Ioana Andreea

Marinescu

BIOFIZICĂ
Manual Universitar
-Note de Curs-
2021

1
 Capitolul I
OBIECTUL ŞI DIVIZIUNILE BIOFIZICII

1.1 Introducere:

1.1.1 Scurt istoric

Relațiile de complexitate mărită dintre oameni, plante, animale și natura vie

sunt studiate de științele biologice.
Adaptarea la condițiile de viață a funcțiilor vitale trece printr-un proces
complicat care necesită perfecționare progresivă, de la formele simple la cele
complexe.
În etapa de cercetare și dezvoltare a proceselor biologice, trebuie avut în vedere
cunoașterea structurii și a însușirilor fizico-chimice a materiei vii, putând afirma că
fenomenele fizice stau la baza multor procese biologice.
De cele mai multe ori, fenomenele fizice sunt în corelare cu fenomenele
chimice și implicit apare imposibilitatea studierii lor separate. În materia vie, există o
asociere strânsă a fenomenului fizic cu cel chimic, ca urmare a faptului că substanțele
acționează între ele atât prin proprietățile lor chimice cât și prin cele fizice.
Această estompare a limitei între fizică și chimie se sterge în lumea vie, dar
tocmai strînsa întrepătundere dintre fenomenele fizice cu cele chimice caracterizează
fenomenul inconfundabil al vieții.
Evident, aspectele fizico-chimice regăsite în procesele moleculare din lumea
vie, care au la bază legile fizicii și ale chimiei, găsesc o expresie imediată în posibila
înțelegere a vieții.
La granița dintre fizică și biologie a apărut necesitatea dezvoltării unei alte
discipline denumită biofizică.
Prin noțiunea de bio și fizică, din punct de vedere al exprimării, putem defini
această știință ca reprezentând implicarea mecanismelor fizice în funcționarea normal
și patologică a diferitelor țesuturi și organe.
Putem spune, de asemenea, că biofizica este știința care studiază implicarea
fenomenelor fizice în funcționarea sistemelor biologice, prin utilizarea tehnicilor
speciale, a conceptelor fizico-chimice și a interpretării matematice.
Biofizica, ca știință de sine stătătoare, elaborează strategii și tehnici de
diagnostic și terapie.

2
 Datorită necesității intervenției omului asupra sistemelor vii s-a dezvoltat
această știință relativ nouă care poartă denumirea de biofizică, care implica
necesitatea cunoașterii aspectelor tehnice și fizice, a aparaturilor și a instrumentelor
specifice, necesare intervențiilor chirurgicale, din cele mai vechi timpuri.
O analiză a evoluţiei ştiinţei în ultima perioadă ne arată că dezvoltarea
amplă a cunoştinţelor umane a determinat apariţia unor domenii noi de cercetare,
situate la graniţa dintre ştiinţele tradiţionale.
Un domeniu important este cel cuprins între fizică şi ştiinţele medicale,
estompându-se astfel graniţa dintre discipline care au fost considerate timp de
secole entităţi distincte, astfel încât‚ la momentul actual, între aceste domenii nu
mai pot fi trasate delimitări nete.
Putem spune că, biofizica este ştiinţa care studiază fenomenele fizice din
sistemele biologice cu ajutorul fizicii, chimiei, matematicii şi ştiinţelor medicale. În
primele trei decenii ale secolului trecut s-a cristalizat fizica radiaţiilor X. Practica
medicală a impus utilizarea radiaţiilor X în radiodiagnostic. După 1955 s-a pus
problema cunoaşterii structurii spaţiale a principalelor macromolecule de interes
biologic.
La ora actuală există un punct de vedere biofizic, luat în considerare şi care s-a
impus definitiv în cerecetarea madicală.
Apariţia şi dezvoltarea biofizicii este o consecinţă a folosirii din ce în ce mai
largi a medodelor şi procedeelor fizicii în ştiinţele medicale şi biologice, a
necesităţii unei abordări cantităţive şi analitice în aceste domenii.
Biofizica este o ştiinţă cu caracter interdisciplinar, aflată la frontiera dintre
biologie (ştiinţa care studiază sistemele vii) şi fizica (ştiinţa care studiază materia ca
structură şi mişcare). Altfel spus, biofizica studiază fenomenele fizice din sistemele
biologice cu ajutorul metodelor fizico-matematice.
Biofizica se ocupă cu două tipuri de probleme:
*studierea fenomenelor fizice care apar în sistemele biologice;
*cercetarea efectelor biologice ale factorilor fizici.
Evidențierea caracterului interdisciplinar al biofizicii se realizează ținând
cont că ea se conectează cu ştiintele fundamentale (matematică, fizică, chimie,
biologie, cibernetică), şi cu ştiinţele biomedicale (genetică, fiziologie, clinica
medicală).
Problemele generale ale biofizicii sunt:
*principiile şi mecanismele fizice ale funcţionarii sistemelor biologice;
*interacţia sistemelor biologice cu factorii fizici ambianţi.
Metodele de lucru ale biofizicii sunt cele specifice fiecărei ştiinţe şi anume
metode teoretice şi experimentale; aplicaţiile acestei discipline le intâlnim în
clinică, cercetere şi economie.
Ca efect al evoluției tehnologiilor (electronica, informatică, ș.a.), denumirea de
biofizică, ca obiect, apare și prin preluarea fizicii medicale.

3
 Cele mai importante aspecte ale biofizicii medicale, concretizate în scopuri
sunt:
* formarea gândirii viitorilor medici având la bază fundamentele biofizicii;
* aprofundarea cercetărilor în principalele direcții de investigare biofizice.
Scopul biofizicii medicale poate fi ordonat în patru grupe:
1. pe baza fundamentelor biofizicii se încearcă formarea gândirii medicale
şi biologice a viitorilor medici;
2. adâncirea cercetării fundamentale în principalele ei direcţii de
investigare biofizică;
3. o cercetare practică prin utilizarea calculatoarelor în investigaţii de
laborator si chiar clinică;
4. lărgirea perspectivelor biofizicii în formele de învăţământ.
La început nu se făcea deosebirea dintre fizician, medic, alchimist, inginer,
artist.
Denumirea de Biofizică ca obiect apare însă mult mai târziu, prin preluarea
Fizicii medicale şi schimbarea conţinutului datorită evoluţiei tehnologiilor (în special
în electronică şi apoi în informatică).
Aspectul fizic al fenomenelor biologice a preocupat oamenii de știință din cele
mai vechi timpuri, iar apariția biofizicii ca știință intermediară între fizică și biologie,
datorită conlucrării acestor două discipline, nu se poate preciza cu exactitate.
Evident, ca și domeniu de sine stătător, putem spune că biofizica are o apariție
relativ tânără.
Concluzionând, putem afirma că biofizica este știința care studiază
interdependența formei de mișcare fizică și a formei de mișcare biologică, cercetând
aspectele sub care se manifestă procesele procesele fizice în cadrul proceselor
biologice.
Deoarece obiectul cercetat de biofizică este, materia vie, în esență, viața,
metodele de cercetare utilizate sunt metodele fizicii, chimiei, biologiei și matematicii.
Prin metodele de cercetare specifice fizicii se deschid largi perspective în cele
mai vaste domenii ale biologiei din punct de vedere teoretic și aplicativ.
Definirea completă și complexă a biofizicii a cunoscut variate enunțuri de-a
lungul timpului. Conform părerii academicianului Grigore Benetato ,,biofizica este
stiinta care studiaza structura si functiile sistemelor vii cu ajutorul teoriilor si
tehnicilor fizice", iar conform prof. dr. doc. Vasile Vasilescu, de la Universitatea de
Medicina si Farmacie din Bucuresti, biofizica se definește ca și ,,stiința care studiază
fenomenele fizice din sistemele biologice, în lumină și cu ajutorul teoriilor și
tehnicilor fizico-matematice".
Conform aprecierii profesorului K.S. Cole, privind biofizica și domeniul de
studiu al biofizicii: “Biophysics includes everythings that is interesting and excludes
everythings that is not.”, adică “Biofizica include tot ce este interesant și exclude tot
ce nu este așa.”

4
 Dorința de explicare a fenomenelor fizice care stau la baza structurilor
biologice s-a datorat faptului că anumite conceptele fizice au pătruns tot mai mult în
studiul biologic concomitent cu cercetările biologice care au avut ca punct de plecare
metode de cercetare utilizate cu succes în fizică.

Din definițiile enunțate pentru biofizică, putem concluziona că această știință

studiază:
- structura fizică și chimică a sistemelor biologice;
- proprietățile fizice ale acestor sisteme;
- fenomenele fizice și chimice care stau la baza fenomenelor biologice.

1.1.2 EVOLUŢIA BIOFIZICII

Pornind din antichitate cu analiza corelațiilor care au fost făcute, observăm că

încă din secolul XVI, Leonardo da Vinci, marele om de știință, a studiat zborul
păsărilor folosindu-se de legile mecanicii.
De studiul experimental al influenței fenomenelor electrice asupra țesuturilor
vii s-au ocupat fizicienii A. Volta și L. Galvani, în secolul XVIII, iar la începutul
secolului XIX savantul englez T. Young a analizat circulația sângelui din punct de
vedere hidrodinamic.
Dintre lucrările reprezentative, cu caracter biofizic, s-au remarcat cele ale medicului
german R. Mayer și ale fizicianului J. Tyndall.
Oamenii de știință au încercat să găsească explicații ale fenomenelor biologice prin
fizică, explicații care aveau menirea de a reduce fenomenele biologice la fenomene
fizice.
Astfel, R.Descartes, marele om de știință francez și filozof al secolului XVII
susținea conceptul de fiziologie mecanicista, concept care presupunea că animalele
nu sunt decât niște mașini. Latura pozitivă a acestui concept a marcat tendințele
materialiste din biologie, iar latura negativă a dus la pierderea din vedere a
specificului calitativ al fenomenelor biologice.
Unul dintre fondatorii electrofiziologiei şi electrochimiei a fost Alessandro
Volta , care a inventat în anul 1800 prima baterie electrică din istorie, aşa-numita
„pilă voltaică”, ce permitea transformarea energiei chimice în energie electrică.
Aceasta era o coloană verticală compusă dintr-o succesiune de 1 disc de cupru/1 disc
de hârtie îmbibată în soluţie salină/1 disc de zinc. La extremităţile coloanei era ataşat
câte un fir metalic între care se producea un curent electric continuu de joasă
intensitate.
Realizatorul studiilor în optică a fost Thomas Young, fizician şi medic englez
care a propus teoria tricromatică a vederii colorate valabilă şi în prezent în toate
aplicaţiile (TV color, etc). Tot el a fost cel care a iniţiat studiile de hidrodinamică a
circulaţiei sanguine.

