toxinelor din organism; menţine în activitate toate funcţiile
organice; are rol în procesele de termoreglare şi în procesul de transpiraţie; în organismele vegetale: roluri asemănătoare cu cele din
organismul uman; asigură transportul sevei brute de la rădăcini spre frunze şi a sevei elaborate de la frunze spre zonele de depozitare;
uşurează absorbţia substanţelor anorganice şi organice din sol. Un om consumă zilnic 2 m3 de apă (potabilă şi pentru menaj).
.Zilnic, 6 pahare de apă sunt considerate necesare şi suficiente pentru o bună stare desănătate a omului.
Consumaţi apă din surse naturale, sucuri de fructe şi legume. Carenţa de apă în organism duce la deshidratare. Dacă aveţi o
stare febrilă, nu uitaţi că trebuie să beţi cantităţi mari de apă şi sub formă de ceaiuri, sucuri sau siropuri. Nu beţi apă de la robinetul de
apă caldă pentru că apa fierbinte antrenează cantităţi mai mari de plumb din conducte decât apa rece.
Dimineaţa lăsaţi câteva minute apa să curgă înainte de a bea pentru a îndepărtaacumulările de plumb de peste noapte. APA este
cel mai important lichid pentru viaţă. Este importantă nu numai pentru faptul că este principalul constituent din punct de vedere
cantitativ al organismelor vii, ea depăşind, de cele maimulte ori, totalul celorlalţi constituenţi, dar prezintă importanţă şi pentru faptul
că ia parte la organizarea structurală a sistemelor biologice şi la activitatea metabolică a acestora. Datorită structurii sale moleculare
simetrice, în care fiecare atom de oxigen este centrul unui tetraedru, apa are o serie de proprietăţi fizico-chimice propice vieţii:
capacitate calorică mare, ce face să-şi păstreze timp îndelungat temperaturaconstantă, utilă proceselor metabolice; căldură specifică
aproape constantă, între +27 °C şi +40°C; formează cu uşurinţă legături de hidrogen; disociază uşor în H3O+ şi HO-.
Datorită acestor proprietăţi particulare, apa îndeplineşte în organism o serie de funcţii. Apa participă în calitate de component
de bază la formarea structurilor intracelulare şi în cea maimare măsură determină activitatea acestora. De exemplu, de gradul de
hidratare a mitocondriilor depinde intensitatea proceselor de fosforilare oxidativă care au loc în ele. Apa participă direct la formarea
citoplasmei celulare, de a cărei stare fizică depinde funcţiasa fiziologică.
Apa este un excelent solvent pentru unii componenţi celulari. Formează legături de hidrogen şi participă la structura unor
compuşi macromoleculari. Apa constituie nu numai mediul în care decurg diversele reacţii biochimice, ci participădirect la aceste
reacţii (reacţii de hidroliză, hidratare şi deshidratare, oxidare şi unele reacţiide sinteză). Cu ajutorul apei are loc transportul
substanţelor nutritive la celule şi ţesuturi şi eliminarea din ele a produselor finale de metabolism. Prin evaporarea apei se reglează
temperatura corpului. În organismele vii apa se găseşte în diferite structuri, de la cele mai simple la cele mai complexe.
6
 Se poate face o clasificare a apei după diferite criterii şi anume: după locul unde se găseşte în raport cu celulele şi ţesuturile se
face o clasificare în apă intracelulară şi extracelulară. Apa extracelulară poate fi la rândul ei interstiţială şi circulantă; din punct
de vedere al distribuţiei în ţesuturi, apa se clasifică în apă tisulară (în ţesuturi) şi cavitară (în lichidul cefalorahidian, etc.); din punct
de vedere chimic, în organisme se găseşte apă legată de diferite structuri moleculare şi apa liberă. Apa legată se fixează în cea mai
mare parte, prin hidratare, pe structurile coloidale ce prezintă grupări polare (glucide, lipide, proteine); din punct de vedere al
provenienţei, apa se clasifică în exogenă (din exterior) şi endogenă (rezultată din procesele metabolice prin oxidarea aerobă).
Aceste clasificări nu trebuie privite în mod mecanic, deoarece grupele clasificate au o stânsă legătură între ele. Astfel, apa
legată poate fi intra- şi extracelulară, exogenă sau endogenă. Cantitatea de apă existentă în organismele vii variază în limite foarte
largi, în funcţiede natura lor, organul şi vârsta. La animalele superioare ea reprezintă 60-95% din compoziţia celulei, iar în unele celule
poate ajunge până la 98% din greutatea lor totală; conţinutul în apă al ţesuturilor variază în funcţie de activitatea metabolică: creier-
84%, muşchi-75%, ţesut adipos-30%, oase-22%. Cu vârsta, conţinutul de apă din ţesuturi şi organe se reduce. Aceleaşi variaţii ale
conţinutului de apă se întâlnesc şi în ţesuturile vegetale. În pulpa fructelor conţinutul de apă este de 80-85%, pe când în seminţe 15-
20%. Pe măsură ce ţesuturile vegetale se maturizează, nivelul apei scade (boabele de mazăre verde conţin 85% apă, cele mature 13-
15%). Cu cât un organ sau un ţesut este sediul unor procese metabolice mai intense, cu atât cantitatea de apă este mai mare.

SĂRURILE MINERALE

Sărurile minerale care intră în compoziţia materiei vii pot exista sub două forme: pe de o parte există sărurile minerale din
stare de soluţie, disociate în ioni (cationi și anioni), iar pe de altă parte sărurile minerale imobilizate sub formă de structuri puţin
solubile sau insolubile. Sărurile minerale solubile se găsesc în mediul apos al celulei şi în lichidele circulante, iar cele ce sunt
combinate intră în constituţia citoplasmei sau sub formă nedizolvată în ţesuturi (oase, dinţi). Dezvoltarea organismelor reclamă
prezenţa unor ioni, cum ar fi K +, Na+, Ca2+, Mg2+, Fe2+, Fe2+, (cationi sau ioni pozitivi), PO4 3-, SO42-, CO32–, HCO3–, NO3– , H2PO4–,
HPO42–, Cl- (anioni sau ioni negativi), care se menţin într-un echilibru dinamic în funcţie de activitatea fiziologică şi constituie
balanţa ionică a celulei. Ponderea sărurilor minerale în organismele vii este de aproximativ 3-5%; se găsesc sub formă de cloruri,
fosfaţi, sulfaţi, azotaţi de sodiu, de potasiu, de calciu, de magneziu, etc. Sărurile care se găsesc în stare solubilă în mediul apos al
celulei sau în lichidele biologice determină şi influenţează presiunea osmotică şi echilibrul acido-bazic al acestora. De asemenea, se
găsescsub forma unor combinaţii cu unele molecule organice, ca ioni absorbiţi la nivelul coloizilor celulari,sau participă direct la
structura unor biomolecule determinând încărcarea lor electrică şi activitatealor biologică.

METABOLISMUL

Metabolismul este una din proprietăţile fundamentale materiei vii, alături de reproducere şi excitabilitate. Metabolismul
constă în schimbul permanent de materie şi energie dintre organism şi mediu. Cuprinde toate procesele fizice şi chimice de
organizare, autoîntreţinere şi de manifestare a materiei vii. Metabolismul cuprinde două procese antagonice, aflate în echilibrul
dinamic: anabolismul ,care constă în sinteza de substanţe organice complexe caracteristice organismului, şi catabolismul, care constă
în degradarea substanţelor organice, cu eliberare de energie.
Procesele metabolice se desfăşoară simultan, sunt catalizate enzimatic, sunt reversibile şi interconectate. Din motive didactice,
sunt tratate separat: metabolismul substanţelor organice (glucide ,lipide, proteine ), metabolismul energetic şi metabolismul
mineral. Procesele metabolice care se desfăşoară la nivel celular constitue metabolismul intermediar.

7
 C.2. Caracterizează metabolismul materiei vii

C.2.1. Metabolismul-definiție, caracterizare, anabolism, catabolism

1. DEFINIŢIE
METABOLISMUL este ansamblul reacţiilor chimice care asigură procesul prin care organismele vii realizează un schimb
continuu de energie şi informaţie cu mediul extern-sisteme deschise. Metabolismul, cu cele două laturi, anabolismul şi
catabolismul, constituie, alături de alte caracteristici esenţiale (ereditatea, variabilitatea, autoreproductibilitatea, etc. ), trăsătura
esenţială a materiei vii. Compuşii chimici transformaţi în cursul acestor reacţii se numesc metaboliţi.
2. CARACTERIZARE
Metabolismul intermediar se referă la căile metabolice şi semnifică faptul că metabolismul are loc prin secvenţe de reacţii.
Metabolismul intermediar cuprinde: refacerea permanentă a componentelor organismului pierdute ca urmare a activităţii sale
vitale și asigurarea energiei necesare pentru formarea substanţelor proprii organismului.
Metabolismul intermediar este alcătuit din: anabolism = constă în absorbţia, asimilarea de către organism a substanţelor din
mediul înconjurător în scopul sintezei compuşilor săi structurali; catabolism = constă în descompunerea substanţelor ce alcătuiesc
organismul, în eliminarea produşilor acestor descompuneri din organism.
3. ANABOLISMUL reprezintă sinteza enzimatică a moleculelor relativ mari (macromolecule) din precursori simpli.
-sinteza polizaharidelor din monozaharideo sinteza lipidelor din acizi graşi şi alcooli;
-sinteza proteinelor din aminoaciziNecesită un aport de energie furnizată de ATP (adenozinătrifosfat).
4. CATABOLISMUL
Reprezintă descompunerea enzimatică a macromoleculelor hranei (zaharuri, lipide, proteine). Se desfăşoară cu precădere pe
seama reacţiilor de hidroliză şi oxidare – procese ce furnizează energie. Catabolismul şi anabolismul decurg simultan în celule şi sunt
strâns legate între ele. Ele decurg în compartimente celulare diferite – degradarea în mitocondrii şi sinteza în citoplasmă. Energia
necesară proceselor de biosinteză provine în cea mai mare parte din desfacerea legăturilor macroergice ale diferiţilor compuşi.
În funcţie de capacitatea de producere a energiei, organismele se împart în:
-autotrofe (greacă autos=însuşi; trophe=hrană)- organisme care îşi sintetizează substanţele organice necesare prin
procesul de fotosinteză şi chemosinteză.
-heterotrofe (greacă heteros=diferit; trophe=hrană)-organisme care îşi asigură hrana folosind diferite substanţe în
descompunere (saprofite) sau parazitând alte organisme vii (parazite).
Catabolismul şi anabolismul se desfăşoară printr-o succesiune a numeroase reacţii chimice: hidroliză, hidrogenare,
deshidratare, decarboxilare, dezaminare, transaminare, esterificare, condensare, polimerizare. Există o mare varietate de căi
anabolice şi catabolice: căi ciclice; căi liniare; cicluri metabolice întrepătrunse; căi cu una sau mai multe bifurcaţii.
Tipuri de reacţii metabolice
Reacții catabolice
-Glicogenoliză - transformarea glicogenului în glucoză
-Glicoliză - transformarea glucozei în piruvat şi ATP
-Fosforilarea oxidativă
-Degradarea glucidelor prin ciclul pentozofosfaţilor (numit şi şuntulhexozomonofosfatului)
-Proteic - hidroliza proteinelor în aminoacizi.

-Degradări fermentative
-fermentaţia anaerobă: fermentaţia alcoolică; fermentaţia lactică; fermentaţia butirică; fermentaţia celulozei.
-fermentaţia aerobă: fermentaţia acetică; fermentaţia citrică, succinică şi malică; fermentaţia oxalică; calea acidului mevalonic.

Anabolism
Glicogeneza - formarea glicogenului în glucoză prin procesul de hidroliză
-Gliconeogeneza -formarea glucozei din proteine şi grăsimi
-Fotosinteza -sintetizarea substanţelor organice complexe din substnaţe minerale cuajutorul luminii
-Sinteza porfirinelor
Metabolismul medicamentelor şi xenobioticelor
Metabolismul substanţelor medicamentoase şi a altor xenobiotice include două căiprincipale de metabolism:
-Citocromul P450 și Calea flavinmonooxigenazelor
Metabolismul azotului este reprezentat de: ciclul ureei; asimilarea azotului; nitrificarea și denitrificarea.
Pe scurt, metabolismul poate fi definit ca fiind totalitate a reacţiilor biochimice care se produc în organismul viu. Metabolismul
cuprinde două mari procese: anabolismul și catabolismul.
Anabolismul reprezintă totalitatea reacţiilor chimice de biosinteză, necesitând un consum de energie iar catabolismul
reprezintă totalitatea reacţiilor care conduc la o degradare a substanţelor din organism, generează o eliberare de energie.
Metabolismul energetic reprezintă totalitatea reacţiilor metabolice ale organismului. În cursul unui lanţ de reacţii energia
provenind din alimente (proteine, glucide, lipide) este transformată şi stocată (anabolism/asimilație) sub formă de adenozintrifosfat, o
moleculă prezentă în celule. Energia stocată astfel este apoi eliberată prin degradarea (catabolism/dezasimilația) acestor molecule
pentru a acoperi cheltuielile energetice ale organismului.
Metabolismul bazal reprezintă energia necesară pentru a menține funcțiile de bază ale organismului (funcționarea normală a
inimii și a plămânilor, temperatura corpului, etc).
8
 METABOLISMUL INTERMEDIAR

Organismul este un sistem deschis care face schimb de substanţă şienergie cu mediul extern. Acest schimb permanent se
numeşte metabolism. În etapa digestivă, sub acţiunea unor fermenţi specifici, are loc fragmentarea hidrolitică a macromoleculelor
organice din alimente şi transformarea lor în molecule simple, fără specificitate, absorbabile (glucoză,acizi graşi, glicerină,
aminoacizi). În etapa celulară, principiile alimentare suferă numeroase transformări.
Totalitatea transformărilor biochimice care au loca la nivel celular reprezintă metabolismul intermediar. Metabolismul
intermediar reprezintă schimbul de substanţe şi energie dintre celulă şi mediul intern.
Reacţiile metabolice din celule sunt de două feluri: reacţii anabolice, de sinteză a unor constituienţi celulari sau de rezervă, şi
reacţiicatabolice, de scindare a substanţelor până la produşi finali neutilizabili (apă, dioxid de carbon, substanţe azotate simple).
Prin reacţii anabolice (sinteză) are loc reînnoirea permanentă a structurilor celulare uzate, sunt sintetizate o serie de substanţe
active (enzime, hormoni), este asigurată creşterea şi înmulţirea celulelor, precum şi încărcarea lor cu material nutritiv de rezervă.
Reacţiile catabolice sunt acele reaţii care generează energie. Ele se desfăşoară în două faze succesive. Într-o primă fază are loc
metabolizarea incompletă, pe căi specifice, a substanţelor nutritive, până la stadiul de acetilcoenzimă A şi acid oxaloacetic, produşi
intermediari comuni glucidelor, lipidelor şi proteinelor. În această fază se eliberează o cantitate redusă de energie.
În faza a doua are loc metabolizarea completă a produşilor intermediari. Această fază este comună tuturor substanţelor
nutritive. Ea constă în reacţii de oxido-reducere, prin care se eliberează peste 90% din energia chimică amoleculelor. O parte din aceste
reacţii se desfăşoară ciclic, în cadrul ciclului citric sau ciclul lui Krebbs, iar o altă parte are loc la nivelul lanţului sau catenei
respiratorii celulare.

METABOLISMUL PROTEIC

Proteinele sunt constituenţi esenţiali ai materiei vii, fiecare specie animală şi fiecare ţesut fiind caracterizate printr-un anumit
tip de proteină structurală, care îi conferă direct sau indirect specificitate.
În afara rolului plastic proteinele au şi rol funcţional, intervenind în reglarea activităţilor funcţionale tisulare, intrând în
constituţia enzimelor, a unor hormoni (corticitrofina hipofizară, vasoprasină, insulină, etc) şi a unor mediatori chimici (catecolamine,
serotonină, histamină). Datorită proprietăţilor lor fizico-chimice proteinele participă la reglarea echilibrului acido-bazic, a presiunii
coloid-osmotice şi a balanţei hidroelectrolitice, iar unele proteine sanguine deţin importanţă vitală : hemoglobina, factorii plasmatici
ai coagulării, anticorpii imunitari, etc. În fine în carenţele nutritive, proteinele sunt utilizate şi ca material energogenetic, oxidarea lor
furnizând 4,1cal/g, având însă inconvenientul că duce la sinteza unor produşi terminali nocivi pentru organism.
Proteinele sunt substanţe organice cu moleculă mare, în constituţi acărora intră C, H, O, N şi uneori S, P, Fe. Orice proteină
este constituită dintr-un anumit număr de aminoacizi, de la 3-4 în protamine la câteva sute în moleculele viruşilor.
Din cei 20 de aminoacizi care intră în structura substanţelor proteice, o parte pot fi sintetizaţi de organismul uman. Aceştia se
numesc aminoacizi neesenţiali. Ceilalţi nu pot fi sintetizaţi în organism, deci provin numai din alimente. Aceştia poartă numele de
aminoacizi esenţiali. Aminoacizii rezultaţi în urma digestiei substanţelor proteice sunt preluaţi în mare parte de către sângele venei
porte şi în mică măsură de limfă. În sânge, ei se alătură aminoacizilor neesenţiali. De aici pot urma două căi: să rămână ca aminoacizi
circulanţi în plasma sanguină, sau să pătrundă prin difuziune ori prin transport activ în celule.
Aminoacizi circulanţi reprezintă puntea de legătură între căile metabolice ale substanţelor protidice.
Concentraţia lor plasmatică este 35- 65 g/dl. Fiecare aminoacid prezintă limite constante.
Aminoacizii plasmatici sunt utilizaţi pentru sinteza unor proteine structurale şi funcţionale sau ca material energetic. Între
aminoacizii plasmatici şi proteinele tisulare există un echilibru dinamic.

Procese metabolice la nivel celular

a)Biosinteza proteinelor specifice se realizează la nivelul ribozomilor prin cuplarea aminoacizilor (prin legături peptidice ) în
ordinea stabilită de gena structurală existentă în AND, corespunzătoare proteinei respective. Codul conţinut de genă este transcris de
ARN mesager, care migrează în citoplasmă, la ribozomi, unde are loc cuplarea aminoacizilor. Proteinele sintetizate pot fi: structurale
(structuri celulare de rezistenţă, elastice) şi funcţionale (enzime, hormoni, albumine, globuline, fibrinogen, etc. ).
Proteinele structurale, fibrilare, rămân în celulele care le sintetizeaz.
Proteinele funcţionale, globulare, pot fi eliminate în mediul extracelular.

b)Dezaminarea oxidativă este procesul de degradare a aminoacizilor prin îndepărtarea unei grupări aminice. În urma acestui
proces rezultă cetoacizi şi amoniac. Cetoacizii pot intra în ciclul Krebs, unde sunt oxidaţi complet până la CO 2 şi H2O, sau pot
participa la sinteza de glucoză (gluconeogeneză ), la sinteza de acizigraşi (cetogeneză) sau la refacerea unor aminoacizi prin
transaminare. Amoniacul rezultat în urma dezaminării, toxic chiar în concentraţii mici, este neutralizat prin transformarea lui în uree,
prin procesul numit ureogeneză. Proteinele degradate şi aminoacizii utilizaţi în scopuri energetice sunt, de regulă, substanţe
excendentare. Rolul esenţial al proteinelor este cel plastic (structural).

c) Transaminarea este calea de sinteză a unor aminoacizi neesenţiali prin transferul grupării aminice de la un aminoacid donor
la un cetoacid. Cetoacizii aminaţi pot fi rezultaţi prin dezaminare sau pot fi produşi de degradare ai glucidelor, lipidelor şi proteinelor,
corelându-se asfel căile metabolice ale celor trei tipuri de substanţe organice.

9
 Hidroliza completă a proteinelor eliberează aminoacizii constitutivi, aceştia reprezentând deci unităţi structurale fundamentale
ale proteinlor. Dinpunct de vedere chimic aminoacizii pot fi consideraţi ca derivaţi ai acizilor graşi saturaţi, în care atomul de H din
poziţia α a fost înlocuit cu griparea amino. Cei mai mulţi aminoacizi pot fi sintetizaţi în organism în cantităţi necesare chiar şi în lipsa
aportului protidic adecvat, din produşi ai metabolismului intermediar lipidic şi glucidic.
Un număr de 8 aminoacizi (fenilalanina, valina, triptofanul, treonina, leucina, izoleucina, lizina, metionina) nu pot fi
sintetizaţi, ci rebuie aduşi de proteinele alimentare şi de aceea se numesc aminoacizi esenţiali. În lipsa lor echilibrul azotat nu se poate
menţine şi apar tulburări metabolice grave care se pot solda cu deces. În perioada de creştere aorganismului sunt necesare mari
cantităţi de arginină şi histidină, care depăşesc capacitatea de sinteză hepatică; de aceea este necesar un aport alimentar suplimentar.
Aceşti aminoacizi se numesc „relativ esenţiali”. Plasma sanguină conţine o anumită cantitate de aminoacizi –aminoacidemia –
variabilă între 35-65 mg%. La fel ca şi glicemia aminoacidemia reprezintă forma de transport a aminoacizilor, fiind expresia
echilibrului dinamic dintre cantitatea de aminoacizi care se adaugă plasmei şicele care se pierd permanent.
În perioadele postprandiale (după masa de prânz), ca urmare a scindării hidrolitice a proteinelor alimentare sub acţiunea
enzimelor proteolitice, se elimină în intestin aminoacizii constitutivi, care se absorb în cea mai mare parte pe cale portală şi într-o
măsură foarte mică, pe cale limfatică. Pe cale urinară se elimină zilnic 1,1 g aminoacizi liberi şi 2 g conjugaţi.
Metabolismul intermediar al aminoacizilor constă în utilizarea lor pentru diverse sinteze (proteine, creatină, purine şi
pirimidine, etc), fie în catabolizarea lor, deoarece, spre deosebire de glucide şi lipide care se depun ca rezerve când aportul lor este
excesiv, organismul nu face rezerve de aminoacizi. Utilizarea aminoacizilor se face predominent pentru sinteza de proteine tisulare şi
sanguine, proces care se desfăşoară permanent în toate celulele.
Proteinele tisulare sunt constituenţi extrem de labili, care suferă permanent procese de catabolism şi degradare, concomitent
cu procese de sinteză şi remaniere. La adultul normal există un echilibru dinamic între aceste procese. În schimb în perioada de
creştere ritmul sintezelor îl depăşeşte pe cel al degradărilor proteice şi, ca urmare, se acumulează noi proteine în organism. În perioada
de senescenţă avansată, precum şi la cei cu boli caşectizante, echilibrul este deviat în sens invers.

Catabolismul aminoacizilor se efectuează predominant în ficat (peste 80%), iar restul în rinichi şi alte ţesuturi.
Ureea reprezintă produsul final al catabolismului proteic endogen şi exogen. Fiind o substanţă foarte difuzibililă se găseşte
în toate lichidele organismului, în sânge având valori cuprinse între 18 şi 35 mg%. În urină se elimină zinic o cantitate de 20-30 mg la
un adult cu un regim alimentar obişnuit, această cantitate reprezentând 80-90% din azotul urinar. Cantităţi mici de uree se mai elimină
şi prin sudoare, salivă şi bilă.
Creatina şi creatinina sunt de asemenea produşi ai metabolismului proteic, prima fiind o substanţă de o importanţă biologică
deosebită, iar cea de-a doua un deşeu. Creatina se găseşte în organism în cantitate de circa 120 g, din care 98% în musculatură, în
special în fibrele rapide, 1,5% în sistemul nervos central şi 0,5% în alte organe (testicul). În ţesutul muscular creatina se găseşte în
proporţie de 80% combinată cu acid fosforic sub formă de creatinfosfat (CP), constituent de bază al contracţiei musculare care
furnizează energie pentru sinteza ATP-ului. Sinteza creatinei cuprinde trei aminoacizi-metionină, glicocol şi arginină.
Fiind un produs final de metabolism creatinina se elimină prin urină în cantităţi medii de 1,5-2 g la bărbat şi 0,8-1,5 g la femeie.
Eliminările urinare de creatinină sunt independente de aportul protidic alimentar, reprezentând un indice al catabolismului
tisular şi în special al celui muscular.
Bilanţul azotat se poate efectua prin determinarea raportului dintrea zotul ingerat şi cel eliminat pe diverse căi. În condiţii
fiziologice organismul se află în stare de bilanţ azotat echilibrat, eliminările fiind egale cu cantitatea ingerată, respectiv 13 g azot
urinar şi 1,5 g prin fecale, corespunzând uneiingestii proteice de aproximativ 50 g, deoarece 1 g azot este conţinut de 6,25 gproteine.
În anumite limite organismul se poate menţine în stare de bilanţ azotat echilibrat, chiar dacă sunt temporar crescute sau diminuate
aporturile proteice alimentare. Cantitatea minimă de proteine necesară pentru menţinerea unui bilanţ azotat echilibrat este de circa 50
g/zi, corespunzătoare eliminărilor urinare minime de azot, care sunt de aproximativ 7 g/zi.
Când aportul proteic alimentar scade sub acest minim, eliminările depăşesc ingestia şi se instalează uim bilanţ azotat negativ,
plusul de azot provenind din catabolizarea proteinelor proprii (musculatură, ficat, etc). În schimb, în perioada de creştere, în timpul
sarcinii şi al lactaţiei, organismul trece printr-o perioadă de bilanţ pozitiv în care eliminările azotate sunt inferioare aportului, plusul de
azot fiind încorporat în proteinele sintetizate.
Valoarea nutritivă a proteinelor, determinată de compoziţia lor şi de digestibilitate, se calculează prin diferenţa dintre azotul
conţinut de proteinele ingerate şi cel eliminat prin tubul digestiv (0,5-1,5 g/zi), proteinele animale fiind în general mai digerabile decât
cele vegetale. Substanţele proteice introduse în organism au proprietatea de a stimula metabolismul, acţiunea stimulatoare fiind
denumită „acţiune dinamică specifică” (ADS). Proteinele posedă cea mai mare ADS.
Reglarea metabolismului proteic se realizează prin mecanisme extrem de complexe. Aceste procese sunt coordonate de
sisteme de reglare metabolică de tip hormonal. În funcţie de influenţa pe care o exercită asupra echilibrului aminoacizi = proteine unii
hormoni stimulează sinteza de proteine din aminoacizi şi, de aceea, sunt denumiţi anabolizanţi, iar alţii intesifică degradarea
proteinelor, fiind denumiţi catabilizanţi.
Hormonii anabolizanţi (STH, hormonii sexuali, insulina) au mecanisme diferite de acţiune şi îşi exercită efectul
predominant asupra anumitor ţesuturi. De exemplu, testosteronul favorizează în special sinteza de proteinelor din rinichi, ficat,
miocard, în timp ce estrogenii stimulează în special creşterea uterului.
Hormonul specific stimulant al sintezei proteice este STH-u l (hormon de creștere)l, sub acţiunea căruia creşte fondul
metabolic de aminoacizi din ţesuturi şi diminuă catabolismul lor. Acţiunea sa necesită prezenţa insulinei, aceasta exercitând, de
asemenea, un efect anabolizant protidic, prin stimularea directă a sintezelor proteice, precum şi prin intensificarea oxidărilor celulare
de glucoză, proces care cruţă aminoacizii şi permite dirijarea lor spre sinteza de proteine. Hormonii androgeni sunt de asemenea
anabolizanţi proteici importanţi, în special prin acţiunea lor de a inhiba catabolismul aminoacizilor.
10
 Hormonii catabolizanţi (ACTH, glucocorticoizii) accelerează dezaminarea aminoacizilor şi stimulează oxidarea lor în procese
de gluconeogeneză. Deşi nu acţionează specific asupra metabolismul protidic ş ihormonii tiroidieni exercită efecte metabolizante
proteice, prin stimularea reacţiilor metabolice tisulare şi intensificarea metabolismului general al organismului, ceeace are ca efect
încetinirea ritmului sintezelor proteice faţă de catabolizarea lor.
Într-un organism normal există un echilibru între activitatea glandelor endocrine cu acţiune antagonistă. În condiţii patologice
secreţia excesivă a unor hormoni determină dereglări corespunzătoare ale echilibrului azotat.

Soia-aliment complet, care conține 40% proteine (carnea 15-20%), 12-55% lipide (carnea 2-4 %), glucide și săruri minerale.
Ciupercile sunt considerate un hibrid între proteina vegetală și cea animală, deoarece se apropie ca structură de carne, datorită
conținutului de glicogen (zahărul de rezervă specific cărnii).

METABOLISMUL LIPIDELOR (GRĂSIMILOR)

Lipidele au rol major în biologia celulelor, țesuturilor, organelor și întregului organism uman, fiind necesare pentru a corecta
desfășurarea proceselor metabolice și menținerea stării de sănătate. În urma digestiei rezultă glicerol şi acizi graşi. Glicerolul şi acizii
graşi cu lanţ scurt de atomi de carbon (C) ajung la ficat prin vena portă. Acizii graşi cu lanţ lung de carbon sunt absorbiţi în vasele
limfatice, după resinteza trigliceridelor sub formă de chilomicroni. În circuitul sanguin, chilomicronii sunt descompuşi, iar
trigliceridele sunt hidrolizate în decurs de 1- 2 ore de la formare. În ficat ajung, sub formă de glicerol, şi acizi graşi care pot urma mai
multe căi. Lipidele de circulaţie sunt constituite din trigliceridele de absorţie, din acizii graşi rezultaţi în urma hidrolizei trigliceridelor
de rezervă şi din alte substanţe de natură lipidică. În tabelul următor sunt prezentate lipidele de circulație:

Formarea depozitelor adipoase se realizează din lipide circulante sub acţiunea lipazelor. Adipocitele (celulele adipoase) pot
depozita trigliceride în cantităţi de 80-95% din volumul lor.
Ţesutul adipos este răspândit subcutant, retroperitoneal, în pericard, în ficat, etc. El reprezintă 20% din greutatea corporală
(aproximativ 15 kg la 75 kg greutate corporală ). Din punct de vedere fiziologic, lipidele (grăsimile) îndeplinesc următoarele roluri:
- structural, intrînd în structura biomembranelor, unde asigură permeabilitatea selectivă;
- energetic, prin eliberarea unei mari cantităţi de energie;
- funcţional, prin hormonii steroizi de natură lipidică;
- metabolic, prin procesele permanente de lipogeneză şi lipoliză. îndeplinesc
1.Grăsimile de rezervă, sunt grăsimi provenite din dietă și sunt stocate în celule specializate, denumite adipocite, care
formează țesuturi grase, localizate în anumite zone ale corpului.
2. Grăsimile structurale au rol de a acoperi nervii și organele, protejându-le de traumatisme mecanice sau termice. Lipidele
sunt un grup heterogen de substanțe reprezentate de lipide simple și lipoproteine (forma de transport).

11
 Clasificarea lipidelor
1. Lipide simple: acizi grași și grăsimi neutre (esteri ai acizilor grași cu glicerolul)
2. Lipide complexe: a). fosfolipide (lecitine); b) lipoproteine (particule formate din lipide și proteine: HDL-High Density
Lipoprotein (lipoproteine cu densitate mare), LDL-Low-Density Lipoprotein (lipoproteine cu densitate mică), VLDL-Very Low
Density Lipoprotein (lipoproteine cu densitate foarte mică), IDL-Iintermediate Density Lipoprotein (lipoproteine cu densitate medie),
chilomicroni.
3. Alte lipide:
-sterolii: colesterol, săruri biliare
-vitamine liposolubile (A-antixeroftalmică, D-antirahitică, E-antisterilității, K-fitomenadiona)

Acizii grași (AG) sunt substanțe formate din lanțuri lungi de atomi de carbon, la care sunt atașați atomi de hidrogen.
Acizii grași se găsesc sub 2 forme: acizi grași saturați și acizi grași nesaturați
-acizi grași saturați: acid palmitic, acid stearic
-acizi grași nesaturați: acid linolenic (omega-3), acid linoleic (omega-6), acid oleic (omega-9), acid arahidonic.
Acizii grași nesaturați sunt acizi esențiali, deoarece organismul nu îi poate sintetiza, fiind obținuți numai din surse exogene și
sunt indispensabili vieții. Acizii grași provin din 2 surse:
1.Din TG (trigliceridele) alimentare, prin hidroliza acestora de către enzima lipoproteinlipaza (LPL). Acești acizi grași cresc
în perioada postprandială (după masa de prânz).
2.În perioadele interdigestive, prin hidroliza trigliceridelor din țesutul adipos, sub acțiunea lipoproteinlipazei (LPL).

Rolul acizilor grași în organism:

-sursă de energie pentru miocard și pentru mușchii striați;
-sinteza trigliceridelor din depozit în celula adipoasă (ca rezervă energetică);
-pot forma corpi cetonici în ficat, în hipoglicemie, ce servesc ca substrat energetic pentru mușchi și miocard.
Acizii grași sunt insolubili în apă și de aceea circulă în plasmă legați de albumine, ca acizi grași liberi (AGL).
Trigliceridele din depozitele adipoase, utilizate ca substrat energetic, sunt hidrolizate în glicerol şi acizi graşi. Glicerolul se
cuplează cu căile metabolice ale glucidelor (gluconeogeneză sau catalizare oxidativă), prin intermediul acidului piruvic. Acizii graşi
sunt degradaţi prin oxidare până la acetil CoA numai în micondrii. Acetil CoA poate pătrunde în ciclul Krebs, generând CO 2,H2O şi
ATP. Randamentul energetic al degradării acizilor graşi este mai ridicat de cel glucidic (tabelul următor ).

TRIGLICERIDELE (TG) au un schelet format din glicerol, la care sunt atașate 3 molecule de acizi grași. Sinteza
trigliceridelor are loc la nivelul celulei intestinale, hepatice și adipoase. Trigliceridele din celula adipoasă reprezintă forma de depozit a
lipidelor în organism. În plasmă trigliceridele circulă sub formă de lipoproteine.

Fosfolipidele (FL) sunt lipide complexe, care reprezintă componenta principală a membranelor celulare. Fosfolipida reprezintă
o moleculă de glicerol, esterificată cu 2 acizi grași și o grupă fosfat. Majoritatea fosfolipidelor au un acid gras saturat pe o catenă, și
unul nesaturat pe cealaltă. Fosfolipidele astfel pot fi caracterizate ca trigliceride, în care un acid gras este înlocuit de o grupă fosfat. De
grupa fosfat se mai poate atașa alte grupe chimice, precum cele azotate. Fosfolipidele cele mai importante din organism sunt lecitinele.
Fosfolipidele sunt sintetizate, în special, în ficat și creer și servesc la sinteza membranelor celulare.
12
 Colesterolul (C27H46O) este un alcool, având la bază sterol, identificat în membrana celulară și în țesuturile organismului și
transportat în sânge. Termenul provine din grecescul chole (bilă) și stereos (solis) plus sufixul „ol”, fiind identificat în calculii
colesterolici în anul 1784. De regulă, el nu se absoarbe prin alimentație, ci se sintetizează în oragnismul animal.
Se concentrează la nivelul ficatului, măduvei spinării, a creierului dar și la nivelul plăcii de aterom, conducând la ateroscleroză.
Colesterolul are un rol important în organism, numeroase procese biochimice avându-l drept precursor.
Hiperproducerea de colesterol (cel din lipoproteine de mică densitate) este asociată cu afecțiuni vasculare: accidente vasculare
cerebrale, cardiace, oculare ș.a., periclitante pentru viață.
Termenul tradițional de colesterol sanguin se referă de fapt la 2 tipuri de lipide:
 LDL (low density lipoproteine) lipoproteine cu densitate mică așa numitul colesterol “rău”
 HDL (high density lipoproteine) lipoproteine cu densitate mare.
Este important de menționat că LDL și HDL nu reprezintă colesterolul în sine, ci lipoproteina care transportă colesterolul. De
asemenea, 80% din celule sunt produse din colesterol. Încă un lucru important, celor cu arsuri grave le este recomandat să mănânce
până la 20 de ouă fierte tari. Numai colesterolul poate genera și reconstrui într-un timp foarte scurt celule foarte sănătoase.
Concentrația de colesterol în sânge: 150-200 mg %. Surse de cholesterol:
1 Exogene: alimente, 200-700 mg cholesterol/zi, din dieta echilibrată;
2. Endogene: din sinteză controlată, 1000 mg/zi.
Rolul colesterolului în organism:
1.Structural: intră în structura membranelor și a organitelor celulare, cărora le conferă rigiditate;
2.Precursor hormonal pentru hormonii corticosteroizi (cortisol, aldosterone) și pentru hormonii sexuali;
3.Precursor al vitaminei D3 (colecalciferol), prin 7-dehidrocolesterolul de la nivelul pielii;
4.Intră în componența acizilor biliari din sărurile biliare ce au rol în digestia și absorbția lipidelor.
Biosinteza colesterolului este realizată în proporții variabile în toate țesuturile organismului, dar în special în ficat, creier,
corticosuprarenale și gonade.

