BIOCHIMIA

C 1 INTRODUCERE ȊN STUDIUL BIOCHIMIEI

1.1.DEFINIŢIA ŞI OBIECTUL BIOCHIMIEI

Biochimia este stiinta care se ocupa cu studiul structurii si transformarilor substantelor chimice care intra
in compozitia materiei vii in organism si care sufera diferite transformari si al proceselor fizico-chimice si
fiziologice care stau la baza desfasurarii activitatilor vitale specific acesteia.

 Practic, biochimia isi are originea in chimia organica, dar debuteaza ca stiinta de sine statatoare in 1833, cand
chimistul francez Anselme Payen descopera prima enzima – amilaza.
 In 1896, chimistul german Eduard Buchner explica mecanismul fermentatiei alcoolice.
 Dupa descoperirea ei, a fost numita initial “chimie biologica”, iar termenul de biochimie a fost introdus in
1903, de catre Carl Neiberg. Termenul pleaca de la semnificatia cuvantului “bios” care, in limba greaca,
inseamna viata.
 Descoperirile sec XX au permis dezvoltarea ei ca stiinta moderna, „de frontiera”, cu un important caracter
complex, interdisciplinar care utilizeaza informatii din chimia organica, analitica, anorganica,tchimia
fizica, din fizica, fiziologie, fiziopatologie si genetica. Pe de alta parte, descoperirile din biochimie au
contribuit la dezvoltarea si aprofundarea notiunilor din domeniile mentionate.

Biochimia studiaza:

 structura, functiile si proprietatile substantelor din compozitia materiei vii;

 transformarile compusilor chimici din organismele vii;
 modalitatile de transformare a energiei in sistemele vii;
 mecanismele de reglare a transformarilor chimice si a proceselor fizico-chimice in celule, tesuturi si organe;
 mecanismele moleculare de transmitere a informatiei genetice in organism.

Obiectivul principal al acestui domeniu urmăreşte ca – pe baza raporturilor dintre structură şi funcţie –
să se determine modalităţile prin care compoziţia chimică a organismului susţine:
 natura biochimică a expresiei şi controlului genetic;
 procesele fizico-chimice ale contracţiei musculare;
 bazele biochimice ale neurotransmisiei, permeabilităţii biomembranelor, controlului hormonal, ale
proceselor fiziologice şi patologice.

1.2. Caracterul interdisciplinar al biochimiei

Prin conţinutul şi evoluţia sa, biochimia este o ştiinţă modernă, “de frontieră”, cu un caracter complex,
multidisciplinar.
Dezvoltarea ei ca ştiinţă de frontieră a determinat şi dezvoltarea celorlalte ştiinţe conexe, oferindu-le
acestora noi valenţe, noi argumente ştiinţifice, noi aplicaţii. Biochimia reprezintă fundamentul ştiinţific pe care
se bazează şi se consolidează pregătirea de specialitate de care, ȋn final, va trebui să beneficieze practica.

Caracterul interdisciplinar al biochimiei reiese din impactul şi raporturile sale cu celelalte ştiinţe, ca de
exemplu:
a. chimia organică ce conferă biochimiei un important suport pentru cunoaşterea naturii, structurii şi
proprietăţilor componentelor chimice ale materiei vii;

1
 b. chimia analitică a furnizat biochimiei metode de analiză cantitativă ce au permis dozarea unor componente
esenţiale din organismul uman;
c. chimia fizică a permis interpretarea cinetică şi termodinamică a reacţiilor biochimice, interpretări redate ȋn
capitole de termodinamică biochimică şi cinetică enzimatică;
d. biologia celulară care, prin prisma biochimiei, dobândeşte noi valenţe;
e. fiziologia care apare ca o manifestare a transformărilor biochimice ce se petrec la nivel celular, tisular sau
la nivelul diferitelor organe din organismele vii;
f. genetica – biochimia i-a conferit o nouă dimensiune, genetica modernă devenind, de fapt, o genetică
biochimică; aplicarea teoriei informaţiei a creat bazele codificării mesajului ereditar şi ale stabilirii relaţiilor
dintre acizii nucleici şi realizarea sintezei proteice ca premiză a autoreproducerii sistemelor vii.
Actualmente, patologia umană, patologia animală, fiziopatologia, la fel ca şi biologia animală,vegetală
şi cea a microorganismelor sunt abordate ȋntr-o corelaţie strânsă cu biochimia.

