1

Biochimie
Curs 1 (săptămâna 1: 10-14 septembrie 2018)
Prof. Eugenia Petrescu

INTRODUCERE ÎN STUDIUL BIOCHIMIEI

Biochimia sau chimia biologică are ca obiect de studiu fenomenele chimice din materia vie. Progresele realizate în
biochimie, caracterizate printr-o impresionantă dinamică a dezvoltării cercetărilor fundamentale și aplicative, au condus la
circumscrierea acesteia ca disciplină de sine stătătoare.
În cadrul acestui domeniu al științelor se studiază bioconstituenții materiei vii acelulare (i.e. virusuri) și celulare
(i.e. organisme procariote și eucariote), topobiochimia acestor constituenți, transformările fizico-chimice care guvernează
caracteristicile dinamice ale proceselor biologice (metabolismul, biotransformarea, cronobiochimia, homeostazia, homeorezia
etc.), relația structură chimică-activitate biologică sau, într-o exprimare mai sugestivă, relația structură-activitate SAR
(Structure-Activity Relationship); biodisponibilitatea cu particularitățile nutriționale (principii nutritive) și/sau farmacologice
(medicamente chimioterapeutice); mijloacele de investigare-caracteristice biochimiei și patologiei biochimice
(patobiochimiei), apelând adesea la metodele de analiză a bioconstituenților și metodele specifice biologiei moleculare.
Aprofundarea și extinderea cunoștințelor de biochimie a permis o mai bună explicitare a aspectelor morfofiziologice
privitoare la autoreproducere, diferențiere, creștere, dezvoltare, adaptare la arealul existențial.
Biochimia este știinta care studiază compoziția, constituția și corelațiile dintre biomoleculele componente ale
materiei vii, precum și procesele de transformare ale acestora privitoare la biosinteza, biodegradarea și procesele
bioenergetice – care probează caracterul exergonic sau endergonic al interacțiilor.
Într-un context mai larg, se poate afirma că în biochimie se studiază ˶ arthitectura˶ moleculară a bioconstituenților, ˶designul˶
topobiochimic al acestora și transformările fizico-chimice care guvernează lumea vie.
Comparativ cu chimia anorganică și organică, se poate afirma că biochimia este o știință relativ nouă. Primul curs
universitar de chimie biologică – denumit inițial ˶Physiologische Chemie˶ (˶Chimie fiziologică) – a fost predat în 1866 de
către Felix Hoppe-Seyler (1825-1895) pentru care a fost înființată o catedră cu acest profil la Universitatea din Tübingen
(Germania).
Se poate conchide astfel că biochimia (chimia biologică sau chimia fiziologică) a fost recunoscută ca o direcție distinctă a
chimiei, care vizează cunoașterea tuturor manifestărilor vieții.
Biochimia, într-o accepție mai vastă, se definește ca știința care studiază compoziția chimică a organismelor vii
(bioconstituenții) și transformările fizico-chimice care au loc în aceste organisme în spațiu și timp (metabolismul).
În acest context, în biochimie s-au delimitat două domenii distincte:
a. Biochimia statică (descriptivă/structurală) – care are ca obiect de studiu compoziția, structura, proprietățile
constituenților materiei vii și proporțiile în care se află aceștia. În acest sens, se studiază bioconstituenții anorganici
și organici ai materiei vii.

b. Biochimia dinamică (biochimia metabolismelor)– care studiază transformările de materie și energie prezente în
organismele vii. În cadrul acesteia se disting, și se descriu, două aspecte: metabolismele materiale – privind
bioconstituenții (e.g. glucide, lipide, proteine) și metabolismul energetic – privind bioenergetica. Având în vedere
speciificul transformărilor, studiul metabolismelor materiale poate viza – de asemenea –două direcții:
biodegradarea (catabolismul) și biosinteza (anabolismul).

Fiind o știință la limita dintre chimie și biologie, dezvoltarea biochimiei a fost posibilă
prin aplicarea metodelor analitice chimice și fizico-chimice din domeniul biologiei, în general, și a perceptelor fiziologiei, în
special.
Studiul biochimiei, ca disciplină de învățământ, se impune ca o necesitate prin aportul informațional propriu și prin
interdependența cu diverse alte discipline, cum ar fi: Morfologia (e.g. citologia, histologia, embriologia etc.), fiziologia,
morfopatologia, fiziopatologia, microbiologia, nutriția, farmacologia, endocrinologia etc.
c. Ramuri ale biochimiei
o Dependente de natura concretă a materiei vii studiate:
 Biochimia microorganismelor
 Biochimia vegetală
 Biochimia animală.
Existența acestor ramuri e justificată de diferențele de compoziție (mai mult cantitative decât
calitative) dintre diferitele organisme vii. De asemenea, există diferențe între metabolisme,
acestea fiind însă îndeosebi calitative.
Astfel se poate menționa existența unor plante superioare și a unor microorganisme autotrofe –
care sintetizează bioconstituenții din substanțe anorganice. Pe de altă parte, există organisme
animale, vegetale și microorganisme heterotrofe – care nu pot sintetiza bioconstituenții
organici, decât preluând substanțe organice din mediu (e.g. din regnul vegetal)
o Dependente de compartimentul aplicativ, căruia îi este aservită:
 Biochimia medicală (umană sau veterinară);
 Biochimia alimentară;
 Biochimia farmaceutică etc.
În afara acestora există direcții de studiu (subdomenii) ale biochimiei mai restrânse ca obiect de studiu, aparținând
cercetărilor fundamentale și/sau aplicative, dar mai aprofundate. Se exemplifică: biochimia compușilor steroizi, biochimia
 2

porfirinelor, biochimia acizilor nucleici, catabolismul lipoproteinelor etc. Această manieră de abordare a permis
hiperspecializarea în anumite ramuri și extinderea cercetărilor inter- și multidisciplinare. Un elocvent exemplu în acest sens
este oferit de aprofundarea cercetărilor referitoare la acizii nucleici și dezvoltarea biologiei moleculare și, implicit, a
biotehnologiilor conexe.