5
 Cel care a descoperit faptul că energia se consumă atât în sistemele vii cât şi în
cele nevii iniţiind astfel termodinamica biologică a fost Hermann Helmholtz care a
realizat studii în care a măsurat cu precizie remarcabilă viteza de propagare a
influxului nervos cu privire la contracţia musculară şi la perceperea sunetelor
muzicale (importante fiind studiile de acustică a tuburilor rezonante, a cavităţilor
acustice rezonante, a transmiterii sunetului, inventând practic stetoscopul) cât şi studii
de matematică şi de fizică aplicată.
Lucrările sale din anul 1860 asupra vederii si auzului au pus bazele fizice ale
abordării senzoriale.
Cel care stabilește legea conservării şi transformării energiei a fost Julius
Robert von Mayer care a studiat și elaborat în anul 1842 principiul I al
termodinamicii (variaţia energiei interne a sistemului este egală cu diferenţa dintre
cantitatea de căldură schimbată de sistem cu mediul înconjurător şi lucrul mecanic
efectuat asupra sistemului).
Acest principiu a fost dedus pornind de la o observaţie cu caracter medical
care se referă la diferenţele de oxigenare a sângelui în zone climatice diferite,
fenomen care depinde de arderile energetice din organism.
Anul 1895 a reprezentat anul revoluționar al fizicii prin descoperirea de către
Wilhelm Conrad Röntgen a razelor X, descoperire care a dus la apariţia specialităţii
medicale-radiologia, prin studierea acţiunii radiaţiilor X asupra organismului prin
efecte mutagene şi efecte radiobiologice.
În ultimele două decenii ale secolului XIX-lea, biofizica a cunoscut o mare
amploare, conturând, la începutul secolului XX, prin descoperirea radiațiilor X,
caracter interdisciplinar cu spectaculoase aplicații în biologie și medicină.
Din punct de vedere teoretic, biofizica, ca știință, s-a îmbogățit, prin elaborarea
în anul 1968 de către Bernstein a primei teorii ionice care să explice originea
diferenţelor de potenţial la nivelul membranei biologice.
Descoperirile lui Albert Einstein au marcat secolul trecut, prin teoria
relativității, în care se explica fenomenul fotoelectric, deschizând o nouă eră în
cercetarea structurii microscopice a corpurilor.
Ulterior, Erwin Schrödinger pune bazele mecanicii cuantice care vor contribui
la dezvoltarea chimiei cuantice, printr-o nouă abordare a cunoștiințelor privind
structura materiei.
Apropierea până la confundare a biofizicii cu radiobiologia, prin descoperirea
radioactivității naturale și ulterior a celei artificiale de către soții Pierre și Marie
Curie, prin obținerea izotopilor radioactivi, a dus la aplicabilitatea pe scară largă a
acestor izotopi radioactivi.
Rezultatele cercetărilor de biofizică sunt numeroase și dovada acestui fapt o
reprezintă numărul mare de premii Nobel acordate în cercetări cu caracter
incontestabil de biofizică.
În anul 1991 a fost acordat premiul Nobel pentru medicină biofizicienilor
germani Neher și Sakmann pentru tehnica “patch clamp” ce presupune permiterea
înregistrării activității unui singur canal ionic din membrana celulară.
6
 George Palade, românul laureat al premiului Nobel a fost cercetătorul care a
avut ca obiect de studiu fenomene ce țin de biofizică.
În anul 1902 apare primul periodic dedicat Biofizicii, iar în anul 1939 apare
„Buletinul Biofizicii matematice” (la Chicago-USA).
Începând cu anul 1947 apare la Amsterdam „Biochemica et Biophysica Acta”.
Un alt jurnal de prestigiu apare în anul 1956 în SUA-„Biophysical Journal”.
Prima Societate Naţională de Biofizică apare in Olanda (1932), S.U.A (1956),
Japonia (1960), Anglia (1961).
În anul 1961 se înfiinţează Societatea de Biofizica a „Uniunii Societăţilor de
Ştiinţe Medicale din România ”.
În anul 1989 în decembrie apare „Societatea Nationala de Biofizică pură şi
aplicată”.

1.2 Ramurile biofizicii:

Considerând drept criteriu de clasificare nivelul de organizare a materiei vii,

ramurile principale ale biofizicii sunt urmatoarele:

1. Biofizica electronică (cuantică).

2. Biofizica moleculară.
3. Biofizica celulară.
4. Biofizica sistemelor complexe.

Principalele direcții ale biofizicii sunt:

1. Studierea structurii și proprietăților fizice ale materiei vii.

Biofizica este știința care studiaza structura atomica, moleculara,
macromoleculara a materiei vii alături de proprietatile fizice ale structurilor si
sistemelor biologice.
2. Studierea fenomenelor fizice (mecanice, termice, electrice etc.).
Studiul fenomenelor fizice prin care se realizează procesele biologice din
plante și animale, în general, diferite de la un grup de viețuitoare la altul, stă la baza
proceselor biologice ce se manifestă prin diferite tipuri de energie, care se transformă
unele în altele, de aceea, biofizica studiază și energetica proceselor vitale.
3. Studierea acțiunii factorilor fizici.
Studiul acțiunii factorilor fizici ai mediului asupra organismelor, are drept
obiectiv utilizarea celor favorabili ca agenți terapeutici sau realizarea profilaxiei
(prevenirii) actiunii lor nocive asupra organismului.
4. Folosirea tehnicilor fizice.
Utilizarea tehnicilor fizice în abordarea unor probleme de biologie, ceea ce
presupune că biofizica include și fizica experimentală în studiul organismelor vii.

Ca știință, biofizica utilizează aproape toate domeniile clasice si moderne ale

7
fizicii, astfel:

1. Biomecanica studiază diferitele tipuri de locomoție animală pâna la

motilitatea celulara și la proprietățile mecanice ale constituenților celulari.
2. Bioelectricitatea studiază ansamblul fenomenelor electrice din lumea vie de
la nivel celular, tisular și de organ, fenomene care exprimă funcționalitatea
structurilor respective și constituie baza de pornire a unui grup important de
investigații clinice.
3. Biotermodinamica si Bioenergetica se ocupă cu studiul generării, stocării și
conversiei energiei la nivel celular și de organism, cât și cu studiul problemelor
energetice ale marilor sisteme biologice de nivel supraindividual. În ultimul timp, în
cercetările de biofizică se folosesc capitole moderne din fizica atomică și nucleară,
mecanica cuantică, fizica moleculară, fizica corpului solid, optica, etc.
4. Biocibernetica studiaza principiile și mecanismele concrete ale comenzii,
reglării, conservării, prelucrării și transmiterii de informații în sistemele biologice.
5. Bionica studiaza structurile și mecanismele din sistemele vii, pentru a găsi
soluții unor problemele tehnice; este un capitol modern al biofizicii.
6. Radiobiologia este un capitol al biofizicii care studiază interacțiunile dintre
energia radiantă și materia vie.

În acest context, putem distinge:

1. Biofizica moleculara, care studiază proprietățile fizice ale moleculelor și
fenomenele fizice ce se produc la nivel molecular și supramolecular.
2. Biofizica celulara, care studiază proprietățile fizice ale celulelor și
fenomenele fizice (electrice, mecanice, termice etc.) ce se petrec la nivel celular.
3. Biofizica sistemelor complexe, care studiază aspectele biofizice începind de
la nivel tisular și de organ și pâna la nivelul sistemelor biologice supraindividuale.

1.2.1 Legăturile biofizicii cu alte ştiinţe

Ca știință, biofizica tratează două tipuri de probleme și anume:

-studiul fenomenelor fizice care apar în sistemele biologice;
-studiul și cercetarea efectelor biologice ale factorilor fizici care intervin.
Pentru a evidenția caracterul interdisciplinar al biofizicii precum şi structura
acesteia vom preciza că ea se conectează cu ştiintele fundamentale (matematică,
fizică, chimie, biologie, cibernetică) şi cu ştiinţele biomedicale (genetică, fiziologie,
clinica medicală).
Problemele generale ale biofizicii pot fi structurate sub aspectul:
- principiillor şi mecanismelor fizice ale funcţionarii sistemelor biologice;
- interacţiei sistemelor biologice cu factorii fizici ambianţi.
Putem afirma că biofizica are numeroase legături cu științe care-i oferă
informații referitoare la idei, concepte, tehnici și aparate de cercetare, științe dintre
8
care amintim: fizica, chimia, matematica, statistica, electronica, cibernetica,
pshiologia, ș.a.
Cele mai importante legături ale biofizicii sunt cu științele biologice și
medicale deoarece aceste legături derivă din obiectul comun de studiu care este viața
și care nu poate fi considerat obiectul exclusive al unei singure discipline.
În acest context, biofizica are strânse legături cu biologia, biochimia,
fiziologia, fiziopatologia, microbiologia, virusologia, anatomia macroscopică și
microscopică (histologia), terapeutica, igiena, ș.a.
Din cele prezentate mai sus se articulează ideea că biofizica este o disciplină
relativ tânără, care deține conexiuni multiple cu numeroase științe și care de-a lungul
timpului își dezvoltă și extinde aceste conexiuni datorită, în primul rând, a
rezultatelor deosebite pe care le-a obținut.
Trebuie menționat faptul că biofizica este disciplina care se intersectează din ce
în ce mai mult cu domenii ce aparțin altor științe dintre care amintim: histologia,
fiziologia, biochimia, medicina și altele, folosind frecvent metode netradiționale de
cercetare și interpretare a rezultatelor.
Faptul că zi de zi se descoperă noi teorii, se emit noi ipoteze, din ce în ce mai
îndrăznețe, presupune o mai grea delimitare referitor la ce aparține biofizicii și la ce o
depășește, fiind considerată ca o materie ce reprezintă un domeniu complex al științei
și de aceea în lucrările de biofizică se realizează foarte greu o strictă delimitare între
ceea ce reprezintă fizica și ceea ce face parte din biochimie, histologie sau fiziologie.
Din punct de vedere al aportului practic, biofizica a adus mari servicii
domeniului medical, mai ales în domeniul aparaturii medicale.
Extrapolând din definiția biofizicii rezultă importanța deosebită a acestei științe
vis-à-vis de studiul sistemelor biologice, atât din punct de vedere structural cât și din
punct de vedere functional.
Realizând o analiză la nivel molecular și submolecular pentru procesele
fiziologice se constată că biofizica deține un rol esential pentru aceste capitol din
morfologie, privind studiile fiziologice.
Contribuția esențială pe care o aduce biofizica în cercetarea proceselor studiate
în fiziopatologie, microbiologie, virusologie, este relevantă pentru cunoașterea
patologiei bolilor, al diagnosticului și al terapiei lor.
Importanța biofizicii vis-à-vis de viață rezultă din rezolvarea multiplelor
probleme care încearcă să-și găsească soluționarea în strânsă corelare cu procesele
biofizice și biochimice dintre care amintim: problema cancerului, a bolilor de natură
nervoasă și cardiovasculare, a celor degenerative și genetice.
Datorită progreselor obținute prin biofizică, medicina și biologia au beneficiat
de date, idei și concepte noi, iar practica a confirmat că performanțele realizate de
științele biologice s-au conturat prin cercetarea în profunzime a structurilor care
analizează mecanismele proceselor intime care au loc la acest nivel.