1.3. Domeniile biochimiei:

1. Biochimia statică sau strucuturală care studiază componenţa chimică a materiei vii şi proprietăţile compuşilor
biologici separaţi.
2. Biochimia dinamică sau metabolica ce studiază complexitatea transformarilor biomoleculelor din organism
in cadrul anabolismului si catabolismului.
3. Biochimia funcţională – cercetează procesele chimice ce stau la baza diferitelor manifestări ale vitalităţii.
4. Biochimia clinica ce se ocupa cu interpretarea rezultatelor analizelor de laborator, in vederea stabilirii
unui diagnostic pozitiv sau diferential corect.
Analizele medicale permit:
- evaluarea stării de sănătate;
- identificarea unor modificări cantitative ale parametrilor biochimici cu semnificaţie diagnostică;
- confirmarea unui diagnostic pozitiv sau diferenţial;
- evaluarea periodică a pacienţilor cu diferite afecţiuni, ȋn vederea monitorizării evoluţiei pacientului şi a
eficacităţii tratamentului recomandat;
- interpretarea corelată a rezultatelor analizelor de laborator – deziderat al biochimiei clinice cu importante
aplicaţii ȋn practica medicală curentă.

1.4. Importanţa biochimiei pentru medicină

Biochimia deţine un rol esenţial ȋn formarea viitorilor medici, deoarece ea explică o serie de aspecte şi
probleme importante atât din punct de vedere teoretic, cât şi practic, pentru ca ea:
 contribuie la caracterizarea biochimică şi fizico-chimică a compuşilor care reprezintă constituenţii
fundamentali ai organismului uman;
 descrie mecanismele biosintezei şi degradarii componentelor biochimice, ȋn funcţie de tipul de alimentaţie,
de stilul de viaţă ȋn ansamblu sau de existenţa unor tulburări metabolice cu diferite cauze;
 oferă cunoştinţele necesare înţelegerii stării de sănătate şi a mecanismelor patogenetice în orice boală;
 contribuie la stabilirea diagnosticului clinic de laborator si a diagnosticului diferential;
 explică modul de acţiune al medicamentelor, ca modulatori ai activităţii enzimatice, oferind datele necesare
pentru sinteza de substanţe cu acţiune farmacologică dorită;
 permite tratarea cu succes a avitaminozelor; a insuficienţei sau hiperfuncţiei endocrine;
 progresele biochimiei au evidenţiat cauzele unor boli numite “erori înăscute de metabolism” (oligofrenia
fenilpiruvică, gangliozidoze, colagenoze);

2
 este ştiinţa care explică “bolile moleculare” (anemia falciformă – sinteza unei Hb anormale Hb-S (Hb-
seceră) care cristalizează în eritrocite ducînd la hemoliză şi în final la moarte;
 analizele biochimice efectuate pe lichide biologice sau pe celule permit evidenţierea precoce a numeroase
boli, evoluţia lor şi eficacitatea tratamentului.

Capitolul 2. CONSTITUENTI FUNDAMENTALI AI ORGANISMULUI UMAN

2.1. Componentele majore ale organismului uman

Materia vie reprezintă un ansamblu de principii şi trăsături definitorii de organizare şi funcţionare la

nivel molecular, iar unitatea morfologică şi funcţională a materiei vii este celula care conţine echipamentul de
bază complet pentru menţinerea şi continuitatea vieţii. Ea se caracterizează printr-un dinamism continuu bazat
pe un ansamblu de reacţii coordonate şi autooreglate.
Organismele vii sunt sisteme deschise, a căror ȋnsuşire fundamentală este metabolismul şi ele posedă un
ȋnalt grad de organizare şi complexitate la care participă diferite tipuri de componente chimice cu structuri
variate. Ele au capacitatea de a capta şi transforma energia din mediul extern, adaptând-o şi utilizând-o atât
pentru edificarea propriilor structuri, cât şi pentru menţinerea organizării structurale.