CATABOLISMUL COLESTEROLULUI
În organism colesterolul este degradat la nivelul ficatului, până la stadiul de acizi biliari, cei mai importanți sunt: acidul colic și
acidul chenodezoxicolic. Acizii biliari sintetizați la nivelul ficatului formează săruri care trec din celula hepatică în bilă, unde,
împreună cu fosfolipidele, asigură solubilizarea colesterolului. Dacă secreția de acizi biliari este scăzută, crește riscul formării
calculilor de colesterol la nivelul vezicii biliare. Colesterolul nemetabolizat în acizi biliari, trece în bilă, de unde ajung în intestin, de
unde o parte este reabsorbit, ajungând în ficat, de unde se reia ciclul, iar o mică parte se elimină prin materiile fecale.
13
 LIPOPROTEINELE PLASMATICE
Reprezintă combinația lipidelor cu proteinele și au rolul de a transporta lipidele în organism, deoarece grăsimile sunt insolubile
în apă. Sub acestă formă sunt transportate lipidele la locul de depozitare sau de utilizare, în funcție de necesetățile organismului.

STRUCTURA LIPOPROTEINELOR
-o parte proteică, denumită apoproteină (apolipoproteină), care formează învelișul extern
-o parte lipidică, ce formează centrul, alcătuită din trigliceride, colesterol, fosfolipide, vitamine liposolubile, etc.

CHILOMICRONII
Sunt lipoproteine sintetizate în enterocite (celulele epiteliale cilindrice a mucoasei intestinale), ce conțin în general lipide
provenite din alimente, dar pot conține și cholesterol endogen. Apar în sânge după ingestia de alimente ce conțin lipide. Nivelul lor din
sânge este maxim la 3-4 ore după mâncare și în mod normal trebuie să dispară din sânge la 7-8 ore după mâncare.
VLDL-Very Low Density Lipoprotein (lipoproteine cu densitate foarte mică) au rolul de a transporta trigliceridele de la ficat la
țesuturi. Sinteza VLDL este crescută în condiții de inaniție și diabet zaharat necontrolat. Hipersinteza lor la nivel hepatic, cu deficit de
eliminare, duce la steatoză hepatica.

LDL-Low-Density Lipoprotein (lipoproteine cu densitate mică) sunt sintetizate în plasmă, din VLDL și conțin 70% din
colesterolul total din sânge. LDL transportă colesterolul de la ficat spre țesuturi, iar excesul se depune pe vase și formează placa de
aterom, producând ateroscleroza.

HDL-lipoproteinele cu densitate mare, transportă colesterolul de la țesuturi către ficat (rol antiaterogen).

TULBURĂRILE METABOLISMULUI LIPIDIC

HIPERLIPIDEMIILE definesc creșteri ale colesterolului și/sau ale trigliceridelor, peste valoarea normal de 200 mg/dl.

DISLIPIDEMIILE se referă la scăderea HDL-colesterolului, sb valoarea de 35 mg/dl.

ATEROSCLEROZA
Ateroscleroza (ATS) este o boală inflamatorie cronică a arterelor de calibru mare și mijlociu, care constă într-o acumulare de
lipide, glucide complexe, țesut fibros și depozite calcice, toate acestea modificând calibrul arterelor afectate (determinâd scleroza
acestora): aorta și arterele coronariene, arterele cerebrale, artrele renale, arterele intestinale și ale membrelor inferioare.

TABEL CU PRINCIPALELE CLASE DE LIPOPROTEINE ȘI ROLUL LOR

14
 ARTERE NORMALE ȘI ARTERE AFECTATE DE ATEROSCLEROZĂ

METABOLISMUL GLUCIDELOR

Glucidele sau hidrații de carbon (HC), numite și zaharuri, reprezintă principala sursă de energie. Provin în mare parte din
sursă exogenă (alimente) și exogenă prin glicogenoliză (din glicogen) și gluconeogeneză (din glucoză).
Glucidele îndeplinesc în organism trei roluri esenţiale:
1.Energogenetic (predominant) și de depozit energetic (amidonul și glicogenul).
2. Structural (în structura substanţelor complexe) şi
3. Funcţional (exemplu: ribozele acizilor nucleici), polizidele se găsesc în peretele ectoplasmatic al bacteriilor și capsulă, iar
mucopolizaharidele în țesutul conjuctiv.
Glucidele se găsesc sub formă de: polizaharide (amidon, glicogen, celuloză, pentozani); dizaharide (zaharoza, maltoza,
lactoza); monozaharide (glucoza, fructoza, galactoza, pentoze).
Monozaharidele absorbite din intestin sunt transportate prin vena portă la ficat. Toate monozaharidele sunt transformate în
glucoză. Glucoza constituie forma finală de transport şi utilizare a glucidelor Din ficat, glucoza poate urma mai multe căi:
- răspândirea în organism prin intermediul sângelui;
- catabolizarea (oxidarea) anaerobă şi aerobă;
- transformarea în glicogen, formă de depozitare a glucidelor în organism;
- transformarea în lipide sau aminoacizi

15
 A. Glucoza sanguină, împreună cu cea din alte lichide ale corpului, are concentraţia de 1 g/l şi se menţine constantă. Această
constantă poartă numele de glicemie.
Cantitatea medie totală de glucoză din organism este de aproximativ 55 g și este evidențiată în tabelul de mai jos..

B. Catabolizarea glucozei se desfăşoară prin două mecanisme: anaerob (glicoliza) şi aerob.

a) Glicoliza este procesul catabolic care constă dintr-o succesiune de reacţii catalizate enzimatic, ce realizează transformarea
moleculei de glucoză în două molecule de acid piruvic şi eliberarea a două molecule de ATP (adenozin tri fosfat). În glicoliza
musculară rezultă acid lactic, care este transformat în faza de refacere în acid piruvic. Glicoliza poate porni de la glucoză sau de la acid
piruvic. În ultimul caz este necesară în prealabil glicogenoliza, proces de eliberare a glucozei din depozitele de glicogen.
b) Degradarea aerobă continuă procesele oxidative anaerobe şi se desfăşoară în mitocondrii. Degradarea aerobă determină,
într-oprimă fază, transformarea acidului piruvic în acetil coenzima A. Acetil CoA pătrunde în ciclul Krebs* unde, printr-un şir de
procese oxidoreducătoare, se realizează oxidarea completă. Rezultă: două molecule de CO 2, pentru fiecare moleculă de acetil CoA,
H+, care după ce parcurge lanţul respirator, împreună cu O2 formează H2O şi 38 de molecule de ATP (adenozin tri fosfat).
Adenozintrifosfatul (ATP) este o nucleozidă de tip trifosfat ce face parte din acizii nucleici ADN și ARN, fiind compus din
trifosfat, adenină și riboză (o pentoză). Este acumulatorul de energie necesară celulei prin înmagazinarea și conversia energiei celulare
după necesitățile metabolice.

C .Glicogenogeneza este procesul anabolic de polimerizare a glucozei în glicogen, forma de depozitare a glucidelor în ficat şi
muşchi. Procesele de glicogenogeneză şi glicogenoliză (catabolisul glicogenului) sunt compensatorii şi asigură valoarea constantă a
glicemiei. Cele două procese prezintă o mare mobilitate datorită faptului că glicogenul nu face parte din structura celulară.

D. Gluconeogeneza (anabolismul glucozei) este sinteza glucozei din aminoacizi sau din lipide. 60% dintre aminoacizii
conţinuţi şi proteinele tisulare pot fi convertiţi în acid piruvic, iar apoii, urmând calea inversă glicolizei (catabolismul sau
descompunerea glucozei), pot da naştere glucozei. Aceaşi cale este urmată şi de glicerolul rezultat în urma hidrolizei lipidelor.
Iniţial, acizi graşi sunt convertiţi în acetil coenzima A şi apoi în glucide. Dacă sinteza are ca final producerea de glicogen, se
numeşte glicogenoneogeneză (anabolismul sau producerea endogenă a glicogenului).
Glicemia reprezintă echilibru dintre aportul, producția și consumul de glucoză. Valorile normale: 80-110 mg/dl sau 4,5-6,1
mmol/l. Forma de absorbție a glucidelor este de monozaharid. Glucoza fiind singura formă circulantă, metabolismul glucidelor se
rezumă la metabolismul glucozei. Absorbția monozaharidelor implică 2 mecanisme:
-activ - energodependent - contra gradientului de concentrație - specific pentru glucoză și galactoză și
-de difuzie facilitată - pentru fructoză.
Transportul glucozei în sânge se face printr-un transportor “carrier”, dependent de Na +. Depozitarea glucidelor se face sub
formă de glicogen (ficat, mușchi, mai puțin în creier).
Rolul ficatului în mentțnerea glicemiei
Ficatul poate produce glucoză in lipsa aportului alimentar sau în condiții patologice, având și rol de depozit a excesului
glucidic. Funcțiile ficatului: glicogenetică-aprovizionarea sângelui cu glucoză la o concentrație constantă, pentru nevoile
organismului de 225 g/ zi; glicogenogeneză-sinteza și depozitarea glicogenului, compensând aportul discontinuu de glucoză;
gluconeogeneză-sinteza endogenă de glucoză din produși neglucidici; glicogenoliză-degradarea glicogenului și refacerea glucozei.

Reglarea metabolismului glucidic

Autoreglarea fizico-chimică are ca substrat legile osmozei și capacitatea ficatului de a trimite în circulație glucoza necesară.
Reglarea neuro- hormonală. Claude Bernard a demonstrat că sistemul nervos (SN) controlează toate fenomenele enzimatice
și hormonale ce asigură glicemia prin: hipotalamus , sistemul nervos autonom și cortex. Controlul endocrin se realizează
prin mecanisme hiperglicemiante și mecanisme hipoglicemiante.

Mecanisme hipoglicemiante

Hormonii sexuali au acțiune slabă, prin feed-back negativ asupra hipofizei, cre conține un principiu asemănator insulinei;
Somatostatinul are efect indirect asupra glicemiei; administrat la diabetici scade glicemia prin diminuarea eliberării de
glucagon și mai puțin prin creșterea secreției de insulină.
Insulina este un hormon de natură proteică. Celulele beta din insulele (nivelele) Largerhans din pancreas reprezintă locul
de sinteză, stocare și eliberare a insulinei. Sinteza se produce în ribozomi după legile generale ale sintezei proteice, din precursorul
proinsulină, sub acțiunea tripsinei sau carbopeptidazei, ce va fi scindată în peptidul C și insulină activă.
 16
Secreția de insulină este influențată de:
-glicemie-sistem feed-back;
-aminoacizi: arginină, leucină, fenilalanină;
-agenții beta-adrenergic-stimulează secreția de insulină;
-glucagonul, STH (SomatoTrop Hormon, hormon de creștere: somato=corp, tropism=creștere);
-enterohormonii: enteroglucagon, secretina, pancreozimina, gastrina, scaderea Zn din celulele pancreatice.
Sistemul parasimpatic, prin acțiune colinergică stimulează secreția de insulină, iar sistemul simpatic o inhibă.
Dinamica secreției de insulină în condiții normale prezintă o curbă cu 2 vârfuri: unul rapid, de scurtă durată (insulina activă
stocată) și lent, ce reprezintă secreția de insulină nou sintetizată.
Transportul se face sub 2 forme: de insulină liberă și insulină “legată” de o proteină. Degradarea are loc rapid, timp de
înjumătățire de 7-15’, sub acțiunea unei insulinaze (enzima specifică) în ficat, mușchi, rinichi, placentă. Structural, insulina este o
este o proteină cu G.M. de 6000, formata din 2 lanțuri polipeptidice (A și B), unite prin 2 punți disulfurice (S-S).

Acțiunea insulinei
Asupra țesutului muscular:
Crește aportul de glucoză, crește sinteza de glicogen, crește încorporarea de aminoacizi ( arginină, leucină, fenilalanină),
crește sinteza proteică din ribozomi, crește încorporarea K, scade gluconeogeneza din aminoacizi și scade catabolismul proteic.

Asupra ficatului
Crește sinteza proteică, crește sinteza lipidelor, scade adenozin-3,5-monofosfatului ciclic (stimulează lipoliza cu eliberare de
acizi grași), scade cetogeneza, scade glucogeneza și gluconeogeneza, crescând sinteza glicogenului și crește sinteza enzimelor cu rol în
utilizarea glucidelor.

Asupra țesutului adipos

Crește aportul de glucoză, crește sinteza de acizi grași, crește sinteza de glicerol-fosfați, crește depozitarea trigliceridelor,
crește încorporarea K și activează lipoproteinkinaza.

Acțiunea insulinei asupra metabolismelor

Pe metabolismul glucidic, insulina are efect hipoglicemiant prin: stimularea glicolizei (aerobă, anaerobă), glicogenogenezei;
inhibarea glicogenolizei; stimularea gliconeogenezei din lipide și proteine cu eliberare de acizi grași, aminoacizi., urmate de scăderea
în greutate, prin pierderea de grăsimi și masă musculară.
Pe metabolismul lipidic, insulina: stimulează lipogeneza, pornind de la glucoză și acetat, prin activarea lipoproteinlipazei;
inhibă lipoliza, fiind singurul hormon antilipolitic. Scade eliberarea de glicocol și acizi grași din țesutul adipos. Lipsa de insulină
determină o mare mobilizare de grăsimi din depozite, favorizând încărcarea grasă a ficatului și ateroscleroza. Cetogeneza este
stimulată când betaoxidarea acizilor grași are loc printr-un aport energetic scăzut (lipsa de insulină).
Pe metabolismul proteic insulina: crește anabolismul proteic, scade ureogeneza hepatică.
Acțiunea insulinei se exercită prin intermediul receptorului de insulină, aflat pe membranele celulare ( mai cunoscuți sunt cei
hepatici). RI (receptorul de insulină) este o glicoproteină formată din două subunități alfa și două beta, legate prin punți disulfidice.
Gena RI este localizată pe cromozomul 19 ( unde se află și genele pentru fracțiunea C3 și pentru receptorii LDL).
Scăderea concentrației în receptori este urmată de scăderea sensibilității tisulare față de hormoni.
Hormono-insensibilitate apare în: obezitate cu hiperinsulinism, îmbătrânire, stări severe de acidoză.
Insulino rezistența este o stare refractară, în care insulina are eficacitate mai redusă. Este implicată în diabetul zaharat tip II ,
obezitate, sindrom Cushing. În aceste situații există defect de glicoreglare la nivelul prereceptorului, receptorului și post receptorului.
Caracteristicile insulino-rezistenței sunt: glicemie a jeun normală sau crescută; toleranță la glucoză variată, răspuns redus la
administrarea de insulină exogenă.

Mecanisme hiperglicemiante

STH (hormonul somatototrof, hormon de creștere) este stimulat de hipoglicemie: scade utilizarea periferică a glucozei;
crește gliconeogeneza; crește mobilizarea A.G.L (acizi grași liberi). din țesutul adipos, care intrând în competiție cu glucoza, la nivel
celular determină hiperglicemie; stimulează secreția pancreatică de glucagon. Toate insuficiențele hipofizare se însoțesc de
hipoglicemie, datorită absenței frânării efectului insulinic.
Hormonii glucocorticoizi (ACTH) sunt stimulati de stress și hipoglicemie: favorizează depunerea de glicogen în ficat; scad
utilizarea periferică a glucozei; stimulează neoglucogeneza hepatică din reziduurile proteice și activează G-6- fosfataza, cu eliberarea
hepatică de glucoză.
Adrenalina, secretată de MSR (glanda medulosuprarenală) și noradrenalina secretată de nervii simpatici postganglionari, prin
activarea fosforilazei, stimulează glicogenoliza hepatică și cresc lipoliza. prin mobilizarea A.G.L (acizi grași liberi).
Glucagonul este sintetizat de celulele alfa din pancreas: intensifică glicogenoliza hepatică și neoglucogeneza; crește lipoliza;
crește acizii grași plasmatici; acționează numai la nivel hepatic; secreția este stimulată de hipoglicemie, stări de post, aminoacizi, ca
arginina și lizina. Activată maximal, eliberează 1 g glucoză pe minut. În inanțtie sau efort, raportul insulină-glucoză este subunitar.
Hormonii tiroidieni cresc glicogenoliza și absorbția intestinală de glucoză.
 17
HIPOGLICEMIA

Hipoglicemia se definește ca fiind scăderea glucozei sub 40 mg%. Glucoza este substratul energetic primar pentru creier.
Absența ei determină alterarea funcției, leziune tisulară și deces dacă persista. Creierul nu poate utiliza acizi grași liberi ca sursă
de energie, explicând în acest fel vulnerabilitatea creierului. Acizii acetoacetic și cetoacizii sunt metaboliții cu lanț scurt ai acizilor
grași liberi sunt oxidați de creier și pot proteja S.N.C. (sistemul nervos central) de lezare în hipoglicemie, când sunt în concentrații
moderate. Cetoza fiind un proces lent, nu apără S.N.C. (sistemul nervos central) de hipoglicemia acută. Este necesară creșterea
promptă a producerii de glucoză de către ficat. Simptomele hipoglicemiei sunt induse prin secreție crescută de epinefrină: transpirație,
tremor, tahicardie, anxietate, foame și datorate disfuncției S.N.C.: amețeală, cefalee, vedere cețoasă, acuitate mentală diminuată,
pierderea coordonării fine motorii, confuzie, comportament anormal, convulsii, pierderea cunoștinței. În debutul gradat predomină
simptomele S.N.C. (sistemuuil nervos central). La nediabetici simptomele apar la o scădere sub 45 mg/dl.
Cauzele hipoglicemiei
I. Hipoglicemia postprandială (reactivă) din hiperinsulinismul alimentar la cei cu: gastrectomie, gastrojejunostomie,
piloroplastie, vagotomie. Hipoglicemia apare după mese datorită: evacuării rapide, absorbției bruște de glucoză și eliberării excesive
de insulină. Glucoza scade mai rapid decât insulina și acest decalaj duce la hipoglicemie.
II. Hipoglicemia de post când există un dezechilibru între producția hepatică și utilizarea glucozei în țesuturile periferice.
1. Producția scăzută de glucoză poate fi de cauze: hormonale(hipopituitarismul, insuficienta S.R., deficit catecolaminic,
hepatice congestia hepatica din I.C.D., HVA severa, ciroza avansata, uremie (furnizare scăzută de substrat, efectul toxinelor uremice,
clearence renal scăzut al insulinei și scăderea gluconeogenezei renale); hipotermie (asociata cu alcool); alcoolul; medicamente:
propranololul (produce hipoglicemie la subnutriți și diabetici); salicilații; pentamidina, disopiramida produce hiperinsulinism (citoliza
celulelor beta); insulina; sulfoniluree.
2. Utilizarea în exces a glucozei apare în 2 circumstanțe: în prezența hiperinsulinismului; când concentrația insulinei
plasmatice este joasă.
HIPERGLICEMIA

Hiperglicemia reprezintă creșteri ale glucozei sanguine la valori de peste 120 mg/100 ml. Se datorează unui defect absolut
sau relativ de insulină. Hiperglicemii tranzitorii se întâlnesc în stări emoționale, în stressul chirurgical, stări de șoc ( prin descărcări de
catecolamine și glucocorticoizi).
Diabetul zaharat

Este o boală caracterizată prin anomalii metabolice și complicații pe termen lung, ce afectează ochii, rinichii, nervii și vasele de
sânge. Creșterea glicemiei este urmarea: scăderii captării și utilizării glucozei, scăderii insulinei, producției hepatice crescută de
glucoză, sau unei tulburări metabolice periferice.
Clasificarea diabetului zaharat după OMS 1985
I. Diabetul zaharat clinic
1. DZ insulino-dependent- DID (tip 1);
2. DZ noninsulino-dependent DNID (tip 2); cu obezitate, fără obezitate, MODY ( maturity onest diabetes of youth).
3. DZ de malnutriție;
4. DZ din: boli pancreatice, endocrine, indus de droguri, prin defecte ale receptorului insulinic, sindroame genetice.
II. Scăderea toleranței la glucoză ( STG): cu obezitate și fără obezitate.
III. DZ gestațional
Creșterea glicemiei se produce prin :
- scădere captarii și utilizării glucozei de către țesuturi;
- scăderea insulinei ;
- producția hepatică crescută de glucoză;
- tulburare metabolică periferică, indiferent de valorile insulinei.
Diagnosticul de diabet zaharat presupune:
 simptome clinice confirmate prin glicemie a jeun >= 140mg/dl sau unei glicemii în cursul zilei >= 200mg/dl;
 semne discrete sau bolnav asimptomatic, când se impune TTGO (test de toleranță la glucoză), diagnostic confirmat prin
glicemie bazală peste 120 mg/dl sau glicemie la 2 ore peste 180 mg/dl. Incidența diabetului pe plan mondial este următoarea:
 18
METABOLISMUL ENERGETIC

În cursul reacţiilor catabolice, în special în cursul oxidoreducerilor aerobe ale respiraţiei tisulare, se eliberează energie. O parte
este eliberată numai virtual, fiind folosită prin intermediul substanţelor depozitare de energie (exemplu : ATP) în reacţiile anabolice, iar
o altă parte suferă o eliberare reală sub formă de căldură animală pe care organismul o pierde în mediu.
Dar şi energia utilizată în reacţiile de sinteză este treptat eliberată sub formă de căldură, deoarece substanţele sintetizate în
organism urmează şi ele o evoluţie catabolică. Energia cu care se înlocuieşte cea pierdută treptat sub formă de căldură este energia
chimică a substanţelor nutritive absorbite la nivelul tubului digestiv. Faptul că toată energia chimică a acestor substanţe este
transformată în ultimă instanţă în căldură, iar aceasta se pierde în mediu dă posibilitatea exprimării şi măsurării în calorii (mari) a
energiei necesare organismului, adică a valorii metabolismului energetic. Măsurarea valorii metabolismului energetic în sensul
cantităţii de energie consumată de organism se face prin metode directe şi indirecte care, în ansamblu, poartă numele de metode
calorimetrice datorită exprimării în calorii a rezultatelor obţinute. În cazul metodei de calorimetrie directă se măsoară direct căldura
pierdută de organism, cu ajutorul camerelor calorimetrice în care se introduce omul. În cazul metodelor de calorimetrie indirectă se
determină cantitatea de energie cheltuită de organism în funcţie de consumul de substanţe (alimente şi oxigen) care participă la
procesele metabolice energogenetice, cunoscând valoarea lor calorică.
Metoda bilanţului alimentar constă în măsurarea valorii metabolismului energetic în funcţie de valoarea calorică a
alimentelor ingerate, avand în vedere că energia pierdută (sub formă de căldură) este permanent înlocuita prin cea a alimentelor
ingerate. Pentru echivalarea energiei alimentelor cu cea pierdută sub forma de căldură, se instituie, în prealabil, persoanelor în studiu
un regim alimentar echilibrat în sensul menţinerii constante a greutăţii corporale.
Valoarea metabolismului energetic pentru 24 de ore se calculează în funcţie de cunoaşterea alcătuirii meniurilor, a
pierderilor culinare, a compoziţiei în trofine a alimentelor componente, a coeficientului caloric al glucidelor, lipidelor şi protidelor şi a
cantităţii de energie cuprinsă în substanţele eliminate în urină şi în fecale.
Prin coeficient caloric practic se înţelege numărul de calorii pe care îl eliberează în organism un gram de glucide, lipide sau
protide ingerate (glucide = 3,83 calorii, lipide = 8,65 calorii, protide=3,68 calorii).
Metoda schimburilor respiratorii constă în măsurarea valorii metabolismului energetic în funcţie de cantitatea de oxigen
consumată şi de valoarea izocalorică sau echivalentul caloric al oxigenului. Se înţelege prin echivalent caloric al oxigenului cantitatea
de energie rezultată din oxidarea în organism a substanţelor pe seama unui litru de oxigen.
Echivalentul caloric al oxigenului este diferit după categoria substanţelor oxidate. (Pentru glucide = 5,04 calorii, pentru lipide
= 4,6 calorii, pentru protide = 4,8 calorii.) De aici necesitatea cunoaşterii echivalentului caloric al unui litru de oxigen în raport cu
ansamblul substanţelor oxidate la un moment dat în organism. în acest sens poate fi utilizat echivalentul caloric mediu = 4,8 calorii,
dar pentru mai multă precizie este necesar ca la fiecare determinare de metabolism să se determine şi acest coeficient.
Ţinand seama că variaţia proporţiei substanţelor oxidate determină, pe de o parte, variaţia valorii izocalorice a oxigenului şi, pe
de altă parte, variaţia catului respirator, adică a raportului bioxid de carbon expirat/oxigen consumat, au fost întocmite tabele din care
se poate obţine echivalentul caloric al unui litru de oxigen, în funcţie de cunoaşterea catului respirator.
Principalele surse energetice ale organismului sunt glucidele (glicogenul şi glucoza) şi lipidele folosite în mod obişnuit în
cantităţi echivalente, fapt dedus din aceea că valoarea obişnuită a catului respirator este de 0,85 situată între catul respirator al
glucidelor = 1 şi cel al lipidelor = 0,7. Această proporţie poate însă varia ducând la variaţii ale catului respirator . Astfel, în cursul
eforturilor musculare organismul oxidează aproape 100% glucide, catul respirator apropiindu-se de 1. In caz de inaniţie, organismul
consumă doar grăsimi din rezerve, catul respirator ajungand la 0,7.
Totalitatea schimburilor de energie dintre materia vie şi mediu constitue metabolismul energetic. Metabolismul energetic este
o latură a procesului metabolic. Noţiunea de metabolism energetic, referindu-se la ansamblul modificărilor energetice desfăşurate în
organism, include noţiunile de metabolism bazal şi de metabolism energetic general.

METABOLISMUL BAZAL

Metabolismul bazal sau de întreţinere reprezintă consumul energetic minim necesar menţinerii funcţiilor vitale. Nevoile
energetice medii zilnice pentru menţinerea funcţiilor vitale sunt de aproximativ 1650- 1700 kcal. Valorile medii ale metabolismului
bazal variază Valorile medii ale metabolismului bazal la om sunt:
 METABOLISMUL ENERGETIC GLOBAL

Reprezintă valoarea schimburilor energetice variabile sub acţiunea unor factori. Ingerarea de alimente ,activitatea musculară,
scăderea temperaturi mediului ambiant, hormonii ( exemplu: tiroxina ) intensifică metabolismul energetic. Dacă luăm în considerare
cheltuieli energetice bazale datorate ingestiei de alimente de 1728 kcal/24 ore , activităţile zilnice modifică aceste cifre.

19
Valorile metabolismului energetic global sunt următoarele:

De aici rezultă importanţa stabilirii raţiei alimentare în funcţie de activitatea desfăşurată.

Necesarul mediu zilnic de substanțe organice și raportul lor în rația alimentară, este redat în următorul tabel:

METABOLISMUL MINERAL
Metabolismul apei biologice în organism
Cantitativ (60%) apa biologică reprezintă o componentă esenţială a organismului, în cadrul căruia îndeplineşte următoarele
funcţii principale: formează mediul intern, este solvent pentru substanţele organice şi anorganice şi intervine în termoreglare.
Din necesarul zilnic de 40 g apă/ kg corp, 35 g sunt reprezentate de apa exogenă şi 5 g de apa endogenă. Apa exogenă
pătrunde sub formă de alimente lichide şi solide, apa endogenă este apa rezultată din lanţul respirator mitocondrial.
Menţinerea constantă a bilanţului hidric presupune ca volumul apei ingerate şi al celei eliminate prin rinichi, plămâni, piele şi
materiile fecale ca să fie egale. Acest volum este de aproximativ 2500 cm 3 /zi. La o pierdere de 15% a apei din organism, creierul îşi
încetează activitatea .Aportul de apă necesar menţinerii echilibrului hidric se iniţiază prin apariţia senzaţiei de sete.
Setea este cauzată de deshidratarea extracelulară şi intracelulară, în special al neuronilor centrului setei din hipotalamus.
Centrul setei este localizat în hipotalamusul anterior, în apropierea nucleilor anteriori secretori de ADH, ceea ce explică
hipersecreţia hormonului la excitarea acestui centru prin deshidratare.
Metabolismul ionilor minerali
Ionii minerali au importanţă fiziologică deosebită în menţinerea echilibrului acido- bazic, în contracţia musculară, în
stimularea şi inhibarea activităţii enzimelor, în excitabilitate, etc .
Deosebirea esenţială dintre metabolismul mineral şi cel al substanţelor organice constă în faptul că substanţele minerale nu se
produc în organism. Ele sunt ingerate, îşi îndeplinesc rolul fiziologic şi sunt eliminate prin rinichi, piele, şi prin fecale.
Principalii ioni minerali sunt reprezentați în tabelul de mai jos:
 20
3. Interrelațiile dintre diferitele tipuri de metabolism-căile metabolice comune, reglarea căilor metabolice, utilizarea
specifică a resurselor metabolice, dereglările metabolice și efectele lor asupra organismului

Metabolismul fiind totalitatea transformărilor biochimice şi energetice care au loc în ţesuturile organismului viu, acesta
este un proces complex, ce implică schimburi de materii şi energii, şi care include două procese (simultane) opuse:
• catabolism / dezasimilaţie - totalitatea proceselor chimice de degradare a substanţelor din organism; se produce în special
ruperea legăturilor dintre atomii de carbon, din moleculele diferitelor substanţe; acest tip de reacţii este însoţit de eliberare de energie
(reacţie exotermă).
• anabolism / asimilaţie - procesele chimice de biosinteză a substanţelor ce intră în alcătuirea materiei vii. Reacţiile anabolice
se caracterizează prin consum de energie şi se numesc reacţii endergonice (reacţii endoterme).
După rolul jucat în biologia organismelor, metabolismul este clasificat în:
• Metabolism primar sau fundamental, care este implicat direct, esenţial în menţinerea vieţii organismelor şi plantelor.
• Metabolism secundar sau lăturalnic, care este implicat în producerea de substanţe "neesenţiale" vieţii (de ex., pigmenţi,
alcaloizi, antibiotici agenţi etc.).
Energia necesară proceselor de biosinteză provine în cea mai mare parte din desfacerea legăturilor macroergice ale diferiţilor
compuşi. În funcţie de capacitatea de producere a energiei, organismele se împart în :
• autotrofe (greacă autos=însuşi; trophe=hrană) - organisme care îşi sintetizează substanţele organice necesare, prin procesul
de fotosinteză şi chemosinteză.
• heterotrofe (greacă heteros=diferit; trophe=hrană) - organisme care îşi asigură hrana folosind diferite substanţe în
descompunere (saprofite sau parazitând alte organisme vii (parazite)).
Catabolismul şi anabolismul se desfăşoară printr-o succesiune a numeroase reacţii chimice: hidroliză, hidrogenare, deshidratare,
decarboxilare, dezaminare, transaminare, esterificare, condensare, polimerizare.

CĂILE METABOLICE COMUNE sunt orientate spre 4 direcții diferite:

1.Degradarea oxidativă a combustibililor metabolici
2. Stocarea combustibililor metabolici (în perioadele post-prandiale)
3. Biosinteza de molecule biologice
4. Degradarea biomoleculelor
1. Degradarea oxidativă a nutrienților din dietă și din depozitele tisulare: glucoză, acizi grași, aminoacizi au ca scop generarea
de energie pentru a susține procesele de biosinteză și diversele procese fiziologice (contracția musculară, transportul activ, etc.
2. Stocarea combustibililor metabolici are loc în în perioadele post-prandiale. Mobilizarea rezervelor în perioadele inter-
prandiale, cum ar fi glucoza, care este stocată sub formă de glicogen (în ficat și mușchi ), iar acizii grași sunt depozitați sub formă de
trigliceride, în țesutul aidpos.
3. Biosinteza de molecule biologice având diverse roluri structurale și funcționale, ca de exemplu proteine, acizi nucleici,
componente ale membranelor celulare (fosfolipide, sfingolipide), componente ale matricei extracelulare (proteoglicani), etc.
4. Degradarea biomoleculelor cu rol structural sau funcțional, cu formare de produși reziduali care sunt eliminați ca atare sau
după detoxifiere, cum ar fi amoniacul rezultat din degradarea aminocizilor, care este detoxifiat prin transformare în uree, iar aceasta
este eliminată prin urină și nucleotidele purinice din componența acizilor nucleici, care sunt degradate la acid uric, eliminat ca atare pe
cale renală. Primele două direcții se referă la metabolismul energetic, care cuprinde transformările pe care le suferă moleculele cu rol
de combustibil biologic (capabile să genereze energie), metabolismul energetic, care cuprinde transformările pe care le suferă
moleculele cu rol de combustibil biologic (capabile să genereze energie. Aceasta reprezintă o parte extrem de importantă a
metabolismului oricărui organism viu, având în vedere că majoritatea proceselor fiziologice, precum și procesele biochimice de
sinteză, se desfășoară cu consum energetic.
Căile care alcătuiesc metabolismul energetic pot fi de două tipuri: catabolice și anabolice.

CĂILE CATABOLICE sunt implicate în degradarea moleculelor complexe (de natură glucidică, lipidică și proteică) obținute
din mediu (sub forma nutrienților) sau din rezervele tisulare, în molecule mai simple, în cele din urmă CO 2 (dioxid de carbon), H2O
(apă) și NH3 (amoniac).
Caracteristicile comune ale acestor căi sunt: reacțiile oxidative (de dehidrogenare), în care echivalenții reducători sunt
transferați pe coenzime nicotinamidice sau flavinice,cu generare de NADH, NADPH și FADH2; în cursul lor are loc degajarea
energiei libere conținute în moleculele degradate și conservarea sa parțială sub formă de ATP. Căile catabolice sunt exergonice.
Etapele catabolismului combustibililor biologici sunt:
1. Oxidarea glucozei, acizilor grași și a unor aminoacizi, cu formarea unui produs de degradare comun, acetil-CoA
2. Oxidarea acetil-CoA în ciclul Krebs (ciclul acidului citric). În aceste prime etape, electronii îndepărtați în reacțiile de oxidare
sunt încorporați în moleculele coenzimelor reduse NADH și FADH2.
3. Fosforilarea oxidativă: reoxidarea NADH și FADH 2 în lanțul respirator (cu consum de oxigen), cuplată cu generarea de ATP.
Căile anabolice sunt implicate în sinteza moleculelor complexe din precursori simpli. Caracteristicile comune ale acestor căi cuprind:
reacţii de reducere, în care donorul de echivalenţi reducători este NADPH; au loc cu consum de ATP (sunt endergonice).
Catabolismul este un proces convergent, o varietate largă de molecule sunt transformate în câțiva produși finali comuni.
Anabolismul este un proces divergent: un set restrâns de precursori simpli servește la sinteza unei mari varietăți de
biomolecule complexe. Deși au roluri complet diferite, catabolismul și anabolismul sunt interrelaționate, mulți intermediari metabolici
sunt împărtășiți de către cele două procese, iar precursorii necesari pentru căile anabolice se găsesc printre produșii căilor catabolice.
21
Rolul coenzimelor nicotinamidice și flavinice în procesele metabolice
Coenzimele nicotinamidice (NAD+ și NADP+, flavinice (FAD), electronii eliberați în cursul catabolismului, în reacțiile de
oxidare (dehidrogenare) ale diverșilor combustibili biologici, formele reduse ale acestor coenzime au roluri diferite: NADH și FADH 2
transferă echivalenții reducători oxigenului (acceptorul final de electroni) prin intermediul lanțului respirator. În acest proces, energia
liberă degajată în cursul catabolismului este utilizată la sinteza ATP temporar sub această formă (procesul fosforilării oxidative.
NADPH are rolul de agent reducător: cedează echivalenții reducători către diverse substrate în cursul reacțiilor de reducere din
cursul anabolismului.