În ultimii ani, o mare parte din premii pentru medicină și chiar pentru chimie
au fost acordate pentru cercetări în biofizică, căpătând o amploare deosebită în centre

9
 de cercetare mai ales cu profil medical cu scopul elucidării mecanismelor sănătății și
a bolilor.
În context relational, putem corela biofizica cu alte științe, așa cum reiese din
figura următoare (fig.nr.1):

ȘTIINȚE FUNDAMENTALE:

MATEM
ATICĂ

FIZICĂ BIOFIZICĂ CHIMIE

BIOLOGI
E

ȘTIINȚE ȘTIINȚE BIO-

FUNDAMENTALE MEDICALE
ȘTIINȚE BIO-MEDICALE:

GENETI
CĂ

FIZIOPA
FIZIOLO
GIE BIOFIZICĂ TOLOGI
E

CLINICĂ
MEDICA
LĂ

Fig.nr.1: Conexiunile biofizicii cu alte științe

Deoarece biofizica utilizează toate capitolele fizicii clasice putem vorbi de o

diviziune a ei în biomecanică (locomoție, bioacustică, hemodinamică), în
bioenergetică (tipuri de energie și transformarea acesteia), biotermodinamică,
bioelectricitate, optică fiziologică, ș.a.

10
 Astfel, în context, putem spune că studiile de biomecanică cuprind un spectru
larg de probleme, de la mişcarea în articulaţii, la locomoţie, până la motilitatea
celulară şi la proprietătilor mecanice ale componenţilor celulari.
Bioenergetica se ocupă de utilizarea şi de multiplele conversii ale energiei la
nivelul sistemelor biologice. Utilizarea în biofizică a unor capitole din fizica stării
lichide sau solide sau din mecanica cuantică a decurs în mod firesc odată cu
abordarea unor noi probleme ca recepţia energiei radiante, proprietaţile
biopolimerilor, sau fenomene care au loc la nivelul membranelor celulare şi
intercelulare.

1.2.2 Mărimi fizice, unităţi de măsură, sisteme de mărimi şi unităţi

Sistemul fizic

Totalitatea corpurilor materiale vii sau lipsite de viață care au ca și trăsătură

caracteristică comportamentul unui întreg, ca o unitate față de corpurile
înconjurătoare, păstrându-și însă individualitatea în timp, caracteristică datorată
legăturilor dintre părțile componente ale fiecărui corp, reprezintă sistemele.
Prin sistem fizic se înțelege un ansamblu de componente identice sau diferite,
unite într-un întreg prin legături și interacțiuni care au loc reciproc.
Sistemul fizic este delimitat în spatiu și în timp, dar componentele sistemului
pot interacționa și cu mediul exterior înconjurator.
În context, noțiunea de sistem cuprinde întreaga diversitate a corpurilor din
natură lăsând posibilitatea comparării acestora și, implicit, înțelegerea legilor
generale de organizare și funcționare a sistemelor.

Clasificarea sistemelor fizice

Sistemele fizice se pot clasifica după mai multe criterii, dintre care precizăm:

A. În funcție de structura interioară a sistemului, distingem două categorii și

anume:
1. Sistem omogen, care este format din același constituent, deci care nu prezintă
suprafețe de separație macroscopice în interiorul lui.
2. Sistem eterogen, format din constituenți diferiți și care prezintă suprafețe de
separație în interiorul lui.

B. În funcție de variația proprietăților pe diferitele direcții din sistem, distingem

două categorii de sisteme și anume:
1. Sistem izotrop, în care proprietățile nu variază pe diferitele direcții.
2. Sistem anizotrop, în care proprietățile variază pe diferitele direcții.

C. În funcție de relațiile sistemului cu mediul înconjurător, distingem trei categorii

11
de sisteme și anume :
1. Sistem izolat, care nu schimbă energie și substanță cu mediul exterior.
Cantitatea de energie și substanță dintr-un sistem izolat sunt mărimi constante
în timp.
2. Sistem închis (pentru substanțe), care schimbă numai energie cu mediul
exterior. Cantitatea de energie dintr-un sistem închis este variabilă, în schimb,
cantitatea de substanță este constantă.
3. Sistem deschis, care schimbă atât energie, cât și substanță cu mediul exterior.
Pentru un sistem deschis, atât cantitatea de energie, cât și cantitatea de
substantă sunt variabile în timp.

Condiția esențială pentru menținerea vieții constă în schimbul permanent de

energie și substanță dintre organismul viu și mediul înconjurător.
Concluzionând, putem spune că organismele vii sunt cele mai reprezentative
(tipice) sisteme, eterogene, anizotrope, deschise, deoarece metabolismul, creșterea și
dezvoltarea lor se realizează prin structuri adecvate bazate pe eterogenitate și
anizotropie.

Sistem biologic

Sistemul biologic este ansamblul de unități structurale, delimitat în spațiu și

timp, căruia îi corespund anumite funcții condiționate de structura și interacțiunea cu
mediul înconjurător.
La nivel atomic, molecular și supramolecular de organizare a materiei vii
acționează legile simple ale mișcării fizice și chimice deoarece la baza proceselor
vieții se regăsesc fenomene și legi specifice formelor inferioare de mișcare a materiei
concretizate prin fenomene și legi ale fizicii și chimiei, care acționează în condiții
speciale conferind acestor fenomene și legi caractere proprii, specifice organismelor
vii, în strânsă corelare cu fenomene și legi noi ale biologiei.
Altfel spus, proprietățile și procesele de la nivelele superioare de organizare a
materiei sunt condiționate de proprietățile și procesele de la nivelele inferioare,
deoarece, toate legile biologice care vor acționa la nivelul unui țesut le vor îngloba pe
cele ale celulelor care compun acel țesut.
În cazul organismelor considerate superioare, această evoluție de la simplu la
complex a venit ca o impunere a diferențierii atât de profunde încât celulele apar ca
entități bine individualizate și anume, fiecare tip de celulă și chiar fiecare celulă în
parte este caracterizată de individualiatatea ei, purtându-și trecutul, prezentul și
viitorul.

12
 Fenomen fizic

Putem defini fenomenul fizic ca procesul sau transformarea reprezentată de

succesiuni ale modificărilor unui anumit corp, sau sistemului de corpuri, care are o
evoluție în timp și care este guvernat de o anumită lege.
Totalitatea acestor schimbări formează, în principal, obiectul de studiu al fizicii
și sunt evaluate calitativ și cantativ printr-o serie de teorii care poartă denumirea de
observații.

Mărimi fizice și măsurare

Proprietățile corpurilor care caracterizează procese în care schimbările care

survin pot fi descries cantitativ poartă denumirea de mărime fizică.
Cele mai reprezentative exemple de mărimi fizice sunt: masa, temperatura,
viteza, sarcina electrică, ș.a.
Studiul fenomenelor fizice este în strânsă corelare cu măsurarea mărimilor ce
le caracterizează, ceea ce denotă, implicit, că fizica este considerată știința măsurării.
Prin măsurare înțelegem procesul prin care se compară mărimea fizică
respectivă cu o mărime dine definite, de aceeași natură, aleasă și considerată unitate
de măsură.
Măsurarea (compararea) se realizează cu ajutorul unui instrument de măsură.
Cele mai reprezentative exemple de unități de măsură sunt: metru-pentru
lungimi, secundă-pentru durată, kilogram-pentru masă, ș.a.
Anumite mărimi fizice sunt considerate mărimi fundamentale, fiind definite
prin descrierea procedeului de măsurare. Ca un exemplu putem aminti: distanța se
determină prin măsurare cu o riglă, iar timpul prin măsurare cu un ceas.
O altă categorie de mărimi fizice sunt mărimile fizice derivate care sunt
definite prin formule de calcul care utilizează mărimile fundamentale, iar ca exemplu
putem prezenta viteza, care reprezintă raportul dintre distanța parcursă și durata
deplasării corpului.
Fizicienii și nu numai, de-a lungul timpului au utilizat diferite sisteme de
măsură, adică acele seturi de mărimi fizice fundamentale cu unitățile de măsură
corespunzătoare.
Astăzi, oamenii de știință utilizează frecvent Sistemul Internațional de Măsură,
cunoscut sub sigla SI.
În context, sintetizând, putem spune:
Mărimea fizică o proprietate măsurabilă a unui corp.

13
Mărimile fizice:
Fundamentale → se definesc fără ajutorul altora;
[lungimea (l), masa (m), timpul (t), temperatura (T), intensitatea curentului electric
(i), intensitatea luminoasă (I), cantitatea de substanţă (ν)].
Derivate → se obţin prin relaţii matematice din combinarea celor
fundamentale;
[ex. forţa, lucrul mecanic (combinaţia masei, lungimii şi timpului)].

Pentru măsurarea unei mărimi → se alege o mărime de acelaşi fel cu ea, care se
consideră etalon şi, de aceea, se numeşte unitate de măsură.
A măsura o mărime înseamnă a o compara cu unitatea de măsură aleasă (cu
etalonul) şi a vedea de câte ori unitatea de măsură se cuprinde în mărimea de măsurat.

Unităţile de măsură:
unităţi fundamentale;

unităţi derivate;

În anul 1960, la cea de-a XI-a Conferinţă Generală de Măsuri şi Greutăţi s-au
adoptat pe plan internaţional unităţile fundamentale pentru mărimile fundamentale:

*metrul (pentru lungime);

*kilogramul (pentru masă);
*secunda (pentru timp);
*kelvinul (pentru temperatură);
*amperul (pentru intensitatea curentului electric);
*candela (pentru intensitatea luminoasă);
*molul (pentru cantitatea de substanţă).

Unităţile derivate sunt cele corespunzătoare mărimilor derivate.

Exemplu: [F]SI = [m]SI•[a]SI = kg•m/s2
Grupul de unităţi fundamentale stabilite şi toate unităţile derivate din unităţile
fundamentale constituie un sistem de unităţi de măsură.
Sistem Internaţional de unităţi de măsură (SI) → ansamblu coerent de unităţi
fundamentale şi derivate și anume:
*şapte mărimi, respectiv şapte unităţi fundamentale: metrul, kilogramul, secunda,
kelvinul, candela, amperul, numărul de moli.
Sistemul tolerat de unităţi este sistemul C.G.S. (centimetru, gram, secundă) a
cărui folosire se face în funcţie de necesităţi.