A. COMPONENTE ANORGANICE

A.1. Compoziţia chimică elementală a organismelor vii

Compoziţia chimică elementală de bază a materiei vii este comună tuturor organismelor. Elementele
chimice componente se numesc bioelemente şi alcătuiesc aşa-numita “listă de bază universală”, fiind
reprezentate de:
 un sextet de nemetale: C, O, H, N, S, P cunoscute ca elemente-cheie pentru organizarea majorităţii
constituenţilor materiei vii;
 un octet ce include : Na, K, Ca, Mg, Fe, Co, Mn şi Cl ce reprezintă elemente chimice necesare
organismelor vii.
Distribuţia lor cantitativă este diferită, astfel că elementele care există ȋn cea mai mare proporţie sunt
reprezentate de O,C, H, N (96%) din masa celulelor; bioelementele pot fi clasificate ȋn patru grupe:
1. Macroelemente O, C, N, H, Ca, P.
2. Oligoelemente Na, K, Cl, S, Mg, Fe.
3. Microelemente Zn, Mn, Co, Cu, F, B, I.
4. Ultramicro elemente Li, Al, Si, Cd, Cr, Ni.

Aceste elemente există sub formă de cationi, anioni sau intră ȋn structura unor compuşi anorganici şi
organici; compuşii anorganici au funcţii vitale ȋn organism.
Elementul chimic care ocupă o poziţie centrală ȋn edificarea structurii biomoleculelor din organism este
carbonul, datorită capacităţii sale de a forma catene de atomi de carbon pe care sunt grefate atomi sau grupe
de atomi care compun respectivele biomolecule.

 Funcţiile pe care le pot ȋndeplini aceste elemente sunt:

 bioelectrică: influenţează diferenţa de potenţial transmembranar (neuroni, celule musculare);
 osmotică: ele contribuie la controlul presiunii osmotice;
 structurală: unii ioni metalici sau nemetalici intră in constituţia unor macromolecule (proteine, hem);
 de reglare: unii cationi au acţiune reglatoare :
 directă prin activarea unor enzime ce catalizează reacţiile biochimice din metabolismele intermediare
(Mg2+, Ca2+);
 indirectă, influenţând reglarea hormonală.

3
  energetică – fosfatul anorganic din ATP
 mecanică (de suport): ionii de Ca, Mg şi P sunt constituenţi ai oaselor.