REGLAREA METABOLISMULUI
Mecanismele de reglare a metabolismului pot fi împărţite, după nivelul la care acţionează, în: mecanisme celulare, umorale
şi nervoase. Reglarea celulară realizează integrarea reacţiilor metabolice într-un tot unitar .Reglarea nervoasă şi umorală integrează
procesele metabolice celulare în funcţie de necesităţile întregului organism şi le adaptează la condiţiile de mediu. Reglarea activităţii
metabolice celulare se realizează prin controlul activităţii enzimatice, prin două mecanisme principale:
a) modificarea cantităţii de enzime prin controlul sintezei acestora, proces ce asigură adaptarea de lungă durată şi lentă a
proceselor metabolice;
b) modificarea eficienţei catalitice a enzimelor prin mecanisme inhibitorii de tip feed- back, ce asigură adaptarea rapidă, de
scurtă durată a proceselor.
Reglarea umorală se realizează prin hormonii glandelor endocrine şi prin hormonii locali. Sistemul nervos influenţează
metabolismul în primul rând prin intermediul sistemului endocrin, sistemul hipotalamohipofizar asigurând controlul principalelor
glande endocrine, fiind greu de disociat reglarea nervoasă de cea umorală (vezi tabelul următor ). Reglarea nervoasă directă a
proceselor metabolice o realizează sistemul nervos vegetativ simpatic prin intermediul adrenalinei.

HOMEOSTAZIA
Homeostazia este proprietatea generală a sistemelor biologice de a-şi menţine parametrii în limitele echilibrului funcţional.
Homeostazia organismului uman se realizează prin acţiuniunile coordonate ale sistemului nervos, endocrin şi cardiovascular.
Acţiunile homeostatice se desfăşoară în sensul reglării funcţiilor interne ale organismului şi în sensul echilibrării acestora cu
mediul ambiant. Principalele mecanisme și direcții de acțiune prin care se realizează homeostazia sunt prezentate în tabelul următor:
 22
Procesele homeostatice asigură integralitatea organismului prin autoreglare , menţinând parametrii acestuia în echilibrul
dinamic. Starea de sănătate a organismului exprimă funcţionarea normală a mecanismelor homeostatice. Dereglarea acestor organisme
determină apariţia unor dezechilibre morfofuncţionale, care reprezintă starea de boală.
Homeostazia este un proces complex şi, din punct de vedere didactic, poate fi privit sub mai multe aspecte, dintre care sunt
detaliate în continuare cele care nu au fost abordate explicit în capitolele precedente.
a)Homeostazia genetică
Se realizează la nivel individual prin biosinteza proteinelor specifice, pe baza informaţiei genetice din AND şi, de-a lungul
generaţiilor , prin transmiterea ereditară a caracterelor speciei umane.
b)Bioritmul
Este variaţia cronobilogică regulată a unor funcţii ale organismului, rezultată din sincronizarea ritmurilor endogene cu ritmurile
exogene (exemplu :alternanţa somn –veghe ).
c)Stresul
Satisfacerea trebuinţelor şi realizarea idealurilor determină uneori alterarea echilibrului biologic uman. Pe fondul unor
suprasolicitări fizice şi nervoase, agresiuni asupra organismului, apar reacţii de adaptare şi de apărare, care caracterizează starea de
stres. Mecanismele adoptative pot ceda în lupta cu agenţii stresanţi, sensibilizând organismul şi favorizândstarea de boală.

Termoreglarea
Homeotermia cuprinde totalitatea proceselor biologice care au ca rezultat păstrarea aproximativ constantă a temperaturii
mediului intern. Totalitatea mecanismelor ce menţin constantă temperatura corpului reprezintă termoreglarea.
Producerea de energie calorică (termogeneza) are loc permanent şi este rezultatul unor procese energogene, de intensificare a
metabolismului celular.În repaus, termogeneza este realizată în ficat şi musculatura striată (intensificarea tonusului muscular şi
apariţia frisonului termic). Păstrarea căldurii se realizează prin vasoconstricţie periferică.
Eliminarea excesului de căldură (termoliza) se realizează prin procese fizice de conducţie, convecţie, radiaţie şi evaporare a
transpiraţiei, la care participă sistemul cardiovascular, prin vasodilataţie periferică, sistemul respirator şi tegumentul.
Raportul constant între termogeneză şi termoliză determină echilibrul termic al organismului. Reglarea temperaturi
corpului sete asigurată de un mecanism neuroumoral, care implică sistemul nervos (hipotalamusul cu centrii termogenezei şi
termolize) şi glandele endocrine (tiroida).

REGLAREA FUNCŢIILOR ORGANISMULUI

Organismul funcţionează ca un organism cibernetic cu autoreglare, în care fluxul informaţional urmează calea directă, iar
conexiunea inversă (feed- back ) permite adecvarea reacţiilor adaptative la variaţia factorilor externi şi interni.

Reglarea funcţiilor sistemului endocrin

Reglarea secreţiei de hormoni adenohipofizari se realizează printr-un mecanism umoral de tip feed –back negativ, în care
rolul cel mai important îl are hipotalamusul .Acesta secretă factori specifici, hormoni de eliberare (RF) sau de inhibare (IF) ,pentru
fiecare hormon adenohipofizar. Secreţia hipotalamică este influenţată direct pe cale nervoasă, prin stimuli de la sistemul limfatic, sau
reflex, prin stimuli de la receptori. Prin echilibrul dinamic al acestor mecanisme rezultă funcţionarea normală a hipofizei şi a glandelor
endocrine controlate de hipofiză: tiroidă, corticosuprarenale, gonade.
 Reglarea secreţiei de hormoni tiroidieni se face print-un mecanism de feed- back hipotalomo- hipofizo- tiroidian, similar
tuturor glandelor endocrine controlate de hipofiză.
Reglarea secreţiei de hormoni paratiroidieni
Secreţia celor doi hormoni paratiroidieni este echilibrată. Reglarea secreţiei se face exclusiv umoral, în funcţie de echilibrul
fosfo- calcic sangvin. Creşterea calcemiei stimulează secreţia de calcitonină, iar scăderea ei stimulează secreţia de parathormon.
Reglarea secreţiei de insulină şi glucagon
Reglarea secreţiei de insulină se face direct prin impulsuri parasimpatice vagale şi printr-un mecanism de feed- back, în
funcţie de nivelul glicemiei. Secreţia de glucagon este stimulată de hipoglicemie şi inaniţie. În condiţiile unui aport de glucide scăzut,
glucagonul determină creşterea glicemiei prin gluconeogeneză.
Reglarea secreţiei corticosuprarenalei (de hormoni mineralcorticoizi) se face prin stimularea glandei de către sodiul şi
potasiul sanguin, prin ACTH şi prin renină. Stimulul pentru secreţia de glucocorticoizi îl reprezintă ACTH.
Reglarea secreţiei de hormoni corticosuprarenali se face printr-un mecanism hipotalamo –hipofizar de tip feed- back, în
care un rol important îl joacăACTH-ul. Factori de stres activează sistemul hipotalamo-hipofizo-corticosuprarenalian , declanşând
secreţii crescute de hormoni glucocorticoizi.
Reglarea secreţiei medulosuprarenalei
Stresul şi suprasolicitările (efort fizic,frig,tensiune nervoasă, etc.) stimulează secreţia medulorenalei. În stări de stres cu care
organismul este obişnuit, creşte secreţia de noradrenalină, iar în cele neobişnuite creşte secreţia de adrenalină.
În acest fel, medulosuprarenala exercită un rol important în adaptarea organismului la agresiuni externe sau interne. Reglarea
secreţiei medulo-suprarenalelor se face prin organisme neuro-umorale în care intervin SNS şi nivelul glicemiei.

23
Reglarea funcţiilor locomotorii. Mecanismele fusale
Stimulii sunt reprezentaţi de întinderea muşchilor sau de contracţia extremităţiilor fibrelor intrafusale, care sunt urmate de
întinderea porţiunii centrale a fusului O dată cu creşterea tensiunii exercitate asupra porţiunii centrale, creşte frecvenţa impulsurilor
plecate pe calea aferentă. Dacă impulsurile stimulează neuronii gama, capetele fibrelor infrafusale se contractă şi porţiunea centrală
este tensionată. Astfel se creează noi impulsuri, care stimulează neuronii motori alfa medulari. Rezultatul este contracţia fibrelor
extrafusale. Aceasta reprezintă sistemul reflex de reglare a tonusului şi a activităţii locomotorii.
Mecanismele articulare controlează unghiurile segmentelor din articulaţii,acţionând în concordanţă cu celelalte mecanisme
regltoare. Mecanismele tendinoase controlează tensiunea muşchiului asemănător mecanismelor fusale. Tonusul muscular creşte în
stările emoţionale şi scade în somn, ceea ce sugerează implicarea acestor mecanisme în menţinerea ,,stării de veghe”.

Reglarea funcţiilor sistemului digestiv

Reglarea funcţiilor mecanice
1. Reglarea masticaţiei. Masticaţia este un act reflex involuntar care se desfăşoară sub controlul cortical. Reglarea ei se face
prin mecanisme reflexe necondiţionate şi condiţionate .Receptorii tactili, gustativi şi propriceptorii reflexelor de masticaţie sunt
localizaţi în cavitatea bucală. Centrii masticatori sunt inervaţi motor de nervii trigemeni. Musculatura limbii este inervată de către
nervii hipogloşi, iar musculatura obrajilor de către nervii fasciali. Masticaţia poate fi declanşată şi voluntar de către stimuli corticali şi
apoicontinuată automat prin căile extrapiramidale.
2. Reglarea deglutiţiei. Deglutiţia este un act reflex, care se desfăşoară în trei timpi : bucal, faringian şi esofagian .Reglarea
deglutiţiei este exclusiv nervoasă. Stimularea mecano, chemoşi termoreceptorilor din cavitatea bucală şi din celelalte segmente
străbătute de bolul alimentar declanşează, pe calea fibrelor senzitive ale nervilor cranieni 5, 7, 9, 10, activarea centrilor bulbari ai
deglutiţiei. Căile eferente sunt fibrele motorii ale nervilor 5, 9, 10, 12.
Reglarea secreţiilor digestive
Reglarea secreţiei salivare se realizează prin mecanisme nervoase reflexe, necondiţionate şi condiţionate. Receptorii gustativi
sunt stimulaţi de contactul cu alimente şi de natura lor chimică. Căile aferente sunt reprezentate de fibrele senzative ale nervilor 7, 9, şi
10. Centrii parasimpatici se află în bulb şi şi în puncte (nucleii salivatori ). Centrii simpatici se află în primele două segmente medulare
toracice. Căile eferente sunt reprezentate de fibrele nervilor cranieni 7 (8 pentru glandele submandibulare şi sublinguale) şi 9 (pentru
glandele parotide). Pavlov a studiat declanşarea reflexelor salivare condiţionate pe baza unor stimuli iniţial indiferenţi (vizuali ,auditiv
etc.). Reglarea umorală este de cea mai mică importanţă. Este cunoscută diminuarea secreţiei salivare sub acţiunea hormonului
antidiuretic hipofizar.
Reglarea secreţiei gastrice
Mecanismul nervos. Centrul gastrosecretor bulbar determină, pe calea vagală, secreţia gastrică .Stimularea lui se face pe căi
reflexe necondiţionate, la contactul direct al alimentelor cu receptorii de la nivelul cavităţii bucale şi stomacului, precum şi la mirosul
alimentelor. Masticaţia reprezintă un act reflex învăţat. La nou-născut există mişcări de expulzie a alimentelor introduse în gură şi nu
de masticaţie. Conexiunile centrilor deglutiţiei cu centrii respiratori bulbari fac posibilă oprirea respiraţiei în timpul deglutiţiei.
Reglarea motilităţii gastrice şi intestinale
Mecanismul nervos. Motilitatea gastrică şi intestinală sunt reglate prin mecanisme intrinseci ,coordonatede de plexurile
intramurale Meissner şi Auerbach, şi mecanisme extrinseci, pe căi simpatice şi parasimpatice. Fibrele simpatice inhibă motilitatea
gastrică şi intestinală şi contractă sfincterele. Parasinpaticul stimulează motilitatea şi relaxează sfincterele.
 Mecanismul umoral. Efecte similare simpaticului asupra motilităţi gastrice determină hormonii medulosuprarenali, adrenalina
şi noradrenalina,enterogastronul şi secretina, hormoni secretaţi de mucoasa duodenală. Efecte similare parasimpaticului exercită
gastrina, hormon secretat de mucoasa antrului piloric, insulina şi acetilocolina. Stimularea se realizează şi pe căi reflexe condiţionate,
sub acţiunea unor excitanţi indiferenţi deveniţi condiţionali:sunet, imagine, gândul la hrană. Gastrita stimulează secreţia de HCl.
Reglarea secreţiei acide a stomacului se realizează printr-un mecanism de feed-bach negativ: creşterea pH-ului sucului
gastric determină creşterea secreţiei de gastrită, care stimulează secreţia de HCl şi deci scădereapH-ului.
Acţiuni stimulatoare a secreţiei gastrice exercită şi histamina, insulina, alcoolul,iar nicotina,aldosteronul şi enterogastronul
inhibă secreţia gastrică. Secreţia gastrică prezintă trei faze: cefalică, gastrică şi intestinală.
Faza cefalică se declanşează înainte de a ajunge alimentele în stomac, prin mecanisme nervoase necondiţionate şi condiţionate,
asigurând secreţia ,,de aşteptare”. Faza gastrică este declanşată prin mecanisme nervoase vagale şi umorale (secreţia de gastrită ) la
pătrunderea alimentelor în stomac. Faza intestinală, cu mecanism predominant umoral, începe odată cu pătrunderea chimului gastric
în duoden. Ea constă în stimularea secreţiei gastrice de către gastrina duodenală şi inhibarea acesteia de către enterogastron .
Mecanismele neuro-umorale asigură adaptarea permanentă a secreţiei gastrice la cantitatea şi calitatea alimentelor ingerate .
Centrii bulbari ai secreţiei gastrice sunt subordonaţi centrilor hipotalamici şi corticali ,integrănd asfel funcţia secretorie a
stomacului în activitatea generală a organismului.

Reglarea secreţiei pancreatice se realizează prin mecanisme predominant umorale.

Mecanismul umoral se realizează prin acţiunea secretinei şi pancreoziminei, hormoni secretaţi de mucoasa duodenală la
contactul acesteia cu chimul gastric acid şi cu produşii intermediari rezultaţi din digestia proteinelor. Mecanismul nervos este de
importanţă secundară. Centrul secretor bulbar stimulează pe cale vagală secreţia de suc pancreatic.
Reglarea secreţiei şi excreţiei biliare
Mecanismul nervos. Centrul secretor bulbar parasimpatic stimulează, prin nervii vagi ,secreţia bilei de către ficat,şi excreţia
bilei din vezica biliară. La pătrunderea chimului în duoden ,prin mecanisme reflexe, se relaxează sfincterul Oddi, ,se contractă vezica
şi se elimină bila. Acţiunea simpaticului este inversă.
24
Mecanismul umoral. Secreţia bilei este stimulată de sărurile biliare, secretină şi gastrită. Producerea lor este stimulată de
producerea în duoden a lipidelor. Excreţia bilei este stimulată de colecistochinină şi lipide, fiind inhibată de glucide.
Reglarea secreţiei intestinale se realizează pe cale umorală și nervoasă.
Mecanismul umoral. Principalul hormon stimulator al secreţiei intestinale este enterochinina, eliberată de mucoasa duodenală
în cursul digestie. Efect stimulator au gastrina şi secretina.
Mecanismul nervos. Secreţia intestinală este stimulată prin reflexe locale de la nivelul plexurilor intrinseci. Stimulul este
distensia determinată de pătrunderea alimentelor înintestin. Sistemul nervos vegetativ extrinsec are acţiune relativ slabă:
paransinpaticul are efect stimulator, iar simpaticul are efect inhibitor asupra secreţiei intestinale.

Reglarea defecaţiei
Centrii defecaţiei se află în măduva lombo-sacrată. Pătrunderea materiilor fecale în rect determină excitarea mecanoreceptorilor
de la acest nivel, care trimit stimuli la centrii medulari şi la cortex, anunţând necesitatea defecaţiei. Comanda de evacuare se
transmite prin nervii pelvici la sfincterul anal intern, determinând relaxarea acestuia. Dacă defecaţia este posibilă, scoarţa celebrală
comandă, prin nervii ruşinoşi, relaxarea sfincterului anal extern, deci evacuarea materiilor fecale. Dacă defecaţia nu poate avea loc,
are loc contracţia voluntară a sfincterului extern, reţinerea materiilor fecale în rect şi reîntoarcerea lor în colonul sigmoid, urmate de
contracţia sfincterului anal intern pe cale simpatică.

Reglarea circulaţiei sanguine

Activitatea cardiovasculară este reglată permanent pe cale nervoasă şi umorală, în funcţie de necesităţiile metabolice ale
organismului. Toate variaţiile fiziologice (normale) ale homeostaziei sanguine asigură adaptarea permanentă a activităţiilor
organismului la condiţiile variabile ale mediului .Mecanismul principal al reglării este feed-bach-ul negativ.
a)Reglarea nervoasă a funcţionării sistemului circulator este asigurată de centrii cardio-vasomotori din formaţiunea reticulară
bulbopontină, constituiţi din centrii presori (excitatori) şi centrii depresori (inhibitori) cu acţiune contrară. Centrii presori determină
pe căi eferente simpatice: creşterea debitului cardiac şi a forţei de contracţie a inimi ,tahicardie, vasoconstricţie şi hipertensiune.
Centrii depresori determină pe căi parasimpatice: scăderea debitului cardiac şi a forţei de contracţie a inimii, bradicardie,
vasodilataţie şi hipotensiune. Activitatea acestor centri este controlată de centrii vegetativi din hipotalamus şi scoarţa cerebrală.
Hipotalamusul asigură integrarea activităţii cardiovasculare cu alte funcţii vegetative (digestie, termoreglare, etc.).
Scoarţa cerebrală integrează activitatea cardiovasculară cu diferitele activităţi somatice (fugă, luptă) şi psihice (activităţi
intelectuale, emoţii ). În reglarea unor reacţii vasculare în stări de frică, mânie, etc., intervine şi sistemul limbic.
Centrii cardiovasculari primesc impulsuri prin nervii vagi şi glosofaringieni de la zonele reflexogene situate în cavităţile inimii
şi în pereţii vaselor mari, unde se află baroreceptori şi chemoreceptori. Principalele zone reflexogene sunt: zona sinocarotidiană,
zona crosei aortice, zona atriului stâng, zona arterei pulmonare şi zona venelor pulmonare.
Căile eferente spre efectorii cardiovasculari sunt simpatice şi parasimpatice. Fibrele simpatice au originea în neuronii simpatici
din coarnele laterale ale măduvei toraco-lombare. Mediatorul chimic este noradrenalina, iar efectul este vasodilataţia vaselor coronare.
Fibrele parasimpatice provin din nervul vag şi se distribue în special la nivelul inimii, determinând acţiuni depresoare.
La nivelul terminaţiilor parasimpatice mediatorul chimic este acetilcolina.
 b) Reglarea umorală prelungeşte şi întărăreşte efectele reglării nervoase. Factorii umorali pot acţiona fie la nivelul centrilor
bulbopontini, fie la nivelul periferic local, determinând în principal vasoconstricţie, respectiv vasodilataţie și sunt reprezentați în
tabelul următor. Adrenalina acţionează în special la nivelul inimii.

Reglarea respiraţiei
Respiraţia este un act fiziologic reglat şi adaptat la nevoile organismului. Mecanismele care asigură adaptarea debitului
ventilator la nevoile metabolice ale organismului sunt nervoase şi umorale. Debitul ventilator reprezintă cantitatea de aer care trece
prin plămâni într- un minut. El reprezintă produsul dintre volumul curent (500 cm 3) şi frecvenţa şi respiratorie. În condiţii normale,
debitul ventilator este de 8 l /min.
Reglarea nervoasă. Se realizează prin intervenţia centrilor respiratori ,care asigură o reglare automată a respiraţiei. Există
centri situaţi în bulb (primari) inspiratori şi expiratori şi centri localizaţi în punte, apneustic şi pneumotaxic.
Centrii respiratori primari prezintă automatism propriu ,ce constă în trecertea lor alternativă prin starea de activitate şi de
repaus. Când centrii inspiratori sunt în activitate ,ceiexpiratori se află în repaus şi se realizează inspiraţia. Când centrii expiratorii sunt
în activitate, centrii inspiratorii sunt în repaus şi se realizează expiraţia. Întreruperea tuturor aferenţelor spre aceşti centri nu suprimă
acest automatism. Activitatea automată a centrilor respiratori bulbari este controlată de centrii pontini.
25
Centrul apneustic are acţiune excitatoare continuă asupra centrului respirator, iar centrul pneumotaxic are acţiunea inhibitoare
intermitentă. În afara impulsurilor inhibitorii descendente pontine, centrii inspiratori primesc impulsuri inhibitorii vagale. Activitatea
centrilor bulbontini poate fi modificată înintensitate şi frecvenţă nervos şi umoral.
Reglarea umorală. Se datoreşte influienţelor exercitate asupra centrilor respiratori de către o serie de substanţe (CO 2,O2) şi de
variaţiile de pH ale sângelui şi ale lichidului cefalorahidian. CO2 reprezintă unul din factoriicei mai importanţi care reglează activitatea
centrilor respiratori. Orce variaţie a concentraţiei CO 2 din sânge determină modificărila nivelul centrilor respiratori. O creştere de
numai 0,2% a concentraţiei CO2 din aerul alveolar, deci şi din sîngele arterial, determină dublarea frecvenţei şi creşterea amplitudinii
mişcărilor respiratorii. Variaţiile concentraţiei CO2 sanguin modifică automatismul centrilor respiratori, fie prin acţiune directă, fie prin
modificarea concentraţiei H+ din lichidul cefalorahidian ,deoarece CO2 pătruns în aceasta se hidratează, formând H2CO3 care se
disociazărapid generând HCO3şi H+. Scăderea concentraţiei O2 dizolvat în plasmă determină stimularea slabă a centrilor respiratori
prin mecanisme reflexe ,acţionând asupra centrilor respiratori prin intermediul chemoreceptorilor sinusului carotidian şi al crosei
aortice. Mecanismul umoral este mult solicitat în caz de hiperbarism (la scafandri) şi hipobarism (la aviatori).
Funcţia respiratorie este influenţată şi de hipotalamus, sistemul limbic şi cortex. Hipotalamusul realizează integrarea funcţiei
respiratorii cu ritmul cardiac în procesele de termoreglare şi în efort. Sistemul limbic influenţează activitatea respiratorie în unele stări
comportamentale. Reglarea voluntară a respiraţiei are rol în realizarea unor activităţi specifice umane: vorbit, cântat vocal şi la
instrumente de suflat, scufundare, etc., în care respiraţia este controlată predominant de scoarţă.
Reglarea excreţiei
Reglarea eliminării apei din organism se află sub control neuro-endocrin. Hormonul antidiuretic intensifică reabsorţia apei în
segmentul distal şi în tubul colector. Aldosteronul reduce eliminarea de Na + şi creşte eliminarea de K+ la nivelul tubului distal.
Parathormonul determină creşterea excreţiei de fosfat, sodiu, potasiu şi bicarbonat şi scăderea eliminări de calciu, magneziu şi
ioni de hidrogen. Filtrarea glomerulară este reglată prin activitatea vasomotorie a fibrelor vegetative asupra arteriolelor aferente.
Simpaticul are acţiune vasoconstrictoare, iar parasimpaticul este vasodilatator. În acest mod sunt reglate presiunea şi debitul
sangvin în glomerul, cu efect direct asupra diurezei. Filtrarea glomerulară poate fi influenţată direct, de variaţiile presiunii arteriale, de
variaţia concentraţiei proteinelor plasmatice şi de starea membranei filtrate.
Reglarea micţiunii
Când cantitatea de lichid urinar depăşeşte 400 cm 3, presiunea intravezicală creşte. Creşterea presiunii stimulează receptorii din
peretele vezical şi impulsurile sunt conduse prin fibrele senzative parasimpatice la centri nervoşi medulari ai micţiunii (S1-S2 )
declanşând reflex, pe cale parasimpatică (nervii pelvici ), relaxarea sfincterului vezical intern şi contracţia muşchiului ,deci micţiunea
reflexă. Simpaticul, cu originea în L1-L4 .are ca efect relaxarea muşchiului vezical, contracţia sfincterului intern şi retenţia urinii.
Reglarea activităţii gonadelor
Reglarea funcţiilor testiculare
Activitatea testiculară este reglată de hormonii gonadotropi hipofizari, iar activitatea hipofizei este reglată de către nivelul
testosteronul plasmatic printr-un mecanism de feed-back, care acţionează atât asupra hipotalamusului, cât şi asupra hipofizei.
Micţiunea reflexă este caracteristică sugarilor. La adult, intervine sistemul nervos somatic. Dacă există condiţiile necesare, se
declanşează voluntar relaxarea sfincterului extern, striat şi se desfăşoară micţiunea. Când nu este posibil, creşte tonusul sfincterului
extern, urmat de cel al sfincterului vezical intern şi se relaxează temporar muşchiului vezical şi senzaţia de micţiune dispare. Când
cantitatea de urină din vezică ajunge la 700 cm3 (ml), presiunea creşte mult şi apare senzaţia de micţiune însoţită de durere.
Reglarea funcţiilor ovariene
Secreţia hormonală ovariană este controlată de către hormonii gonadotropi hipofizari, în funcţie de concentraţia sanguină a
hormonilor ovarieni. FSH (hormonul de stimulare foliculară) controlează maturaţia foliculară şi secreţia de estrogeni, iar LH
(luteinhormonul sau hormonul luteinizant) provoacă ovulaţia, controlează activitatea corpului galben şi secreţia de progesteron.
Asigurarea stării de normalitate a organismului uman, care este starea de sănătate, se realizează prin păstrarea constantă a
parametrilor structurilor şi funcţiilor sale. Orice deviere de la valorile normale care caracterizează funcţiile organismului uman poate
duce la instalarea unor stării patologice (boli ) mai mult sau mai puţin grave, în funcţie de mărimea deviaţiei.
Cele mai obişnuite metode de explorare a stării de sănătate sunt analizele de sânge şi de urină.

TULBURĂRI METABOLICE

Metabolismul este un proces continuu. Dacă o persoană manâncă, doarme, aleargă sau se află în repaos, metabolismul său
funcționează. Metabolismul ia parte la numeroase funțtii ale organismului, cum ar fi vindecarea unor leziuni, reglarea temperaturii
corpului, crearea de noi celule și eliminarea toxinelor din organism. Metabolismul începe să funcționeze în momentul în care mâncarea
ajunge în stomac și începe digestia. Enzimele eliberate de pancreas și glanda tiroidă ajută la descompunerea alimentelor digerate, în
substanțe simple. Aceste substanțe sunt absorbite de către celulele corpului, care transformă aceste substanțe în energie necesară pentru
alte procese ale organismului.
Tulburarile metabolice provoacă reacții chimice anormale în organism. Acest lucru perturbă funcționarea normală a corpului
și duce la apariția de probleme de sănătate. Există diferite tipuri de boli metabolice, care includ și tulburările metabolice ereditare.
Cu toate acestea, bolile metabolice ereditare sunt considerate foarte rare și afectează 1 din 2500 de nou născuți.

Hipertiroidismul
O glandă tiroidă hiperactivă este caracteristică unei tulburari metabolice. Glanda tiroidă elibereaza tiroxină, care ajuta la buna
funcționare a metabolismului. Dar, atunci când este eliberată în cantități mari, tiroxina poate provoca creșterea ratei metabolismului
bazal, cauzaâd pierdere excesivă în greutate, ritm cardiac rapid, hipertensiune arterială și umflarea zonei de la bază gâtului.
26
Hipotiroidismul
La polul opus hipertiroidismului se află hipotiroidismul. Această afecțiune reprezintă o glandă tiroidă leneșă, care nu
produce o cantitate suficientă de hormoni. Deficitul de hormoni tiroidieni cauzează o serie de probleme de sănătate. Printre bolile pe
care le poate declanșa, hipotiroidismul determină creșterea excesivă în greutate, rimt cardiac lent, constipație. etc.

Diabetul
Una dintre cele mai frecvent întâlnite tulburări metabolice este diabetul. Diabetul este o afecțiune care apare atunci când
organismul nu poate utiliza glucoza în mod corespunzător. Astfel, apare nivelul ridicat de zahăr (glucoză) în sânge. Există două
tipuri de diabet zaharat: de tip 1 si de tip 2. În cazul diabetului zaharat de tip 1, pancreasul produce prea puțină insulină sau deloc.
În acest caz, persoana afectată are nevoie de injecții de insulină în fiecare zi. Diabetul zaharat de tip 1 provoacă o serie de
manfiestări, precum oboseala, senzația constantă de foame, pierderea în greutate și tulburări de vedere. Dacă este lasat netratat,
diabetul zaharat poate cauza coma diabetică.
Diabetul zaharat de tip 2 este cea mai des întâlnită formă de diabet și afectează mai multe milioane de oameni în întreaga
lume. În cazul diabetului zaharat de tip 2, pancreasul produce insulină, dar organismul construiește o rezistență anormală la propria
insulină. Medicamentele hipoglicemiante orale reduc adeseori în mod adecvat glicemia la persoanele cu diabet zaharat de tip 2.
Însă acestea nu sunt eficace la pacienţii cu diabet tip 1. Există mai multe clase de hipoglicemiante orale. Sulfonilureele (de
exemplu, gliburid) şi meglitinidele (de exemplu, rapaglinid) stimulează pancreasul pentru a produce mai multă insulină (acţiune
secretagogă). Biguanidele (de exemplu, metformin) şi tiazolidindionele (de exemplu, rosiglitazonă) nu influenţează eliberarea de
insulină, însă cresc răspunsul organismului la acţiunea acestui hormon (sensibilizante la insulină). Medicul poate prescrie unul din
aceste medicamente singur sau în asociere cu o sulfoniluree. O altă clasă de medicamente este reprezentată de inhibitorii de
glucozidază, cum ar fi acarboza, care acţionează prin întârzierea absorbţiei intestinale a glucozei.
Hipoglicemiantele orale sunt prescrise de obicei la persoanele cu diabet de tip 2, dacă dieta şi activitatea fizică nu conduc la
reducerea adecvată a glicemiei. Uneori se administrează o dată pe zi, dimineaţa, cu toate că unele persoane necesită 2 sau 3 doze.
Dacă tratamentul cu un singur medicament nu este suficient, se pot folosi mai multe tipuri de hipoglicemiante orale.
Când glicemia nu poate fi controlată suficient de bine, trebuie începută administrarea de insulină, ca monoterapie sau în
asociere cu tratament oral.

Boala Addison
Boala Addison apare atunci când glandele suprarenale prezente în vecinătatea rinichilor nu pot să producă o cantitate suficientă
de cortizol și aldosteron. În acest caz, persoana afectată suferă de intensificarea culorii pielii, reducerea tensiunii arteriale, diminuarea
nivelului de zahăr din sange, scăderea excesivă în greutate, oboseală, greață, dureri și slăbiciune musculară. Aceste simptome apar
treptat, pe parcursul a mai multor luni. Bolnavul trebuie să urmeze terapie de substituție hormonală, pentru a controla această condiție.

GM2 gangliosidosis (maladia Tay-Sachs)

 Aceasta este o tulburare autozomală recesivă genetică, numită și maladia Tay-Sachs. Această maladie este unul dintre tipurile
de tulburări metabolice întâlnite la copii, care provoacă deteriorarea mentală, precum și pierderea abilităților fizice.
Maladia Tay-Sachs este un tip de boală metabolică ce este cauzată de deficiența organismului de beta-hexosaminidaza A, o
enzimă care catalizează metabolizarea acizilor grași. Acest lucru duce la o acumulare de acizi grași în creier, care provoacă
deteriorarea sistemului nervos central și a creierului.
Maladia Tay-Sachs apare la varsta de 6 luni, iar copilul afectat nu depășește, de obicei, vârsta de 4 ani.

Deficiența de glucozo-6-fosfat-dehidrogenază
Această afecțiune este o tulburare metabolică ereditară. Glucozo-6-fosfat-dehidrogenaza este o enzimă produsă de celulele
roșii din sânge. Enzima este foarte importantă pentru metabolizarea glucidelor. Boala provoacă lezarea și distrugera celulelor roșii din
corp (anemie hemolitică). Bolnavul experimentează decolorarea pielii, slăbiciune, oboseală, confuzie, urină tulbure și febră.

Fenilcetonuria
Fenilcetonuria este o afecțiune genetică ce determină incapacitatea organismului de a descompune aminoacidul numit
fenilalanina. Tulburarea provoacă retard mental și convulsii la sugarii afectați. Afecțiunea nu poate fi diagnosticată imediat după
naștere. Pe măsură ce copilul crește, fenilalanina se acumulează trepatat în organism, provocând simptome precum retard mintal,
insuficienta dezvoltare a capului și probleme de comportament.