14
 Cele mai reprezentative mărimi și unități de măsură sunt prezentate în tabelele
următoroare (tabelul nr.1, nr.2, nr.3, nr.4.):

Tabelul mărimilor fundamentale:

(tabelul nr.1)

Nr. Denumire Simbolul Simbolul Unitate Simbolul Definiția unității

crt mărimii dimensiunii (SI) unității Observații
.
1. Lungime l L metru m Metrul este distanța parursă de lumină
prin vid într-un interval de timp de
1/299 792 458 dintr-o secundă.
2. Timp t T secundă s Secunda este durata a 9 192 631 770
perioade ale radiației care corespunde
tranziției între două nivele de energie
hiperfine ale stării fundamentale a
atomului de cesiu 133 la temperatura de
0
K.
3. Masă m M kilogram kg Kilogramul este masa prototipului
internațional al kilogramului
confecționat dintr-un aliaj de platină și
iridiu (90% - 10%) și care se păstreaza
la Biroul Internațional de Măsuri și
Greutăți (BIPM) de la Sèvres - Franța.
4. Intensitatea i I amper A Amperul este intensitatea unui curent
curentului electric constant care, menținut în două
electric conductoare paralele, rectilinii, cu
lungimea infinită și cu secțiunea
circulară neglijabilă, așezate în vid, la o
distanță de 1 metru unul de altul, ar
produce între aceste conductoare o forță
de 2×10-7 dintr-un newton pe o lungime
de 1 metru.
5. Temperatura T Ѳ kelvin K Kelvinul, unitate de temperatură
absolută termodinamică, este fracțiunea 1/273,16
din temperatura termodinamică a
punctului triplu al apei.
6. Cantitatea n N mol mol Molul este cantitatea de substanță a unui
de substanță sistem care conține atâtea entități
elementare câți atomi există în 0,012
kilograme de carbon C12. De câte ori se
întrebuințează molul, entitățile
elementare trebuie specificate, ele
putând fi atomi, molecule, ioni, electroni,
alte particule sau grupuri specificate de
asemenea particule. Acest număr de
unități elementare se numește numărul
lui Avogadro.
7. Intensitatea lv J candelă cd Candela este intensitatea luminoasă,
radiant a într-o direcție dată, a unei surse care
fluxului de emite o radiație monocromatică cu
lumină frecvența de 540×1012 hertzi și a cărei
intensitate energetică, în această direcție
este de 1/683 dintr-un watt pe steradian.

15
 Tabelul unităților de măsură:
(tabelul nr.2)

Nr. Unitate de măsură Caracteristică Observații

crt.

1. N (newton) Unitate de măsură a forței. Denumită astfel în cinstea lui Sir Isaac Newton
(1642 - 1727).
2. J (joule) Unitate de măsură a energiei. Denumită astfel în cinstea lui James Prescott
Joule (1818 - 1889).
3. W (watt) Unitate de măsură a puterii. Denumită astfel în cinstea lui James Watt
(1736 - 1819).
4. Pa (pascal) Unitate de măsură a presiunii. Denumită astfel în cinstea lui Blaise Pascal
(1623 - 1662).
5. Hz (hertz) Unitate de măsură a frecvenței. Denumită astfel în cinstea lui Heinrich Hertz
(1857 - 1894).
6. A (amper) Unitate de măsură a intensităţii Denumită astfel în cinstea lui André-Marie
curentului electric. Ampère (1775 - 1836).
7. C (coulumb) Unitate de măsură sarcinii electrice. Denumită astfel în cinstea lui Charles-
Augustine de Coulomb (1736 - 1806).
8. V (volt) Unitate de măsură a tensiunii electrice. Denumită astfel în cinstea lui Alessandro Volta
(1745 - 1827).
9. ῼ (ohm) Unitate de măsură a rezistenţei Denumită astfel în cinstea lui Georg Simon
electrice. Ohm (1789 - 1854).
10. F (farad) Unitate de măsură a capacităţii Denumită astfel în cinstea lui Michael Faraday
electrice. (1791 - 1867).
11. Wb (weber) Unitate de măsură a fluxului de Denumită astfel în cinstea lui Eduart Wilhelm
inducţie magnetică. Weber (1804 - 1891).
12. T (tesla) Unitate de măsură a inducţiei Denumită astfel în cinstea lui Nikola Tesla
magnetice. (1856 - 1943).
13. H (henry) Unitate de măsură a inductanţei. Denumită astfel în cinstea lui Joseph Henry
(1797 – 1878).
14. Bq (becquerel) Unitate de măsură a activităţii unui Denumită astfel în cinstea lui Henri Becquerel
preparat radioactiv. (1797 - 1878).

Tabelul altor sisteme de unități de măsură:

(tabelul nr.3)

Nr. Unitate de măsură Caracteristică Observații

crt.
1. Bi (biot) Unitate de măsură a intensităţii Denumită astfel în cinstea lui Jean-
curentului electric (CGSμo). Baptiste Biot (1774 - 1862).
2. Oe (oersted) Unitate de măsură a intensităţii Denumită astfel în cinstea lui Hans
câmpului magnetic (CGSμo). Oersted (1777 - 1851).
3. Mx (maxwell) Unitate de măsură a fluxului Denumită astfel în cinstea lui James
magnetic (CGSμo). Clerk Maxwell (1831 - 1879).
4. Gs (gauss) Unitate de măsură a inducţiei Denumită astfel în cinstea lui Carl
magnetice (CGSμo). Friedrich Gauss (1777 - 1855).

16
 Tabelul altor sisteme de unități de măsură (tolerate):
(tabelul nr.4)

Nr. Unitate de măsură Caracteristică Observații

crt.
1. Torr (torr) Unitate de măsură a presiunii. Denumită astfel în cinstea lui Evangelista
Torricelli (1608 - 1647).
2. Ci (curie) Unitate de măsură a activităţii unui Denumită astfel în cinstea lui Marie Curie
preparat radioactiv. (1867 - 1934).
3. R (roentgen) Unitate de măsură a expunerii la Denumită astfel în cinstea lui Wilhelm
radiaţii. Conrad Rontgen (1845 - 1923).
4. Ei (einstein) Unitate de măsură pentru un mol de Denumită astfel în cinstea lui Albert
fotoni. Einstein (1879 - 1955).

Două unităţi suplimentare se adaugă celor de mai sus, şi anume pentru unghiul
plan, radianul (rad) şi pentru unghiul solid, steradianul (sterad). Toate celelalte
mărimi fizice şi unităţile lor se exprimă cu ajutorul mărimilor fizice şi al unităţilor lor
fundamentale.

Mărimi fizice scalare și vectoriale

1. Mărimile fizice scalare sunt caracterizate de:

*valoare numerică;
*unitate de măsură.
Ex.: masa, lungimea, temperatura.

1. Mărimile fizice vectoriale sunt caracterizate de:

*valoare numerică;
*umitate de măsură;
*punct de aplicație;
*orientare (direcție și sens).
→
Ex.: forţa (se notează printr-o săgeata deasupra simbolului, F ).

Câmp fizic
Se numeste câmp fizic regiunea din spatiu unde se manifesta o anumita
marime fizica si unde, în fiecare punct din regiune, marimea fizica are o anumita
valoare.
Câmpurile fizice pot fi câmpuri scalare sau câmpuri vectoriale, în functie de
marimea fizică ce le caracterizează.
17
 Exemple de câmpuri fizice sunt: (1) temperatura dintr-o camera, care formeaza
un câmp scalar; (2) vectorii câmp electric dintr-un nor de ploaie, care genereaza un
câmp vectorial.

Lege fizica
Anumite fenomene sau procese fizice pot avea legaturi cauzale bine definite.
Prin observatii sau prin determinari experimentale, oamenii descopera aceste
legaturi si stabilesc relatiile cauzale între schimbarile diferitelor marimi fizice ce
caracterizeaza fenomenele respective.
Legile generale care guverneaza fenomenele fizice se numesc legi fizice.
Pe baza legilor fizice se poate analiza un anumit fenomen care este observat în
natura sau în laborator.
De asemenea, aplicând legi fizice specifice, se poate prevedea starea viitoare a
unui sistem fizic.

Experiment fizic
Observatiile dirijate efectuate în laborator, în scopul întelegerii unor fenomene
fizice, se numesc experimente.
Pentru a fi considerate valabile, experimentele trebuie sa îndeplineasca unele
conditii. Trebuie sa existe o concordanta între: (1) rezultatele analizei stiintifice a
unui anumit fenomen (exprimate printr-o lege), (2) observatiile dirijate din laborator
(experiment) si (3) observarea fenomenului în natura.

Timp
Timpul reprezinta o masura a duratei proceselor fizice, el fiind masurat prin
durata unui anumit proces.
Masurarea timpului se poate face cu ajutorul unor miscari periodice (oscilatii
mecanice, vibratii atomice sau moleculare).
Unitatile si etaloanele de timp au evoluat de-a lungul timpului, ele stabilindu-
se în functie de durata unui anumit fenomen fizic periodic uniform.
În prezent, unitatea de timp este secunda. Secunda este definita pe baza
perioadei, TCs, a radiatiilor emise de atomii izotopilor de Cesiu-133, în urma unor
anumite tranzitii între doua stari energetice.

Spatiul si lungimea
Corpurile fizice ocupa un anumit loc în spatiu, având anumite dimensiuni
(lungime, latime, grosime, volum, arie, etc.).
De asemenea, locul lor în spatiu se modifica în functie de miscarea pe care o
efectueaza. Dimensiunea unui corp se stabilete prin compararea sa cu un alt corp,
18
considerat etalon de lungime.

Etalonul de lungime actual este metrul, care reprezinta 1650763,73

lungimi de unda ale radiatiei portocalii a atomului de Kripton-86 la tranzitia
2p10→5d5 în vid. În mod formal, standardul pentru unitatea de masura a lungimii
este distanta dintre doua linii paralele trasate pe o bara de platina-iridiu, pastrata în
conditii de presiune si temperatura constante, la Sévres (lânga Paris). Toate celelalte
lungimi se exprima prin compararea cu acest metru-standard.
Spatiul constituie o notiune filozofica, el fiind "locul" în care se desfasoara
fenomenele fizice. Spatiul fizic conventional este spatiul euclidian, care este
tridimensional. În spatiul tridimensional sunt suficiente trei numere care sa descrie
pozitia unui corp în spatiu. Aceste numere sunt determinate prin alegerea Sistemului
de referinta fata de care se raporteaza corpul. Sistemul de referinta este format dintr-
un sistem de trei axe perpendiculare între ele în spatiul tridimensinal si un ceasornic,
în aa fel încât sa se poata determina distante si durate de timp. Axele sistemului de
referinta au câte un vector unitate, numit versor, de modul unitate, si a carui
directie da sensul pozitiv al axei respective.
În fig. 2 se prezinta un sistem de referinta, în care axele de coordonate sunt
Ox, Oy si Oz. Versorii axelor sunt vectorii:
⃗i , ⃗j , ⃗k .
Modul în care se exprima pozitia corpului în spatiu depinde de sistemul de
coordonate.
De regula, cele trei numere care descriu pozitia corpului sunt proiectiile, pe cele
trei axe ale sistemului de referinta, ale punctului care constituie centrul de masa al
corpului.
Acestea se numesc coordonatele carteziene ale corpului.
Alte sisteme de coordonate utilizeaza o distanta si doua unghiuri (coordonate
sferice), sau doua distante si un unghi (coordonate cilindrice).