A.2. Apa este indispensabilă vieţii, datorită proprietăţilor sale chimice si fizice şi importantelor sale roluri
biologice ȋn organismele vii.
La organismele adulte, conţinutul in apă reprezintă ȋntre 60-70% din masa totală a organismului şi
depinde de:
 vârstă (un embrion de câteva zile : 95%; nou-născut 75%, >50 ani 45-50%);
 sex: femeile au un conţinut de apă mai redus (cu 10%) comparativ cu bărbaţii;
 natura proceselor metabolice care se desfăşoară in ţesutul respectiv (10% in ţesutul gras, 65-70% in alte
ţesuturi, 80% in sânge şi rinichi);
 proporţia de ţesut adipos: oamenii cu constituţie atletică au un conţinut mai mare de apă in corp faţă de
celelalte tipuri constituţionale.
Nivelul hidric zilnic necesar organismului este asigurat prin:
 aport extern de lichide: se consideră că un adult sănătos care desfăşoară o activitate fizică moderată in
climă temperată are nevoie de 1500-2000ml de apă; necesarul creşte cu 500ml/zi in cazul activităţii fizice
intense sau al eliminării ei excesive prin transpiraţie şi cu 500-1000ml/zi in stări febrile, vomismente şi
diaree.
 consumul de alimente solide;
 cantitateade apă care rezultă in urma proceselor metabolice (0,3 litri/zi).
Cantitatea de apă pe care fiecare persoană o consumă zilnic depinde de greutatea corpului, de
alimentaţie, de activitatea fizică desfăşurată, de starea de sănătate. Variaţiile zilnice sunt mai mici de 1% din
greutatea corpului, ceea ce dovedeşte că ȋn organism există in permanenţă un echilibru ȋntre apa ingerată şi cea
excretată.
Cea mai mare parte a apei din organism se elimină prin rinichi (0,6-2l); prin plămâni, se elimină 400cm3,
prin intestine – 100-200cm3, iar prin piele – 500cm3. Consumul insuficient de apă sau eliminările excesive pot
duce la deshidratare severă care afectează pH-ul mediului intern şi cauzează grave probleme de sănătate.
Organismul uman nu poate rezista mai mult de trei zile fără apă.
Atunci când aportul depăşeşte necesarul hidric, ȋn organism se creează condiţii pentru retenţia apei;
exemple de condiţii in care, in organism, se acumulează excesul de apă sunt:
a) secreţie excesivă de hormon antidiuretic (vasopresina) produs de hipofiza posterioară;
b) insuficienţă corticosuprarenaliană;
c) insuficienţă renală acută sau cronică;
d) insuficienţă cardiacă congestivă;
e) ciroză hepatică;
f) aport extern excesiv.
Apa din stomac şi din intestine este transportată de sânge ȋn tot corpul şi reţinută de ţesuturi. Rezerva
de apă a organismului o reprezintă ȋn special muşchii şi pielea, datorită volumului lor. In organism, apa este
distribuită in vasele sanguine şi limfatice, in spaţiile intra- şi intercelulare şi la nivelul diferitelor organe in
proporţii diferite; astfel:
 ȋn celule (intracelular), ea reprezintă aproape 50% din greutatea corporală;
 ȋn afara celulelor (extracelular) reprezintă 20% din aceeaşi greutate; practic, lichidul extracelular este o
“soluţie de clorură de sodiu”, iar cel intracelular, o “soluţie de fosfaţi şi proteinat de potasiu”;
 ȋn interiorul unor spaţii ȋnchise (intracavitară)(1-3%): lichid cefalorahidian, intraocular, pleural,
pericardic, sinovial etc.;
 schelet (22%);
 lichidele extracelulare (12-16%);
 creier (75-80%); plămâni: 80%; rinichi: 82%;
 plasmă (90%); limfă (2%).

4
 Metabolismul apei este influenţat de multe glande cu secreţie internă, glanda principală care ȋl reglează
fiind hipofiza. De asemenea, scoarţa cerebrală are un rol foarte important ȋn reglarea introducerii, folosirii şi
eliminării apei din organism.

 Roluri biologice ale apei:

 dizolvarea şi stabilizarea moleculelor biologice şi a ionilor din lichidele biologice ale organismului;
 controlul echilibrului termic – preluarea, conservarea, distribuţia şi eliberarea căldurii; apa este un foarte
bun reglator termic; ea acumulează şi degajă căldură prin evaporare (fiecare gram de apă evaporat de
pe suprafaţa pielii la temperatura camerei inlesneşte pierderea a 580 calorii);
 transportul, digestia şi absorbţia nutrienţilor şi eliminarea produşilor metabolismului;
 mecanică (hidratare): ajută la menţinerea presiunii intracelulare; funcţiile celulei sunt dependente de
cantitatea totală a apei intra- şi extracelulare, de hidratarea structurilor subcelulare şi de micromediul
apos din jurul macromoleculelor;
 structurală : formează stratul situat ȋntre grupările polare ale proteinelor şi lipidele din membranele
biologice;
 catabolică (hidrolitică) este reactant ȋn procesele de scindare a unor tipuri de legături din compuşii
biologici (reacţiile de hidroliză enzimatică); practic, ea este mediu de reacţie pentru desfăşurarea celor
mai multe dintre reacţiile biochimice ale metabolismului intermediar;
 contribuie la menţinerea echilibrului acido-bazic.