Tulburări de stocare lizozomală

Lizozomii sunt spații în interiorul celulelor, care descompun produsele reziduale ale metabolismului. Diverse deficiențe
enzimatice din interiorul lizozomilor pot duce la acumularea de substanțe toxice, cauzând tulburări metabolice.
Acestea includ:
-boala Niemann-Pick (dificultati de alimentare si leziuni ale nervilor);
- boala Gaucher (dureri osoase, ficat marit si numar scazut de trombocite);
-boala Fabry (dureri la nivelul extremitatilor, boli de rinichi si inima si accident vascular cerebral la varsta adulta);
-boala Krabbe (leziuni progresive ale nervilor si dezvoltare intarziata).
Există multe alte tulburări metabolice care afectează metabolizarea glucidelor, acizilor organici, steroizilor, acizilor grași, etc.
Toate ar trebui tratate prompt și corespunzător. În caz contrar se pot dovedi fatale.
27
C.3.1. VITAMINELE

Generalități, clasificarea, rol; manifestările legate de lipsa lor din organism

Vitaminele sunt substanțe chimice organice necesare în cantități mici pentru ca organismul să fie sănătos. Majoritatea
vitaminelor nu pot fi sintetizate de către organism, deci ele trebuie obținute din alimentație (vitamine esențiale).
Termenul de vitamine nu cuprinde alți nutrienți esențiali cum ar fi mineralele, acizii grași esențiali sau aminoacizii esențiali.
Suplimentarea cu vitamine este larg răspândită în ziua de azi. Multor alimente li se adaugă vitamine în plus față de ce conțin
inițial în timpul procesului de fabricație. Una din problemele suplimentării cu vitamine este faptul că multe dintre ele cresc în mod
semnificativ apetitul. În ziua de astăzi, obezitatea este o problemă serioasă, iar suplimentarea cu vitamine o poate crea sau accentua.
Există oameni care au devenit obezi din cauza suplimentării cu vitamine în copilărie sau adolescență.
Termenul de vitamină a fost folosit pentru prima dată de biochimistul polonez Casimir Funk în 1912. Vita, în limba latină,
înseamnă viață, iar sufixul-amină este pentru amine; la momentul respectiv se credea că toate vitaminele sunt amine. Acum însă se știe
că nu este așa. Importanța mâncării anumitor alimente pentru păstrarea sănătății a fost recunoscută cu mult înainte să se fi identificat
vitaminele. Egiptenii antici știau că dacă hrăneau un pacient cu ficat, acesta se va vindeca de orbire de noapte, acum știindu-se că este
cauzată de o deficiență de vitamina A. În 1747, chirurgul scoțian James Lind a descoperit că citricele și preparatele din ele previn
scorbutul, o boală letală, în care colagenul nu se formează corect și caracterizată prin vindecări lente, sângerări ale gingiilor și dureri
acute. În 1753, Lind a publicat Tratat asupra Scorbutlui. Totuși, descoperirea sa nu era unanim acceptată.
În expedițiile Marinei Regale din secolul XIX, de exemplu, se credea că scorbutul era prevenit de o igienă bună la bordul navei,
exerciții fizice regulate și menținerea moralului ridicat al echipajului, în locul unei diete bazată pe mâncare proaspătă, așa că aceste
expediții au continuat să fie compromise de scorbut. În acea perioadă, când Robert Falcon Scott a făcut cele două expediții în
Antarctica la începutul secolului XX, teoria medicală general acceptată era că scorbutul era cauzat de mâncarea la conservă
contaminată. În 1881, chirurgul rus Nikolai Lunin a hrănit șoareci cu un amestec artificial de toți constituenții laptelui cunoscuți la
momentul respectiv, adică proteine, grăsimi, carbohidrați și săruri. Aceștia au murit, în timp ce șoarecii hrăniți cu lapte natural s-au
dezvoltat normal. A formulat o concluzie precum că „un aliment natural ca laptele trebuie deci să conțină, pe lângă ingredientele
principale cunoscute, mici cantități de substanțe necunoscute esențiale vieții”. Concluzia trasă de el a fost respinsă de ceilalți
cercetători, care nu au putut să reproducă rezultatele experimentelor sale. O diferență a fost faptul că el a folosit zahăr normal
(zaharoză), pe când ceilalți cercetători au folosit zahăr din lapte (lactoză), care încă mai conținea cantități mici de vitamina B.
În 1905, William Fletcher a descoperit că prin mâncarea orezului nedecorticat în locul celui decorticat se prevenea boala
beriberi. În anul următor, Frederick Hopkins a afirmat că alimentele conțin „factori accesori"-pe lângă proteine, carbohidrați, grăsimi
etc.—care sunt necesari corpului uman. Când Casimir Funk a izolat complexul hidrosolubil de micronutrienți a cărui bioactivitate
fusese identificată de Fletcher, a propus ca acesta să fie numit „Vitamină”. Numele a devenit repede sinonim cu „factorii accesori” ai
lui Hopkins, iar până când s-a demonstrat că nu toate vitaminele sunt amine, cuvântul era deja popular. În 1920, Jack Cecil
Drummond a propus ca „e”-ul final să cadă, pentru a se dezaccentua legătura cu „aminele”, după descoperirea faptului că vitamina C
nu avea componentă aminică. În limba română, forma a rămas neschimbată, spre deosebire de limba engleză.
La începutul anilor 1900, oamenii de știință au fost capabili să izoleze și să identifice un număr de vitamine. Inițial, lipide din
ulei de pește au fost folosite pentru vindecarea rahitismului la șobolani, iar nutrientul liposolubil a fost numit „antirahitic A”.
Între timp, numele a fost schimbat, el devenind vitamina D, care este subiectul dezbaterilor pe tema faptului că aceasta nu este
într-adevăr o vitamină, fiind un derivat steroid. Organismul uman este dependent de 13 vitamine esențiale, adică nu și le
metabolizează singur, împărțite în două grupe, cele 4 solubile în grăsimi, adică liposolubile (A, D, E și K) și cele 9 solubile în apă,
numite hidrosolubile (8 vitamine din complexul B și vitamina C).

VITAMINELE LIPOSOLUBILE

1.Vitamina A, retinolul sau antixeroftalmică, măreşte rezistenţa la infecţii a cartilajelor, a mucoaselor şi a pielii, ajută la
adaptarea vizuală, la dezvoltarea normală a scheletului şi a smalţului dentar, precum şi la buna funcţionare a ficatului, a tiroidei şi a
altor organe. De asemenea, contribuie la reglarea somnului şi a tensiunii arteriale, intervine în metabolismul proteinelor, al sărurilor
minerale (calciului), al grăsimilor şi glucidelor, joacă un rol important în îngrijirea pielii şi a mucoaselor, ca şi în stimularea creşterii.
Retinolul are un rol deosebit şi în buna funcţionare a organelor vizuale, carenţa respectivă ducând la scăderea capacităţii de
adaptare a ochilor la lumina difuză, în cazuri mai grave putând apărea o ulcerare a mucoasei oculare şi chiar a corneei, fapt ce poate
provoca opacitatea cristalinului şi orbirea (cecitate crepusculară, xeroftalmie etc.). Carenţa de vitamină A provoacă nictalpie
(cecitate nocturnă, orbire de noapte sau „orbul găinilor”). Nictalpia este simptomul mai multor afecţiuni oftalmice şi poate fi
congenitală, provocată de leziuni sau de malnutriţie. Necesarul zilnic de vitamină A este de 620 micrograme.
2. Vitamina D, calciferol (antirahitică). În componenţa vitaminei D intră, ca provitamine, ergosterolul şi 7-dihidrocolesterolul.
Are rol în asimilarea calciului şi a fosforului, la nivelul intestinului subţire, precum şi în fixarea acestora în oase şi dinţi.
Această vitamină previne instalarea rahitismului, de unde şi denumirea care i s-a dat.
Ea are rol benefic în metabolismul magneziului, a fierului şi a hidrocarburilor, precum şi în menţinerea unui raport normal între
calciu şi fosfor, în sânge şi în lichidul interstiţial.
Eficacitatea acestei vitamine este optimizată de prezenţa vitaminelor A, C şi a colinei, precum şi a calciului şi fosforului, care o
însoţesc în propolis. Împreună cu vitaminele A şi C, acţionează preventiv împotriva răcelii. Carenţa de vitamina D din organism
provoacă rahitismul (la copii) sau osteomalacia, echivalentul rahitismului la adulţi.
Necesarul zilnic de vitamina D este de 2 micrograme.
28
3. Vitamina E, tocoferol sau vitamina antisterilităţii. Din componenţa vitaminei E fac parte 8 tocoferoli, toţi având aceleaţi
acţiuni fiziologice, mai activ si mai eficace fiind însa alfatocoferolul, în funcţie de care, se şi stabileste necesarul de vitamin[ E.
Fiind puternic antioxidant, tocoferolul are un rol important în protejarea vitaminei A, a carotenilor şi a uleiurilor vegetale.
De asemenea, vitamina E intervine favorabil în reproducere, în asigurarea funcţionării normale a glandelor sexuale şi a celor
endocrine, înlesneşte depozitarea glicogenului în ficat şi în muşchi, inclusiv în muşchiul cardiac.
Tocoferolul are următoarele proprietăţi: intervine în metabolismul lipidelor, a calciului şi a fosforului, în sinteza proteinelor;
limitează producerea de colesterol; controlează eliminarea apei din organism; previne îmbătrânirea celulelor; întăreşte şi protejează
inima şi arterele impotriva instalării aterosclerozei. Fortifică musculatura şi ţesutul conjunctiv, ca şi funcţia sexuală şi capacităţile
mintale; acţionează pozitiv asupra circulaţiei sanguine periferice şi a regenerării pielii; are efect diuretic si hipotensiv; ajută la
preântampinarea producerii avorturilor; scade riscul instalării ischemiilor cardiace; atenuează ritmul procesului de îmbătrânire; este
eficient în diabetul zaharat, arsuri şi răni greu vindecabile, atrofie testiculară, ovariană şi uterină, impotenţă, sterilitate; ameliorează
ritmul de dezvoltare a organelor genitale la pubertate. Intervine în caz de menstruaţii dureroase, tulburări de menopauză, tulburări de
creştere la copii, în miocardite, angină pectorală şi insuficienţă cardiacă, ateroscleroză (cu excepţia hipotensivilor), putând atenua chiar
si simptomele afecţiunilor deja instalate; are rol benefic în tratarea eczemelor, acneei, psoriazisului, miopiei evolutive, a opacifierii
cristalinului şi cataractei, precum şi în Parkinson, etc. În plus, tocoferolul asigură protecţia vaselor sanguine, globulelor roşii, a
plămânilor şi a ficatului, în hepatita cronică şi in cea epidemică. Tot el măreşte puterea de apărare a organismului faţă de infecţii, fiind
anticancerigen. Datorită virtuţilor sanogen-terapeutice pe care le are, tocoferolul este denumit şi "vitamina sănătăţii".
Exprimarea activităţii biologice a vitaminei E se face în miligrame sau în unităţi internationale (U.I.).
La bărbaţii adulţi, necesarul zilnic de tocoferol este de 12-25 mg, direct proporţional cu vârsta şi cu cantitatea de acizi
polinesaturaţi existenţi în alimentele consumate. Sarcina şi alăptarea cresc necesarul de vitamina E.
În condiţii de nematernitate, femeile au nevoie de mai putină vitamină E decât bărbaţii. Un aport sporit de vitamina E le este
necesar persoanelor vârstnice. De asemenea, ea trebuie administrată nou-născuţilor, până la apariţia propriei flore intestinale, deoarece
laptele matern este foarte sărac în tocoferol.
4. Vitamina K, fitomenadiona sau vitamina antihemoragică. Necesarul zilnic de vitamina K este de 75 micrograme.

VITAMINELE HIDROSOLUBILE

Vitamina B1 sau tiamina, numită şi vitamina performanţelor intelectuale, este implicată în stimularea funcţiilor întregului
sistem nervos central, inclusiv a memoriei. Carenţa de vitamină B1 provoacă boala beri-beri. Necesarul zilnic este de 1 mg.

Vitamina B2, sau riboflavina, numită şi vitamina G, a cărei carenţă provoacă ariboflavinoza, are rol important în fixarea
fierului în hemoglobină, în biosinteza proteinelor la persoanele anemice şi în degradarea grăsimilor la persoanele obeze . Favorizează
metabolismul hidrocarbonaţilor, grăsimilor şi fierului. Necesarul zilnic: 1,1 mg riboflavină.
 Vitamina B3, vitamina PP, sau niacina, numită şi antipelagră, deoarece carenţa ei provoacă pelagra. Participă la
metabolismul proteic, lipidic, glucidic, mineral, normalizând funcţia suprarenalelor. Vitamina PP atenuează riscul apariţiei unor
tulburări cardiovasculare, diminuând colesterolul rău (LDL), crescând nivelul celui bun (HDL) şi scazând nivelul trigliceridelor din
sânge. De asemenea moderează tensiunea arterială, ameliorează circulaţia sângelui, participă la metabolizarea proteinelor, glucidelor şi
lipidelor, protejează organismul împotriva aterosclerozei, migrenei, ameţelilor, previne apariţia diareei. Este indispensabilă funcţionării
normale a aparatului digestiv, a sistemului nervos, menţinerii integrităţii tegumentelor şi mucoaselor, precum şi sintezei normale a unor
hormoni (testosteron, estrogeni, insulină). Ameliorează durerile ulceroase şi combate halena (mirosul neplăcut al gurii). Doza zilnică
recomandată de niacină este de 12-20 mg. Insuficienţa de acid nicotinic provoacă tulburari digestive şi ale sistemului nervos,
mărirea sensibilitatii pielii la razele solare. În avitaminoza PP apare pelagra manifestată prin diaree, demenţă, dermatite. Vitamina B3
poate fi sintetizată în organism din aminoacidul triptofan şi de flora intestinală.

Vitamina B5 sau acidul pantotenic este important în sinteza coenzimei A. Acidul pantotenic a fost recunoscut ca factor de
creştere a dojdiei de bere, este sintetizat de plante şi este necesar în alimentaţia vertebratelor. Vitamina B 5 participă la procesele
celulare legate de metabolismul hidrocarbonaţilor, reglează funcţia pielii, a sistemului nervos, îmbunătăţeşte circulaţia sanguină
periferică şi stimulează parenchimul ficatului. Acidul pantotenic carenţial provoacă paresteziaza. Produse bogate în acid pantotenic:
nuci, arahide, fructe (piersici, avocado, migdale, curmale), drojdiile alimentare şi de bere, tărâţele de cereale (pâinea integrală),
leguminoasele (morcovul, conopida, tomatele), ciupercile proaspete.
Insuficienta de acid pantotenic provoacă dereglări la nivelul sistemului nervos, al pielii sau paresteziaza.

Vitamina B6 sau piridoxina prezintă efect tonic asupra sistemului nervos, a pielii şi a aparatului digestive. Cele trei forme
principale ale vitaminei B6 sunt piridoxină, piridoxal și piridoxamină, care, în ficat, sunt convertite în piridoxal 5'-fosfat (PLP) - un
cofactor în multe reacții ale metabolismului aminoacizilor. PLP este de asemenea necesar pentru reacția enzimatică ce are ca efect
eliberarea glucozei din glicogen. Piroluria este o posibilă cauză pentru deficeința de vitamina B6. O supradoză de piridoxină poate
cauza o blocare temporară a anumitor nervi, precum nervii proprioceptori; aceasta cauzează, la rândul ei, sentimentul de lipsă a
anumitor organe, efect normal pentru pierderea propriocepției. Această vitamină crește veridicitatea viselor sau abilitatea de amintire a
lor, datorită rolului pe care îl joacă această vitamină în conversia triptofanului în serotonină.
Vitamina B6 are un efect important în comparație cu placebouri în tratarea grețurilor de dimineață, similare cu cele ale
ghimbirului. Doza zilnică recomandată variază între 1,3 mg și 2,0 mg, în funcție de vârstă și sex.
29
Vitamina B7, biotina sau vitamina H are un necesar zilnic de 30 micrograme. Intervine în metabolismul proteinelor, lipidelor şi
glucidelor, contribuie la funcţionarea normală a pielii şi a mucoaselor, combate stările de oboseală, etc.
Acţiunea benefică a biotinei sporeşte prin asociere cu vitaminele A, B2, B3 și B6, fiind diminuată în cazul consumului de alcool.
Biotina poate fi sintetizată de bacteriile intestinale, în cantitîți insuficiente pentru metabolism.
Vitamina B9, acidul folic, numită şi vitamina M (vitamina mamei) are un necesar zilnic de 320 micrograme. În particular, el
este indispensabil formării de globule roşii ale sângelui de către măduva osoasă.
Esentială în timpul sarcinii (previne apariţia malformaţiilor), vitamina B 9 este vitamina hidrosolubilă a grupului de vitamine B,
avand un rol fundamental în producerea globulelor roşii de către măduva osoasă şi la asimilarea substanţelor nutritive din
alimente. Necesitatile zilnice de acid folic sunt foarte mari: de la 100 la 600 micrograme, în funcție de vârstă și starea fiziologică a
subiectului. Carenţa în acid folic este o varietate de anemie macrocitară numită megaloblastică.
Vitamina B12, sau ciancobalamina, a cărei carenţă provoacă anemie, are un necesar zilnic de 2 micrograme, a fost descoperită
în 1926. Participă activ la metabolismul proteinelor, lipidelor și glucidelor; contribuie la funcționarea normală a celulelor, în special a
celor din măduva osoasă; are rol benefic asupra sistemului nervos central și a traiectului gastrointestinal; acționează în mod esențial în
formarea globulelor roșii la nivelul oaselor, în sinteza proteinelor care participă la edificarea diferitelor țesuturi, precum și în sinteza
proteinelor. Ciancobalamina, conţine Co și joaca rol de coenzimă în diverse procese metabolice. Vitamina B 12 se absoarbe în proporție
de aproximativ 70%. Absorbția intestinală este influențată de cantitatea de vitamina din alimentație. Atunci când cantitatea de vitamină
în alimente este crescută, absorbția intestinală scade proporțional. La o singură masă se poate absorbi o cantitate maximă de 2-3
micrograme de vitamina B12. Cantitatea de vitamina B12 necesara pentru mentinerea depozitelor in organism este de 1-3 micrograme
pe zi. Cantitatea minimă necesară pentru menținerea stării de sănătate este de 0, 5 micrograme pe zi. Vitamina B 12 este absorbită în
jumătatea terminală a intestinului subțire, împreună cu factorul intrinsec, o glicoproteină sintetizată de către stomac. Acest factor
intrinsec se mai numește și Castle. Factorul intrinsec este o glicoproteină cu greutate moleculară de 44000 de daltoni și este
sintetizată de către aceleași celule ale stomacului care sintetizează și acidul clorhidric. Sinteza de factor intrinsec este stimulată de
histamină si gastrină. Nivelul secreției zilnice de factor intrinsec este de aproximativ 70.000 unități. Cantitatea de factor intrinsec
necesară pentru absorbția dozei zilnice medii de vitamină B 12 (1- 3 micrograme) este de 3.000 unități pe zi. După absorbția intestinală,
vitamina B12 este legată de o proteină plasmatică numită transcobalamina. Există 3 tipuri de transcobalamină: I, II, III.
Transcobalamina impiedică pierderea vitaminei B12 prin urina, transpirație și alte secretii ale organismului. Valoarea normală
a vitaminei B12 în plasmă este de 175-725 micrograme pe mililitru. Valorile pot diferi, în funcție de laborator și de metodele folosite.
Ficatul este organul care are rolul de depozit al vitaminei B 12. Depozitele normale sunt de 3-5 miligrame la o persoană adultă
de talie normală. În fiecare zi, se pierde o cantitate echivalentă cu 0,05-0, 1% din depozite. Pierderea se face prin urină, materii
fecalele, excreție biliară și descuamarea celulelor epiteliale. Manifestările clinice apar atunci când depozitele ajung la 300-500
micrograme. Datorită ratei scăzute de pierderea vitaminei B 12 din organism, în cazuri instalării deficitului alimentar, durează
aproximativ 2 ani până la apariția simptomelor și semnelor clinice.
 Vitamina C, acidul ascorbic sau vitamina antiscorbutică are un necesar zilnic de 75 mg. Deficienţa de vitamina C provoacă
boala numită scorbut. Făcând parte din grupa vitaminelor hidrosolubile (solubile în apă) vitamina C se elimină în cantităţi mari din
organism. Deficienţa de vitamină C provoacă boala numită scorbut. Vitamina C reprezintă un antioxidant de excepţie ce contribuie
activ la frânarea proceselor degenerative din organism, acţionează în metabolismul ţesuturilor din organism, activează formarea
protrombinei, menţine structura oaselor, a muşchilor, dinţilor, vaselor sanguine, măresc tonusul vital al organismului, stimulează
creşterea, activează circulaţia sanguină, este un puternic antioxidant, în special la nivelul sistemului nervos central, al ficatului şi al
ţesuturilor cu activitate hormonală, ajută glandele cortex adrenale care produc hormonii antistres. Necesar zilnic: 75 mg vitamină C.

30
C.3.2. ENZIMELE (FERMENȚII)

Biosinteza, biodegradare, rolul lor în funcționarea organismului

Enzimele sunt compuşi macromoleculari de natură proteică, produşi şi prezenţi numai în organismele vii, cu rol de
biocatalizatori ai tuturor transformărilor biochimice caracteristice metabolismului. Necesităţile plastice şi energetice ale organismelor
vii sunt acoperite, pe de o parte, din substanţele nutritive, relativ stabile chimic, iar pe de altă parte de o serie de reacţii „de ardere” la
care participă oxigenul. Apariţia şi evoluţia fiinţelor vii organizate a fost însoţită de selecţionarea şi perfecţionarea unor mecanisme
capabile să asigure o viteză mare de desfăşurare a proceselor biochimice, în condiţii de activitate relativ menajate (soluţii apoase,
temperaturi joase, mediu neutru etc.). Această problemă, a fost rezolvată în decursul evoluţiei, prin apariţia catalizatorilor biologici
care sunt enzimele. Enzimele au rol esenţial în biosinteza şi biodegradarea substanţelor din materia vie. In lipsa enzimelor, majoritatea
reacţiilor chimice din organism nu s-ar putea produce şi deci nu ar mai exista procese metabolice şi nici fenomene de viaţă.
Bogate în enzime sunt plantulele, frunzele tinere, ţesuturile meristematice, seminţele în stare de germinaţie, fructele. In general,
plantele tinere au un conţinut mai ridicat de enzime decât plantele adulte. Activitatea catalitică a enzimelor din organismele în creştere
este mai mare decât a celor din organismele adulte. După locul unde acţionează, se pot evidenţia:
• endoenzime (enzime intracelulare);
• exoenzime (enzime extracelulare).
Endoenzimele, acţionează în celulele în care s-au sintetizat. Ele sunt lioenzime (legate mai slab în celulă) şi desmoenzime
(legate mai puternic în celule).
Exoenzimele, după etapa de formare în celule, sunt eliminate în lichidele din organism, unde îşi exercită activitatea catalitică.
Astfel, acţionează de exemplu, enzimele din lichidele interstiţiale, din diferite cavităţi, din seva elaborată etc. Substanţa asupra
căreia acţionează enzimele se numeşte substrat.

STRUCTURA CHIMICĂ GENERALĂ A ENZIMELOR

Enzimele se pot clasifica, din punct de vedere chimic în două clase:

• enzime monocomponente (holoproteice);
• enzime bicomponente.
a)Enzimele monocomponente (holoproteice, proteine biocatalitice) sunt constituite numai din proteine. Acţiunea lor
biocatalitică se datorează anumitor fragmente din catena polipeptidică, care includ grupe funcţionale componente ale catenelor laterale
ale aminoacizilor (-OH, -NH2, -SH, -COOH etc.), constituind centrul activ sau situsul catalitic. Prin acest centru activ enzima fixează
substratul (îl recunoaşte) sub forma unui complex enzimă-substrat, simbolizat E-S, şi biocatalizează transformarea substratului. Pentru
recunoaşterea şi formarea complexului E-S, geometria centrului activ trebuie să fie complementară cu cea a substratului. Blocarea sau
inactivarea centrului activ (de exemplu denaturarea proteinei) conduce la pierderea activităţii catalitice a enzimei holoproteice. In
schimb, denaturarea unei părţi a proteinei, care nu cuprinde centrul activ, nu modifică activitatea catalitică a enzimei.
b)Enzimele bicomponente (heteroproteice) sunt constituite din:
• componenta proteică (apoenzimă, apoferment), care determină specificitatea enzimei (o anumită secvenţă a aminoacizior
prin care enzima recunoaşte substratul şi îl fixează), este caracterizată prin masă moleculară mare, termolabilitate etc.;
• componenta neproteică (prostetică, coenzimă, cofactor), care determină mecanismul şi viteza reacţiei enzimatice poate fi: o
vitamină, un hormon, un colorant, nucleotide, metale. Ea este caracterizată prin masă moleculară mică, termostabilitate.
În majoritatea cazurilor, acţiunea catalitică a enzimelor se manifestă numai în prezenţa unor substanţe speciale, denumite
cofactori, care se clasifică în trei grupe:
• coenzime sau cofermenţi specifici, sunt substanţe organice cu masă moleculară mică, termostabile şi care dializează uşor din
soluţiile enzimei. Coenzimele se caracterizează prin însuşirea lor de a reacţiona reversibil cu proteina care intră în structura enzimei
(apoenzima sau apofermentul);
• grupările prostetice, substanţe combinate mult mai strâns cu apoenzima, se disociază greu şi, în general, rămân fixate pe o
singură apoenzimă;
• activatorii, denumiţi uneori şi cofactori anorganici, sunt substanţe nespecifice (diferite metale, agenţi reducători etc.), care
mediază trecerea enzimei într-o stare catalitică activă.
Este greu de precizat o demarcaţie clară între cele trei grupe de cofactori, clasificaţi după natura şi raportul lor faţă de
apoenzimă. Multe dintre coenzime şi grupări prostetice sunt de fapt derivaţi ai vitaminelor hidrosolubile.
O mare parte dintre coenzime şi grupări prostetice identificate în componenţa unor enzime sunt nucleotide sau derivaţi ai
acestora. Deşi în cazul enzimelor bicomponente, componenta care participă efectiv la realizarea procesului biocatalitic enzimatic este
coenzima, totuşi, pentru manifestarea activităţii enzimatice, prezenţa apoenzimei de natură proteică este absolut obligatorie, deoarece
gruparea prostetică luată separat are slabe proprietăţi catalitice. În complexul format de apoenzimă şi coenzimă (holoenzimă)
activitatea catalitică creşte de 1000 de ori, comparativ cu activitatea catalitică a coenzimei libere.
Legăturile dintre apoenzimă şi coenzimă sunt de natură diferită, variind de la o enzimă la alta şi pot fi: legături covalente,
legături van der Waals etc. Datorită structurii proteice macromoleculare, enzimele au o masă moleculară mare şi formează soluţii
coloidale. Starea coloidală a enzimelor preîntâmpină difuzia lor dintr-o celulă în altă celulă, condiţionând o localizare strictă a
reacţiilor biochimice în organism la nivelul diferitelor organe, ţesuturi, celule.

31

CARACTERISTICI ALE ACTIVITĂŢII ENZIMATICE

Enzimele, asemănător catalizatorilor chimici obişnuiţi, biocatalizează numai acele reacţii metabolice posibile din punct de
vedere termodinamic (care se desfăşoară spontan, având energia liberă ∆G < 0). Rolul enzimelor, ca şi al catalizatorilor chimici, este
de a reduce energia de activare (nu modifică echilibrele chimice, dar grăbeşte atingerea lor). Energia de activare în cazul enzimelor
este însă mult mai mică. De exemplu, energia de activare la descompunerea apei oxigenate conform reacţiei: 2 H 2O2 = O2 + 2 H2O
este diferită, în funcţie de tipul de catalizator utilizat:
• fără catalizator: 18 kcal/mol;
• cu catalizatorul chimic FeCl3: 11,7 kcal/mol;
• cu biocatalizatorul catalază: 5,5 kcal/mol
Viteza reacţiei enzimatice este mult mai mare decât în cazul reacţiei catalizată de catalizatori chimici. De exemplu, enzima
catalaza realizează descompunerea H2O2 de 10 miliarde de ori mai repede decât FeCl3 (ambii catalizatori conțin cationul Fe3+).
Sensibilitatea reacţiei enzimatice este foarte mare, astfel o moleculă de catalază descompune 5 milioane de molecule de
H2O2 într-un minut, la 0 grade Celsius şi la pH = 6,8.
Enzimele catalizează reacţii de desfacere şi formare de legături în condiţii fiziologice compatibile cu viaţa. Aceleaşi reacţii ar
necesita în laborator condiţii de temperatură, presiune, pH, improprii vieţii. Spre deosebire de catalizatorii chimici, enzimele se
caracterizează prin specificitate (absolută sau relativă) de substrat sau de acţiune.
Specificitatea de substrat absolută este proprietatea enzimelor de a acţiona asupra unui singur substrat (de exemplu, ureaza
catalizează numai descompunerea ureei). Acest tip de specificitate este determinat de o anumită secvenţă a aminoacizilor componenţi
ai apoenzimei. Specificitatea de substrat relativă este proprietatea enzimelor de a acţiona asupra unui grup de substraturi cu structură
chimică apropiată. De exemplu, maltaza catalizeaza hidroliza poliglucidelor în care componentele glucide sunt legate α-glicozidic.
Specificitatea de substrat poate fi: stereochimică, dacă enzima catalizează transformarea doar a unui singur izomer din mai
mulţi posibili (de exemplu: a izomerului trans, sau a izomerului cis; a izomerului dextrogir, sau a celui levogir). Specificitatea de
substrat poate fi specificitate de legătură, dacă enzima catalizează formarea sau scindarea unui anumit tip de legătură (peptidică,
glicozidică, eterică, esterică etc.), indiferent de natura substanţei care o conţine. De exemplu: lipazele catalizează hidroliza gliceridelor
indiferent de natura acidului gras component. Specificitatea de acţiune absolută este caracteristica enzimelor de a cataliza o singură
reacţie, dintre multiplele reacţii posibile. Specificitatea de acţiune relativă este proprietatea enzimelor de a cataliza un anumit tip de
reacţie, dată de un grup de substraturi înrudite. Acest tip de specificitate a enzimelor este determinat mai ales de natura cofactorilor
(gruparea prostetică, coenzima) şi mai rar de natura apoenzimei.

MECANISMUL DE ACŢIUNE A ENZIMELOR. CINETICA REACŢIILOR ENZIMATICE

 Mecanismul de acţiune a enzimelor este analog cu cel al catalizatorilor chimici. Enzimele sunt capabile să accelereze viteza
de desfăşurare a diferitelor reacţii (micşorează energia de activare), absolut necesare pentru menţinerea şi reproducerea materiei vii.
Enzimele catalizează numai reacţii termodinamic posibile, care se pot produce şi fără participarea lor, dar într-un timp mai îndelungat
şi uneori în condiţii incompatibile cu materia vie.
Spre deosebire de catalizatorii nebiologici, enzimele au un randament mult mai ridicat, care asigură mersul reacţiei biochimice,
în majoritatea cazurilor într-un singur sens, fără reacţii secundare. Ele preîntâmpină descompunerea unor substanţe instabile în anumite
condiţii şi permit realizarea unor procese chimice complexe, cu o cantitate minimă de energie.

NOMENCLATURA ŞI CLASIFICAREA ENZIMELOR

Denumirea enzimelor s-a acordat iniţial, ţinând cont de numele substratului asupra căruia acţionează, sau de numele reacţiei
catalizată, la care se adaugă sufixul aza. De exemplu, enzima care biocatalizează descompunerea amidonului se numeşte amilaza cea
care acţionează asupra zaharozei se numeşte zaharaza etc., enzimele care biocatalizează reacţii de hidroliză se numesc hidrolaze, cele
care catalizează reacţii de oxido-reducere se numesc oxido-reductaze etc. Odată cu creşterea numărului de enzime izolate şi
caracterizate, pentru prevenirea confuziilor în stabilirea numelui enzimelor, ţinând cont că ele pot manifesta specificitate relativă (pot
acţiona asupra mai multor substraturi) şi că asupra unui substrat pot acţiona enzime diferite, a fost adoptată noua nomenclatură şi
sistemul de clasificare (Congresul Internaţional de Biochimie, Moscova, 1961).
Sistemul de clasificare şi numerotare a enzimelor, precum şi noua nomenclatură sistematică se bazează pe reacţia chimică
catalizată de enzimă, unicul criteriu care permite deosebirea enzimelor între ele. În acest sistem enzimele sunt împărţite în clase, după
tipul reacţiei catalizate, iar acestea sunt împărţite în subclase care definesc mai exact caracterul reacţiei enzimatice respective.
Numele fiecărei enzime se defineşte printr-un termen alcătuit din trei părţi:
• denumirea substratului asupra căruia acţionează enzima;
• denumirea tipului de reacţie catalizată de enzimă;
• sufixul „aza”. De exemplu, enzima care catalizează dehidrogenarea acidului lactic se numeşte lactatdehidrogenaza, cea care
catalizează decarboxilarea acidului piruvic se numeşte piruvatdecarboxilaza. Denumirea transferazelor se formează din prefixul
trans, numele substratului şi sufixul aza (transaminaze, transmetilaze, transfosfataze, etc.).
Noua clasificare prin sistemul zecimal prezintă avantajul că reacţiile chimice catalizate de enzime pot fi grupate într-un număr
mic de tipuri de reacţii. Conform acestui sistem zecimal de clasificare, fiecare enzimă este caracterizată printr-un cod format din patru
cifre. Prima cifră precizează clasa din care face parte enzima. Enzimele cunoscute în prezent sunt grupate în 6 clase principale: 1.
Oxidoreductaze 2. Transferaze 3. Hidrolaze 4. Liaze 5. Izomeraze 6. Ligaze (Sintetaze).
32
A doua cifră a codului defineşte subclasa, furnizând informaţii asupra tipului de grupă funcţională, respectiv asupra tipului de
legătură chimică implicată în reacţie. De exemplu, din clasa hidrolazelor fac parte subclasele esteraze (hidrolizează legătura esterică),
glicozidaze (hidrolizează legătura glicozidică), amidaze (hidrolizează legătura amidică) etc. În cazul transferazelor, a doua cifră indică
natura grupelor funcţionale transferate; la ligaze şi liaze, tipul de legături chimice care se formează şi se degradează; la oxidoreductaze
se specifică natura chimică a grupei funcţionale supusă oxidării (alcoolică, aldehidică, cetonică etc.) iar la izomeraze se indică tipul
reacţiilor de izomerizare.
Cifra a treia precizează subdiviziunile din cadrul unei subclase (de exemplu, natura unei grupe funcţionale transferate, natura
acceptorului etc.). Astfel, în subclasa esterazelor există mai multe grupe de enzime care acţionează asupra anumitor substraturi. De
exemplu: fosfolipazele acţionează numai asupra fosfolipidelor, clorofilazele numai asupra cloroglobinelor etc. În cazul
oxidoreductazelor, cifra a treia indică natura acceptorului care ia parte la reacţie (NADPH+, citocromi, oxigen molecular etc.).
Cifra a patra din cod reprezintă numărul de ordine al enzimei în subdiviziunea din interiorul subclasei. De exemplu: enzima
„ATP: D-fructozo-6-fosfotransferaza”, are cifrul 2.7.1.4. după care se identifică drept o transferază (2, clasa 2), care transferă
reziduu fosfat (cifra 7, subclasa 7), la gruparea alcoolică (cifra1, subdiviziunea 1 a subclasei 7) şi are numărul de ordine 4. Pentru
unele dintre enzime se mai păstrează denumirile vechi, conferite cu mult înainte de stabilirea regulilor referitoare la noua nomenclatură
(pepsina, tripsina, papaina, emulsina, chimozina etc.). Este prezentată în continuare, la nivelul clasificării în clase şi subclase:
Cheia codului de numerotare şi clasificare a enzimelor
1. OXIDOREDUCTAZE. 1.1. Acţionează asupra grupărilor CH-OH ale donorilor; 1.2. Acţionează asupra grupărilor
aldehidice sau cetonice ale donorilor; 1.3. Acţionează asupra grupărilor CH-CH ale donorilor; 1.4. Acţionează asupra grupărilor CH-
NH2 ale donorilor; 1.5. Acţionează asupra grupării C-NH a donorilor; 1.6. Acţionează asupra NAD+ şi NADP+ în formă redusă, ca
donori; 1.7. Acţionează asupra altor compuşi cu azot, ca donori; 1.8. Acţionează asupra grupărilor sulfurice ale donorilor; 1.9.
Acţionează asupra grupărilor hemului ca donor; 1.10. Acţionează asupra difenolilor şi substanţelor asemănătoare lor; 1.11. Acţionează
asupra H2O2 ca acceptor; 1.12. Acţionează asupra H2 ca donor; 1.13. Acţionează asupra unui singur donor cu încorporare de oxigen
(oxigenaze); 1.14. Acţionează asupra unei perechi de donori cu încorporarea oxigenului într-un singur donor (hidrolaze) .

2. TRANSFERAZE. 2.1. Transferă grupări care conţin un singur atom de carbon; 2.2. Transferă resturi aldehidice sau
cetonice; 2.3. Aciltransferaze; 2.4. Glicoziltransferaze; 2.5. Transferă grupări alchil sau înrudite; 2.6. Transferă grupări cu azot; 2.7.
Transferă grupări care conţin fosfor; 2.8. Transferă grupări care conţin sulf.

3. HIDROLAZE. 3.1. Acţionează asupra legăturilor esterice; 3.2. Acţionează asupra compuşilor glicozilici; 3.3. Acţionează
asupra legăturilor eterice (tiolice); 3.4. Acţionează asupra legăturilorilor peptidice (peptidhidrolaze); 3.5. Acţionează asupra legăturilor
C-N, altele decât cele din legăturile peptidice; 3.6. Acţionează asupra legăturii acidoanhidridice din acizi; 3.7. Acţionează asupra
legăturii C-C.; 3.8. Acţionează asupra legăturii halogenilor; 3.9. Acţionează asupra legăturii P-N.
 4. LIAZE. 4.1. C-C liaze; 4.2. C-O liaze; 4.3. C-N liaze; 4.4. C-S liaze; 4.5. C-halogen liaze.