Punct material
Un corp fizic cu dimensiuni neglijabile si având masa concentrata într-un punct,
numit centru de masa, se numeste punct material. Aproximatia de punct material
constituie cel mai simplu model fizic. Pe durata deplasarii sale, punctul material se
numeste mobil.
Pozitia mobilului P din fig.2 este data de vectorul de pozitie, exprimat în
functie de coordonatele carteziene sub forma:

19
 Fig. 2: Sistem de referință

Numerele x, y, si z se numesc coordonatele carteziene ale punctului M.

Modulul vectorului de pozitie este dat de relatia:

,,,,,,,

20
 Relatia a fost introdusa si în geometria analitica, pentru a exprima distanta
dintre doua puncte în spatiu.

1.2.3 Operații vectoriale

Operatii vectoriale
Într-un sistem cartezian de coordonate în care versorii ⃗i , ⃗j , ⃗k definesc sistemul
⃗ ⃗ ⃗
ortogonal drept, un vector a⃗ se scrie ⃗a = a x i +a y j+az k , unde a x , a y , a z sunt compo-
nentele vectorului a⃗ pe axele de coordonate.
Modulul vectorului:
a|=√ a2x +a 2y + a2z .
|⃗

Exemplu: ⃗r =x ⃗i + y ⃗j +z ⃗k ; r≡|⃗r|=√ x 2 + y 2 +z 2 .

Produsul scalar a doi vectori: a⃗⋅⃗b=|⃗a|⋅|⃗b|⋅cos ( ⃗a , ⃗b ) , sau folosind componentele

vectorilor pe axele de coordonate:
⃗a⋅⃗b=a x b x +a y b y +a z b z .
Observaţie: Dacă doi vectori sunt perpendiculari ⇒ ⃗a⋅⃗b=0 ; (exemplu ⃗i⋅⃗j=0 ,
⃗i⋅⃗k =0 , ⃗j⋅⃗k =0 );
⃗ ⃗
Dacă doi vectori sunt paraleli ⇒⃗a⋅b=|⃗a|⋅|b| ; (exemplu ⃗i⋅⃗i =1 , ⃗j⋅⃗j=1 , ⃗k⋅⃗k =1 ).
Exemplu: đ L= ⃗F⋅d ⃗r - lucrul mecanic elementar.
Produsul vectorial a doi vectori ⃗c =⃗a×⃗b este vectorul normal la planul deter-

minat de a⃗ şi ⃗b , al cărui sens se determină cu regula burghiului drept. Modulul său

este: |⃗a ×⃗b|=|⃗a|⋅|⃗b|⋅sin ( ⃗a , ⃗b ) .

Folosind componentele vectorilor produsul vectorial este:
⃗i ⃗j k⃗
⃗a ×⃗b =|a x a y a z |
bx b y bz .
Observaţie: Dacă doi vectori sunt paraleli ⇒ ⃗a ×⃗b=0 ; (exemplu ⃗i ×⃗i =0 , ⃗j×⃗j=0 ,
⃗k ×⃗k=0 );

Dacă doi vectori sunt perpendiculari ⇒|⃗a ×⃗b|=|⃗a|⋅|⃗b| ; (exemplu |⃗i ×⃗j|=1 şi ⃗i ×⃗j=⃗k ).
21
Exemplu: ⃗J =⃗r ×⃗p - momentul cinetic.

Capitolul II
NOŢIUNI DE BIOFIZICĂ ATOMICĂ ŞI NUCLEARĂ

2.1 Izotopi, izobari, izotoni şi izomeri nucleari

Izotopii sunt specii de atomi cu acelaşi Z (număr atomic), dar cu număr de

masă (A) diferit sau, specii de atomi cu aceeaşi sarcină nucleară şi număr diferit de
neutroni.
Cuvântul "izotop" provine din grecescul isos (egal) şi topos (loc). Toţi izotopii
unui element chimic au în învelişul electronic acelaşi număr de electroni, iar nucleele
lor au acelaşi număr de protoni; ceea ce este diferit reprezintă numărul de neutroni.
În nomenclatura ştiinţifică, izotopii unui element se scriu prin adăugarea unei
cratime între numele elementului şi numărul său de masă.
Izotopii radioactivi artificiali, cunoscuţi de asemenea ca radioizotopi, au fost
produşi pentru prima dată în anul 1933 de către fizicienii francezi Marie şi Pierre
Joliot-Curie.
Radioizotopii sunt produşi pentru bombardarea naturală găsită a atomilor cu
particulele nucleare, de asemenea ca neutronii, electronii, protonii, şi particulele alfa,
folosind particule acceleratorii.

Separarea amestecurilor de izotopi

Separarea izotopilor aceluiaşi element este foarte dificilă. Separarea totală într-
un pas prin metode chimice este imposibilă, deoarece izotopii aceluiaşi element, au
aceleaşi proprietăţi chimice iar proprietăţile fizice prezintă deosebiri extrem de mici.
Separarea izotopilor de hidrogen, deuteriul (hidrogen-2) şi hidrogenul obişnuit
(hidrogen-1), primul separat în cantităţi apreciabile, este atribuită chimistului
american Harold Urey, care a descoperit deuteriul în 1932.
Înainte de anul 1940 multe metode au fost folosite la separarea unor mici
cantităţi de izotopi necesare pentru cercetări. Unele din cele mai reuşite au fost
metoda centrifugă şi separarea electromagnetică. Fiecare din aceste metode depind de
o mică diferenţă de greutate a izotopilor de separat, şi cel mai eficace sunt izotopii de
hidrogen, unde diferenţele de masă între două substanţe se ridică la 100%; în contrast,
diferenţa în masă între izotopii de carbon-12 (12C) şi -13 (13C) sau între izotopii de
neon -20 (20Ne) şi neon-22 (22Ne) ajunge doar la 10%, şi între izotopii de uraniu-235
(235U) şi uraniu-238 (238U) doar la puţin peste 1%.

22
 Acest factor de la 10 la 1 sau de la 100 la 1 face separarea mai îndepărtată de
10 sau de 100 de ori mai greu.

În toate procesele, excluzând pe cel electromagnetic, separarea izotopilor

include o serie de etape de procesare. Rezultatul final al unei singure etape este
separarea materialului original în două fracţiuni, una care conţine un procentaj puţin
mai mare pentru izotopul mai greu decât amestecul original şi celălalt conţine puţin
mai mult decât izotopul mai uşor.
Pentru a obţine o concentraţie apreciabilă, sau mai îmbogăţită, în izotopul dorit,
este necesară separarea ulterioară a fracţiunii îmbogăţite. Acest proces este efectuat
printr-un număr mare de etape. Îmbogăţirea cu fracţiuni de la o etapă devine un
material brut pentru următoarea etapă, şi fracţiunea epuizată, care conţine un
considerabil procentaj al izotopului dorit, este amestecat cu un material brut pentru
etapa precedentă. Chiar şi materialul epuizat de etapa originală este stripat de etapa
suplimentară când materialul brut (de exemplu, uraniul) este rar.
De asemenea o revărsare este extrem de flexibilă şi elementul poate fi schimbat
de la o etapă a separării.
De exemplu, la separarea uraniului, o mare cantitate a materialului trebuie
manipulată de la început, unde uraniul dorit -235 (235U) este amestecat de aproximativ
140 de ori cu uraniu -238(238U); la sfârşitul procesului, uraniu -235(235U) este aproape
pur şi volumul materialului este mult mai mic.

Metode de separare:
1. Difuzie gazoasă.
2. Termodifuziune.
3. Centrifugare.
4. Electroliză.
5. Reacţii chimice de schimb izotopic.
6. Metoda electromagnetică.

Izotopii hidrogenului:

PROTIU (H) DEUTERIU (D) TRITIU (T)-radioactiv

Z=1/A=1 Z=1/A=2 Z=1/A=3
1 proton 1 proton 1 proton
0 neutroni 1 neutron 2 neutroni
1 electron 1 electron 1electron

23
 Importanţa izotopilor

Cunoaşterea şi studiul însuşirilor și proprietăților izotopilor sunt de mare

însemnătate practică, deoarece izotopii diferitelor elemente au multe şi variate
aplicaţii în domenii importante ale activităţii umane dintre care amintim: industrie,
medicină, agricultură, alte ramuri esențiale ale procesului de cercetare din orice
domeniu.
Multi izotopi s-au obtinut pe cale artificială.
Dintre cei aproximativ 1200 de nuclizi numai 900 sunt radioactivi.
Izotopul 40K are un rol important în menținerea echilibrului termic al
Pământului (Terra).
Izotopii multor elemente au proprietăţi radioactive, adică se descompun
transformându-se în alte elemente, emiţând în acelaşi timp radiaţii; aceştia se numesc
radioizotopi.
În centralele atomo-electrice, energia nucleară este transformată în energie
electrică, relativ ieftină, utilizată în industrie, transporturi, în viaţa de zi cu zi. În
reactoarele nucleare ale acestor centrale atomo-electrice se utilizează izotopul
radioactiv al uraniului: 235U. Energia ne poate folosi în diverse domenii: propulsarea
unor nave maritime uriaşe, pentru desalinizarea apei de mare, pentru construirea unor
mici baterii atomice cu care se pot acţiona diverse dispozitive.
În industrie, izotopii radioactivi mai pot fi utilizaţi pentru controlul uzurii şi
depistării defectelor unor piese şi instalaţii metalice. De exemplu, cu ajutorul
izotopului 60 al cobaltului (60Co) se poate urmări nivelul fontei topite în furnal, iar
prin adăugarea de radiosulf se determină conţinutul de sulf din fontă.
Cu ajutorul unor izotopi ai carbonului, oxigenului, sulfului au fost studiate şi
lamurite mecanismele unor procese tehnologice chimice, ca: vulcanizarea
cauciucului, prelucrarea petrolului, descompunerea grăsimilor etc.
În medicină, izotopii radioactivi sunt utilizaţi în diagnosticarea şi tratarea unor
boli. Astfel, cu izotopul radioactiv al iodului se studiază funcţionarea glandei tiroide,
cu calciu radioactiv se examinează stomacul şi se depistează ulcerele.
Depistarea şi tratarea tumorilor canceroase reprezintă una dintre cele mai
importante aplicaţii ale izotopilor în medicină.
Cu ajutorul izotopului radioactiv al 16C, geologii pot stabilii vârsta rocilor, iar
arheologii vârsta obiectelor dezgropate care au aparţinut unor civilizaţii dispărute.
În agricultură, izotopii îşi găsesc aplicaţii în tratarea seminţelor, în studierea
solului.
În natura, numai 21 de elemente apar ca elemente unitare (monoizotopice),
restul se prezinta ca amestecuri de izotopi.
În păturile superioare ale atmosferei, datorită razelor cosmice se formează
izotopul 14C.
24
 Plantele, prin asimilarea dioxidului de carbon (CO 2) în procesul de fotosinteză
fixează toţi cei trei izotopi ai carbonului natural.
Animalele erbivore se hrănesc cu plante, cele carnivore mănâncă animale
erbivore şi în final în toate organismele vii se întâlnesc cei trei izotopi 12C ,13C,
14C, în proporţie constantă.