A.3. Sărurile minerale

In organismul uman, ele sunt reprezentate ȋn special de cloruri, fosfaţi, sulfaţi, carbonaţi, azotaţi de
sodiu, potasiu, calciu, magneziu. Ele se găsesc fie dizolvate ȋn mediul apos al celulei, fie ȋn combinaţie cu
proteinele din constituţia citoplasmei, fie sub formă nedizolvată ȋn ţesutul osos şi ȋn dinţi.
Unii ioni proveniţi prin disocierea sărurilor minerale se absorb pe suprafaţa coloizilor celulari,
determinând ȋncărcarea electrică a acestora, iar alţii intervin ȋn diferite reacţii biochimice din metabolismul
intermediar (glucidic, lipidic, protidic şi al acizilor nucleici.

B. COMPONENTE ORGANICE: BIOMOLECULE = concept ce include, ȋn general, ansamblul diferitelor

tipuri de molecule organice integrate ȋn materia vie şi care condiţionează organizarea biochimică structurală şi
funcţională a organismelor vii.

Principalele categorii de biomolecule specifice organismelor vii sunt:

1. Biomolecule cu rol energetic şi structural: glucide şi lipide
2. Biomolecule cu rol structural: protide
3. Biomolecule cu rol informaţional: acizi nucleici
4. Biomolecule cu rol reglator: enzime, vitamine, hormoni.

Conţinutul celulelor ȋn poliglucide, lipide, protide, acizi nucleici poate varia.De exemplu:
 celulele hepatice şi musculare sunt bogate in poliglucide;
 celulele ţesutului gras sunt bogate in lipide;
 celulele animale sunt mai bogate in proteine, dar mai sărace in acizi nucleici, comparativ cu celulele
plantelor.

 Tipuri de legături chimice din biomolecule

5
 Biomoleculele reprezintă entităţi chimice caracterizate prin structuri şi funcţii bine definite. Structura
chimică a biomoleculelor este rezultatul naturii atomilor componenţi, al modului lor de aranjare şi de
interacţiune şi este factorul determinant al proprietăţilor lor fizice şi chimice.
Principalele tipuri de legături şi interacţiuni chimice care se pot stabili intra- sau intermolecular sunt:
 Legătura covalentă care se realizează prin punerea ȋn comun de electroni ȋntre doi atomi identici
sau diferiţi.
Clasificarea legăturilor covalente
1. ȋn funcţie de numărul electronilor puşi ȋn comun, legăturile covalente pot fi:
a. simple, de tip σ – fiecare atom pune ȋn comun câte un singur electron:
C–C C–X C–O–H H–H
b. duble, de tip σ +π – fiecare atom pune ȋn comun câte doi electroni:
C=C C=O C=NH
c. triple, de tip σ +2π – fiecare atom pune ȋn comun câte trei electroni:
–C≡N –C≡C–
2. După natura atomilor implicaţi ȋn formarea legăturilor covalente, ele pot fi:
a. omogene ce se formează ȋntre 2 atomi identici:
H–H X–X O=O N≡N C=C
b. eterogene ce se formează ȋntre 2 atomi diferiţi:
C–H C–Cl C=O
3. după diferenţa de elctronegativitate (Δx) dintre atomii implicaţi, legăturile covalente pot fi:
a. polare care se formează ȋntre atomi diferiţi, ȋntre care există o diferenţă de electronegativitate
măsurabile (sunt legături eterogene);
b. nepolare care se formează ȋntre atomi identici, ȋntre care diferenţa de electronegativitate este nulă
(sunt legături omogene).
 Legătura covalent-coordinativă este un tip particular al legăturii covalente care se realizează ȋntre un donor
de electroni (un atom care pune ȋn comun o pereche de electroni) şi un acceptor; ea se reprezintă printr-o săgeată
de la donor la acceptor: D→A. Exemple de donori de electroni sunt: N,O,P.
 Legătura electrovalentă (ionică) este rezultatul unor forţe de atracţie electrostatică ce se exercită ȋntre doi
ioni cu sarcini electrice contrare, cationi şi anioni; compuşii ionici nu sunt formaţi din molecule, iar legătura
ionică este ionizabilă.
 Legătura de hidrogen, numită şi punte de hidrogen reprezintă atracția dintre moleculele sau grupele polare
şi se formează atunci când un atom de hidrogen legat de un atom cu o electronegativitate ridicată (azot, oxigen
sau fluor) este atras de un alt element cu caracter electronegativ din vecinătate.
Aceste punți de hidrogen se pot stabili intermolecular, adică ȋntre molecule diferite (ca ȋn cazul apei,
alcoolilor, acizilor carboxilici, proteinelor, acizilor nucleici) sau intramolecular, între componenții unei
singure molecule. Legătura de hidrogen este mai puternică decât forţele van der Waals, dar este mai slabă decât
legăturile covalentepropriu-zise sau ionice.
 Forţele Van der Waals sunt forţe intermoleculare slabe care rezultă ȋn urma atracţiei electrostatice a unei
molecule sau unui grup de atomi de către electronii unei alte molecule sau ai unui alt grup de atomi; astfel, se
creează un dipol electric, iar forţa de atracţie stabilită prin astfel de dipoli se manifestă numai atunci când
moleculele sunt foarte apropiate una de alta. Ele sunt legaturi mai slabe decât legăturile de hidrogen şi au un
rol important ȋn menţinerea configuraţiei biomacromoleculelor (de exemplu, ȋn menţinerea structurii terţiare a
proteinelor).