5. IZOMERAZE. 5.1. Racemaze şi epimeraze; 5.2. Cis-trans izomeraze; 5.3. Oxidoreductaze intramoleculare; 5.4.
Transferaze intramoleculare; 5.5. Liaze intramoleculare.

6. LIGAZE (SINTETAZE). 6.1. Participă la formarea legăturilor C-O; 6.2. Participă la formarea legăturilor C-S; 6.3. Participă
la formarea legăturilor C-N; 6.4. Participă la formarea legăturilor C-C.

REPREZENTANŢI AI PRINCIPALELOR CLASE DE ENZIME

Oxidoreductazele sunt enzime care biocatalizează reacţiile de oxidoreducere din organismele vegetale şi animale. Ele au un rol
important deoarece, prin reacţiile de oxidoreducere, organismele îşi procură cea mai mare parte din energia necesară activităţilor
fiziologice. Reacţiile de oxidoreducere se realizează prin transfer de electroni şi prin transfer de atomi de hidrogen.
După mecanismul de acţiune, oxidoreductazele se clasifică în trei subgrupe: dehidrogenaze; transelectronaze; oxidaze.

Dehidrogenazele. Oxidările biologice decurg preponderent în absenţa oxigenului, fiind de fapt dehidrogenări, care au loc prin
transfer de atomi de hidrogen de pe o moleculă (care se oxidează) pe altă moleculă (care se reduce). Enzimele care catalizează
transferul atomilor de hidrogen de la un substrat la altul sunt dehidrogenazele. Coenzimele lor participă continuu la oxidări şi reduceri,
fără să se consume în timpul reacţiei. Atomii de hidrogen nu rămân legaţi în mod permanent pe molecula coenzimei, ci sunt transferaţi
printr-o nouă reacţie redox pe o altă moleculă.
După natura acceptorului de atomi hidrogen, dehidrogenazele pot fi: dehidrogenaze anaerobe și dehidrogenaze aerobe.
a)Dehidrogenazele anaerobe sunt oxidoreductaze care transportă hidrogenul în interiorul celulelor, de la un substrat donor la
altul acceptor (cu excepţia O2 atmosferic).
Coenzimele care realizează această transformare sunt codehidrazele de natură piridinnucleotidică:
• codehidraza I (Co I): NAD nicotinamidadenindinucleotida;
• codehidraza II (Co II): NADP nicotinamidadenindinucleotida fosfat.
Structura chimică a NAD. Codehidrazele piridinnucleotidice au o structură dinucleotidică. În compoziţia lor intră
nicotinamida (vitamina PP), două molecule de riboză, acid pirofosforic şi adenină.
NADP-ul are în plus faţă de NAD un rest de acid fosforic la atomul C2 al ribozei legate de adenină.
33

În condiții anaerobe, mecanismul transferului de hidrogen este următorul:

 Ambele coenzime (NAD şi NADP) se pot prezenta în două forme: o formă redusă şi o formă oxidată. Mecanismul reacţiei
de oxidoreducere implică transformarea reversibilă a structurii bazei azotate nicotinamidice (NAD, respectiv NADP) din forma
oxidată în forma redusă, prin transferul reversibil al atomilor de hidrogen, astfel:

În transportul hidrogenului, rolul principal revine nucleului piridinic. Codehidraza oxidată preia de pe substrat doi atomi de
hidrogen, pe care îi fixează unul la C4 şi unul la atomul de N1 (structură de ion cuaternar de amoniu). Se formează un produs instabil,
care prin eliminarea unui proton de la N1 se transformă în forma redusă. Deoarece formele oxidate au la atomul de azot sarcina
pozitivă, este corect să se scrie formula acestor coenzime NAD+ şi NADP+, iar pentru formele reduse NADH+H+ (nu NADH 2 şi
NADPH2). Codehidrazele I şi II pot suferi reacţii de interconversiune în prezenţa ATP-ului şi sub acţiunea fosfatazei: NAD+ + ATP
NADP+ + ADP. Exemple de enzime dehidrogenaze anaerobe care au în structură NAD+ sau NADP+: alcooldehidrogenaza (implicată
în fermentaţia alcoolică), aldehiddehidrogenaza, izocitricdehidrogenaza (implicată în ciclul Krebs), etc.

b)Dehidrogenazele aerobe sunt enzime oxidoreductaze care transportă hidrogenul de la un substrat donor la oxigenul liber
(acceptor), formând apa oxigenată, care va fi descompusă ulterior de peroxidaze sau catalaze. Coenzimele componente care realizează
acţiunea biocatalitică sunt de natură flavinnucleotidică: FMN flavinmononucleotida și FAD flavinadenindinucleotida.
Ambele coenzime au ca şi componentă principală vitamina B 2 cu structură izoaloxazinică. Componenta proteică (apoenzima)
este de obicei o albumină. Legătura dintre apoenzimă şi coenzimă se desface uşor în mediu acid şi în prezenţa sulfatului de amoniu.
Flavinmononucleotida (FMN) este formată dintr-un nucleu izoaloxazinic, din ribitol şi acid fosforic.
34

Legătura dintre FMN şi apoenzimă se poate realiza la nivelul nucleului izoloxazinic şi la nivelul acidului fosforic. Dintre
flavinenzimele mononucleotidice se pot menţiona: fermentul galben respirator, L-aminoacidoxidaza, etc.
Flavinadenindinucleotida (FAD) este formată dintr-un nucleu izoloxazinic, ribitol, acid pirofosforic şi adenină. FAD are o
structură de dinucleotidă, fiind formată prin unirea a două mononucleotide: FMA şi AMP.
 În condiţii aerobe mecanismul transferului de hidrogen este următorul:

Mecanismul transferului de atomi de hidrogen în condiţii aerobe este posibil datorită transformării reversibile a structurii
nucleului izoaloxazinic (vitamina B2) din structura FAD.
Nucleul izoaloxazinic se poate prezenta sub o formă oxidată, cu duble legături conjugate şi o formă redusă, fără legături duble
la atomii de azot N1 şi N10. Forma oxidată a flavinenzimelor este colorată, iar forma redusă este incoloră.

Dintre flavinenzimele cu FAD se pot menţiona: xantinoxidaza, D-aminoacidoxidaza, succindehidrogenaza, glucozoxidaza,

aldehidoxidaza, etc.
Glucozoxidaza acţionează asupra substratului glucoză, pe care o oxidează la acid gluconic:
R−CH=O + FAD=R−COOH + FADH + H+
FADH + H+ + O2=FAD + H2O + ½ O2
Aldehidoxidaza acţionează asupra acetaldehidei, pe care o oxidează la acid acetic:
CH3−CH=O + FAD + H2O= CH3−COOH + FADH + H+
FADH + H+ + O2=FAD + H2O + ½ O2
35
Transelectronazele sunt enzime care catalizează reacţii de oxido-reducere care decurg prin transfer de electroni de pe un donor
pe un acceptor. Dacă donorul este:
Oxigenul, enzimele sunt transelectronaze aerobe;
Nu este oxigenul, enzimele sunt transelectronaze anaerobe.
Transelectronazele sunt reprezentate prin cromoproteidele citocromi, constituiţi dintr-o parte proteică (apoenzima cu caracter
bazic) şi o coenzimă cu structură feriporfirinică (citocromul propriu-zis). Transportul de electroni se realizează prin modificarea cifrei
de oxidare a fierului:

Fierul porfirinic se leagă prin două legături coordinative de atomul de azot imidazolic al aminoacidului histidina din catena
polipeptidică a enzimei. Citocromii sunt prezenţi numai în celulele aerobe şi participă la realizarea procesului de respiraţie. Cantitatea
lor în celule depinde de capacitatea respiratorie a celulei. Se cunosc mai multe tipuri de citocromi care se deosebesc între ei prin
substituenţii nucleelor pirolice, potenţialul redox etc. Eliberarea şi transportul de electroni se realizează prin trecerea citocromului din
starea feroasă (Cit. Fe2+) în starea ferică (Cit. Fe3+), în prezenţa O2 şi a citocromoxidazei. Citocromii deţin, ca transportori de
electroni, un rol important în catena de respiraţie celulară (lanţul respirator). Ei participă, ca intermediari, la procesul de formare a
apei, produs final al metabolismului glucidic. Energia eliberată în procesele de oxidare (H - e− = H+) este stocată în moleculele de
ATP care se sintetizează. Transferul de electroni de la un tip de citocrom la altul se face în ordinea potenţialelor redox:
 În toate organismele vegetale şi animale s-au identificat citocromii a 1, a3, b, b1, b5, c1, etc. Citocromii b 3, b6, b7, f, s-au
identificat numai în plante, iar citocromii c2, c3, b4 numai în microorganisme.

Oxidazele sunt enzime oxidoreducătoare care catalizează reacţiile dintre diferite substraturi şi oxigenul molecular sau cel
peroxidic. Oxidazele se clasifică în: oxigenaze; hidroxilaze; oxidaze transportoare de electroni.
a)Oxigenazele determină combinarea directă a substratului cu oxigenul molecular. Ele catalizează reacţii de tipul:

Exemple de enzime oxigenaze: lipoxidaza, care catalizează oxidarea acizilor nesaturaţi din ţesuturilor vegetale, indoloxidaza,
triptofanoxidaza, etc.
b) Hidroxilazele (monooxigenaze) sunt enzime care catalizează oxidarea substratului cu formarea concomitentă a apei. Din
oxigenul molecular, un atom va servi la oxidarea substratului iar celălalt la formarea apei:

Reacţiile au loc în prezenţa unui donor de hidrogen (AH2) care poate fi: NADH + H+, NADPH + H+, FADH2, etc. Cele mai
importante dintre enzimele hidroxilaze sunt: fenilalaninhidroxilaza, lizinhidroxilaza, steroidhidroxilaza, etc.
c) Oxidazele transportoare de electroni conţin în moleculă ioni metalici (Cu, Fe) şi catalizează reacţia de oxidare a
substratului cu ajutorul oxigenului atomic foarte reactiv. Enzimele care conţin atomi de cupru se numesc cuproxidaze, cele care conţin
atomi de fier se numesc feroxidaze. Dintre cuproxidaze fac parte fenolazele (fenoloxidaze, răspândite în regnul vegetal), enzime care
catalizează oxidarea fenolilor la chinone, ascorbicoxidaza, care catalizează oxidarea acidului ascorbic la acid dehidroascorbic,
tirozinaza etc. Dintre feroxidaze, cele mai importante sunt peroxidazele şi catalazele. Peroxidazele descompun apa oxigenată numai în
prezenţa unui acceptor de oxigen sau a unui donor de hidrogen:

Peroxidazele catalizează şi reacţii de polimerizare, cum ar fi, formarea melaninei şi a ligninei. Ele sunt răspândite preponderent
în plante, în organite denumite peroxizomi. Catalazele descompun apa oxigenată cu degajare de oxigen:

Ca şi peroxidazele, catalazele sunt răspândite în celulele vegetale unde acţionează prin descompunerea apei oxigenate,
substanţă toxică pentru organismele vii, care se formează sub acţiunea unor flavinenzime sau a radiaţiilor. Ca donatori de atomi de
hidrogen pot funcţiona: metanolul, etanolul, fenolii, aminoacizii, etc.

Transferazele sunt enzime care biocatalizează reacţiile de transfer de atomi sau grupe de atomi de la o moleculă donor la una
acceptor. Coenzimele care realizează acţiunea catalitică a transferazelor sunt foarte diferite din punct de vedere chimic, iar energia de
legătură a grupării transferate este păstrată. În funcţie de natura grupării transferate deosebim următoarele tipuri de transferaze:
• metiltransferaze (transmetilaze), enzime care transferă grupe metil (-CH3);
• transaminaze, care transferă grupa amino (-NH2);
• transfosfataze, care transferă resturi de acid fosforic (-H2PO3);
• transaldolaze, transferă grupe carbonil aldehidice (RCH=O);
• transcetolaze, transferă grupe carbonil cetonice (R2C=O);
• transacilaze, transferă grupe acil (R-C=O), etc.
Dintre substanţele donatoare de grupe metil se pot menţiona: colina, diferite betaine, nicotina, etc. Aceste substanţe donatoare
au, în general, grupa metil legată de un atom de azot sau de sulf. Dintre acceptorii de grupări metilice fac parte: colamina, cisteina,
nicotinamida, glicina. Dintre coenzimele transaminazelor importanţă deosebită au piridoxalfosfatul şi piridoxaminfosfatul.
36

Transferul diferiţilor radicali acil (proveniţi din acizi organici) este catalizat de coenzima A (HS~CoA), care participă la
numeroase procese biochimice. Coenzima A este un precursor important în biosinteza colesterolului, a acizilor graşi, de care se leagă
printr-o legătură macroergică (~). Partea activă a coenzimei A este gruparea tiolică (-SH) din cisteamină, de aceea coenzima se notează
prescurtat HSCoA. Formarea acil-CoA din acizii organici, se realizează cu consum de energie şi decurge în prezenţa ATP-ului şi a
enzimelor tiokinaze:

Coenzima A este formată din adenină, riboză fosforilată, acid pirofosforic, acid pantotenic şi cisteamină. Structura chimică a
coenzimei A este:
 Legătura dintre coenzima A şi radicalul acil este o legătură macroergică, care eliberează la hidroliză 8 Kcal/mol. Coenzima A şi
acetilcoenzima A (CH3-CO~SCoA) apar frecvent, în organismele vii, la încrucişarea unor căi biochimice, contribuind la stabilirea
unor corelaţii metabolice între glucide şi lipide. Este un precursor important în biosinteza acizilor graşi, a fitolului (component al
clorofilei), în biodegradarea aerobă a glucidelor, etc.
Transfosfatazele (fosfotransferaze) sunt enzime care catalizează transferul de radicali fosfat -H2PO3 de pe un donor pe un
acceptor, fără formare de acid fosforic liber. Transfosfatazele poartă denumiri în funcţie de natura donorului şi a acceptorului:
- fosfomutaze (transfosfataze), dacă transferul grupei fosfat se produce în aceeaşi moleculă, de la o poziţie la alta:

- fosfokinaza catalizează transferul restului de acid fosforic sau pirofosforic de pe ATP pe un acceptor A, conform reacţiei:

37
Transglicozidazele catalizează biosinteza şi biodegradarea oligoglucidelor, poliglucidelor şi a unor glicozide, reacţii care
decurg cu transfer de radicali glicozil.
Nucleozidfosforilazele catalizează reacţiile reversibile de biosinteză, respectiv biodegradare a nucleozidelor prin transferul
bazelor purinice pe riboză sau deoxiriboză.
Nucleotidfosforilazele catalizează reacţiile de biosinteză şi biodegradare a nucleotidelor.
Polizaharidfosforilazele catalizează reacţiile de transfer de resturi glicozil de pe un ester fosforic pe o poliglucidă acceptoare,
cu formarea unei poliglucide superioare.
Hidrolazele sunt enzime care catalizează scindarea legăturilor chimice din compuşii biochimici cu implicarea ionilor apei.
Hidrolazele au un rol important în procesul de germinare a seminţelor şi în procesul de digestie. Ele determină hidroliza unor substanţe
compuse care conţin în moleculă legături covalente: C-O, C-N, C-S, C-C, P-N etc. În general, reacţiile de hidroliză sunt reversibile,
însoţite de variaţii de energie, mai ales în cazul hidrolizei tioesterilor cu coenzima A. Unele dintre cele mai importante hidrolaze sunt:
C-O hidrolazele (esteraze şi glicozidaze); C-N hidrolazele (amidaze şi peptidaze).
a)Esterazele sunt enzime care scindează legături esterice şi anume:
Fosfoesteraze, care catalizează scindarea hidrolitică a monoesterilor şi diesterilor acidului fosforic cu formarea acidului
ortofosforic şi a unui alcool:
 Fosfodiesterazele scindează hidrolitic legătura fosfodiesterică dintre nucleotide.
Din clasa esterazelor fac parte şi lipazele, lecitinazele, colesterolesterazele, clorofilazele, pectinazele, sulfatazele, etc.
Carboxilesterazele scindează legăturile din esterii acizilor carboxilici:

Din această subclasă a hidrolazelor fac parte: - lipazele (glicerolesterhidrolazele), care catalizează hidroliza gliceridelor cu
formare de glicerol şi acizi graşi superiori; - fosfolipazele, care eliberează acizii graşi superiori din α- şi ß-glicerofosfatide; -
tioesterazele, enzime care catalizează scindarea moleculelor tioesterilor.

De exemplu, acil-SCo A hidrolazele scindează legătura tioesterică din acil-coenzima A:

b) Glicozidazele (carbohidrazele) sunt hidrolaze care catalizează scindarea legăturilor glicozidice din oligo- şi poliglucide,
conform reacţiei generale:

Glicozidazele prezintă specificitate faţă de: tipul de glucid (glicozidaze, galactozidaze etc.), natura legăturii (α-sau β-
glicozidică), tipul de stereoizomer (D sau L). Exemple de glicozidaze:

c) Amidazele sunt hidrolaze care scindează legătura C-N din amide. De exemplu, ureeaza catalizează descompunerea ureei în
CO2 şi amoniac:

Amidazele catalizează şi transformarea amidelor în amoniac şi acizii corespunzători; de exemplu, amidaza glutaminaza
catalizează scindarea glutaminei în acid glutamic şi amoniac.

d) Peptidazele sunt hidrolaze care acţionează asupra legăturilor peptidice -CO-NH- din interiorul moleculelor peptidice sau
proteice (endopeptidaze), sau de la capetele catenelor peptidice (exopeptidaze), eliberând aminoacizii componenţi.
Endopeptidaze mai importante sunt: pepsina, tripsina, catepsina, chimozina, etc.
Exopeptidazele (enzimele care eliberează aminoacizii terminali din catena peptidelor sau proteinelor) se clasifică în:
- aminopeptidaze, sunt exopeptidaze care catalizează scindarea hidrolitică a legăturii peptidice de la extremitatea catenei care
posedă un aminoacid terminal cu grupa -NH2 liberă;
- carboxipeptidaze, sunt exopeptidaze care catalizează scindarea hidrolitică a legăturii peptidice de la extremitatea catenei care
posedă un aminoacid terminal cu grupa -COOH liberă.
38
Liazele sunt enzime care catalizează reacţiile de scindare de legături chimice şi îndepărtarea unor grupe din substrat, printr-un
mecanism care decurge fără implicarea proceselor redox sau hidrolitice. Liazele determină scindarea legăturilor C-C, C-N, C-O, C-S,
C-X, etc. Dintre liazele mai importante fac parte: decarboxilazele (C-C liaze); dehidratazele (C-O liaze); dezaminazele (C-N liaze);
desulfhidrazele (C-S liaze).
a)Decarboxilazele sunt liaze care catalizează reacţiile de decarboxilare a substraturilor cetoacizi şi aminoacizi, conform
reacţiilor:

Enzima liaza implicată în decarboxilarea aminoacizilor are drept grupare prostetică piridoxalfosfatul (derivat al vitaminei B 6),
iar liaza care catalizează decarboxilarea cetoacizilor are drept grupare prostetică tiaminpirofosfatul (derivat al vitaminei B1).
 b)Aldehidliazele catalizează scindarea legăturii C-C cu formare de produşi carbonilici. De exemplu, o enzimă implicată în
metabolismul glucidic este aldolaza (fructozo-1,6-difosfatliaza), care scindează fructozo-1,6-difosfatul în două trioze: aldehida
fosfoglicerică şi hidroxoacetonfosfatul. c) Dehidratazele catalizează scindarea legăturilor C-O cu formare de apă. Exemple de
dehidrataze sunt: aconitaza, fumaratdehidrataza care catalizează transformarea acidului malic în acid fumaric (reacţie din ciclul
Krebs de biodegradare aerobă a glucidelor):

Dehidrataza enolaza catalizează transformarea acidului 2-fosfogliceric în acid fosfoenolpiruvic.

d) Dezaminazele sunt liaze care catalizează reacţiile de dezaminare intramoleculară cu formarea acizilor nesaturaţi. De
exemplu, aspartaza, catalizează dezaminarea acidului aspartic cu formare de acid fumaric:

Izomerazele sunt enzime care catalizează reacţiile de izomerizare ale diferitelor substraturi. După natura reacţiei de
izomerizare catalizată se pot clasifica astfel: racemaze; epimeraze; izomeraze cis-trans; oxidoreductaze intramoleculare.
a)Racemazele acţionează asupra substraturilor cu un singur centru de simetrie, catalizând interconversia formelor D şi L ale
aminoacizilor, hidroxiaminoacizilor, monoglucidelor. Ex.-alaninracemaza izomerizează izomerul steric L-alanina la D-alanina:

b)Epimerazele acţionează asupra substraturilor cu mai multe centre de simetrie, catalizând reacţiile de epimerizare ale
monoglucidelor. Importanţă biologică au racemazele şi epimerazele care intervin în metabolismul glucidic. De exemplu, epimerizarea
UDP-glucozei în UDP-galactoză sub acţiunea UDP-glucozoepimerazei:

c) Izomerazele cis-trans catalizează interconversia celor doi stereoizomeri. Izomerazele cis-trans sunt larg răspândite în natură,
la procesul de interconversie participând şi glutationul. De exemplu, maleatcistransizomeraza catalizează transformarea acidului
maleic în acid fumaric:

39
d) Oxidoreductazele intramoleculare catalizează reacţiile de interconversiune a aldozelor şi cetozelor, care implică reducerea
concomitentă a grupei aldehidice la alcool primar şi oxidarea grupei alcool secundar la cetonă. De exemplu, sub acţiunea
fosfotriozizomerazei, aldehida 3-fosfoglicerică se izomerizează la hidroxoacetonfosfat:

e) Transferazele moleculare catalizează reacţiile de transfer intramolecular a unor grupe acil, fosfat, amino etc. De exemplu,
transferul grupei fosfat de la un atom de carbon al unei glucide la alt atom de carbon din molecula glucidei respective. Ligaze
Ligazele sunt enzime care catalizează formarea de legături chimice noi între două substraturi. Deoarece formarea noilor legături
se realizează cu consum de energie, aceste reacţii sunt cuplate cu hidroliza unor legături din compuşii macroergici (în special din
nucleotidele trifosforilate, ATP, UTP, CTP, GTP):
 În funcţie de tipul de legături chimice noi formate liazele pot fi: carboxilaze (C-C ligaze); aminoacilsintetaze (C-O ligaze);
aminoacidamidsintetaze (C-N ligaze); acilcoenzima A sintetaze (C-S ligaze).
a)Carboxilazele sunt enzime care catalizează fixarea CO2 pe un substrat. De exemplu: piruvatcarboxilaza catalizează
transformarea acidului piruvic în acid oxalilacetic (vezi biodegradarea aerobă a glucidelor):

Carboxilazele au ca şi coenzimă vitamina biotină şi sunt răspândite în regnul vegetal.

b)Aminoacidsintetazele catalizează activarea aminoacizilor din citoplasmă în vederea participării lor la biosinteza
proteinelor, prin intermediul tARN (vezi biosinteza proteinelor).
c)Aminoacidamidsintetazele catalizează formarea legăturilor C-N în reacţia de sinteză a amidelor unor aminoacizi. De
exemplu: asparaginsintetaza catalizează formarea asparaginei din acidul asparagic (aspartic):

d) Acil-CoA-sintetazele catalizează reacţiile de activare a acizilor graşi din metabolismul lipidic:

SISTEME MULTIENZIMATICE ȘI ENZIME ALOSTERICE

În organism, alături de enzimele bine individualizate, cu structură specifică, care prezintă specificitate de substrat şi de acţiune,
sunt prezente şi sisteme enzimatice sau complexe multienzimatice constituite din două sau mai multe enzime, care catalizează reacţii
succesive sau cuplate, a căror acţiune catalitică este interdependentă. Reacţiile succesive se pot reda prin următoarea schemă de reacţii:

d) Acil-CoA-sintetazele
catalizează reacţiile de
activare a acizilor graşi din
metabolismul
Enzimele E1, E2, E3, care acţionează asupra substraturilor A, B, C, sunt dependente funcţional, se intercondiţionează. Produsul
de reacţie obţinut prin acţiunea enzimei E1 formează substratul de acţiune pentru enzima E2, iar asupra produsului său de reacţie va
acţiona enzima E3 etc. Interdependenţa funcţională a sistemelor enzimatice se bazează pe un suport morfologic comun, respectiv,
enzimele au o distribuţie spaţială dependentă de structura organitelor celulare. Un asemenea sistem multienzimatic este cel din
mitocondrii, care catalizează reacţiile care decurg în procesul de respiraţie, sistemul format din enzimele participante la biosinteza şi
biodegradarea acizilor graşi, sistemul multienzimatic format din cinci componente: hexakinaza, izomeraza, fosfohexokinaza,
aldolaza, glicofosfodehidrogenaza, care acţionează în metabolismul glucidic, în procesul glicolizei, etc.
ENZIMELE ALOSTERICE sunt constituite din mai multe unităţi proteice, care pe lângă situsul catalitic, mai posedă şi un
situs alosteric la care se poate lega efectorul alosteric (activator sau inhibitor). Controlul alosteric al enzimelor este foarte important în
reglarea metabolismului. Prefixul alo se referă la existenţa pe moleculele enzimelor a unuia sau mai multor centrii de legătură (situs
alosteric), alţii decât cei ai situsului activ, de care se leagă efectorii alosterici, modificând structura spaţială a enzimei.
Pentru o concentraţie de substrat dată, un efector pozitiv creşte activitatea enzimatică, când se leagă la centrul alosteric, pe când
un efector negativ scade activitatea enzimatică. O enzimă poate, datorită unui efector alosteric, să se modifice atât de mult, încât să nu
mai poată cataliza o reacţie decât în prezenţa activatorului alosteric (efectul vitezei maxime).
Un exemplu îl constituie piruvatcarboxilaza care este practic inactivă în absenţa efectorului acetilcoenzima A. Se poate
concluziona că, în general, un efector alosteric stabilizează o anumită conformaţie a unei enzime (fie ea cea activă sau cea inactivă).
Inhibiţia alosterică are o importanţă fiziologică deosebită şi se desfăşoară prin mecanism de inhibiţie feed-back sau
retroinhibiţie), aflat sub control genetic. De exemplu, la biosinteza ferporfirinelor sau a colesterolului, produsul final al reacţiei
enzimatice acţionează ca inhibitor alosteric asupra produsului de la începutul lanţului de reacţii. Creşterea concentraţiei lui stopează
practic reacţia; dacă produsul este utilizat în întregime, sinteza se reia, deoarece efectul alosteric este reversibil.
 Enzimele alosterice reflectă capacitatea organismelor vii, vegetale şi animale, de a coordona activităţile lor celulare, astfel
încât să se realizează un echilibru între procesele anabolice şi catabolice esenţiale pentru viaţă.
40
C.3.3. HORMONII

Definiție, clasificare, rolul lor în organism, mod de acțiune; patologia succesivă hipo- sau hiper- secreției hormonale

Hormonul (grec. ορμόνη, - horman, hormanus - a pune în mișcare, a trezi) este o substanță biochimică care transmite
informații de la un organ sau țesut la altul, fiind secretată de glandele endocrine sau de alte țesuturi, care stimulează și coordonează
activitatea anumitor organe sau a întregului organism. Spre deosebire de sistemul nervos unde informațiile de la centru (creier sau
măduva spinării) impusurile nervoase se propagă prin prelungirile axonice sau dentritice cu o viteză mare ce durează fracțiuni de
secundă, informațiunile transmise pe cale hormonală sunt mai lente, unele ca de exemplu în cazul adrenalinei care durează secunde, pe
când în cazul celorlalți hormoni durează zile, până ce informațiile ajung la organul sau țesutul țintă.
De la această regulă fac o excepție hormonii tisulari (produși de țesuturi), hormoni ca: histamina, serotonina, sau
prostaglandinele, care sunt produși direct de parenchimul organului țintă. Hormonii au fost descoperiți pe la începutul secolului XX,
termenul de hormon a fost pentru prima oară folosit în anul 1905 de psihologul englez Ernest Starling (1866 - 1927).
Hormonii fiind substanțe care acționează pe anumite organe țintă, ce au receptori speciali în membrana celulară care leagă
moleculele hormonului respectiv, unde hormonii declanșează o serie de reacții biochmice, pătrunzând prin membrana celulară
ajungând în citoplasmă, respectiv nucleul celulei. Hormonii din organismul animal sunt produși și de glandele endocrine: hipofiză,
epifiză, tiroidă, paratiroidă, pancreas, glandele suprarenale cu corticosuprarenala și insulele Langerhans, gonadele sau glandele
genitale. Denumirea de glande endocrine sau glande cu secreție internă se datorează faptului că hormonii produși de glandele
respective se varsă direct în sânge fiind transportați pe calea sanguină la organul țintă.
Hormonii produși de plante se numesc fitohormoni (au de exemplu un nucleu format din o grupare fenolică și steroidă) și
asemănător hormonilor produși de organismul animal, acționează la distanță fiind suficient o cantitate foarte mică de ordinul
nanogramelor. Știința care se ocupă cu studiul glandelor endocrine și hormonilor se numește endocrinologie, iar medicul care lucrează
în această ramură endocrinolog.
Clasificarea hormonilor se face în funcție de raza de acțiune, solubilitate, structura chimică, locul de sinteză și în funcție de
interdependința sistem endocrin-sistem nervos
Clasificare hormonilor in functie de raza de actiune[modificare: hormoni locali (autocrini si paracrini); hormoni endocrini;
neurohormoni. Hormonii endocrini respectă definiția clasică, fiind sintetizați și secretați de celule specializate, urmând să ajungă la
celula țintă prin intermediul sistemului circulator legați de proteine transportoare, în cazul hormonilor hidrofobi, sau liberi în sânge,
în cazul hormnilor hidrofili.
Hormonii paracrini nu respectă definiția clasică dată hormonilor, fiind sintetizați de o celulă specializată, urmând să
acționeze asupra celulelor învecinate, fără a mai ajunge în torentul circulator Exemplu: somatostatina produsă de celulele D
pancreatice acționează asupra celulelor A (secretoare de glucagon) și B (secretoare de insulină), inhibându-le secreția.
Hormonii autocrini sunt sintetizați și secretați de către o celulă în spațiul extracelular, acționând ca mesager asupra aceleiași
celule. În acest caz celula țintă și celula secretoare reprezintă de fapt aceați celulă.
Neurohormonii sunt o categorie specială de substanțe chimice, produse de către celulele nervase, eliberate în sânge prin
terminațiile axonale și apoi vehiculate, prin sistemul circulator, până la nivelul celulei țintă. Prin intermediul neurohormonilor se
realizează interacțiunea dintre sistemul nervos și sistemul endocrin.

Clasificare hormonilor în funcție de solubilitate

În funcție de solubilitate hormonii se pot clasifică în: hormonii hidrosolubili (hidrofili) și hormoni liposolubili (hibrofobi).
Hormonii liposolubili necesită proteine transportoare, pentru a fi vehiculați prin sânge, până la nivelul celulei țintă, de
asemenea acești hormoni prezintă capacitatea de a traversa bistratul lipidic al membranei celulare, pătrunzând în interiorul celulei,
unde se află receprtori specifici, fie în citoplasmă, fie legați de cromatină, la nivelul nucleului.
Hormonii hidrosolubili circulă liberi prin sistemul circulator, însă nu pot traversa membrana celulară. Receptorii pentru acest
tip de hormoni se află încorporați în membrana celulară, determinând producția de mesageri secundari la nivelul spațiului
citoplasmatic, hormonul fiind considerat mesager primar.
Hormonii hidrosolubili: hormonii peptidici; hormonii proteici; hormonii derivati din aminoacizi.
Hormoni liposolubili: hormonii steroizi și hormonii tiroidieni.
Hormoni derivați din aminoacizi sunt prezentați în tabelul:
 41
TABEL cu hormoni polipeptidici, proteici si glicoproteici
 Hormonii steroizi sunt hormoni ce au ca precursor comun colesterolul: estradiolul; estrona; testosteronul; 1.25
dihidroxicolecalciferolul; cortisolul; aldosteronul.

Hormonii eicosanoizi reprezintă o serie de hormoni derivati din acidul arahidonic: prostaglandinele primare (clasice, PG);
endoperoxizi prostaglandinici (PGG2 și PGH2); prostaciclina (PGI2); tromboxani (TX); leucotrienele (LT).
42

Clasificarea hormonilor în funcție de locul de producere

Hormonii sunt secretați la nivelul întregului organism, putând fi secretați de organe specializate sau de celule individuale ce
prezinta activitate secretorie. Iată clasificarea lor în funcție de locul de producere:

Hormoni hipotalamici: hormonul eliberator al tireotropinei (TRH); hormonul eliberator al somatostatinei (GH-RIH);
hormonul eliberator al gonadotropinelor (Gn-RH); hormonul eliberator al corticotropinei (CRH); hormonul eliberator al
somatotropinei (GH-RH) și hormonul antidiuretic - vasopresina ( ADH).

Hormoni hipofizari: somatotropina, numită si hormonul de creștere (GH); corticotropina numită și hormonul
adenocorticotrop (ACTH); gonadotropine (Gn); hormonul luteinizant (LH); hormonul foliculo-stimulator (FSH); tireotropina
(TSH) și prolactina (PRL).

Hormoni gastrointestinali: gastrina; colecistokinina (CCK); secretina; polipeptidul intestinal vasoactiv (VIP); peptidul
gastic inhibitor (GIP); ghrelina; peptidul YY; parotina; sialogastrona; leptina și motilina.

Hormoni pancreatici: insulina; glucagonul; somatostatina și polipeptidul pancreatic.

Hormoni trombocitari: tromboxanul.

Hormoni limfocitari: leucotrienele.

Hormoni suprarenalieni: epinefrina (adrenalina); norepinefrina (noradrenalina); cortisolul și aldosterona.

Hormoni secretați de rinichi: renina.

 Hormoni din țesutul miocardic atrial: polipeptidul natrinuretic.

Clasificarea hormonilor dupa inderdependenta sistem endocrin cu cel nervos[modificare | modificare sursă]
Din punct de vedere al interdependenței sistemului endocrin cu cel nervos, sistemul endocrin poate fi structurat în 3 nivele
ierarhice:

Nivelul I cuprinde hormoni secretați de țesuturi ce provin embriologic din țesut nervos: hipotalamus; celule C din tiroidă;
celule secretoare de hormoni din mucoasa gastrointestinală; medulosuprarenala.

Nivelul II cuprinde hormoni ce sunt influentați în mod direct de sistemul nervos: hormonii adenohipofizari; hormonii
secretați de insulele pancreatice și hormonii parotidieni.

Nivelul III cuprinde hormonii a căror secreție este dependentă de hipofiza anterioară: hormonii elaborați în cortexul glandei
suprarenale; hormonii tiroidieni și hormonii secretați de gonade.

Hormoni de natură proteică cu secvențe specifice de aminoacizi: neuropeptide-LH/FSH, TSH, ACTH, GH; insulină;
glucagon; glicoproteine: hormonul de stimulare foliculară (FSH), hormonul lutetropic (LH); tireotropina (TSH);
adrenocorticotropina (ACTH) și MSH; hormoni de creștere GH, IGF; prolactina; vasopresina și oxitocina; bradichinina.

Derivate ale aminocizilor: tiroxina (T4); triiodtironina (T3); adrenalina; histamina; noradrenalina; dopamina; melatonina.

Izoprenderivate (ca neotenina la insecte).

Hormoni steroizi (ca cele produse de glandele suprarenale (adrenale) și glandele sexuale): aldosteronul (mineralcorticoid);
cortizol (glucocorticoid); estrogene (estradiol); gestagene (progesteron); androgene (testosteron).