Izobarii sunt specii de atomi care aparţin unor elemente chimice diferite, dar
care au acelaşi număr de nucleoni.
Izobarii au număr atomic (Z) diferit, dar au acelaşi număr de masă (A).

Exemplu:

Seria izobarică 40 cuprinde atomi cu câte 40 de nucleoni, după cum se observă

în tabelul de mai jos:

SUL CLO ARGO POTAS CALC

F (S) R N (Ar) IU (K) IU
Z=16 (Cl) Z=18/ Z=19/ (Ca)
/ Z=17 A=22 A=21 Z=20/
A=24 / A=20
A=23
16 17 18 19 20
proto proto protoni protoni protoni
ni ni
24 23 22 21 20
neutr neutr neutron neutron neutro
oni oni i i ni
40 40 40 40 40
nucle nucle nucleon nucleon nucleo
oni oni i i ni

Izotonii sunt specii de atomi cu acelaşi număr de neutroni (n), dar cu număr
diferit de protoni (Z).

Caracteristicile nucleului atomic

În urma experimentelor s-a stabilit că masa atomului și toată sarcina pozitiva

este concentrată într-un volum mic în centrul atomului, zona numită nucleu atomic. În
jurul nucleului gravitează un număr de electroni care compensează sarcina pozitivă a
nucleului.
25
 La sfârșitul secolului trecut a fost descoperită radioactivitatea.
Emisia din atomi a unor particule încarcate și neutre din punct de vedere
electric, cum ar fi radiațiile: alfa, beta, gama, s-a constat că ar fi emise din nucleu.
Acest lucru a dus la concluzia că nucleul ar avea și el o structură.
După descoperirea neutronului de către Chadwick în 1932, Heisenberg și
Ivanenko au elaborat în 1933 modelul protono-neutronic al nucleului. Conform
acestui model, nucleul este alcătuit din protoni și neutroni.
Un nucleu este format din Z protoni și A-Z neutroni. Acest model este în
concordanță cu rezultatele experimentale referitoare la sarcina, masa și spinul
nuclear.
Nucleul unui atom este încărcat cu întreaga sarcină electrică pozitivă a
atomului şi ocupă centrul acestuia concentrând practic toată masa atomului.
Nucleul este alcătuit din două tipuri fundamentale de particule stabile,
protonul şi neutronul, numite nucleoni.
Nucleul unui atom este încărcat cu întreaga sarcină electrică pozitivă a
atomului şi ocupă centrul acestuia concentrând practic toată masa atomului. Nucleul
este alcătuit din două tipuri fundamentale de particule stabile, protonul şi neutronul,
numite nucleoni.
Protonul are sarcina electrică +e, masa de repaus egală cu 1836 mase
electronice, numărul cuantic de spin 1/2, iar momentul magnetic este μP = 2,793 μN ,
eђ
unde μN = 2m e este magnetonul nuclear.
Neutronul este o particulă neutră din punct de vedere electric, masa sa de
repaus este practic egală cu masa protonului, numărul cuantic de spin este 1/2, iar
momentul său magnetic este μN = -1,91 μN.
Numărul de protoni din nucleu numit număr atomic Z, determină numărul
de ordine al elementului chimic căruia îi aparţine nucleul în tabelul periodic al lui
Mendeleev. Numărul total de nucleoni este denumit număr de masă A, iar:
N = A-Z
reprezintă numărul de neutroni din nucleu.
Ţinând cont de aceste notaţii, orice nucleu poate fi reprezentat sub forma AZ X ,
unde X este simbolul elementului chimic căruia îi aparţine nucleul.
Un nucleu cu un număr de protoni şi de neutroni fixate se mai numeşte nuclid.
Nuclizii cu acelaşi Z se numesc izotopi, cei cu acelaşi A se numesc izobari iar cei cu
acelaşi N se numesc izotoni.
Nuclizii cu aceleaşi numere N şi Z dar având proprietăţi fizice diferite (de
exemplu, stabilitatea) se numesc izomeri.
Masa unui nucleu, exprimată în unităţi atomice de masă, (a.m.u), reprezintă
numărul întreg cel mai apropiat de raportul dintre masa atomului căruia îi aparţine
nucleul şi 1/12 din masa izotopului 126C , care reprezintă tocmai unitatea atomică de
masă.
1amu=1,66·10-27kg.

26
 Transformări ale nucleului

Nucleele care îşi menţin structura şi proprietăţile o perioadă îndelungată de

timp sunt catalogate drept stabile.
Există însă nuclee care sunt instabile, fie în mod natural, caz în care avem de-a
face cu o transformare a nucleului care poartă numele de radioactivitate naturală,
fie instabilitatea nucleului este provocată de cauze externe, aşa cum este cazul
reactiilor nucleare.
Dacă instabilitatea nucleului se manifestă doar prin trecerea acestuia de pe un
nivel energetic pe altul, atunci avem de-a face cu procese de excitare sau
dezexcitare, după cum nucleul absoarbe sau emite o cantitate de energie.
În cazul acestor procese, nucleul îşi menţine identitatea reprezentată simbolic
prin notaţia AZ X .

Atomul

Atomul este cea mai complexă particulă existentă în natură.

Atomul este alcătuit din înveliș electronic, nucleu și orbite.

Structura atomului: Modelul atomic Rutherford-1919

Ernest Rutherford a primit Premiul Nobel pentru chimie în 1908, pentru

"investigaţiile sale în domeniul dezintegrării elementelor şi în chimia substanţelor
radioactive".
Pentru contribuţiile sale referitoare la structura atomului, în special pentru
descoperirea nucleului atomului, acesta este considerat părintele fizicii nucleare.
27
 Experimentul Rutherford

Experimentul "Rutherford" a fost cel care a condus la "reproiectarea" atomului

şi a fost în fapt efectuat, la sugestia lui Rutherford, de către Hass Geiger şi Ernest
Marsden în anul 1909.
Experimentul a constat în bombardarea unei foiţe de aur cu particule alfa emise
prin descompunerea radioactivă a atomilor de radiu. Recepţia particulelor alfa s-a
făcut prin intermediul unei plăcuţe detectoare din sulfat de zinc. Bazându-se pe
cunoştinţele vremii privind structura atomului, Geiger şi Marsden se aşteptau ca cea
mai mare parte a particulelor alfa să călătorească drept prin foiţa de hârtie, în timp ce
numai o foarte mică parte va fi deviată sub un unghi foarte mic. Aceste aşteptări erau
fundamentate prin presupunerea că sarcinile pozitive şi negative ce formau atomul
erau distribuite uniform în interiorul acestuia şi că asupra particulelor alfa se va
exercita o forţă electrică foarte slabă.
Ce au descoperit cei doi cercetători, Hass Geiger şi Ernest Marsden, a fost
surprinzător: cele mai multe particule alfa treceau de foiţa de aur fără a suferi devieri,
indicând că atomul este, în cea mai mare parte, spaţiu gol. O mică parte din
particulele alfa au fost deviate sub diverse unghiuri, arătând astfel că sarcina pozitivă
a atomului trebuie să fie concentrată într-o zonă foarte restrânsă a atomului. În sfârşit,
o foarte mică parte a particulelor alfa au fost reflectate în direcţia din care veneau.
Particulele alfa au o masă de aproximativ 8000 de ori mai mare decât masa
unui electron. Prin urmare, pentru a devia sub unghiuri mari particulele alfa erau
necesare forţe foarte mari; electronul nu putea fi bănuit ca fiind cauza acestor devieri.
Avansând ideea unui nucleu atomic, foarte mic în comparaţie cu dimensiunea
atomului, dar care reprezenta cea mai mare parte a masei atomului, Rutherford a
putut explica de ce numai unele particule alfa întâlneau în drumul lor nuclee care să
le devieze.

28
 Modelul atomic al lui Rutherford

Caracteristicile fundamentale ale modelului atomic ale lui Ernest Rutherford

sunt următoarele:
a. atomii au în mijloc un nucleu foarte mic ce conţine cea mai mare parte a
masei atomului;
b. cea mai mare parte a atomului este spaţiu gol;
c. electronii orbitează în jurul nucleului;
d. nucleul este format din protoni, care sunt încărcaţi pozitiv;
e. numărul protonilor este egal cu cel al electronilor.
Ulterior, lucrând cu Niels Bohr, Rutherford a avansat ipoteza existenţei
neutronilor pentru a compensa efectul de respingere al sarcinilor pozitive ale
neutronilor. Niels Bohr este cel care va îmbunătăţi modelul atomic al lui Rutherford
peste numai câţiva ani.

Caracteristici ale particulelor elementare:

* unitatea atomica de masa, u

1u = 1,66 •10 -17 kg

* notatia simbolica a unui nucleu

A
Z X numar de masa, A (p + n)
numar atomic, Z (p)
* sarcina elementara, e
e¬ = 1,602 •10-19 C

Orbitele atomului sunt de două feluri, orbitele electronice și nucleare.

Învelișul electronic al atomului se compune din orbitele electronice pe care
sunt așezati și se rotesc electronii.
Orbitele electronice sunt dispuse la exteriorul nucleului atomic pe șapte straturi
K, L, M, N, O, P, Q și șapte substraturi s, p, d, f, g, h, i care contin un numar de 140
de orbite electronice indiferent de natura atomului, prezentate în figura 1.
Electronii sunt particule încărcate din punct de vedere electric negativ.
Nucleul atomic se compune din orbitele nucleare pe care sunt așezați și se
rotesc nucleonii: protonii si neutronii.
Orbitele nucleare sunt dispuse în interiorul nucleului atomic pe sapte straturi A,
B, C, D, E, F, G si contin un numar de sapte orbite nucleare închise în jurul unui
29
centru de masa, indiferent de natura atomului.
Protonii sunt particule încarcate din punct de vedere electric pozitiv.
Neutronii sunt particule neutre din punct de vedere electric.

Un atom este un sistem neutru din punct de vedere electric, deoarece numarul
sarcinilor electrice negative, electronii este egal cu numarul sarcinilor electrice
pozitive, protonii.