METABOLISMUL INTERMEDIAR
Metabolismul intermediar reprezintă ansamblul reacţiilor biochimice catalizate de enzime
specifice care au loc într-un anumit tip de celulă.
Pentru toate tipurile de celule există:
a) căi metabolice centrale sau comune
6
 b) căi metabolice particulare
Ele sunt căile prin care se asigură îndeplinirea anumitor funcţii biologice în funcţie de tipul de celulă.

Catabolismul şi anabolismul
Metabolismul intermediar are două laturi inseparabile, interdependente între ele şi simultane
reprezentate de anabolism şi catabolism.

Catabolismul constă în degradarea substanţelor cu valoare nutritivă provenite pe cale exogenă

sau endogenă – glucide, lipide şi proteine – până la molecule cu mase moleculare mai mici de tipul acidului
lactic, acidului piruvic, acidului acetic, acetil-CoA, CO2, amoniacului sau ureei. Aceste reacţii enzimatice sunt,
în principal, procese oxidative şi ele au loc cu eliberare energiei din structura lor înglobată sub formă de ATP;
ele sunt reacţii exoterme sau exergonice.

Anabolismul este reprezentat de procesele prin care are loc biosinteza biomoleculelor cu
dimensiuni diferite reprezentate de glucide, lipide, proteine, acizi nucleici. Aceste procese enzimatice de
biosinteză conduc la formarea unor structuri complexe, deci ele au loc cu scăderea entropiei şi cu consum de
energie liberă furnizată de ATP; sunt procese endoterme sau endergonice.
În cadrul anabolismului, metaboliţii utilizaţi sunt intermediari ai ciclului Krebs, cel mai important dintre
ei fiind acetilCoA. De exemplu, alfa-cetoacizii pot fi transformaţi în alfa-aminoacizi prin transaminare şî
dezaminare reductivă, iar apoi aminoacizii astfel obţinuţi participă la biosinteza proteinelor/enzimelor. Rezultă
că ciclul Krebs este o cale amfibolică, deoarece el furnizează precursori cu mase moleculare mici pentru
biosinteza unor compuşi cu structuri mai mari şi conţine intermediari care rezultă prin degradarea incompletă
a unor biomolecule.
Căile catabolice şi anabolice care există între aceleaşi biomolecule nu sunt perfect identice; ele pot avea
atât etape comune, cât şi etape distincte: de exemplu, între glicoliză şi gluconeogeneză există 9 etape comune
catalizate de enzimele din glicoliză şi 3 etape distincte în care reacţiile sunt catalizate de enzime specifice.
Existenţa unor căi distincte pentru catabolismul şi anabolismul aceloraşi clase de biomolecule este o
necesitate absolută atât pentru controlul vitezei turnoverului acelui metabolit, cât şi din punct de vedere
energetic.
De asemenea, în celulele eucariote, procesele anabolice şi catabolice au o localizare intracelulară
diferită. De exemplu, beta-oxidarea acizilor graşi până la acetilCoA are loc în mitocondrie, iar biosinteza
acizilor graşi pe calea beta-elongaţiei are loc în citoplasmă. Această compartimentare diferită, permite ca cele
două căi metabolice să aibă loc interdependent şi simultan.