Derivați ai acizilor grași: prostaglandine și leucotrine.

Serotonina (hormonul fericirii): prezentă în celulele tractului gastro-intestinal, în creier, în plachetele sanguine ale unor
mamifere, cu rol important în contracția musculaturii netede, în dilatarea capilarelor, în creșterea permeabilității vaselor mici.

Adrenalina: hormon produs de glandele suprarenale sau fabricat pe cale sintetică, utilizat ca medicament datorită proprietăților
vasoconstrictoare și stimulatoare ale mușchiului cardiac; epinefrină, suprarenină.

Fitohormoni (hormoni produși de plante): auxina; cytokinina; ethylen; acid abszisin; acid gibberellin; brassinosteroid;
acid Jasmon; acid salicilic.

43
C.4.1. METODE FIZICE UTILIZATE ÎN LABORATOR

Metodele fizice utilizate în laborator: pH-metrie, spectrofotometrie, cromatografie, electroforeză

După caracteristicile lor, metodele de analiză pot fi:

-calitative, atunci când se execută numai identificări de substanţă sau se evidenţiază însuşiri fizico-chimice ale acestora şi
-cantitative, atunci când se execută determinări evaluate prin măsurare şi exprimate în unităţi de masură.
Metodele cantitative se împart în 3 mari grupe: metode gravimetrice, volumetrice și fizico-chimice.
Metodele gravimetrice al căror principiu se bazează pe cântăriri analitice.
Metodele volumetrice se bazează pe măsurări de volume, de exemplu reacţiile de titrare.
Metodele fizico-chimice la care determinările se bazează pe evidenţierea unor însusiri fizico-chimice specifice substanţei care
se analizează, care permit evaluarea cantitativă. Aceste metode se împart în:
a)Metode optice: colorimetrice; fotometrice; spectrofotometrice; flamfotometrice; refractometrice; polarografice
b)Metode de separare- metode cromtografice
c)Metode electrochimice: electroforetice; potenţiometrice; conductometrice

METODE OPTICE
a. Metodele colorimetrice reprezintă metodele de analiză care se bazează pe compararea vizuală a intensităţii coloraţiei
soluţiilor de concentraţii diferite cu cea a unei soluţii standard. Aceste analize prezintă avantajul că necesită cantităţi mici de substanţă
şi un timp relativ redus în comparaţie cu analizele chimice.
b. Metoda fotocolorimetrică se bazează pe fenomenul efectului fotoelectric (fotoefect), adică fenomenul de desprindere a
electronilor din atomii substanţei sub influenţa fluxului luminos. Celulele fotoelectrice transformă energia luminoasă în energie
electrică. Fotocurentul care ia naştere este proporţional cu intensitatea I a radiaţiei şi se măsoară cu un galvanometru de sensibilitate
mare. Înlocuirea ochiului observatorului cu celule fotoelectrice elimină erorile subiective.
 c. Metoda spectrofotometrică se bazează pe determinarea coeficientului de extinţie a soluţiei la diferite lungimi de undă.
Pe baza raportului dintre lungimea de undă şi capacitatea de percepere a ochiului omenesc radiaţiile luminoase se împart în trei
categorii, acăror ungimi de undă corespunzătoare spectrului vizibil sunt redate în tabelul de mai jos
- radiaţii vizibile, a căror lungime de undă se situează în domeniul 400-760 nm;
- radiaţii ultraviolete, cu lungimea de undă mai mică de 40 nm;
- radiaţii infraroşii, cu lungimea de undă mai mare de 760 nm.

d. Metoda flamfotometrică (fotometria cu flacără) este una din metodele de analiză cantitativă de interes deosebit pentru
laboratoarele de biochimie. Este o metodă de analiză rapidă, precisă şi necesită o aparatură relativ simplă. Are o aplicabilitate practică
limitată îndeosebi la metalele alcaline şi alcalino-pământoase. Fotometria cu flacără se bazează pe înregistrarea spectrelor de emisie
ale diferitelor elementelor excitate în flacără cu ajutorul unei celule fotoelectrice. Fiecare element are o radiaţie specifică numită bandă
spectrală de emisie. Majoritatea atomilor posedă o bandă de emisie principală şi mai multe benzi secundare. Benzile individuale ale
diferitelor elemente se pot suprapune cum este cazul sodiului şi calciului, la aproximativ 590 nm.

e. Refractometria se bazează pe fenomenele de refracţie sau de reflecţie totală a unui fascicol de radiaţii luminoase la limita de
separaţie dintre două medii cu indici de refracţie diferiţi.

f. Polarimetria constituie o metodă analitică cu ajutorul căreia se masoară deviaţia luminii polarizate produse de substanţele
optic active şi pe această bază se determină concentraţia lor. Lumina polarizată se obţine trecând lumina naturală prin prisme speciale,
numite nicoli, care au proprietăţi birefringente. Caracteristica substanţelor optic active o constituie disimetria moleculară datorată
carbonului asimetric. Rotaţia luminii polarizate se poate face spre dreapta, caz în care unghiul de rotaţie se notează cu (+), sau spre
stânga (-).Pentru o anumită lungime de undă, unghiul de rotaţie specifică a unei substanţe aflate sub formă de soluţie, este proporţional
cu grosimea stratului traversat şi cu concentraţia ei. Constanta de proporţionalitate specifică fiecărei substanţe se numeşte ―unghi de
rotaţie specifică‖ şi se notează cu (α)D20, unde 20 reprezintă temperatura la care se face citirea, iar D, linia sodiului (ca sursă de
lumină, aparatele sunt echipate cu lămpi de sodiu). În practică, polarimetria se foloseşte pentru determinarea concentraţiei unor glucide
cu ajutorul aparatelor numite polarimetre. Fiecare substanţă optic activă are un unghi specific de rotaţie, în condiţii determinate de
lucru. În tabelul următor sunt trecute valorile unghiului de rotaţie specifică a unor glucide de importanţă biologică.

44

METODELE DE SEPARARE-METODE CROMATOGRAFICE

Permit separarea substanţelor dintr-un amestec pe baza capacităţii de distribuţie între o fază staţionară şi una mobilă având ca
urmare deplasarea cu viteză diferită a componentelor purtate de faza mobilă de-a lungul fazei staţionare.
Metodele cromatografice se pot clasifica după starea de agregare a fazei staţionare şi mobile şi după fenomenul de absorbţie
sau de repartiţie între două faze nemiscibile în: cromatografie pe hârtie; cromatografie în strat subţire; cromatografie pe coloană
de sephadex; cromatografie în fază gazoasă și lichid cromatografia.

a)CROMATOGRAFIA PE HÂRTIE are loc o repartiţie a substanţelor ce se separă între stratul de lichid polar (apă) aderent
de hârtie şi faza mobilă (organică), nemiscibilă cu apa. Deci, este o cromatografie de repartiţie de tip lichid-lichid. Ca suport se
utilizează hârtia cromatografică Whatman, Schleicher-Schűll, etc. Pentru aplicare se pot folosi siringi, micropipete, pipete Pasteur.
Developarea se face în aparate speciale de sticlă, care să asigure o atmosferă închisă. Soluţiile developante sunt specifice
substanţelor ce se cercetează. După developare şi uscare la aer a cromatogramelor, acestea se pulverizează uniform cu o soluţie
revelatoare cu compoziţie specifică substanţelor ce se cercetează. Se usucă din nou la aer, apoi se expun la etuvă, la temperatura de 90-
100ºC pentru evidenţierea spoturilor. Pentru identificare se pot folosi 2 procedee: prin comparare cu standardele de referinţă
preparate din substanţe cunoscute, respectiv cu ajutorul factorului de retenţie numit Rf, care se defineşte ca fiind raportul dintre
distanţa parcursă de substanţa separată prin cromatografie şi distanţa parcursă de solvent. Deci, pentru calcularea Rf-ului se măsoară
pe de o parte distanţa de la punctul de start până la linia de migrare a solventului (L), iar pe de de altă parte distanţa de la punctul de
start până la centrul geometric al spotului substanţei respective (l). Rf=l / L.
Valoarea Rf-ului este totdeauna subunitară şi în aceleaşi condiţii de lucru fiecare substanţă are un Rf cu valoare absolut
specifică. Pentru evaluarea cantitativă, fiecare spot identificat se decupează, eluează şi se supune determinării fotometrice faţă de un
standard de referinţă cu concentraţie cunoscută. În biochimie, cromatografia pe hârtie are multiple domenii de aplicare, dar se foloseşte
în special pentru separarea, identificarea şi determinarea aminoacizilor şi a substanţelor glucidice.

b)CROMATOGRAFIA ÎN STRAT SUBȚIRE

Cromatografia în strat subţire este asemănătoare cromatografiei pe hârtie, cu deosebirea că în locul hârtiei se folosesc plăci de
sticlă acoperite cu un strat adsorbant, uniform distribuit, de grosime prestabilită, din silicagel sau alt material asemănător. Prezintă
avantajul unei mai bune separări a compuşilor din amestec şi a unei foarte bune reproductibilităţi. Metoda poate fi utilizată şi în cazul
unor substanţe developante care ar ataca hârtia cromatografică.

c)CROMATOGRAFIA PE COLOANĂ DE SEPHADEX

Cromatografia pe coloană de sephadex. Principiul este asemănător cu al cromatografiei pe hârtie sau în strat subţire cu
deosebirea că suportul şi faza staţionară sunt introduse într-o coloană cilindrică de sticlă. Substanţele din amestec sunt purtate de faza
mobilă de-a lungul fazei staţionare, distribuindu-se în mod specific, în funcţie de capacitatea lor de migrare, în acest fel realizându-se
separarea lor. Sephadex-ul este o substanţă hidrofilă de tipul dextran-ului, care are proprietatea de a se îmbiba foarte repede cu apă,
formând geluri poroase. Aceste geluri sunt formate din macromolecule filiforme, legate între ele încrucişat, formând o reţea
tridimensională care se comportă ca o adevărată ―sită moleculară‖. Efectul acestei site este acela că modelează viteza de parcurgere a
ei de către substanţe în funcţie de masa lor moleculară. Metoda se foloseşte pentru separarea diferitelor fracţiuni proteice, inclusiv
pentru separarea şi purificarea enzimelor, acizilor nucleici, polipeptidelor, aminoacizilor, precum şi a unor polizaharide.

d)CROMATOGRAFIA ÎN FAZĂ GAZOASĂ

Cromatografia în fază gazoasă reprezintă una din cele mai perfecţionate tehnici cromatografice cunoscute până în prezent, cu
ajutorul căreia se determină substanţele dintr-un amestec, în domeniu nanogramelor. Faza mobilă este alcătuită dintr-un ―gaz
purtător‖, iar faza staţionară este formată din substanţe specifice care sunt lichide la temperatură înaltă şi care sunt fixate de un suport
inert pulverulent. Complexul de substanţe care alcătuiesc faza staţionară sunt introduse într-o coloană lungă şi îngustă, din sticlă,
alcătuind aşa-numita umplutură de coloană. Extractul din proba de cercetat purificat printr-o tehnică specială se injectează în partea
superioară a coloanei de unde este preluat de gazul purtător şi vehiculat de-a lungul fazei staţionare. In funcţie de structura lor chimică
componentele amestecului străbat coloana cu viteze diferite, deci, se separă unele de altele. La extremitatea opusă a coloanei există un
sistem de detecţie care semnalizează ieşirea din coloană a fiecărui element. Intensitatea semnalelor emise este proporţională cu
concentraţia fiecărei substanţe, ceea ce permite evaluarea cantitativă. Semnalele transmise de detector sunt amplificate, apoi se
înregistrează grafic sub forma de ―picuri‖ a căror înalţime sau arie e proporţională cu concentraţia. Identificarea şi evaluarea
cantitativă se fac cu ajutorul standardelor de referinţă cu concentraţie cunoscută.

45
d)CROMATOGRAFIA DE LICHIDE DE ÎNALTĂ PERFORMANȚĂ
Cromatografie de lichide de înaltă performanţă se bazează pe acelaşi principiu ca şi celelalte metode cromatografice şi anume
repartizarea diferită a componentelor unui amestec de substanţe între o fază staţionară şi o fază mobilă. Deosebirea majoră între
această metodă şi cromatografia de gaz este aceea că faza mobilă este lichidă şi nu gazoasă. În plus, faza mobilă nu are un simplu rol
de cărăuş ci participă activ la procesul de separare datorită unor interacţiuni complexe.

METODE ELECTROCHIMICE

a)ELECTROFOREZA
Electroforeza este tehnica analitică ce are la bază capacitatea particolelor încărcate electric dintr-o soluţie coloidală de a migra
spre polul (+) sau (-) atunci când prin mediul respectiv trece un curent electric. Mai exact, dacă într-un mediu se găsesc particole
încărcate electric, pozitiv sau negativ, şi dacă în mediul respectiv se creează un câmp electric între doi electrozi sub tensiune, atunci
particolele migrează către electrodul de semn contrar. Viteza de migrare e condiţionată de mai mulţi factori, dar în primul rând de
mărimea încărcăturii electrice a fiecărei particole. În aceleaşi condiţii de lucru (pH, temperatură, intensitatea câmpului electric, natura
suportului) viteza de migrare a substanţelor dintr-un amestec e diferită în funcţie de natura fiecărei substanţe. În practica de laborator,
electroforeza se utilizează în special pentru separarea fracţiunilor proteice din lichidele biologice sau din extractele de ţesuturi, ulterior
fiind posibilă identificarea şi evaluarea lor cantitativă.

b)METODE POTENȚIOMETRICE
Metodele potenţiometrice se bazează pe determinarea concentraţiei ionilor din soluţie măsurând valoarea sau variaţia
potenţialului unui electrod indicator. Aceste metode pot fi: directe (pH-metria) și indirecte (titrări potenţiometrice)
pH-ul se defineşte ca fiind logaritmul cu semn schimbat al concentraţiei ionilor de hidrogen dintr-o soluţie. Se exprimă prin
valori cuprinse între 1-14. Valoarea 7 corespunde mediului neutru, valorile mai mici decât 7 corespund mediului acid, iar valorile
mai mari decât 7 corespund mediului bazic (alcalin). pH-ul are o importanta deosebita in desfasurarea reactiilor biochimice din
organism. În mediul biologic, valoarea constantă a pH este 7.2-7.4.
Determinarea pH-ului se poate face prin metoda cu hârtie indicator, metoda cu soluţie indicatoare, dar pentru determinarea
exactă a pH-ului se foloseşte metoda potenţiometrică, numită pH-metria. Principiul metodei constă în măsurarea diferenţei de
potenţial electric între un electrod de referinţă şi un electrod de măsurare introduşi în soluţia de cercetat şi exprimarea acesteia sub
formă de unităţi de pH. Aparatele folosite se numesc pH-metre. Pentru etalonarea lor se folosesc soluţii tampon. Acetea sunt formate
din soluţii în care solvatul este alcătuit din două sau mai multe substanţe chimice, care prin particularitătile lor se opun la schimbarea
pH-ului atunci când variază concentraţia ionilor de hidrogen. Exemple de sisteme tampon:
-Sistemul tampon constituit dintr-un acid slab şi sarea lui cu o bază tare- acid acetic, acetat de sodiu;
-Sistem tampon constituit dintr-o bază slabă şi sarea ei cu un acid tare- hidroxid de amoniu, clorură de amoniu.
Sistemele tampon îndeplinesc un rol biochimic esenţial în organism pentru că ele asigură menţinerea pH-ului în limite
fiziologice specifice vieţii.

c)CONDUCTOMETRIA
Conductometria cuprinde metode de analiză bazate pe determinarea conductibilităţii soluţiilor.
Conductibilitatea soluţiilor de electroliţi se datorează deplasării sarcinilor electrice (ionilor) sub influenţa unui gradient de
potenţial realizat cu ajutorul a doi electrozi. Există o dependenţă lineară între concentraţia unui ion din soluţie şi contribuţia acestui
ion la conductibilitatea totală a soluţiei.

46
C.4.2. DETERMINAREA PRINCIPALELOR CONSTANTE BIOLOGICE

DETERMINAREA VSH-ului

VSH reprezintă prescurtarea de la viteza de sedimentare a hematiilor, fiind o analiză nespecifică. Sedimentarea hematiilor
apare atunci când eritrocitele agregă sub forma unei coloane. În mod normal hematiile dintr-o probă de sânge sedimentează lent
datorită încărcăturii de suprafaţă negative a acestora, care face ca celulele adiacente să se respingă când distanţa intercelulară scade sub
un nivel minim. În anumite afecţiuni care determină creşterea proteinelor de fază acută (α-globuline, fibrinogen) sau
imunoglobulinelor, proteinele plasmatice se ataşează pe suprafaţa hematiilor şi reduc potenţialul de suprafaţă determinând agregarea
hematiilor şi creşterea sedimentării acestora. VSH-ul reprezintă rata la care sedimentează hematiile dintr-o probă de sânge anticoagulat
într-o oră. Cu cât hematiile sedimentează mai repede, cu atât VSH-ul este mai mare, fiind un indicator de răspuns de fază acută.
O creştere a VSH-ului apare la cel puţin 24 ore după iniţierea răspunsului inflamator, iar după încheierea răspunsului de fază
acută scade cu un timp de înjumătăţire de 96-144 ore. în comparaţie cu CRP şi amiloidul A seric, VSH-ul este crescut şi în situaţiile în
care se produce creşterea concentraţiei imunoglobulinelor, complexelor imune şi altor proteine.
Indicaţii: test screening în suspiciunea de reacţii inflamatorii, infecţii, boli autoimune, discrazii plasmocitare; monitorizarea
evoluţiei şi tratamentului în anumite boli: arterită temporală, polimialgie reumatică, artrită reumatoidă, reumatism articular acut, lupus
eritematos sistemic, boala Hodgkin, tuberculoză, endocardită bacteriană; diagnosticul arteritei temporale, polimialgiei reumatice.
VSH-ul nu este un test diagnostic pentru o anumită boală şi nu trebuie utilizat pentru screening-ul pacienţilor asimptomatici.
Pregătire pacient- à jeun/postprandial; o masă lipidică poate determina alterări plasmatice1; Specimen recoltat- sânge venos.
Recipient de recoltare-vacutainer cu citrat de sodiu 3.8% tamponat sau vacutainer cu EDTA K3 (pentru metoda
microfotometrică capilară); Cantitate recoltată- cât permite vacuumul; Cauze de respingere a probei-cantitate insuficientă, specimen
coagulat, specimen hemolizat; Stabilitate probă-2 ore la temperatura camerei (18-26°C); testul ar trebui efectuat la cel mult 2 ore după
recoltare. Dacă este ratată citirea la 1 oră, sângele nu poate fi remixat şi refolosit pentru VSH. Testul trebuie efectuat la temperatura
camerei; 12 ore la 2-8°C; dacă sângele a fost refrigerat, trebuie reechilibrat la temperatura camerei înaintea efectuării testului; 24 ore la
4-8° C, pentru probele recoltate pe K3 EDTA; sângele refrigerat, trebuie reechilibrat la temperatura camerei înaintea efectuării testului.
Metode: 1) metoda manuală Westergren: se aşează tubul în poziţie verticală într-un suport gradat milimetric şi se citeşte
nivelul de sedimentare a hematiilor în mm după 1 ora; în unele teste este citit rezultatul şi după un interval de 2 ore, dar acesta nu
furnizează informaţii suplimentare; 2) metoda automată de citire VSH (cu ajutorul unui sistem de raze infraroşii); 3) metoda
microfotometrică capilară: măsoară capacitatea de agregare a eritrocitelor (prima etapă a sedimentării) în prezenţa aglomerinelor, la
37°C. Valori de referinţă:
Bărbaţi: Femei:
<50 ani: <15 mm/h <50 ani: <20 mm/h
50-85 ani: <20 mm/h 50-85 ani: < 30 mm/h
>85 ani: <30 mm/h >85 ani: <42 mm/h
Copii (0-18 ani): <10 mm/h
Sarcină (săptămânile 1-20): 18-48 mm/h Sarcină (săptămânile 21-40): 30-70 mm/h
Semnificaţie clinică
1. VSH crescut: boli de colagen; este cel mai util test pentru diagnosticul şi monitorizarea arteritei temporale, artritei
reumatoide şi polimialgiei reumatice; infecţii, pneumonii, sifilis, tuberculoză, endocardită bacteriană subacută; boli inflamatorii:
boala inflamatorie pelvină acută, guta, artrita, nefrita, nefroza; boli neoplazice; creşterea imunoglobulinelor serice, mielom
multiplu, macroglobulinemie Waldenström; intoxicaţii acute cu metale grele; distrucţii tisulare/celulare, infarct miocardic acut,
postoperator (valorile crescute se pot menţine până la 1 lună); toxemie, hipotiroidism, hipertiroidism; anemia acută sau din bolile
cronice. Atenție: un VSH moderat crescut trebuie întotdeauna investigat !.
2. VSH normal: policitemie vera; anemie feriprivă; infecţii virale necomplicate, mononucleoza infecţioasă; insuficienţa
cardiacă congestivă, boala renală activă cu insuficienţă cardiacă; alergie acută; ulcer peptic.
Atenție: un VSH normal nu exclude o boală organică non-inflamatorie, disfuncţie de organ/neoplazie !.
3. Valori critice-creşteri extreme ale VSH apar în limfoame, carcinoame maligne de colon/sân, mielom multiplu şi artrita
reumatoidă. VSH >100 mm/h apare în: metastaze, boli renale (în special cele cu azotemie), infecţii severe (osteomielită,
endocardită bacteriană subacută), polimialgie reumatică. Limite şi interferenţe
1. Variaţii fiziologice: menstruaţia, VSH-ul creşte în timpul ciclului menstrual, atingând nivelul maxim în faza premenstruală
şi scăzând în timpul menstruaţiei1; sarcina-VSH-ul creşte, începând cu a 4-a săptămână de sarcină până în a 3-a săptămână
postpartum şi atinge un nivel maxim de până la 45 mm/h în prima săptămână postpartum1; nou-născuţi-VSH-ul este scăzut datorită
hematocritului crescut şi nivelului scăzut de fibrinogen1; femei vârstnice (70-89 ani) pot avea un VSH f. mare (până la 60 mm/h)1.
2. Factori care determină VSH crescut: sânge refrigerat; anemia: datorită numărului scăzut de eritrocite; în anemia feriprivă
creşterea VSH nu corespunde numărului de eritrocite deoarece microcitoza concomitentă încetineşte sedimentarea hematiilor;
macrocitoza; medicamente: contraceptive orale, dextrani (datorită absorbţiei pe suprafaţa eritrocitelor), anticonvulsivante, aspirina,
carbamazepina, cefalotin, ciclosporina A, dexametazona, etretinat, fluvastatin, hidralazina, indometacin, isotretinoin, lomefloxacin,
metisergid, misoprostol, ofloxacin, procainamida, propafenona, quinina, sulfametoxazol, zolpidem1;2.
3. Factori care scad VSH-ul: temperaturi >20-24°C; hiperglicemia; hiperlipoproteinemia (în special chilomicronii);
hipofibrinogenemia; policitemia; hiperleucocitoza; prezenţa de eritrocite anormale: microcite, drepanocite, echinocite, poichilocite,
stomatocite, acantocite, sferocite (prin scăderea suprafeţei necesare pentru agregarea hematiilor); cașexia; medicamente: aspirina, aur,
corticotropin, ciclofosfamida, glucocorticoizi, hidroxiclorochina, metotrexat, antiinflamatorii nesteroidiene, penicilamina, sulfasalzina,
tamoxifen, trimetoprim.
47
TIMPUL DE COAGULARE

Testele de coagulare sunt analize de sânge care măsoară timpul necesar sângelui unui individ de a coagula în condiții
standard. Testele de coagulare măsoară cât de bine și cât de repede/lent coagulează sângele unei persoane. Astfel, testele care
evaluează procesul coagulării permit:
-Aprecierea stării sistemului vascular din perspectiva coagulării înaintea unei intervenții chirugicale, în vederea aprecierii
tendinței la sângerare intraoperator și post operator.
-Conturarea unui diagnostic de boală, în cazul bolilor de sânge (considerate în general teste screening în depistarea acestor boli)
-Monitorizarea tratamentului anticoagulant (acele medicamente care scad capacitatea sângelui de a coagula).
Există mai multe tipuri de teste de coagulare. Unele sunt globale (generale), indicând doar dacă procesul de coagulare al unei
persoane este în limite normale sau nu. Alte teste sunt diferențiate (specifice), indicând care dintre factorii coagulării este afectat.
Alte teste pot oferi o imagine a cât de bine poate organismul distruge cheagurile de fibrină, odată ce nu mai este nevoie de ele
(fibrinoliză). Vom trece în revistă câteva dintre aceste teste de coagulare, lista fiind mult mai mare.

TESTELE GENERALE sunt simplii indicatori ai abilității sângelui de a coagula. Nu pot determina natura exactă a tulburării
de coagulare, dar unele teste pot indica dacă tulburarea respectivă de coagulare se datorează unui factor intrinsec (intern) sau
extrinsec (extern organismului). Se pot utiliza în screeningul (depistarea) afecțiunilor de sânge și penru monitorizarea tratamentului
anticoagulant. Cele mai comune teste sunt:
Numărătoarea trombocitară
Trombocitele (plachetele sanguine) sunt fragmente de citoplasmă, provenite din megacariocite, celule din măduva
hematogenă (care produce celule ale sângelui). Au o formă discoidă și un rol esențial în procesul de coagulare, prin constituirea inițială
a unui cheag temporar. Acesta se realizează prin atașarea trombocitelor la peretele vascular lezat și între ele. Ulterior, prin aderarea
trombocitelor la cheagul de fibrină, format ca urmare a desfășurării întregii cascade a coagulării, se constituie cheagul stabil.
 Fiecare laborator poate avea valori de referință proprii, însă în general valorile normale sunt considerate între 150.000 și
300.000 trombocite/cm3 de sânge.
Un număr mic de trombocite (trombocitopenie) poate apărea în următoarele afecțiuni: limfoame; lupus eritematos; diferite
infecții virale; SIDA; anemie aplastică; leucemie. Un număr mic de trombocite poate fi secundar unui tratament cu aspirină,
clopidogrel, chinină sau alte antiinflamatoare nesteroidiene.
Un număr crescut de trombocite (trombocitoza) apare în sindroamele mieloproliferative.

Timpul de protrombină (timpul Quick), INR

Se folosește în supravegherea tratamentului anticoagulant la pacienții care urmează acest tip de tratament (de exemplu
warfarină, un anticoagulant puternic, sau acenocumarol: Trombosrtop 2 mg, Sintrom 4 mg). Datorită variabilității care există de la
un laborator la altul și a diferențelor dintre agenții anticoagulanți folosiți de diferite laboratoare, rezultatele se exprimă în mod frecvent
sub forma unui raport numit INR (International Normalized Ratio). Această măsură a fost luată de Organizatia Mondială a Sănătății
astfel încât medicii să poată compara mult mai ușor și rapid rezultatele provenite de la laboratoare diferite.
INR reprezintă raportul dintre timpul de protrombină al pacientului și valoarea de control a laboratorului.
Protrombina este o substanță proteică (factorul II) ce trebuie convertită la trombină pentru a putea fi eficace în formarea
cheagului de fibrină. Perioada necesară formării cheagului de fibrină se numește timp de protrombină (Quick), iar valorile normale
sunt cuprinse între 11-13 secunde. Un timp de protrombină mai mare cu 3 secunde decât valoarea de referință a laboratorului și un
INR peste 1,5 sunt valori considerate anormale și necesită evaluări suplimentare.
Testul explorează calea extrinsecă și comună a coagulării (factorii V, VII, X, protrombina și fibrinogenul). Un timp anormal,
mult prelungit poate indica un deficit de vitamină K, boli severe hepatice sau boli de sânge cu deficit de factori de coagulare.

APTT (Timpul de tromboplastină parțial activat) evaluează calea intrinsecă de coagulare. Măsoara timpul necesar formării
cheagului de fibrină, după ce un reagent în care se găsesc un activator prin contact al căii-cefalină și o emulsie de fosfolipide, substitut
pentru plachetele sanguine se pun în contact cu plasma pacientului, săracă în trombocite (acestea se înlătură).
Termenul de parțial se referă la faptul că substituenții trombocitari (emulsia de fosfolipide) nu pot activa calea extrinsecă a
coagulării. Valori normale: 25- 36 secunde. Se folosește pentru monitorizarea terapiei cu anticoagulante (heparină, acenocumarol).
Astfel, în acest caz este de dorit o valoare de 1,5- 2,5 ori mai mare, pentru ca terapia sa fie considerată eficientă. Se folosește de
asemenea în screeningul (depistarea) deficitelor dobândite sau transmise ereditar, ale factorilor de coagulare implicați în calea
intrinsecă și comună a coagulării (toti, cu exceptia factorilor VII și XIII). Pentru screeningul anumitor boli de sânge, rezultatul acestei
analize se evaluează împreună cu timpul de protrombină.

Timpul de sângerare. Indicator al integrității funcției trombocitare. Există 4 metode pri care acesta se evaluează, printre care
metodele Duke și Ivy. Se practică o incizie minusculă la nivelul pielii (lobului urechii cel mai adesea) și se măsoara timpul scurs între
acest moment și oprirea completă a sângerării. În funcție de metode, acest timp de referință (considerat normal) este diferit (2-3 minute
pentru metoda Duke, 1- 9 minute pentru metoda Ivy)

Agregarea trombocitară. Trombocitele sunt cele mai mici celule sanguine. Când un vas este lezat, plachetele sanguine se
aglomerează și formează agregate, care aderă între ele și de peretele vasului de sânge lezat.

Testul de agregare plachetară măsoară gradul în care trombocitele din proba de sânge prelevată se algomerează, pentru a
forma agregate, după adaosul unei substanțe care stimulează acest proces (colagen, ADP-adenozin bifosfat).
48
Timpul de trombină (plasmatică) măsoara viteza fibrinoformării (formării cheagului de fibrină). Măsurarea conversiei
fibrinogenului la fibrină permite o evaluare rapidă a cantității de fibrinogen existentă în sânge.
Trombina este substanța care determină activarea fibrinogenului în fibrină. Valori normale: 10-15 secunde. Un rezultat
anormal (prelungit) determină efectuarea unor teste suplimentare, mai specifice, de evaluare diferențiată a factorilor de coagulare.
Fibrinogenul plasmatic măsoară direct nivelul fibrinogenului în sânge. Valori normale: 200-400 mg/dl pentru un adult și 125-
300 mg/dl pentru un nou-născut. Valori scăzute se întâlnesc în boli hepatice, boli pulmonare, cancer de prostată, afecțiuni ale măduvei
osoase, boli de sânge, coagularea diseminată intravascular. De asemenea, valori scăzute pot apărea în traumatisme și complicații
obstreticale sau posttransfuzional. Valori crescute se întâlnesc în fazele acute ale infecțiilor.
Se mai pot determina în cadrul testelor generale și timpul Howell (sau timpul de recalcifiere al plasmei oxalate, cu valori
normale de 60-120 de secunde), toleranța la heparină, timpul de consum al protrombinei (valori normale > 45 de secunde), timpul
total de coagulare (diferite metode, cu diferite valori de referință).

TESTELE DIFERENȚIATE determină cu exactitate factorul de coagulare implicat în afecțiunea respectivă, în general boli
de sânge. De obiceil, în bolile de sânge există un deficit al unui anumit factor al coagulării. De cele mai multe ori bolile acestea se
transmit ereditar, însă uneori ele pot fi si rezultatul unei alte afecțiuni
Explorarea diferențiată a factorilor de coagulare
Procedura diferă în funcție de factorul de coagulare evaluat, principiul este însă același: plasma pacientului este diluată și apoi
amestecată cu o altă mostră de plasmă, în care factorul de coagulare testat de fapt nu este prezent. Rezultatele testelor de coagulare
globale, precum timpul de protrombină și APTT-ul sunt orientative în determinarea factorilor de coagulare de testat.
Când și timpul de protrombină și APTT-ul sunt anormale, în sensul prelungirii lor, atunci factorii de coagulare care se vor căuta
vor aparține căii extrinseci de coagulare, incluzând și F II, F V sau F X. Când timpul de protrombină este normal, dar APTT-ul este
prelungit, atunci factorii de coagulare aparținând căii intrinseci se vor determina: F VIII, F IX, F XI sau F XII.
 Timpul de generare al tromboplastinei permite tipizarea hemofiliilor, folosindu-se pentru diferențierea tulburărilor de
coagulare produse de deficitul de F VIII (hemofilia tip A) sau deficitul de F IX (hemofilia tip B).
Fibrinopeptidul A este o substanță eliberată în cadrul procesului de coagulare Este un indicator al severității coagulării
diseminate intravascular, o afecțiune gravă, în care proprietățile pro-coagulante și fibrinolitice sunt activate în întregul organism,
manifestându-se nu doar la nivelul unei leziuni. De asemenea, se poate folosi și ca indicator al severității în leucemie, celulită sau alte
infecții. Valori normale pentru timpul de generare al tromboplastinei: 0,6-1,9 mg/dl.