Fig.1: Atomul de heliu

Învelisul electronic al atomului este alcătuit din electroni care sunt așezați și se
rotesc pe orbite electronice situate la exteriorul nucleului atomic.
Pentru a se explica modul de asezare a electronilor in jurul nucleului, cum si
spectrul de linii (discontinuu) dat de atomii diferitelor elemente, Niels Bohr, folosind
modelul atomului planetar al lui Rutherford si teoria cuantelor a lui Plank, formuleaza
in 1913 trei postulate:
- miscarea electronului in jurul nucleului se face numai pe anumite orbite, stationare
sau permise care corespund unor energii cuantificate a atomului;
- in cursul miscarii electronului pe o orbita permisa, atomul isi conserva energia sa
totala, adica nu absoarbe si nu emite energie;
30
- absorbtia sau emisia de energie luminoasa are loc numai la salturile electronului de
pe orbita inferioara pe una superioara si la revenirea lui inapoi.
Electronii au energie si masa.

Acestea pot fi, constante atunci electronul se gaseste pe orbita fundamentala,

sau poate creste prin absorbtia unui foton din exteriorul atomului si atunci acesta va
trece pe o orbita superioara.
Acest foton este o particula neutra din punct de vedere electric si se numeste
foton electronic care arata starea de excitatie a atomului.
Electronul aflat pe aceasta orbita, nu are o situatie stabila si va reveni pe orbita
fundamentala, eliberand fotonul electronic si energia primita.
Odata cu emiterea acestui foton electronic atomul trece din starea de excitatie
in starea fundamentala, figura 2.

Fig.2: Absorbția și emisia unui foton

Starile posibile ale electronilor in cadrul unui atom (orbite atomice), in ordinea
crescanda a nivelelor de energie sunt reprezentate alaturat si exprima schematic
straturile de electroni, (in care energia electronilor creste de la orbita s spre orbita i),
substraturile si orbitele.
Orbitele sunt reprezentate prin puncte mici, iar substraturile prin puncte
apropiate si asezate la acelasi nivel.
Intru cat se cunosc numai 105 elemente chimice straturile, substraturile si
orbitele vacante sunt folosite de electronii atomului atunci cand, acesta absoarbe sau
primeste energie din exterior. Electronii atomului trec pe orbite superioare vacante,
31
iar la revenire pe orbitele inferioare atomul emite diferenta de energie care
corespunde distantelor pe verticala.

Electronul in miscarea sa, produce o miscare ondulatorie, undele ocupa tot

spatiul in care se propaga, iar densitatea norului electronic este mai mare acolo, unde
este posibila gasirea lui.
In stratul electronic K cu n = 1 care este cel mai apropiat de nucleu si cu energia cea
mai joasa, exista o singura orbita 1s, densitatea maxima a norului electronic fiind
concentrata pe o suprafata sferica a, cu raza de 0,35A, iar electronul are o viteza de 108
cm/s.
In stratul L cu n = 2 care contine un substrat s si un substrat p, in care se gasesc 4
orbite care au simetrie diferita. O orbita din cele 4 orbite are simetrie sferica este o orbita
2s (b), celelalte trei orbite sunt orbite 2p (distribuite in spatiu dupa axele x, y, z deci,
orbitele px, py, pz).
Densitatea norului electronic, in cazul orbitelor 2p, prezinta doua regiuni de
densitate maxima, de o parte si de alta a nucleului, in planul nucleului densitatea este zero.
In stratul electronic L cu n = 2, in care se gasesc 4 orbite, pe care pot exista
maximum 4 x 2 = 8 electroni, deoarece se stie ca, pe o orbita nu se pot gasi decat cel mult
doi electroni, cu conditia ca spinul lor sa fie diametral opusi (antiparaleli). Imperecherea a
doi electroni cu spini opusi (electroni perechi), pe aceeasi orbita duce la compensarea
momentelor magnetice, ceea ce determina la stabilitatea sistemului atomic.
Daca pe o orbita se afla numai un singur electron, atunci electronul se numeste
neamperecheat.
Electronii se situeaza pe orbitele straturilor K, L, M, N, O, P, si Q de jos in sus,
(fig.3) in ordinea crescatoare a nivelelor lor energetice, incepand cu nivelul de energie cel
mai scazut al stratului K, fiind cel mai apropiat de nucleu, numit si stratul starii
fundamentale.
Desi din calcule rezulta, numarul maxim de electroni in straturi si substraturi, totusi
numai primele patru straturi electronice: K, L, M, N sunt ocupate complet cu acest numar
maxim, iar celelalte straturi: O, P, si Q ale atomilor mai grei raman in realitate incomplete,
deoarece nu toate substraturile se completeaza cu electroni, datorita faptului ca, nici atomi
elementelor cunoscute nu dispun de un numar asa mare de electroni in invelisul electronic
al atomilor elementelor respective.
Pentru aceste straturi electronice se gasesc 32, 8 si 2 electroni in locul valorilor
teoretice 50, 72 si 98.
Electronii sunt particule elementare cu sarcina electrica negativa ( - ), constituent
universal al atomului. Electronii si orbitele electronice reprezinta invelisul nucleului
atomic sau norul electronic. Acestea au o densitate maxima in spatiul inconjurator
nucleului atomic.
Concluzionând, putem spune că, invelisul electronic al atomului este alcatuit din
electroni care sunt asezati si se rotesc pe sapte straturi electronice, K, L, M, N, O, P si Q,
sapte substraturi s, p, d, f, g, h si i, avand in total 140 de orbite.
32
 Existenta acestor orbite este scoasa in evidenta de faptul ca, atomul absoarbe si
emite energie, iar pentru aceasta ii sunt necesare un numar suficient de orbite electronice
minime si maxime si locuri vacante pentru toti electronii atomului care participa la
procesul absorbtiei si emisiei de energie, conform ecuatiei 12 care confirma faptul ca, in
structura atomului pot exista 140 de orbite , iar din punct de vedere spectroscopic rezulta
ca, fiecare spectru de linie colorata, pornind de la nucleu spre exteriorul sau, violet, indigo,
albastru, verde, galben, portocaliu si rosu, reprezinta un substrat electronic.

Fig.3: Straturile, substraturile și orbitele electronice

33
 Interactiunea electronilor sau fotonilor nucleari g sau X cu particulele nucleului
atomic protoni si neutroni este identica, indiferent de substanta sau materia cu care
interactioneaza, figura 4.
Un lucru este foarte important de precizat si anume ca, particulele nucleului atomic
absorb si emit energie, pe acelasi principiu ca si in cazul electronilor din invelisul
electronic al atomului.
In cazul interactiunii electronilor (-e) sau fotonilor g ori X cu protoni, acestia emit
perechi de particule electroni (-e) - pozitroni (+e) si se transforma in neutroni si trec de pe
orbita fundamentala pe o orbita superioara, iar datorita acestei interactiuni atomul a trecut
din starea fundamentala in starea de excitatie.

Electroni (-e) si pozitroni (+e) emisi formeaza radiatiile b alcatuite din electroni,
particule incarcate din punct de vedere electric negativ si radiatii a formate din pozitroni,
particule incarcate din punct de vedere electric pozitiv.

Fig.4: Interacțiunea electron-proton și radiațiile X

Aceste particule avand sarcini electrice diferite se atrag si se neutralizeaza reciproc

printr-un proces de anihilare A, in urma caruia rezulta doua particule (o) neutre din punct
34
de vedere electric care sunt emise sub forma unor cuante de radiatii X sau g moi care sunt
identice si au caracteristici asemanatoare cu radiatiile nucleare g radioactive emise de
nucleele atomice in procesul dezintegrari nucleare radioactive.
La revenirea neutronilor de pe orbita superioara pe orbita fundamentala, acestia emit
fotonii nucleari (of) Xd duri si diferenta de energie dintre cele doua orbite nucleare.
In cazul interactiunii electronilor (-e) sau fotonilor g ori X cu neutroni, (fig.5),
acestia emit perechi de particule electroni (-e) - neutrini (on)) si se transforma in protoni si
trec de pe orbita fundamentala pe o orbita superioara.
Electroni (-e) si neutrini (on)) emisi formeaza radiatiile b care sunt alcatuite din
electroni, particule incarcate din punct de vedere electric negativ si radiatii X sau g moi
care sunt alcatuite din neutrini, particule neutre din punct de vedere electric.
Protoni au o situatie instabila pe aceasta orbita superioara si revin pe orbita
fundamentala, emitand fotonii nucleari (of) Xd duri si diferenta de energie dintre cele doua
orbite nucleare.

In acest caz, atomul trece din starea de excitatie in starea fundamentala.

Fotonii nucleari (of) emisi sunt particule neutre din punct de vedere electric.

Fig.5: Interacțiunea electron-neutron și radiațiile X

In cazul nucleului atomic valoarea frecventei n radiatiei absorbite si emise se

calculeaza cu ajutorul ecuatiei:
n = A2 • R (1/n2 - 1/ m2) + 2 e (1)
Unde:
- n este frecventa radiatiei absorbite sau emise,
- A masa atomica a nucleonului -proton sau neutron care absoarbe sau emite energie,
35
 - R constanta lui Rydberg = 3,288 . 10 15Hz,
- 1/n2 se numeste termenul fundamental sau orbita fundamentala a nucleului atomic
pe care se află nucleonul initial,
- 1/m2 se numeste termenul curent sau orbita superioara pe care sare nucleonul dupa
ce absoarbe energie din exterior,
- e reprezinta energia perechilor de particule emise, egala cu 1 MeV.

Energia absorbita sau emisa de un proton ori neutron din nucleu poate avea valoare
egala cu energiei de legatura a electronului din invelisul electronic al atomului, atunci cand
un foton produce emisia unei perechi de particule din interiorul nucleonilor, transformarea
lor din protoni in neutroni si invers si trecerea nucleonilor de pe stratul fundamental (b =
1) pe stratul superior cel mai indepartat din nucleu (b = 7), iar la revenirea nucleonilor pe
stratul fundamental, acestia emit fotoni nucleari care au energia, 13,249...eV in cazul
protonilor si 13,347...eV pentru neutroni care reprezintă energiile maxime de legatura ale
electronului in invelisul electronic al atomului, indiferent de natura atomului.