În funcţie de necesităţile imediate ale celulei pentru un anumit metabolit, vitezele căilor metabolice
de biosinteză şi degradare ale acestuia sunt reglate genetic şi/sau allosteric prin mecanisme diferite.
Caracteristicile metabolismului intermediar

CATABOLISM ANABOLISM

1. procese de degradare 1. procese de biosinteza

2. simplificarea moleculei 2. cresterea gradului de complexitate a

moleculei

3.generare de energie = procese 3.consum de energie = procese endergonice

exergonice (eliberare de ATP)

7
 4. procese de oxidare 4. procese de reducere

5. utilizează coenzime oxidate 5. utilizează coenzime reduse

6. Unii metaboliţi rezultaţi prin catabolism pot fi utilizaţi în procese de anabolism

7. Procesele metabolice sunt reglate de sisteme enzimatice specifice şi autoreglate prin mecanisme de tip „feed-
back”.
ROLUL ALIMENTELOR
Necesarul nutritiv
Nutritia este o disciplina speciala ce studiaza bazele biochimice si fiziologice ale alimentatiei.
Necesarul energetic al unui organism corespunde nevoilor lui energetice determinate de biosinteza
constituentilor specifici organismului, mentinerea temperaturii corpului, efectuarea de travalii.
Necesitatile energetice sunt mai mari in perioadele de crestere si dezvoltare a organismului si scad odata
cu inaintarea in varsta.
Organismul uman consuma energie pentru o serie de activitati fiziologice : respiratie, circulatie,
locomotie, termoreglare; organismul se afla in echilibru energetic, atunci cand procesele anabolice sunt
compensate perfect de cele catabolice si aceasta este situatia in care parametri biochimici au valori considerate
fiziologic normale.
In stare de repaus si echilibru termic, se discuta de o cheltuiala energetica ce corespunde
metabolismului bazal si anume de 1000kcal/24h/m2 de suprafata corporala. Acest metabolism se determina in
conditii standard – mediu intern cald, repaus complet, interval de 12h de la ultima masa.
La persoanele de acelasi sex si aceeasi varsta, valorile metabolismului bazal sunt constante; ele sunt mai
mari la barbati, in functie de varsta si sunt mai mari la persoanele tinere.
Valorile lui variaza in functie de afectiunile endocrine; de ex., in hipertiroidism, e crescut, iar in
hipotiroidism, este scazut.
Necesarul energetic procurat de o alimentatie echilibrata echilibreaza perfect cheltuielile totale de
energie ale organismului; el variaza in functie de varsta, inaltime, greutate, activitate fizica desfasurata, conditii
de clima si stare de sanatate. Atunci cand aportul energetic este mai mare decat cheltuielile sau decat necesarul
apare starea de supraponderalitate/ obezitate de diferite grade.
Alimentele îndeplinesc în organism următoarele roluri:
a) reprezintă sursa importantă de energie necesară desfăşurării proceselor vitale;
b) asigură substratul chimic necesar înlocuirii anumitor unităţi structurale consumate;
c) furnizează organismului elementele chimice şi compuşii absolut necesari şi pe care organismul viu nu
le poate sintetiza: aminoacizi esenţiali, acizi graşi esenţiali, unele vitamine sau elemente minerale (Na,
K, Ca, Mg etc).
În organism, hrana suferă tranformări profunde in urma carora este digerata, sub acţiunea unor enzime
specifice. Transformările digestive implică:
a) prelucrări mecanice (masticare);
b) transformări fizice ( dizolvare, emulsionare, îmbibare);
c) transformări chimice ( hidroliză, esterificare, dezaminare, etc).
Aceste transformări ale hranei au loc în tractul digestiv, iar principalii factori ai unei digestii eficiente
sunt enzimele din salivă, din sucul gastric şi duodenal, din intestinul subţire şi flora bacteriană intestinală.