HEMATOCRITUL

Hematocritul este un test de sânge care măsoară procentajul de globule roşii din sânge. A avea globule roşii insuficiente în
sânge se numeşte anemie. A avea prea multe se numeşte policitemie. Anemia este mult mai frecventă decât policitemia.
Aceste afecţiuni au cauze diferite. Valoarea unui „hematocrit” normal este diferit la femei şi la bărbaţi. Interpretarea
rezultatului unui hematocrit recent poate depinde de hematocritul avut în trecut. Hematocritul reprezintă volumul de globule roșii
raportat la volumul de sânge, exprimat în procente. Hematocritul este o analiză care se efectuează în cadrul hemoleucogramei,
valoarea ei fiind utilizată la determinarea indicilor eritrocitari: volumul eritrocitar mediu (VEM), concentrația medie a
hemoglobinei eritrocitare (MCHC), cantitatea medie de hemoglobină pe eritrocit (MCH). Hematocritul împreuna cu acești indici
eritrocitari sunt utili pentru diagnosticul diferențial al diferitelor tipuri de anemii.
Recomandări pentru determinarea hematocritului: detectarea și monitorizarea anemiei și policitemiei.
Pregătire pacient. Se recoltează a jeun (pe nemâncate) sau postprandial (trebuie totuși evitate mesele bogate în lipide care
pot interfera cu anumțti parametri ai hemogramei). Sexul, vârsta pacientului, precum și anumite condiții cum ar fi: starea de șoc,
vărsături incoercibile, administrarea masiva de lichide i.v., etc., care pot duce la deshidratarea, respectiv hiperhidratarea pacientului,
precum și anumite tratamente urmate de pacient, trebuie comunicate laboratorului. Este de preferat evitarea pe cât posibil a stresului în
momentul recoltării. În cazul monitorizării regulate (zilnic sau la două zile) a anumitor parametri, proba de sânge pentru efectuarea
hemogramei trebuie obținută în același moment al zilei (datorită fluctuațiilor fiziologice circadiene ale unor parametri).
Se folosește pentru determinare, analizorul automat pe principiul citometriei în flux cu fluorescență, utilizând LASER
semiconductor și focusare hidrodinamică. Specimen recoltat-sânge venos; la copii mici se poate recolta sânge capilar din deget/călcâi.
Recipient de recoltare-vacutainer ce conține EDTA ca anticoagulant tripotassium/dipotasium/disodium (vacutainer cu capac
mov/roz-K3 EDTA); în cazul copiilor mici se folosește un microtainer cu heparină.
Cantitate recoltată-tubul trebuie să fie umplut cel puțin trei sferturi, pentru ca raportul sânge/anticoagulant să fie optim
(concentrația recomandată de EDTA este de 1,2-2,0 mg/ml sânge) .
Cauze de respingere a probei-tub incorect, specimen coagulat, specimen hemolizat, cantitate insuficientă.
Prelucrare necesară după recoltare-se amestecă conținutul prin inversiunea ușoară a tubului de cca. 10 ori; dacă proba nu
este trimisă imediat la laborator, trebuie refrigerată. Stabilitate probă: 36-48 ore la temperatura camerei (18-26 grade C) sau la
frigider (2–8 grade C), pentru determinarea hemoglobinei și numărătorile de celule. Este recomandat ca probele să fie analizate în
primele 6 ore de la recoltare. Dacă proba a fost refrigerată, trebuie echilibrată la temperatura camerei, înainte de a fi analizată.
Limite și interferențe: 1) excesul de anticoagulant (cantitate insuficientă de sânge) determină scăderea volumului eritrocitar și
în consecință scăderea Hct determinat manual (efect mai pronunțat pentru K3-EDTA decât pentru K2-EDTA); 2) în sângele arterial
Hct este cu ~2% mai mare decat în sângele venos; 3) în reticulocitoză, leucocitoză marcată, prezența de crioglobuline sau
macrotrombocite, analizorul automat poate determina valori fals crescute ale Hct (volumele mai mari ale reticulocitelor și leucocitelor
intră în calculul Hct); 4) valori fals scăzute ale Hct pot apărea în cazuri de hemoliză in vitro, autoaglutinare, microcitoză.
49
HEMOGRAMA

Hemograma este un test screening (depistare) de bază, fiind unul din cele mai frecvent cerute teste de laborator, reprezentând
adesea primul pas în stabilirea statusului hematologic şi diagnosticul diverselor afecțiuni hematologice şi nehematologice.
Cuantificarea parametrilor hematologici asociată uneori cu examinarea frotiului de sânge aduce informaţii preţioase, orientând
în continuare spre efectuarea altor teste specifice.
Hemograma se poate recolta à jeun (pe nemâncate) sau postprandial (trebuie totuşi evitate mesele bogate în lipide care pot
interfera cu anumiţi parametri ai hemogramei). Sexul, vârsta pacientului, precum şi anumite condiţii cum ar fi: starea de şoc, varsături
incoercibile, administrarea masivă de lichide i.v. etc., care pot duce la deshidratarea, respectiv hiperhidratarea pacientului, precum şi
anumite tratamente urmate de pacient trebuie comunicate laboratorului. Este de preferat evitarea pe cât posibil a stresului in momentul
recoltarii. În cazul monitorizării regulate (zilnic sau la două zile) a anumitor parametrii, proba de sânge pentru efectuarea hemogramei
trebuie obţinută în acelaşi moment al zilei (datorită fluctuaţiilor fiziologice circadiene ale unor parametri).
Specimen recoltat, recipient şi cantitate recoltată-sânge venos recoltat pe anticoagulant: EDTA tripotassium/
dipotasium/disodium (vacutainer cu capac mov/roz-K3 EDTA); la copii mici se poate recolta sânge capilar din deget/călcâi pe
heparină (microtainer). Se amestecă continuţul prin inversiunea uşoară a tubului de circa 10 ori. Tubul trebuie să fie umplut cel puţin
trei sferturi pentru ca raportul sânge/anticoagulant să fie optim (concentraţia recomandată de EDTA este de 1,2- 2,0 mg/mL de sânge).
Cauze de respingere a probei: tub incorect; specimen coagulat; specimen hemolizat; cantitate insuficientă.
Prelucrare necesară după recoltare-dacă proba nu este trimisă imediat la laborator trebuie refrigerată. Stabilitate probă: 36-
48 ore la temperatura camerei (18-26°C) sau la frigider (2-8°C), pentru determinarea hemoglobinei şi numărătorilor de celule.
Este recomandat ca probele să fie analizate în primele 6 ore de la recoltare. Nu se recomandă depăşirea acestui interval pentru
determinarea indicilor eritrocitari şi hematocritului. Dacă proba a fost refrigerată, trebuie echilibrată la temperatura camerei inainte de
a fi analizată. Metodă de determinare: analizor automat pe principiul citometriei în flux cu fluorescență utilizând LASER
semiconductor şi focusare hidrodinamică.

ERITROCITELE (HEMATIILE) sunt cele mai numeroase celule din sânge, sunt anucleate, fiind necesare pentru respiraţia
tisulară. Eritrocitele sunt cele mai specializate celule ale organismului, principala funcţie constând în transportul 02 de la plămân la
ţesuturi şi transferul CO2 de la ţesuturi la plămân. Acest lucru se realizează prin intermediul hemoglobinei conţinute în eritrocite.
Numărul de eritrocite (numărul de celule roşii) reprezintă testul de bază pentru evaluarea eritropoiezei. Eritrocitele sunt
investigate prin măsurarea concentraţiei de hemoglobină şi a hematocritului, iar pe baza lor analizorul calculează indicii
eritrocitari: VEM, HEM, CHEM şi RDW, care caracterizează, din punct de vedere calitativ, populaţia eritrocitară.
Forma eritrocitelor de disc biconcav conferă raportul volum/suprafaţă optim pentru schimbul de gaze şi le asigură acestora
deformabilitatea în timpul traversării microcirculaţiei.
Indicaţii: în combinaţie cu hematocritul şi concentraţia de hemoglobină, numărul de eritrocite este util în detectarea şi
monitorizarea anemiei şi eritrocitozei/policitemiei. Metodă de determinare: eritrocitele sunt numărate de analizorul automat în timpul
trecerii acestora printr-un orificiu prin care sunt dirijate într-un singur rând prin metoda de focusare hidrodinamică.
Valori de referinţă: funcţie de vârstă şi sex; se exprimă în nr. de eritrocite x 106/μl (mm3) sau număr de eritrocite x1012/l.

Semnificaţie clinică
Numărul de eritrocite ca singur parametru are valoare diagnostică mică; o evaluare corectă a masei de eritrocite a organismului
poate fi obţinută doar în corelaţie cu hematocritul. Numărul de eritrocite este influenţat de modificările volumului plasmatic, ca de
exemplu în sarcină sau în tulburări ale echilibrului hidro-electrolitic.
ANEMIA. Scăderea numărului de eritrocite determină anemie.
Anemia este definită din punct de vedere funcţional printr-o masă eritrocitară insuficientă pentru asigurarea unei cantităţi
adecvate de oxigen ţesuturilor periferice. În practică, se consideră anemie atunci când concentraţia de hemoglobină, hematocritul
şi/sau numărul de eritrocite sunt sub valorile de referinţă.
Diagnosticul este dificil dacă doar unul din parametri este sub valorile limită; în acest caz hemograma trebuie monitorizată în
continuare pentru stabilirea unui diagnostic corect. În anemia acută datorată hemoragiei, numărul de eritrocite şi concentraţia de
hemoglobină rămân nemodificate în primele ore datorită pierderii concomitente de plasmă; ele încep să scadă pe măsură ce se produce
corecţia deficitului volumic. În anemiile cronice volumul sanguin este aproape normal prin creşterea compensatorie a volumului
plasmatic, iar numărul de eritrocite şi hematocritul sunt de obicei scăzute. Totuşi, în condiţiile asociate cu microcitoza marcată (anemie
feriprivă severă, talasemie), numărul de eritrocite poate rămâne în limite normale sau poate fi chiar crescut.
Anemia relativă este o condiţie caracterizată prin masa normală de eritrocite, dar cu volum sanguin crescut prin creşterea
volumului plasmatic, ca de exemplu în sarcină, splenomegalie masivă. In această situaţie proteinele totale plasmatice sunt la limita
inferioară a normalului, spre deosebire de anemia cronică în care proteinele totale sunt în limite normale. Pentru a identifica cauza
anemiei, informaţiile privind istoricul bolii şi examinarea fizică trebuie integrate cu câteva teste de laborator cheie, cum ar fi
determinarea numărului de reticulocite, indicilor eritrocitari, examinarea frotiului de sânge colorat şi eventual a măduvei osoase.
Prezenţa altor anomalii hematologice (trombocitopenie, anomalii ale leucocitelor) orientează diagnosticul spre o posibilă
insuficienţă medulară datorată anemiei aplastice, unei boli hematologice maligne sau dislocării măduvei osoase prin procese
patologice de cauza extrahematologică.
Pancitopenia poate apărea şi ca urmare a distrucţiei periferice sau sechestrării celulare prin hipersplenism. Pancitopenia este
scăderea numărului hematiilor (eritrocitelor), leucocitelor si trombocitelor sanguine, mult sub valorile fiziologice, prin diminuarea
formării la nivelul măduvei osoase hematogene (aplazie medulară) sau prin distrugere periferică excesivă.
50
ERITROCITOZA
Creşterea numărului de eritrocite (concentraţiei de hemoglobină şi/sau hematocritului) determină eritrocitoza.
Eritrocitoza poate fi rezultatul creşterii masei eritrocitare totale (policitemie/eritrocitoza absolută) ori poate fi consecinţa
reducerii volumului plasmatic (eritrocitoza relativă/falsă).
Clasificarea eritrocitozei
A) Eritrocitoza/policitemie relativă (peudoeritrocitoza): hemoconcentratie; sindromul Gaisbőck.
B) Policitemie (eritrocitoză absolută)
Policitemia vera (PV) este o boală rară a globulelor sangvine din măduva osoasă, mai ales ca urmare creşterii cronice a
numărului de globule roşii (eritrocite), scăzând astfel fluiditatea sângelui. Tulburările circulatorii, precum tromboza şi embolia sunt
consecinţe posibile. Cu tratamentul adecvat, majoritatea pacienţilor cu policitemia vera are au o speranţă de viaţă aproape normală.
Mod de lucru
Recoltarea cu pacientul în poziţie culcată determină scăderea numărului de eritrocite (şi hematocritului) cu 5-10% (prin
redistribuirea lichidului din spaţiul interstiţial spre circulaţie datorită modificării presiunii hidrostatice la nivelul membrelor inferioare).
Stresul poate determina creşterea numărului de eritrocite. Staza venoasă prelungită >2 minute in timpul venopuncţiei
determină creşterea numărului de eritrocite cu ~10% (şi creşterea semnificativă a hematocritului). De asemenea, recoltarea după efort
fizic intens determină creşterea numărului de eritrocite cu până la 10% (ca şi creşterea concentraţiei de hemoglobină). Toate acestea se
datorează hemoconcentraţiei. Deshidratarea cu hemoconcentraţie consecutivă (şoc, arsuri severe, obstrucţie intestinală,
vărsături/diaree persistente, abuz de diuretice) poate masca prezenţa anemiei. De asemenea, hiperhidratarea pacientului (administrarea
masivă de lichide i.v.) poate determina niveluri fals scăzute ale numărului de eritrocite. Prezenţa aglutininelor la rece în titru mare
determină, dacă sângele este păstrat la temperatura camerei, niveluri fals scăzute ale numărului de eritrocite şiun VEM fals crescut; în
consecinţă hematocritul este fals scăzut, iar HEM şi CHEM sunt crescute. Prezenţa de crioglobuline în concentraţie mare poate
interfera cu determinarea numărului de eritrocite. Trombocitele mari/macrotrombocitele (ex.: din trombocitemia esenţială) pot fi
numărate ca eritrocite. Numeroase medicamente pot determina creşterea sau scăderea numărului de eritrocite: pot scădea numărul de
eritrocite aproape toate clasele de medicamente; pot determina creşteri ale numărului de eritrocite: corticotropina, glucocorticoizii,
danazolul, eritropoietina, antitiroidienele, hidroclorotiazida, pilocarpina, mycophenolatul.
Hematocritul (volumul pachetului de celulei) este indicat în detectarea şi monitorizarea anemiei şi policitemiei.
Metoda de determinare: analizorul automat calculează hematocritul prin determinarea numărului de eritrocite/l de sange şi
măsurarea amplitudinii impulsurilor in eritrocite prin metoda luminii dispersate.
Valori de referinţă: diferite în funcţie de vârstă şi sex. Hematocritul se exprimă ca fracţie decimală/ca procent.
Semnificaţie clinică: hematocritul depinde de masa eritrocitară, volumul eritrocitar mediu şi volumul plasmatic. De obicei,
atunci cand hematiile sunt de mărime normală, modificările hematocritului le urmează pe cele ale numărului de eritrocite. Totuşi în
anemia micro-/macrocitară relaţia poate să nu se păstreze. De exemplu, în talasemie hematocritul scade deoarece hematiile
microcitare ocupă un volum mai mic, în timp ce numărul de eritrocite poate fi normal/crescut.
Scăderea hematocritului: anemie; la un Hct <30% (0,30) un pacient este moderat-sever anemic; creşterea volumului
plasmatic (sarcină).
Creşterea hematocritului: eritrocitoză/policitemie; hemoconcentratie (ex.: şoc; aport insuficient de lichide: copii mici,
varstnici; poliurie, etc.).
Valori critice: Hct <20% poate determina insuficienţă cardiacă şi deces;
Hct >60% se asociază cu coagularea spontană a sângelu.
Interferenţe: excesul de anticoagulant (cantitate insuficientă de sânge) determină scăderea volumului eritrocitar şi în
consecinţă scăderea Hct determinat manual (efect mai pronunţat pentru K3-EDTA decât pentru K2-EDTA); în sângele arterial Hct este
cu ~2% mai mare decât în sângele venos; în reticulocitoză, leucocitoză marcată, prezenţa de crioglobuline sau macrotrombocite
analizorul automat poate determina valori fals crescute ale Hct (volumele mai mari ale reticulocitelor şi leucocitelor intră in calculul
Hct); valori fals scăzute ale Hct pot apărea în cazuri de hemoliza in vitro, autoaglutinare, microcitoză.

HEMOGLOBINA reprezintă componentul principal al eritrocitelor (95% din proteinele citoplasmatice eritrocitare) şi
serveşte ca vehicul pentru transportul O2 şi CO2.
Hemoglobina este o proteină conjugată constând dintr-un tetramer format din 2 perechi de lanţuri polipeptidice (globine),
fiecare dintre acestea fiind conjugat cu un grup hem, un complex al unui ion de fier cu pigmentul roşu, porfirina, care conferă sângelui
culoarea roşie. Fiecare gram de hemoglobină poate transporta 1,34 ml O2/100 ml sânge.
Hemoglobina serveşte de asemenea ca tampon în lichidul extracelular. În țesuturi, la pH scăzut, O 2 se disociază de Hb; Hb
deoxigenată se leagă de ionii de hidrogen; în eritrocite anhidraza carbonică converteşte CO2 în bicarbonat şi ioni de hidrogen.
Pe măsura ce ionii de hidrogen se leagă de hemoglobină, ionii bicarbonat părăsesc celula; pentru fiecare ion bicarbonat care
părăseşte celula intră un ion de clor. Formele de hemoglobină prezente în mod normal în circulaţie includ: deoxihemoglobina (HHb),
oxihemoglobina (O2Hb), carboxihemoglobina (COHb) şi methemoglobina (MetHb), toate acestea fiind determinate împreună în
sângele total. În anumite situaţii clinice diferitele forme de Hb pot fi determinate individual.
Indicații: împreună cu Hct şi numărul de eritrocite, este utilă pentru detectarea şi monitorizarea anemiei şi policitemiei.
Metoda de determinare: Hb este determinată automat prin metoda fotometrică în urma conversiei în SLS-Hb cu ajutorul unui
surfactant Sodium Lauryl Sulfate.
Valori de referință: diferite în funcţie de vârstă şi sex. Hb se exprimă în g/l sau g/dl.
În cazul exprimării ca şi concentraţie în mmol/litru se utilizează următorii factori de conversie: mmol/l = g/l x 0,0621; mmol/l
= g/dl x 0,621; g/dl= mmol/l x 1,61; g/l= mmol/l x 16,1
51
Numărul de eritrocite, Hb şi Hct pot fi analizate aplicand „regula lui trei. Hematocritul poate fi estimat din hemoglobină
utilizand următoarea formulă: Hct = Hb (g/dL) x 2.8 + 0.8 sau Hct = Hb x 3. Dacă există o deviere semnificativă de la această regulă
trebuie verificată existența de anomalii ale indicilor eritrocitari şi aspectul frotiului de sânge.
1.Scăderea hemoglobinei sub nivelurile de referintă determină aparitia anemiei. Hb trebuie evaluată impreună cu Hct, numărul
de eritrocite, indicii eritrocitari şi morfologia celulară pe frotiu pentru clasificarea anemiei. O valoare normală a concentratiei de Hb nu
exclude anemia datorată hemoragiei acute. În sarcină concentrația de hemoglobină scade cu 2-3 g/dl datorită unei creşteri
disproporționate a volumului plasmatic față de masa eritrocitară. La nou-născut masa eritrocitară este mai mare la naştere decât la
adult şi scade continuu în prima săptămană de viață, Hb putând ajunge până la 9 g/dl în săptămânile 11–12 de viață (anemie
fiziologică). Scăderea apare mai precoce şi este mai pronunțată la prematuri. Nivelurile de la adult sunt atinse în jurul vârstei de 14 ani;
la vârstnici apare o scădere graduală a concentrației de hemoglobină.
2. Creşterea hemoglobinei apare în eritrocitoză/policitemie. După conviețuirea un timp îndelungat la altitudine survine o
creştere a Hb corespunzătoare la 1 g/dl pentru 2000 m.
Valori critice ale hemoglobinei
- la Hb <5g/dl apare insuficiență cardiacă şi poate surveni decesul;
-o concentrație de Hb >20 g/dl poate duce la blocarea capilarelor ca urmare a hemoconcentrației.
Interferențe
1. Turbiditatea serului datorată hiperlipemiei (hipertrigliceridemiei), leucocitozei >50000/μl, trombocitozei >700000/μl sau
hiperproteinemiei determină valori fals crescute ale hemoglobinei.
2. Prezența de crioglobuline în concentrație mare poate afecta determinarea Hb (prin fenomenul de floculare).
3. Efortul fizic intens poate determina creşterea Hb.
4. Interferențe medicamentoase: numeroase medicamente pot scădea Hb; pot crește Hb: gentamicina, methyldopa.
 Indici eritrocitari: evaluarea eritrocitelor din punct de vedere al volumului şi conținutului în hemoglobină se realizează prin
măsurarea sau calcularea următorilor parametri:
-Volumul eritrocitar mediu (VEM)-reprezintă volumul ocupat de un singur eritrocit.
-Metoda de determinare: VEM este calculat după următoarea formulă:
Hct (%) x 10
VEM = ——————–
Nr.Er.(x106/μl)
VEM este determinat prin împărțirea sumei volumelor eritrocitare la numărul de eritrocite. 1 fl (fentolitru)=1 µm3
Valori de referință: VEM se exprimă în micrometri cubi sau femtolitri (fl). La adult este cuprins între 80-100 fl (valori mai
mari la nou-născuți, precum şi la vârstnici; valori mai mici la copii până la 18 ani .
VEM este un indice util pentru clasificarea anemiilor şi poate sugera mecanismul fiziopatologic al afectării eritrocitare.
Împreună cu ceilalți indici eritrocitari, poate permite detectarea precoce a unor procese care vor cauza anemie. VEM depinde de
osmolaritatea plasmatică şi numărul diviziunilor eritrocitare. VEM normal: anemie normocitară (dacă se asociază cu RDW <15).
Clasificarea anemiilor normocitare
I. Anemie asociată cu răspuns eritropoietic adecvat: anemie posthemoragică; anemie hemolitică (poate fi şi uşor macrocitară)
II. Anemie asociată cu secreție scăzută de eritropoietină: afectarea sursei de eritropoietină-renală: anemia din insuficienta
renală; hepatică: anemia din bolile hepatice; reducerea stimulului (scăderea nevoilor tisulare de oxigen): anemia din insuficiențele
endocrine; malnutriția protein-calorică; anemia din bolile cronice (poate fi şi microcitară).
III. Anemie asociată cu răspuns medular inadecvat: aplazia eritroidă pură, anemia aplastică (pancitopenie); boli medulare
infiltrative: primare hematologice sau secundare (anemia mieloftizică); anemii mielodisplazice; anemii diseritropoietice (anemia
diseritropoietică congenitală tip II); deficit de fier precoce.
2. VEM scăzut (<80 fl): anemie microcitară. Majoritatea anemiilor microcitare se datorează sintezei deficitare de
hemoglobină, adesea asociată cu deficitul de fier sau cu alterarea utilizării fierului, precum şi cu unele conditii ereditare.
Datorită acestei deficiente precursorii eritroizi parcurg mai multe diviziuni decât în mod normal, ducând la formarea de
eritrocite mature de dimensiuni mai mici. RDW este >157.
Clasificarea anemiilor microcitare
I. Afecțiuni ale metabolismului fierului:anemia feriprivă; anemia din bolile cornice; atransferinemia congenitală; anemia
microcitară hipocromă congenitală cu supraincărcare cu fier (sindromul Shahidi-Nathan-Diamond). µm3
II. Boli ale sintezei moleculelor de globină:alfa- şi beta- talasemia; sindroamele de hemoglobină E (AE, EE, E-beta-talasemia);
sindroamele de hemoglobină C (AC, CC); hemoglobinele instabile.
III. Boli ale sintezei de hem şi porfirină: anemia sideroblastică ereditară (X-linkata, autosomală); anemia sideroblastică
dobândită (anemia sideroblastică idiopatică cu sideroblasti inelari, anemia sideroblastică asociată cu boli mieloproliferative sau alte
boli maligne); anemia sideroblastică dobândită reversibilă (din alcoolism, indusă de medicamente: izoniazida, cloramfenicol, din
intoxicația cu plumb, de obicei normocitară). Cea mai frecventă cauză este deficitul de fier, anemia feriprivă fiind cea mai întâlnită
formă de anemie de pe glob.
3. VEM crescut (>100 fl): anemia macrocitară. Pe baza criteriilor biochimice şi morfologice anemiile macrocitare se pot
împărți în două grupuri: anemii megaloblastice şi non-megaloblastice. Cele două modificări caracteristice de pe frotiul de sânge care
permit diferențierea anemiilor megaloblastice sunt prezența macroovalocitelor şi a neutrofilelor cu nucleu hipersegmentat. În anemia
megaloblastică VEM este de obicei >110 fl (110 – 130 fl, chiar pană la 160 fl).
Hemoglobina eritrocitară medie (HEM), este o măsura a continutului mediu de hemoglobină pe eritrocit. Valori de
referință: HEM se exprimă în picograme (pg/10-12 g). Valorile normale la adult sunt 26–34 pg sau 0,4-0,53 fmol.
52
Lărgimea distribuției eritrocitare (RDW) este un indice eritrocitar care cuantifică heterogenitatea volumului celular (gradului
de anizocitoză). Valori de referință: 11,6-14,8 coeficient de variație (CV) a volumului eritrocitar.
RDW este util în caracterizarea inițială a anemiilor, în particular a anemiei microcitare, deşi alte teste sunt de obicei necesare
pentru confirmarea diagnosticului. Astfel RDW este util in diferențierea beta-talasemiei minore necomplicate, în care VEM este
scăzut, iar RDW normal de anemia feriprivă, în care VEM este scăzut, iar RDW crescut (creşterea RDW este un semn precoce în
deficitul de fier)7. RDW este ușor crescut în beta-talasemia minoră cu anemie uşoară . Unele studii au arătat că RDW nu diferențiază
beta-talasemia minoră de anemia feriprivă decât dacă este utilizat un cut-off mai mare (17%). De asemenea permite diferențierea între
anemia din bolile cronice (VEM normal/scăzut, RDW normal) şi anemia feriprivă incipientă (VEM normal/scăzut, RDW crescut).
RDW crescut: anemia feriprivă, anemia megaloblastică, diferite hemoglobinopatii (S, S-C, S-β-talasemia), anemia hemolitică
imună, reticulocitoza marcată, prezența de fragmente eritrocitare, aglutinare, dimorfism eritrocitar (inclusiv pacienții transfuzați sau
cei tratați recent pentru deficiențe nutritionale). RDW normal: anemia din bolile cronice, beta-talasemia heterozigota, anemia
hemoragică acută, anemia aplastică, sferocitoza ereditară, boala cu Hb E, siclemia. Nu există o cauză cunoscută pentru RDW scăzut.
Interferențe: alcoolismul creşte RDW; prezența aglutininelor la rece.

RETICULOCITELE sunt eritrocite anucleate tinere, imature, care conțin acizi nucleici reziduali (ARN).
După expulzarea nucleului eritrocitele rămân în măduvă până la 4 zile, timp în care are loc o scădere continuă a numărului de
poliribozomi (care conțin ARN) şi a sintezei de hemoglobină. Aceste eritrocite tinere se maturizează complet în circulația periferică în
circa 1-2 zile după ce părăsesc măduva osoasă, timp în care pierd complet capacitatea de sinteză proteică (respectiv poliribozomii care
conțin ARN), iar sinteza de Hb încetează. Reticulocitele apar pe frotiul colorat Wright-Giemsa ca celule policromatofile (materialul
nucleic reticular se colorează în albastru-gri) de volum mai mare decât cel al eritrocitelor mature.
 Materialul reticular se colorează cu coloranți supravitali ca albastru cresil briliant/albastru de metilen. În mod normal, în
absența anemiei, un număr mic de reticulocite este prezent în circulație (în fiecare zi ~1% din eritrocite sunt înlocuite cu eritrocite
tinere eliberate din măduvă). Determinarea numărului de reticulocite oferă informații despre capacitatea medulară de a sintetiza celule
roșii ca răspuns la o suprasolicitare fiziologică, cum este anemia. Valori de referință: adult 0,5-2% din numărul total de eritrocite; nou-
născut: 2,5-6,5% din numărul total de eritrocite (scade la nivelul de la adult din a doua săptămână de viață).
Numărul total de eritrocite = 30-120 x 103/μl sau x 109/l.
Unele analizoare furnizează un parametru suplimentar: fracția reticulocitelor imature (IRF). Stabilirea indexului de
maturitate a reticulocitelor furnizează informații complementare numărului de reticulocite în evaluarea activitătii eritropoietice.
IFR reprezintă procentul de reticulocite care au un conținut crescut sau intermediar de ARN. Valorile de referință specifice
metodei de lucru, sunt diferite, în funcție de sex: bărbați 2,3-13,4%, respectiv femei 3,0-15,9%. Studiile efectuate au arătat faptul că
IRF constituie un indicator mai sensibil şi mai specific decât numărul de reticulocite determinat izolat, în numeroase situații clinice.
IRF corelat cu numărul de reticulocite constituie un indicator util al activității eritropoietice, furnizând informații similare cu
indicele producției reticulocitare (IPR), un parametru calculat şi nu un rezultat al măsurării directe, poate fi înlocuit de acestea.

TROMBOCITELE sunt fragmente citoplasmatice anucleate bogate în granule, rotund-ovalare, plate, în formă de disc, cu
diametrul de 2-4μ. Trombopoieza are loc în măduva osoasă, începând cu celula progenitoare multipotentă, continuă cu
megakariocitopoieza, care include proliferarea megakariocitară şi maturarea megakariocitelor, cu formarea de trombocite.
În mod normal, 2/3 din trombocite se găsesc în circulație, iar 1/3 sunt stocate în splină. Trombocitele sunt implicate în
hemostază şi în inițierea proceselor de reparare tisulară şi vasoconstricție după injuria vasculară şi in timpul proceselor inflamatorii,
aderarea şi agregarea plachetară având ca rezultat formarea trombusului plachetar care astupă rupturile din pereții vaselor mici.
Indicații: investigarea unei sângerări neexplicate, unei boli hemoragice sau a unei boli trombotice; în cadrul unui profil de
coagulare; monitorizarea bolilor asociate cu insuficiență medulară; monitorizarea în timpul tratamentelor care pot induce supresie
medulară (iradiere, chimioterapie, etc.). Valori de referință: 150-450 x 103/μl. Trombocitopenia, sau scădere anormală a numărului
de trombocite din sânge, se manifest[ă la o valoarea trombocitelor mai mică de 150 x 10 3/μl. Trombocitopenia se asociază clinic cu
sângerări cutaneo-mucoase: petesii, purpură, gingivoragii, epistaxis, până la sângerări gastrointestinale, pulmonare şi genitourinare.
Numeroase medicamente au fost asociate cu trombocitopenia imună. Cele mai comune medicamente incriminate sunt: heparina (1%
din pacienți), chinidina, chinina, rifampicina, trimetoprim-sulfametoxazol, danazol, metildopa, acetaminofen, digoxin, interferon-alfa.
Sângerările spontane sunt rare la >60×103Tr/μl (pot apărea sângerări posttraumatice, postoperatorii).
Valori critice: trombocitoza >1.5×109/μl, precum şi trombocitoza la pacienți vârstnici şi/sau cu boli cardiovasculare prezintă
risc de tromboză, mai rar de hemoragie; trombocitopenia <20×103/μl se asociază cu risc de sângerări spontane interne/externe (risc
1% de hemoragii intracraniene). Volumul trombocitar mediu (VTM) indică uniformitatea de mărime a populatiei trombocitare. Este
util în diagnosticul diferențial al trombocitopeniei. Valori de referință: VTM = 7,4-13 fl sau μm3.

LEUCOCITELE se împart în 2 grupe principale: granulocite şi a-/non-granulocite. Granulocitele sunt denumite astfel
datorită prezenței în citoplasmă de granulații distincte şi se identifică 3tipuri de granulocite, în funcție de afinitățile de colorare pe
frotiul de sânge colorat Wright: neutrofile, eozinofile şi bazofile. De asemenea, aceste celule sunt denumite şi leucocite
polimorfonucleare datorită nucleului multilobulat. Nongranulocitele care constau din limfocite şi monocite nu conțin în general
granulații citoplasmatice distincte şi au nucleul nonlobulat, fiind denumite şi leucocite mononucleare. Indicații: evaluarea infecțiilor,
inflamațiilor, necrozelor tisulare, intoxicațiilor, alergiilor, bolilor mieloproliferative şi limfoproliferative acute şi cronice, tumorilor
maligne, depresiei medulare (iradiere, medicamente citotoxice, imunosupresoare, antitiroidiene, etc.). Valori de referință: la adult=
4000-10000/µl sau 4-10×109/l; la copii valori mai mari, diferite in functie de vârstă.
53
Variații fiziologice ale leucocitelor: cresterea şi dezvoltarea, la nou-născuți şi copii numărul de leucocite este crescut, cu
scăderea treptată a valorilor, cu atingerea valorilor de la adult între 18-21 ani; variații rasiale: la negrii din Africa numărul de
neutrofile şi monocite este mai mic, iar numărul de eozinofile mai mare; fluctuații diurne şi de la o zi la alta: influențate de lumină; de
asemenea activitatea obişnuită determină valori mai mari ale leucocitelor după-amiază, dar care tind să rămană în limite normale;
variații climatice şi sezoniere: căldura şi radiatiile solare intense ar determina leucocitoză, iar rezidența prelungită în Antarctica
determină leucopenie; lumina artificială şi ultravioletă determină limfocitoza; anoxia acută determină neutrofilie; în primele zile de
rezidență la altitudine crescută apare leucocitoza asociată cu limfopenie şi eozinopenie, urmate de limfocitoză şi eozinofilie usoare;
exercițiile fizice intense determină leucocitoza marcată, de obicei pe seama neutrofilelor segmentate (se datorează trecerii neutrofilelor
marginate in circulatie), dar poate fi prezentă şi limfocitoza; normalizarea survine în mai puțin de o oră; gradul leucocitozei se
corelează cu intensitatea efortului fizic şi nu cu durata sa; crizele convulsive determină creşterea numărului de leucocite; injecțiile cu
epinefrină determină leucocitoză, în special neutrofilie; atacurile de tahicardie paroxistică pot determina leucocitoză; durerea, greața,
vărsăturile, anxietatea pot determina leucocitoza în absența infecției, prin redistribuirea celulelor marginate spre circulație; anestezia cu
eter determină leucocitoza, iar narcoza cu compuși barbiturici de obicei scade numărul de leucocite; în perioada ovulatorie poate
apărea leucocitoza ușoară şi eozinopenie; în sarcină apare leucocitoza ușoară, iar neutrofilia se accentuează odată cu apropierea
termenului; de asemenea, în timpul travaliului apare neutrofilie uneori pronunțată, cu normalizarea valorilor după 4-5 zile şi asociată
cu eozinopenie. Majoritatea variațiilor fiziologice se explică prin stimularea cortexului adrenal. Administrarea de cortizon și
hidrocortizon se asociază cu neutrofilie (datorată probabil scăderii refluxului din sânge şi creşterii eliberării medulare), urmată de
eozinopenie şi limfopenie.
LEUCOCITOZA: L >10000/µl sau >10×10 9/l se datorează de obicei unei creşteri a numărului de neutrofile sau limfocite;
mai rar celelalte clase de leucocite determină creşterea numărului absolut de leucocite.
 O creştere proporțională a tuturor tipurilor de leucocite se datorează hemoconcentrației.
a. Infecțiile reprezintă cauza majoră de leucocitoză. O infecție acută tipică se caracterizează printr-o fază de atac
neutrofilică, o fază reactivă monocitică şi o fază de recuperare limfocitico-eozinofilică. În infecțiile cronice poate persista oricare din
aceste trei faze. Infecțiile virale şi unele infecții bacteriene (febra tifoidă) nu urmează în mod normal acest curs. Gradul leucocitozei
depinde de severitatea infecției, vârsta şi rezistența pacientului, precum şi de rezerva medulară.
b. Alte cauze de leucocitoză: hemopatii maligne; traumatisme/injurii tisulare, de exemplu interventii chirurgicale, necroze
tisulare; tumori maligne (in special carcinomul bronsic); toxine, uremie, eclampsie, coma, tireotoxicoza; medicamente: cloroform,
chinina, factori de creştere, etc.; hemoliza acută; hemoragie acută; postsplenectomie.
LEUCOPENIA: <4000/µL sau <4×109/l (valorile cuprinse între 2500-4000/µl sunt considerate borderline, în timp ce valorile
<2500/µl sunt cert anormale) se poate datora următoarelor cauze: infecții virale, unele infecții bacteriene, infecții bacteriene severe;
hipersplenism; depresie medulară produsă de intoxicatie cu metale grele, benzen, radiatii ionizante, medicamente: chimioterapice,
barbiturice, antibiotice, antihistaminice, anticonvulsivante, antitiroidiene, arsenic, diuretice, analgezice si antiinflamatorii; boli
medulare primitive: leucemie (aleucemica), anemie megaloblastică, sindroame mielodisplazice, anemie aplastică, boli congenitale
(anemia Fanconi, discheratoza congenitală); boli medulare secundare: granuloame, metastaze.
Interferențe
1. Număr fals crescut de leucocite: prezența de eritrocite rezistente la liză (la nou-născuti, reticulocitoza), prezența de
eritroblaști circulanți în număr mare, trombocitele gigante (pot fi numărate ca leucocite), prezența de crioglobuline (la temperatura
camerei se formează cristale proteice care sunt numărate ca leucocite; dispar după încălzirea probei la 37°C), paraproteinemia,
prezența de aglutinine la rece.
2. Număr fals scăzut de leucocite: prezența de leucocite alterate (chimioterapie, sepsis) nu sunt incluse în numărătoare.
3. Valori critice: număr de leucocite <500/µl, respectiv >30000/µl.
Formula leucocitară constă în diferențierea numărului total de leucocite circulante în cele cinci tipuri de leucocite, exprimate
procentual şi respectiv în număr absolut, fiecare dintre acestea îndeplinind o funcție specifică. Actualmente este de preferat raportarea
fiecărui tip de leucocite în valori absolute. Formula leucocitară este efectuată automat de către analizor. Există anumite situațiiăn care
este necesară efectuarea manuală a formulei leucocitare: număr de leucocite prea mic/prea mare, prezența de celule anormale
semnalizată de analizor prin anumite mesaje de avertizare/chiar eșecul analizorului de a indica formula leucocitară.
În aceste cazuri se efectuează numărătoarea microscopică: frotiu de sânge venos (recoltat pe EDTA; heparina poate produce
deformări ale leucocitelor) sau frotiu de sânge capilar.