Raporturi interdisciplinare ale biochimiei

Caracterul interdisciplinar al biochimiei reiese din obiectul, conținutul și evoluția acestei științe. Complexitatea
raporturilor biochimiei cu științe ca Fizica și Matematica pe de o parte, și Biologia, pe de altă parte, este explicată, în primul
rând, prin specificul de ˵Știință de graniță˵.
Adresându-se biosferei, biochimia cunoaște numeroase raporturi cu diverse discipline biologice. Există raporturi
interdisciplinare cu diverse discipline, care au ca obiect de studiu morfologia, cum ar fi Citologia și Histologia (vegetală,
animală și umană)….. În cadrul morfologiei se poate include anatomia, ca disciplină complexă care studiază organele,
aparatele și sistemele dintr-u organism, e.g.: anatomia comparată a animalelor, anatomia omului.
Raporturi strânse cu Fiziologia umană și animală și cu Fiziologia vegetală. Cercetările interdisciplinare din acest domeniu au
permis aprofundarea informațiilor privitoare la mecanismele de biodegradare și biosinteză din sistemele biologice.
Taxonomia biochimică
Patologia biochimică (patologia moleculară)
Nutriția umană și Nutriția animală
Nutriția minerală a plantelor (asociată Agrochimiei)
Chimia clinică are ca obiect determinarea diverșilor bioconstituenți din lichidele biologice sau din țesuturi, interesând stările
normale și stările patologice (e. glicemia, lipemia etc.).
Chimia sanitară a mediului – determinarea diverselor substanțe din mediu (sol, apă, aer, alimente)
Chimia alimentară
Xenobiochimia – impactul dintre bioconstituenții din organism și xenobioticele din mediul înconjurător ajunse deliberat sau
accidental în produsele alimentare sau utilizate ca produse farmaceutice, produse cosmetice, materiale adjuvante de uz
medico-chirurgical, substanțe de combatere (biocide).
Biochimia alimentară – rolul major al alimentației în inducerea unor boli, relația alimentație-etiopatogenie (ex unele boli
cardiovasculare, hepatice, renale etc.), relația alimentație-sanogeneză.
Chimia judiciară-
Farmacologia

Contribuții:

- Carol Davila (1828-1884) – medic și farmacist francez, invitat în Principatul Valahia Major (Țara Românească) în
1853 pentru a contribui la organizare serviciilor medicale. Contribuții majore rezidă în participarea la fondarea
învățământului medico-farmaceutic în România încă de la înființarea Facultății de Medicină din București (1869) și
la organizarea serviciilor sanitare militare. Î n cadrul Fac de Med a susținut primul curs de Chimie medicală. A pus
bazele unui laborator de chimie unde împreuna cu Alfred-BernathLendway (austriac) au introdus analize ptr
medicamente, alimente, băuturi, ape minerale, produse agricole și industriale.

- Eugen Macovschi (1906-1985) – profesor de Biochimie la Universitatea din București. A abordat problema
biostructurii, emițând conceptul de ˶Stare biostructurală˶, caracteristică materiei vii.

Structura şi proprietăţile materiei vii.

Comparativ cu materia nevie, organismele vii se caracterizează printr-o serie de principii şi trăsături definitorii de
organizare şi funcţionare, precum:
- Sunt sisteme deschise, aflate ȋntr-un permanent schimb de materie, energie şi informaţie cu mediul ambiant =
metabolism (caracteristica definitorie a sistemelor biologice este metabolismul);
- Au un grad ȋnalt de organizare şi complexitate, adică sunt alcătuite din diferite tipuri de molecule şi
macromolecule cu structuri variate şi funcţii specifice.
- Au capacitate unică de a absorbi şi de a transforma energia din mediul ambiant, adaptând-o şi utilizând-o
pentru sinteza structurilor proprii şi pentru menţinerea organizării structurale.
- Au capacitatea de a se autoreproduce;
- Pentru toate organismele vii, celula este unitatea de bază structurală și funcţională, ce conţine echipamentul
complet pentru menţinerea şi continuitatea vieţii.
Sistemele vii, din punctul de vedere al teoriei sistemelor, sunt sisteme deschise .
Sistemul – un complex de elemente aflate în interacțiune.
Sistemele pot fi:
- Izolate-nu au schimburi de materie, energie, informație cu mediul
- Inchise – doar schimburi de energie
- Deschise – desfășoară schimburi de materie și energie cu mediul
 3

Materia vie, care intră în constituția sistemelor biologice prezintă un înalt grad de organizare morfo-fiziologică.
Marea diversitate relevă însă și un înalt grad de integrare bazat pe compoziția elementară și pe existența
unor însușiri comune, ceea ce conferă unitate lumii vii.

Homeostazia (gr. Homeios – același, identic, stasis – stare – capacitatea unui sistem biologic de a menține, în limite
constante, parametrii mediului intern și compoziția chimică, intervenind prin reglarea/autoreglarea
proceselor în condițiile de mediu care variază continuu.
In cazul unui organism, aceasta semnifică menținerea, între anumite limite, a unui status biologic normal.