Etapele generale ale degradării alimentelor sunt:

1. Transformarea macromoleculelor sau a moleculelor cu structuri complexe în micromolecule solubile,
uşor absorbabile
proteine ………………aminoacizi
poliglucide……………oze
lipide…………………alcooli + acizi graşi

8
 2. Degradarea micromoleculelor după absorbţie până la compuşi mai simpli, numiţi metaboliţi
intermediari.
3. Degradarea completă a metaboliţilor intermediari până la produşi finali ale catabolismului – CO2,
H2O, NH3.
Energia chimică stocată în ATP poate fi apoi eliberată in funcţie de necesităţile organismului şi
transformată in alte forme de energie chimică, calorică, mecanică. Atunci când organismul este în repaus
complet, bilanţul energetic este denumit metabolism bazal. Pentru intrarea organismului in activitate, el
are nevoie de un plus de energie, numită energie funcţională.

Comportamentul alimentar poate fi definit ca ansamblul reacţiilor individului îndreptat in

direcţia procurării şi consumării hranei şi este strict legat de nevoile energetice şi de cele in principii
nutritive ale organismului.
El a fost descris ca având patru mari componente:
1. priza alimentelor (cantitatea de alimente la o masă, numărul meselor, distanţa dintre mese, timpul
acordat unei mese, timpul acordat masticaţiei;
2. constantele fiziologice şi psihologice – preferinţele pentru anumite alimente, atitudinea faţă de diferite
alimente, foamea, dispoziţia fizică şi psihică;
3. activităţile comportamentale prezente înaintea sau în cursul mesei;
4. stimulii externi care preced sau care survin în cursul mesei – orarul şi locaţia meselor, prezenţa altor
persoane, caracteristicile organoleptice ale alimentelor, disponibilitatea de alimente, capacitatea şi
posibilitatea alegerii alimentelor.
Deşi nevoile în principii nutritive ale organismului sunt continue, ele diferă în funcţie de activitatea
fizică depusă, comportamentul alimentar este discontinuu. Caracterul individual al comportamentului alimentar
nu este legat numai de particularităţile morfofuncţionale ale fiecărei persoane (înălţime, greutate), ci şi de
activitatea fizică desfăşurată, uneori, apărând diferenţe chiar si între indivizii care exercită aceeaşi profesie.
Reglarea comportamentului alimentar se poate face pe termen scurt sau pe termen lung şi în ambele cazuri
procesele fiziologice implicate sunt identice, dar acţionează diferit ca intensitate şi moment al acţiunii.
Principalele stări pe care le controlează şi reglează centrii nervoşi sunt :
a) apetitul = anticiparea plăcută a aportului alimentar care apare înaintea foamei şi care nu poate fi satisfăcut
decât prin consumul alimentelor preferate;
b) foamea = senzaţia dezagreabilă apărută ca urmare a lipsei posibilităţii de a ne alimenta; de obicei, este
localizată în epigastru şi poate fi calmată cu orice tip de aliment.;
c) saţietatea = este o senzaţie vagă, de regulă, plăcută, dependentă de distensia gastrică, dar şi de o stare de
bine, de plăcere greu de definit; ea reprezintă un mecanism de adaptare împotriva depăşirii necesităţilor
energetice sau a capacităţii digestive şi metabolice a individului.
În funcţie de situaţiile de viaţă cu care se confruntă individul şi de durata stresului la care este supus
organismul, pot apare tulburări ale comportamentului alimentar, dintre care menţionăm:
a) bulimia = tulburare caracterizată prin pierderea controlului de limitare a consumului de alimente,
conducând la ingerarea unor cantităţi de alimente ce depăşesc cu mult consumul obişnuit.
b) repulsia = senzaţia de disconfort provocată de unele alimente, de regulă, numai la vedere, legată de unele
experienţe anterioare ingerării lor.

9
10