NEUTROFILELE (granulocitele polimorfonucleare neutrofile), cel mai numeros tip de leucocite, joacă un rol major în
apărarea antiinfecțioasă primară a organismului, prin fagocitarea şi digestia microorganismelor, iar activarea lor necorespunzătoare
poate duce la lezarea țesuturilor normale ale organismului, prin eliberarea de enzime şi agenți piogeni. În momentul apariției infecției
sunt produși agenți chemotactici care determină migrarea neutrofilelor la locul infecției şi activarea funcțiilor defensive ale acestora,
cu fagocitarea agentului respectiv, urmată de eliberarea granulelor în vezicula de fagocitoză şi distrugerea agentului infecțios. Acest
efect este adesea asociat cu creșterea producției şi eliberarii neutrofilelor din măduva osoasă.
GRANULOPOIEZA are loc la nivelul măduvei osoase, considerându-se că granulocitele neutrofile, eozinofile și bazofile
(leucocitele neutrofile) urmează același model de proliferare, diferențiere, maturare și eliberare în sânge. Mieloblaștii, promielocitele
și mielocitele reprezintă compartimentul mitotic, celulele fiind capabile de replicare, iar metamielocitele, neutrofilele nesegmentate și
neutrofilele segmentate reprezintă compartimentul postmitotic/de diferențiere. În afara măduvei osoase, granulocitele neutrofile se
găsesc în țesuturi, circulante la nivelul vaselor de sânge și marginate, care aderă la endoteliul vascular. Creșterea neutrofilelor
circulante se datorează fie eliberării din măduva osoasă, fie mobilizării neutrofilelor marginate. În cazul unei stimulări puternice
metamielocitele și mielocitele pot ajunge în sângele periferic.
54
Valori de referință pentru neutrofile: la adult = 2000-8000/µl sau 2-8×109/l; 45-80% din leucocite; la copii valori mai mici,
în funcție de vârstă. Semnificația clinică a neutrofilelor este următoarea:
1. Neutrofilia>8000/µl sau 8×109/l: pseudoneutrofilia (creșterea numărului de neutrofile circulante pe seama neutrofilelor
marginate), poate fi datorată unui efort fizic intens, stres (plânsul la copii), travaliu, menstruație; infecții bacteriene acute, localizate
şi generalizate: neutrofilie până la 15.000-20.000/µl, foarte rar chiar până la 50.000/µl; pot apărea granulații toxice şi devierea la
stânga a formulei leucocitare, cu creşterea procentului de neutrofile nesegmentate (normal 1-4% din neutrofile), iar în cazul unui
stimul puternic, cu eliberarea de precursori medulari (metamielocite, mielocite). În infecții foarte severe poate apărea deviere la stânga
degenerativă, cu creșterea formelor imature, fără leucocitoză (prognostic nefavorabil) sau reacție leucemoidă (leucocite >25000/µl,
devierea formulei leucocitare, uneori până la mieloblast); infecții virale, fungice şi parazitare: de obicei, neutrofilia este uşoara şi este
prezentă doar în faza inițială; sepsis neonatal; boli inflamatorii cronice: vasculite, artrită reumatoidă, bronșită, colită, dermatită,
pielonefrită, pancreatită; boli metabolice: comă diabetică, comă uremică, comă hepatică, atacul acut de gută, eclampsie, tireotoxicoză;
necroză tisulară: arsuri, infarct miocardic; toxice şi medicamente: corticosteroizi, plumb, mercur, monoxid de carbon, digitală,
veninuri; hemoragie acută (neutrofilie până la 25000/µl in a 3a-a 5a zi), proceduri chirurgicale majore, anemia hemolitică,
postsplenectomie; tumori maligne, în special carcinoame (gastrointestinal, pulmonar): neutrofilia apare ca urmare a reacției
inflamatorii, necrozei tumorale, producerii de factori de creștere granulopoietici de către tumoră; boli mieloproliferative cronice
(leucemia mieloidă cronică, policitemia vera, trombocitemia esențială, metaplazia mieloidă cu mielofibroză).
2. Neutropenia: se clasifică în uşoară (1000-1500/µl), moderată (500-1000/µl) şi severă (<500/µl); agranulocitoza reprezintă
o forma severă de neutropenie cu absența totală a neutrofilelor circulante. Neutropenia severă se asociază cu risc crescut de infecții cu
localizare orală (ulcere, periodontită), cutaneo-mucoasă (piele, perirectal, genital), iar în neutropenia prelungită, infecții sistemice
(pulmonare, gastrointestinale, hematogene).
 Cauze de neutropenie
A. Pseudoneutropenia: efectuarea hemogramei după un timp îndelungat de la recoltare, prezența paraproteinemiei care
produce aglutinarea neutrofilelor, marginarea neutrofilelor.
B. Neutropenia dobândită: Infecții bacteriene severe, septicemie, în special cu bacterii Gram negative; infecții virale:
neutropenia survine în primele 1-2 zile şi persistă 3-7 zile, de obicei fără semnificație clinică; neutropenie prelungită poate apărea în
infecții cu virusul hepatitic B, virusul Epstein-Barr, HIV; infecții cu protozoare (malarie), fungi, rickettsii; Neutropenie indusă imun:
substanțe chimice, toxice şi medicamente; Neutropenia nutrițională: cașexie, stări debilitante, anorexie nervoasă, deficit de vitamina
B12 și folat, deficit de cupru; Neutropenia imună (prezența de anticorpi anti-neutrofile); Neutropenia autoimună primară (80% din
cazuri apar la copii <1an; Neutropenia autoimună cronică idiopatică sau secundară: (lupus eritematos sistemic, granulomatoza
Wegener, artrita reumatoidă, hepatita cronică, limfocitoza T-γ, transplant medular, transfuzii). Neutropenia idiopatică cronică
reprezintă un grup de tulburări rare, neelucidate, care cuprind celulele stem ale seriei mieloide; numărul eritrocitelor şi trombocitelor
este normal. Splenomegalia este absentă. Susceptibilitatea la infecţii este proporţională cu scăderea numărului absolut de neutrofile
(sub 500/mm3).; Neutropenia isoimuna neonatală; Sindromul Felty: artrita reumatoidă, splenomegalie şi neutropenie; Neutropenia
asociată cu activarea complementului: expunerea sângelui la membrane artificiale (dializă, afereză, by-pass cardiopulmonar),
anafilaxie. Are loc agregarea şi aderarea neutrofilelor la endoteliul vascular, în special pulmonar; Hipersplenism; chimioterapia în
cancer, tratament cu metotrexat în artrita reumatoidă; radiații ionizante; Boli hematopoietice: leucemia aleucemică, anemia aplastică.

C. Neutropenia congenitală şi cronică: Neutropenia congenitală severă (sindromul Kostmann); Neutropenia ciclică
(oscilații periodice ale numărului de neutrofile de la neutropenie severă <200/µl la niveluri aproape normale ): ereditară sau
dobândită: Neutropenia benignă cronică: familiala şi nonfamilială; Neutropenia idiopatică cronica severă; Neutropenia asociată cu
defecte imune congenitale: agamaglobulinemia X-linkata, sindromul de hiper-IgM, dis-gamaglobulinemia tip I, deficienta de IgA,
hipo-gamaglobulinemia familială; Disgeneza reticulară (neutropenie severă, limfopenie, agamaglobulinemie şi absenta imunității
mediate celular); Neutropenia asociata cu anomalii fenotipice: sindromul Shwachman, hipoplazia cartilaj-par, diskeratoza
congenitală, sindromul Barth, sindromul Chédiak-Higashi; Mielokathexis; Sindromul leucocitelor „leneșe”; Boli metabolice:
glicogenoza tip Ib, metilmalonic acidemia. Interferențe: variații fiziologice ale leucocitelor, pseudoneutrofilia şi pseudoneutropenia.
Valori critice: număr de neutrofile <200/µl sau agranulocitoză, risc de infecții sistemice fatale.

LIMFOCITELE reprezintă o populțtie celulară heterogenă, care diferă în funcție de origine, durată de viață, localizare la
nivelul organelor limfoide şi funcție. Majoritatea limfocitelor din sânge sunt mici, deşi sunt comune şi forme mai mari, cum ar fi
limfocitele mari granulare care conțin granulatii azurofile in citoplasma. 65-80% din limfocite sunt celule T, 8-15% sunt celule B, iar
~10% sunt celule natural killer (NK) (celulele NK sunt morfologic distincte, unele dintre acestea fiind identice cu limfocitele mari
granulare). Numai 2% din limfocite sunt prezente în sânge.
LIMFOPOIEZA are loc la nivelul organelor limfoide. Organele limfoide primare sunt măduva osoasă şi timusul, unde are
loc diferențierea antigen-independentă a limfocitelor din precursorii imaturi (limfocitele B se maturează în maduvă, iar limfocitele T în
timus, unde migrează de la nivel medular. După acest stadiu precoce de diferențiere, limfocitele imunocompetente sunt eliberate şi se
localizează în arii specifice din organele limfoide secundare: splină, ganglionii limfatici, placile Peyer de la nivelul intestinului şi
inelul Waldeyer, unde are loc stadiul final, antigen-dependent al diferențierii limfocitare şi distribuirea de celule efectoare complet
diferentiate a produşilor acestora spre alte zone ale organismului.
Plasmocitele reprezintă celule B complet diferențiate, cu citoplasmă abundentă, intens bazofilă, uneori granulară şi nucleu
excentric, rotund-ovalar, cu cromatina densă cu aspect de „spițe de roată”. Plasmocitele nu sunt prezente în mod normal în sânge.
Frecvent sunt întâlnite celule intermediare (limfoplasmocite), ca în infecțiile virale, inclusiv mononucleoza infecțioasă sau în
bolile imunologice cu hipergamaglobulinemie.
55
Celulele B controlează răspunsul imun umoral mediat de anticorpi specifici antigenului ofensator. Celulele B cu memorie au
durată lungă de viață şi nu produc anticorpi până în momentul restimulării antigenice, când răspund la doze mult mai mici de antigen,
proliferează clonal şi produc o cantitate de anticorpi de 7-10 ori mai mare decât celule B neexperimentate antigenic. Celulele T sunt
implicate în răspunsul imun mediat celular şi includ celulele T helper CD4+, celulele T supresor CD8+ şi celulele T citotoxice.
Valori de referință limfocite: adult 1000-4000/µl sau 1-4×109/l; 20-55% din leucocite; la copii valori mai mari in funcție de
vârstă. Semnificație clinică: LIMFOCITOZĂ >4000/µl; LIMFOPENIE <1000/µl.

MONOCITELE sunt cele mai mari celule din sânge; fac parte din sistemul fagocitic mononuclear/reticuloendotelial
compus din monocite, macrofage şi precursorii lor medulari. Monocitele sunt eliberate în sânge şi după un scurt timp în circulație,
migrează în diferite țesuturi, întamplător sau specific, ca răspuns la diferiți factori chemotactici. În țesuturi, ca răspuns la diferiți
stimuli solubili, ele se diferențiază în macrofage tisulare, cu calitățti morfologice și funcționale caracteristice, proces care a fost
denumit activare şi care este reversibil („dezactivare”). Celulele sistemului fagocitic mononuclear sunt foarte primitive filogenetic,
nici un animal neputând trăi fără ele. Îndeplinesc o varietate largă de funcții importante în organism, incluzând îndepărtarea
particulelor străine şi celulelor senescente, moarte sau alterate, reglarea funcțiilor altor celule, procesarea şi prezentarea de antigene in
reacțiile imune, participarea în diferite reacții inflamatorii, distrugerea bacteriilor şi celulelor tumorale. Monocitele şi macrofagele
produc numeroși factori bioactivi: enzime, factori ai complementului, factori de coagulare, specii reactive de oxigen şi azot, factori
angiogenetici, proteine de legare (transferina, transcobalamina II, fibronectina, apolipoproteina E), lipide bioactive (derivați ai acidului
arahidonic), factori chemotactici, citokine şi factori de creştere (IFN α şi γ, IL 1,3,6,8,10,12, FGF, PDGF, TNF, M-CSF).
Valori de referință pentru monocite: 0-1000/µl sau 0-1×109/l; 0-15% din leucocite.
Semnificație clinică-Monocitoza >1000/µl; Monocitopenie: <100/µl (condiție extrem de rară)
 EOZINOFILELE (granulocitele eozinofile) au fost initial descrise pentru granulațiile lor intracitoplasmatice caracteristice,
care manifestă afinitate crescută pentru coloranții acizi, cum ar fi eozina şi care apar colorate roşu-strălucitor, în microscopia optică.
Eozinofilele sunt celule mobile, cu originea în maduva osoasă, urmând acelaşi model de proliferare, diferențiere, maturare şi
eliberare în sânge ca şi granulocitele neutrofile; nucleul lor este de obicei bilobat, dar sunt adesea observați şi trei sau mai mulți lobi.
La indivizii sănătoși se găsesc în număr mic în sânge, dar devin predominante în sânge şi țesuturi, în asociere cu diferite boli
alergice, parazitare sau boli maligne. Eozinofilia indusă de alergeni sau paraziti este dependentă de celula T şi este mediată de citokine
eliberate de limfocitele sensibilizate. Valori de referință pentru eozinofile: 0-700/µl sau 0-0.7×109/l (0-7% din leucocite); valori mai
mici la copiii până la 1 an. Semnificație clinică: EOZINOFILIA >700/µl; EOZINOPENIA se datorează în general unei producții
crescute de steroizi, care acompaniază majoritatea condițiilor de stres.

BAZOFILELE (granulocitele bazofile) şi MASTOCITELE sunt 2 populații de leucocite bazofile, care prezintă multe
asemănări, dar şi unele diferențe. Ambele tipuri de celule conțin granulații intracitoplasmatice care se colorează metacromatic cu
coloranți bazici. Bazofilele şi mastocitele sunt factori importanți în inflamațiile alergice şi alte fenomene imune şi inflamatorii.
Bazofilele sunt celule având kinetica şi istoria naturală a granulocitelor, care se maturează în maduvă, circulă în sânge şi au
anumite trăsături ultrastructurale caracteristice după migrarea în țesuturi, în timpul proceselor inflamatorii şi imunologice
(hipersensibilitate cutanată bazofilică, astm). Mastocitele se maturează în afara măduvei osoase sau circulației, în general în țesutul
conjunctiv şi cavitățile seroase. Există anumite condțtii în care numărul de progenitori mastocitari din circulație poate fi crescut.
Bazofilele şi mastocitele diferă semnificativ în ceea ce privește fenotipul de suprafață, forma şi structura nucleului.
Bazofilele au în general mai puține granule şi o morfologie mai omogenă decăt mastocitele. Există diferențe în ceea ce privește
mediatorii stocați şi cei nou sintetizați după activare. Ambele celule conțin histamină, PAF şi metaboliți ai acidului arahidonic,
considerate importante în patogeneza bolilor inflamatorii, cum ar fi astmul. O distincție majoră constă în proteinazele care sunt
conținute în cantitate abundentă în mastocite. Ambele celule produc citokine. De asemenea, rolul bazofilelor şi mastocitelor în
inflamațiile alergice diferă în funcție de stimulii care activează fiecare celulă. Câteva populații mastocitare răspund la unele
neuropeptide, iar asocierea anatomică strânsă dintre mastocite şi nervi, constituie evidența componentei neurogenice-dependente de
mastocite a reacțiilor alergice. Degranularea anafilactică survine după stimularea receptorului pentru IgE sau prin alți stimuli cum ar
fi componente ale complementului. Degranularea anafilactică poate fi extensivă, implicând majoritatea granulelor. Dar în numeroase
reacții inflamatorii în care apare infiltrare mastocitară şi bazofilică, cum ar fi hipersensibilitatea cutanată întârziată, poate apărea o
degranulare şi secreție de mediatori mult mai puțin explozivă („piecemeal degranulation”). După degranulare, celule sunt capabile să
se refacă şi să funcționeze din nou.
Valori de referință bazofile = 0-200/µl sau 0-0,2×109/l (0-2% din leucocite).
Semnificație clinică: bazofilia >200/µl; bazopenia:<20/µl.
Numărul de bazofile şi precursori mastocitari este crescut în boli alergice: rinită alergică, polipoză nazală, sinuzită cronică,
astm, dermatiăa atopică, alergii medicamentoase; în leucemia megakarioblastică din sindromul Down (trisomia 21) există diferențiere
bazofilică (care poate include mastocitele) din progenitorii leucemici; leucemia mieloidă cronică şi alte sindroame mieloproliferative
cronice (policitemia vera, metaplazia mieloidă cu mielofibroză). Nivelul bazofiliei are valoare prognostică, iar criza bazofilică anunță
faza blastică terminală din leucemia mieloidă cronică. Hiperhistaminemia din leucemia mieloidă cronică şi celelalte sindroame
mieloproliferative se corelează cu numarul şi turn-overul bazofilelor (posibil şi al mastocitelor); mastocitoza sistemică, urticaria
pigmentosă (o formă pediatrică de proliferare mastocitară limitată, cu localizare cutanată)-număr crescut de bazofile şi precursori
mastocitari în sânge; leucemie bazofilică; boala Hodgkin; anemie hemolitică cronică, postsplenectomie; postradiații ionizante; infecții:
tuberculoză, varicelă, gripă; injectarea de particule străine; hipotiroidism.

56
C.4.3. BIOCHIMIA DIGESTIEI
Sucul pancreatic, gastric și intestinal, bila

BIOCHIMIA DIGESTIEI
Digestia reprezintă totalitatea transformărilor mecanice şi fizico-chimice ale alimentelor, pentru a putea fi absorbite.

DIGESTIA BUCALĂ. SALIVA

În cavitatea bucală are loc fărâmiţarea alimentelor, prin masticaţie şi formarea bolului alimentar, prin amestecarea lor cu
salivă. Saliva este produsă de glandele parotide, glande submaxilare şi sublinguale. Cantitatea totală de salivă secretată este în 24
de ore de ~1.5 litri. Compoziţia salivei secretată de aceste 3 glande diferă. Saliva produsă de glandele parotide este mai bogată în
amilază şi mai săracă în mucoproteine. Cea produsă deglandele submaxilare, sublinguale este mai vâscoasă, datorită conţinutului mai
marede mucoproteine. Saliva are un aspect apos. Saliva conţine 99,5% apă, 0,5% substanţe solide. Din acestea 0,2 % sunt săruri
minerale şi 0, 3% substanţe organice. Dintre subsstantele organice importanta cea mai mare o are amilaza=ptialina, enzima ce
acţionează asupra amidonului şi glicogenului. Deoarece alimentele rămân în cavitatea bucală o scurtă perioadă de timp, acţiunea
amilazei salivare este este de scurtă durată.

DIGESTIA GASTRICĂ. SUCUL GASTRIC

Bolul alimentar ajuns în stomac este supus unor transformări mecanice şi fizico-chimice. Alimentele sunt amestecate cu
sucul gastric, care acţionează asupra proteinelor alimentare, pe care le transformă în substanţe mai simple, solubile.
 Sucul gastric exercită şi o acţiune slabă de emulsionare asupra grăsimilor. În urma digestiei gastrice, conţinutul gastric se
trasnformă în CHIM GASTRIC, ce trece în intestinul subţire, fiind pregătit pentru acţiunea sucurilor digestive din intestine.
Sucul gastric este produs de glandele gastrice. Acestea sunt răspândite în mucoasa gastrică, fiind de două feluri:
Glandele corpului stomacului care secretă mucus, HCL şi pepsină;
Glandele pilorice, esofagiene şi cardiale care secretă numai mucus.

COMPOZIŢIA SUCULUI GASTRIC

Sucul gastric este un lichid incolor, transparent, secretat în cantitate de 2.000-5.000 ml/24 h; are reacţie acidă (pH=0,9-2).
Densitatea este cuprinsă între1,006-1,030. Conţine peste 98,5% apă, 0,2-1,2% substanţe minerale ( HCl, clorură de
sodiu şi substanţe organice); HCl este componentul cel mai important al sucului gastric şi se găseşte în cea mai mare parte sub formă
de acid clorhidric liber. După ingerarea alimentelor, o parte din sucul gastric se combină cu proteinele alimentare, cu muco-
polizaharide şi alte substanţe, formând acidul clorhidric legat.
Hiperclorhidria=creşterea cantităţii de acid clorhidric apare în ulcerul gastric.
Scăderea secreţiei acidului clorhidric=hipoclorhidrie apare în unele gastrite şi la persoanele vârstnice.
Aclorhidria sau lipsa acidului clorhidric din secreţia gastrică, apare în cancerul gastric, unele boli cronice.
Substanţele organice sunt reprezentate de mucină, histamine, precum şi de fermneți: lipaza şi pepsina.

FERMENŢII GASTRICI
Pepsina este un ferment proteolitic, sintetizată în prima fază sub formă de pepsinogen. Pepsinogenul devine pepsină
activă, sub acţiunea HCl. Acţiunea optimă a enzimei se desfăşoară la un pH de 1,5-2,2. La un pH de 5-6 acţiunea pepsinei este mult
redusă. Proteinele venind în contact cu acidul clorhidric se leagă de acesta.
Labfermentul este un ferment proteolitic ce acţionează asupra cazeinogenului din lapte, pe care îl trasnformă în cazeină.
Apoi cazeina precipită sub formă de cazeinat de calciu.
Lipaza gastrică acţionează asupra grăsimilor alimentare.

DIGESTIA INTESTINALĂ. LICHIDUL DUODENAL

Chimul gastric din stomac ajunge în duoden, unde vine în contact cu sucurile secretate de ficat, pancreas şi sucul intestinal.
În duoden există un amestec de sucuri digestive. Cantitatea de lichid duodenal secretată în 24 ore este de 1200-1300ml, din care
bila reprezintă 700-900 ml, iar sucul pancreatic 300-500 ml.
BILA este secretată de ficat şi prin canalul coledoc ajunge în intestine. Canalul coledoc are o ramificație-canalul cystic,
prin care bila ajunge în vezica biliară. Aici, o parte din apă se absoarbe, bila concetrându-se.
Compoziţia bilei hepatice diferă deci de cea a bilei veziculare.
Bila hepatică este limpede, cu densitatea 1,008-1,016. de culoare aurie şi pH 7,1-7,3.
Bila veziculară este tulbure, verde-brună, cu densitatea de 1,012-1,040 şi un pH 6,9-7,7.
În compoziţia bilei se găsesc apă şi substanțe solide, dintre care cele mai importante sunt pigmenţii biliari şi sărurile biliare.
Se mai găsesc acizi grași (AG), colesterol, lecitină şi săruri minerale. Proporţia acestora este diferită în bila hepatică şi cea
veziculară. Bila mai conţine celule epiteliale provenite din descuamarea epiteliilor căilor biliare, rare leucocite, hematii şi mucus.
Bila veziculară este mai concentrată decât bila hepatică.

SUCUL PANCREATIC
Secreţia externă a pancreasului se vars în duoden, fiind bogată în enzime, conţinând tripsină, lipază şi amilază.
În compoziţia sucului pancreatic se mai găsesc electroliți: Na, K, Ca, Cl, bicarbonat, proteine, enzime.
57
SUCUL INTESTINAL
În intestinul subţire se continuă transformările digestive ale alimentelor în vederea absorbţiei. Mucoasa intestinală, prin
glandele sale, produce sucul intestinal, bogat în enzime. Sucul intestinal este un lichid incolor, ce contine 98% apă, 2 %
subsstanțe solide. Din acestea, 1% sunt substanţe minerale, reprezentate de clorura de sodiu,calciu, potasiu şi 1% sunt substanţe
organice, reprezentate de proteine şi enzime.

DIGESTIA ÎN INTESTINUL GROS. MATERIILE FECALE

Resturile alimentare care nu au fost absorbite la nivelul intestinului subţire, împreună cu o parte din secreţiile
produse de-a lungul tubului digestiv, ajung în intestinul gros. Aici au loc o serie de procese biochimice determinate de acţiunea florei
microbiene asupra conţinutului din intestine. Bacteriile acţionează asupra aminoaacizilor pe care îi scindează, rezultând derivaţi.
O parte din apă se absorbe iar conţinutul intestinal devine consistent, constituind materiile fecale, care se elimină prin rect şi
anus. În mod normal se elimină 100 g materii fecale. Apa reprezintă 75% din compoziţia fecalelor. Substanţa uscată este formată din
bacterii, epitelii intestinale şi diferite secreţii digestive. Se mai găsesc resturi alimentare în cantitate mică, săruri, grăsimi, pigmenţi.

C.4.4. BIOCHIMIA URINEI

Urina-compoziție chimică, sedimente

Urina este un lichid biologic de excretie, cu o compoziție chimică complexă, care poate suferi modificări în anumite stări
patologice. Analiza completă de urină include determinarea caracterelor fizice (culoare, aspect, greutate specifică), chimice (pH,
proteine, glucoza, corpi cetonici, hematii, bilirubina, urobilinogen, leucocite, nitriti) și examenul microscopic al sedimentului.
 Biochimia urinei se determină printr-o metodă semicantitativă, cel mai adesea pe un analizor automat, folosind stripuri de urină.
Acest tip de test este rapid și măsoară elementele din urină, care sunt semnificative pentru disfuncții renale, urinare, hepatice și
metabolice. În eventualitatea unei modificări patologice, se produce o schimbare de culoare în zona testului respectiv, care se compară
cu o scală de culori predefinită. Intensitatea culorii permite o evaluare semicantitativă a rezultatului.
Densitatea urinei (greutatea specifică) măsoară capacitatea rinichiului de a concentra urina. Testul compară densitatea urinei
fata de densitatea apei distilate, care are greutatea specifica 1,000. Testul detectează concentrația de ioni din urină; în prezența
cationilor, protonii sunt eliberați de un agent complex și produc o schimbare a culorii pe strip. Densitatea urinară este dependentă de
cantitatea de fluide ingerată de pacient, dar poate fi influențată și de alți factori ,cum ar fi: transpirații abundente, efectul temperaturilor
scăzute, agenți diuretici activi (cafea și altesubstanțe), astfel că se pot întâlni variații foarte mari ale densității urinare (1,000-1,040)
chiar și la persoanele sănătoase. În general, densitatea variază invers proporțional cu cantitatea de urină excretată; în anumite condiții,
această relație nu este valabilă: diabet (volum și densitate urinară crescute), hipertensiune (volum normal, densitate scăzută), boală
renală cronică incipientă (volum crescut, densitate scăzută).
Condițiile patologice în care se modifică densitatea urinii sunt asociate cu alterarea capacității rinichiului de a dilua sau
concentra urina:
• Densitate >1,022 (hiperstenurie): proteinurie, nefroze, diabet, pierderi excesive de apă (transpirații abundente, stări febrile,
vărsături, diaree), stres chirurgical (secreție crescută de ADH), insuficiență cardiacă congestivă, toxemie de sarcină;
• Densitate <1,015 (hipostenurie): aport excesiv de apă, diabet insipid, glomerulonefrite (densitatea poate fi scăzută, cu volum
de urină scăzut), pielonefrite cronice (alterarea tubulară afectează capacitatea rinichiului de a concentra urina).
• Rinichiul sclerotic elimină o urină cu densitate aproape constantă (1,009-1,011) – izostenurie.

pH-ul urinei, arată, capacitatea tubilor renali de a menține echilibrul acido-bazic al plasmei și lichidului extracelular, care se
realizează prin reabsorbția sodiului și secreția tubulară de hidrogen și ioni amoniu.
Testul de detectare a pH-ului urinar se bazează pe o combinație de 3 indicatori: roșu-metil, albastru bromtimol și fenolftaleină.
La un nivel al pH-ului de 5-9 se obține o gradare a culorii de la potocaliu la galben-verzui și albastru.
Urina proaspătă, provenită de la subiecți sănătoși prezintă un pH de 5-6.
pH-ul urinar este influențat de factori fiziologici și patologici:
• Valori ale pH-ului ≥8 (urină alcalină) se întâlnesc postprandial (răspunsul normal la secreția de acid clorhidric în sucul
gastric), dieta vegetariană (in particular citrice și legume), infecții ale căilor urinare (în special cu germeni producători de urează,
Proteus și Pseudomonas, care splitează ureea în ioni amoniu), vărsături abundente (alcaloză metabolică), alcaloză respiratorie cu
hiperventilație, depleție de potasiu.
• Valori scăzute ale pH-ului (urină acidă) apar în următoarele situații: mediu cald și uscat (urina foarte concentrată și puternic
acidă), în timpul somnului (acidoză respiratorie, prin reducerea ventilației), dietă bogată în carne și proteine, diuretice clorotiazide,
cetoacidoză diabetică, acidoză respiratorie, acidoză metabolică, diaree, inaniție, insuficiență renală decompensată cu uremie, pirexie,
infecții urinare produse de Escherichia coli, tuberculoză renală, afecțiuni reumatismale cronice.
Importanța pH-ului urinar constă în primul rând în determinarea existenței unei afecțiuni acido-bazice sistemice de origine
metabolică sau respiratorie și management-ul condițiilor urinare care necesită menținerea urinei la un pH specific, cum ar fi calculii
renali (se urmărește prin dietă și tratament modificarea pH-ului urinar, astfel încât să previna formarea calculilor), alcalinizarea urinei
în tratament cu sulfonamide (prevenirea formării cristalelor), intoxicație cu salicilați (creșterea excreției), în timpul transfuziilor; urina
trebuie menținută acidă în timpul tratamentului infecțiilor de tract urinar.
NOTĂ: pH-ul urinar nu ajunge niciodată la 9; în acest caz trebuie repetată testarea pe un alt specimen proaspăt.
Leucocitele excretate în urină sunt reprezentate aproape în exclusivitate de granulocite, a caror activitate esterazica este
detectată prin reacția pe care se bazează testul inclus în strip (determinând apariția unei colorații purpurii).
58
Glucoza. Prezența glucozei în urină, când concentrația glucozei sanguine este in limite normale, indică un defect tubular în
reabsorbția glucozei, care se exprimă prin scăderea pragului renal de eliminare a glucozei și este caracteristică diabetului renal
(glicozurie renală). Valori de alertă clinică- >1000 mg/dl (trebuie testată glucoza serică).
Corpii cetonici apar în urină în condiții asociate cu alterarea metabolismului carbohidraților, când este metabolizată o cantitate
crescută de grăsimi, atunci când aportul de carbohidrați este restricționat sau în diete bogate în grăsimi, stări de acidoză, asociate cu
afecțiuni care, fie stimulează cetogeneza hepatică: inaniție, anorexie, regim alimentar bogat în lipide, proteine și sărac în glucide,
diabet zaharat (acidoză diabetică), stari dispeptice (vărsături, diarii prelungite, în special la copii), eclampsie, glicozurie renală,
glicogenoză (boala von Gierke), hipertiroidism, febră, sarcină, lactație. La persoanele non-diabetice, cetonuria apare frecvent în bolile
acute, stres sever, efort fizic intens. Cetonuria apare după anestezie cu eter sau cloroform.Prezența corpilor cetonici în urina unui
pacient diabetic sugerează că diabetul nu este bine controlat. Cetonuria la un copil <2 ani constituie un semnal de alertă.
Bilirubina și urobilinogenul. Pigmenții biliari (bilirubina și biliverdina) sunt absenți în urina normală, iar urobilinogenul
și urobilina apar în cantități mici. În condiții patologice numai bilirubina conjugată apare în urină. Bilirubina urinară este un semn
precoce de boală hepatocelulară sau obstrucție biliară. De asemenea, prezența sau absența sa din urină este utilizată în diagnosticul
diferențial al icterului. Urobilinogenul este crescut în condițiile asociate cu icter hemolitic și insuficiență hepatică.
În cazul obstrucției complete a căilor biliare, urobilinogenul este absent în urină, deoarece bilirubina este împiedicată să
ajungă în intestin pentru a-l forma. Astfel, prezența bilirubinei în urină, în absența urobilinogenului, sugerează icter obstructiv.
În anumite stări patologice, în urină pot apărea pigmenții sanguini, reprezentați de hemoglobina liberă (hemoglobinurie) și
cea conținută în eritrocite (hematurie). Detecția sângelui în urină se bazează pe acțiunea peroxidativă a hemoglobinei sau
mioglobinei, care catalizează oxidarea indicatorului TMB, rezultând un compus colorat, care determină schimbarea în verde a zonei
aferente de pe strip. Hematuria poate fi microscopică sau macroscopică (in cazul prezenței >0.5 ml sânge/litru de urină) și se
întâlnește în numeroase afecțiuni ale rinichilor și tractului urogenital: litiază, glomerulonefrită, tumori renale, ureterale sau vezicale,
cistită, pielonefrite, adenom de prostată, necroză papilară, infarct renal, traumatisme, rinichi polichistic, hematuria benignă familială
sau recidivantă, etc. Mai rar, hematuria poate fi un semn de diateză hemoragică: hemofilie, trombocitopenii, tratament anticoagulant.
Hemoglobinuria survine în hemolize intravasculare severe, când este depășită capacitatea sistemului reticuloendotelial de a
metaboliza hemoglobina liberă și aceasta este filtrată glomerular. Hemoglobinuria poate apărea și ca urmare a lizei hematiilor în tractul
urinar. Când sedimentul urinar este pozitiv pentru prezența sângelui, dar nu se evidențiază eritrocite la examenul microscopic, este
bănuită mioglobinuria, care se asociază cu arsuri severe, infecții grave, intoxicații (monoxid de carbon, barbiturice), efort fizic intens,
șoc electric, convulsii, hipertermia malignă, infarctul miocardic, miozite, distrofii musculare, traumatisme musculare, mioglobinuria
ereditară (sindromul McArdle), etc.. Mioglobina poate fi diferențiată de hemoglobină, prin teste chimice.
De asemenea enzimele musculare sunt crescute, iar serul nu este limpede. Orice test pozitiv pentru prezența sângelui în urină
trebuie verificat pe un nou specimen și dacă se menține, pacientul trebuie evaluat mai departe.
Recomandări pentru determinarea biochimiei urinei: testul are valoare semnificativă în identificarea unor disfuncții renale,
urinare, hepatice și metabolice. Pregătire pacient: recoltarea pentru examenul de urină se face din prima urină, de dimineață (sau o
probă de urina spontană), jetul mijlociu, după o prealabilă toaletă locală. Prima urină de dimineață are avantajul că este mai
concentrată și nu este influențată de dietă și activitatea fizică. Cauze de respingere a probei: cantitate insuficientă de urină; recoltare
și păstrare necorespunzătoare. Recipient de recoltare: recipient pentru sumarul de urină. Cantitate recoltată: 10 ml. Prelucrare
necesară după recoltare: se imerseaza stripul în urină timp de o secundă, dupa care se introduce în analizor; rezultatele apar în 60-
120 secunde. Stabilitate probă: 3-4 ore la temperatura camerei (urina va fi refrigerată, dacă exista întârzieri în examinare).

59

BIBLIOGRAFIE

1. C. Borundel-Manual de medicină internă pentru cadre medii. Editura Medicală București, 1979
2. A. Oșan-Biochimia sistemului hormonal, University Press, Târgu Mureș, 2006
3. F. Udma-Proceduri de nursing. Editura Ex ponto Constanța, 2007
4. L. Titircă-Breviar de explorări funcționale și de îngrijiri speciale acordate bolnavului- pentru școlile sanitare . Editura
Viața Medicală Românească, București, 1994
5. L. Titircă-Tehnici de evaluare și îngrijiri acordate de asistenții medicali. Editura Viața Românească București, 1997
6. L. Titircă-Ghid de Nursing. Editura Viața Medicală Românească București, 2001
7. L. Titircă-Urgențele medico-chirurgicale. Editura Medicală București, 2003
8. L. Titircă-Îngrijiri speciale acordate pacienților de către asistenții medicali. Ed. Viața Med. Românescă, București 2006
MINISTERUL EDUCAŢIEI NAŢIONALE
ŞCOALA SANITARĂ POSTLICEALĂ
„CAROL DAVILA” CĂLAN-DEVA

BIOCHIMIE
MODULUL 5

ANUL I

ASISTENT MEDICAL GENERALIST

Profesor
Farmacist primar TEODOR MITRA