Pentru a caracteriza o stare energetica a unui nucleon din nucleu sunt necesare mai
multe numere cuantice, decat cele 4 numere cuantice cunoscute caracteristice starii
energetice al electronilor din atom, datorita densitatii mari a nucleonilor in nucleul atomic.
Un nucleon, proton sau neutron care se afla situat pe o orbita este caracterizat prin 9
numere cuantice:
1. Numarul cuantic principal b determina numarul straturilor de nucleoni.
2. Numarul cuantic secundar p determina numarul de protoni sau neutroni ce se pot
afla pe un strat nuclear.
3. Numarul cuantic magnetic q determina pozitia spatiala (orientarea in spatiu) a
planului orbitei nucleare. El poate avea toate valorile intregi negative si pozitive
cuprinse intre -p si +p.
4. Numarul cuantic al spinului nuclear r reprezinta miscarea nucleonului in jurul
propriei axe, miscare numita spin nuclear care da nastere unui moment magnetic
propriu al nucleonului, proton sau neutron. Intrucat relatia nucleonului in jurul
axei sale nu se poate face decat in doua sensuri, numarul cuantic al spinului
nuclear r nu poate avea decat doua valori: +1/2 sau -1/2, dupa cum sensul rotatiei
nucleonului este paralel sau antiparalel cu acela al rotirii orbitei nucleare.
5. Numarul cuantic al momentului cinetic orbital t al protonului si neutronului care
ia valori multipli intregi h/2p.
6. Numar cuantic al momentului cinetic si spinului nuclear u care se compune din
momentul cinetic orbital nuclear si din spinul nuclear al nucleonilor individuali
si care au valorile 0, 1/2, 1, 3/2, 2, 9/2.
7. Numarul cuantic al interactiunii momentului cinetic si spinul nuclear antiparalel
v care se compun din momentul cinetic orbital si din spinul nuclear antiparalel al
nucleonilor individuali, respectiv proton sau neutron.
8. Numarul cuantic al momentelor cinetice nucleare a nucleonilor pereche z a cate
36
 2 protoni sau 2 neutroni care se satureaza reciproc complet, adica in fiecare caz
rezulta valoarea totala z = 0.
9. Numarul cuantic al momentului cinetic nuclear total x determinat de nucleonii
nepereche.

Se numesc izomeri nucleari speciile atomice radioactive care au acelasi numar

atomic Z si acelasi numar de masa A, deci sunt identici din punct de vedere fizic si chimic,
cu exceptia proprietatilor radioactive.
Cel dintai exemplu a fost dat de Otto Hahn in 1921 la elementul proctatiniu (Pa),
care se reprezinta sub cele doua forme izomere: uraniu X2(UX2) si uraniu Z(UZ).

2.2 Fenomenul de radioactivitate

Emisie de unde electromagnetice sau corpusculi ionizanţi de către un radionuclid.

Naturală Artificială
Dezintegrare spontană Dezintegrare indusă de
a nucleelor instabile bombardarea nucleelor stabile

Radioactivitatea naturală desemnează orice fenomen de emisie spontană a

diferitelor particule de către nuclee.
Procesul propriu-zis, prin care un nucleu emite o particulă şi trece în alt nucleu mai
stabil, se numeşte dezintegrare.
Se cunosc trei tipuri de particule emise de nucleele radioactive: α, β, şi γ.
Dezintegrările α şi β conduc la schimbarea structurii nucleului, pe când radiaţia γ
preia doar excesul de energie din nucleu.

37
 Energia nucleului atomic poate sa scada sau poate saraci, in cazul atomilor instabili
al substantelor sau minereurilor radioactive.
Saracirea energiei nucleare are loc printr-un proces de lunga durata, numit dezinte-
grare nucleara radioactiva.
La dezintegrarea protonilor (fig.6), se emit perechi de particule subatomice electroni
(-e) - pozitroni (+e) si se transform“ in neutroni care trec pe o orbita inferioara A si emit
diferenta de energie dintre orbita superioara si orbita inferioara, plus energia emisa odata
cu perechea de particule, electron(-e) - pozitron (+e).
DW = (Wf - Ws) + ( W-e + W+e) = hn (2)
Electroni (-e) si pozitroni (+e) emisi formeaza radiatii b alcatuite din electroni, par-
ticule incarcate din punct de vedere electric negativ si radiatii a formate din pozitroni, par-
ticule incarcate din punct de vedere electric pozitiv.
Aceste particule avand sarcini electrice diferite se atrag si se neutralizeaza reciproc
printr-un proces de anihilare A, in urma caruia rezulta doua particule (o) neutre din punct
de vedere electric care sunt emise sub forma unor cuante de radiatii g moi.
In nucleul atomic densitatea nucleonilor este foarte mare si datorita ocuparii com-
plete cu neutroni a orbitelor inferioare, atunci neutroni trec pe orbita superioara B, aici
avand o situatie instabila, va reveni pe orbita fundamentala C sau pe orbita inferioara D
emitand un foton nuclear (of) g care are o energie egala cu diferenta de energie dintre cele
doua orbite.
In interiorul nucleului atomic exista patru tipuri de interactiuni:
- de respingere si imprastiere electrostatica electroni-electroni, pozitroni-pozitroni si poz-
itroni-protoni;
- anihilare electroni-pozitroni;
- nucleare pozitive electroni-protoni, pozitroni-protoni si neutrini-protoni;
- nucleare neutre electroni-neutroni, neutrini-neutroni si pozitroni-neutroni.

38
 Fig.6: Dezintegrarea protonului și anihilarea electronului cu pozitronul

Protoni E emit perechi de particule electroni (-e) - pozitroni (+e) si se transforma in

neutroni F care trec de pe orbita superioara pe o orbita inferioara si emit fotoni nucleari
(of) g.
Electroni subatomici emisi in timpul procesului de dezintegrare nucleara radioactiva
din interiorul protonilor si neutronilor (fig.7), au sarcina electrica negativa si proprietati
identice cu electroni elementari din invelisul electronic al atomilor.

39
 Fig.7: Dezintegrarea protonului și interacțiunea electronului cu un proton

La dezintegrarea neutronilor (figura 8), se emit perechi de particule subatomice

electroni (-e) - neutrini(on), iar neutroni se transforma in protoni care trec pe orbita
inferioara A si emit diferenta de energie dintre orbita superioara si orbita inferioara, plus
energia emisa odata cu perechea de particule electroni(-e) - neutrini(on).
DW = (Wf - Ws) + ( W-e + Won) = hn (3)

40
 Fig.8: Dezintegrarea neutronului

Datorita ocuparii complete cu protoni a orbitelor inferioare, atunci protoni trec pe

orbita superioara B, aici avand o situatie instabila, va reveni pe orbita fundamentala C sau
pe orbita inferioara D emitand fotoni nucleari (of) g care au o energie egala cu diferenta de
energie dintre cele doua orbite.
In urma proceselor de dezintegrare nucleara radioactiva nucleele atomice emit trei
tipuri de radiatii radioactive:
- radiatii β constituite din electroni(-e) particule subatomice care au sarcina electrica
negativa,
- radiatii α alcatuite din pozitroni (+e) particule subatomice care au sarcina electrica
pozitiva,
- radiatii γ moi formate din neutrini (on) si dure din fotoni nucleari (of), particule
subatomice care sunt neutre din punct de vedere electric.
Radiatiile radioactive α emise de atomul minereului radioactiv au o energie foarte
mica, deoarece aceste particule au sarcina electrica pozitiva si o buna parte din aceste
particule interactioneaza cu electroni din invelisul electronic care se unesc si se anihileaza
reciproc, rezultand doua cuante g neutre din punct de vedere electric.
La randul lor aceste radiatii β, α si γ interactioneaza cu electroni din invelisiul
electronic al atomului si in exteriorul atomului cu substante sau minereuri producand
ionizarea atomilor acestora, prin smulgerea electronilor din invelisul electronic al atomilor
substantelor sau minereurilor respective.
Interactiunea particulelor nucleare neutroni si protoni cu nucleele atomice sunt cele
mai puternice interactiuni existente la nivelul nucleului atomic, figura 9.

41
 Fig.8: Interacțiunea dintre neutroni și nucleul atomic

Neutronii nu au sarcină electrica si interactioneaza cu nucleele atomice in trei feluri.

1. Imprastierea elastica.
Neutronul loveste nucleul si ambele particule ca doua sfere elastice se imprastie,
fara ca sa produca vreo reactie nucleara. Imprastierea elastica a particulelor se produce
dupa legile ciocnirii din mecanica, neutronul si nucleul dupa ciocnire se deplaseaza in
directii diferite.
2. Captura neutronilor.
Neutronul patrunde in nucleu si provoaca o transmutatie nucleara.
La interactiunea neutronului cu atomul de hidrogen, acesta captureaza un neutron devine
hidrogen greu sau deuteriu.
3. Fisiunea nucleara.
Neutronul patrunde in nucleu si sparge nucleul in mai multe fragmente (de regula in doua
fragmente). Un neutron care interactioneaza cu nucleul atomic aduce cu el si o cantitate de
energie.
Nucleele care iau nastere prin fisiune nucleara devin nuclee radioactive care emit
radiatii β, α si γ iar neutroni emisi produc o cascada de reactii de fisiune nucleara in lant
cu nucleele atomilor A intalniti in calea lor.
Neutroni emisi in procesul fisiunii nucleare au o energie si viteza foarte mare.

Procese de dezintegrare:

1. Dezintegrarea α constă în emisia de către nucleele grele, cu A>210, a unei particule

alcatuită din 2 protoni şi doi neutroni, notată (_2^4)α. Particula α reprezintă de fapt un
nucleu de heliu şi de aceea se mai notează şi cu (_2^4)He.
2. Dezintegrarea β constă în emisia de către un nucleu a unei particule care poate fi β- ,
care este un electron sau o particulă β+, care este antiparticula asociată electronului, şi
anume pozitronul.
42
3. Dezintegrarea γ: în majoritatea cazurilor, după o dezintegrare α sau β, nucleul rămâne
excitat şi emite surplusul de energie sub formă de fotoni cu energia de ordinul MeV, adică
în domeniul al radiaţiilor electromagnetice.

Legea dezintegrării

Dezintegrarea radioactivă este un act individual caracteristic fiecărui tip de nucleu

radioactiv în parte. Fiind dat un ansamblu de nuclee radioactive de acelaşi tip nu se poate
preciza când se va dezintegra fiecare nucleu în parte ci doar care este probabilitatea ca un
nucleu din ansamblu să se dezintegreze în unitatea de timp.
În acest sens dezintegrarea radioactivă este un fenomen cu caracter statistic, iar
probabilitatea de dezintegrare în unitatea de timp, notată cu λ, este o caracteristică a
fiecărui tip de nucleu radioactiv şi de aceea ea se mai numeşte constantă de dezintegrare
radioactivă.
Dezintegrarea nucleara radioactiva este transformarea spontana a nucleului atomic,
in urma caruia din interiorul acestuia sunt expulzate diferite particule sub forma de radiatii
β, α si γ
In cazul dezintegrarii β neutronii emit un electron si un neutrin si se transforma in
protoni.
Acest lucru a fost pus in evidenta prin faptul ca, un anumit tip de nuclee emit
particule b cu cele mai diferite energii care impreuna formeaza spectrul energetic (sau al
vitezelor) caracteristic pentru materia sau substanta radioactiva care emit aceste particule.
De exemplu, particulele b ale Ra (radiu) au toate valorile de energie posibile pana la
Emax = 1,17 MeV.
Maximul curbei se gaseste aproximativ in dreptul valorii de 0,035 MeV, de aceea
particulele cu aceasta energie sunt cele mai numeroase, figura 9.

Fig.9: Intensitatea relativă și energia particulelor β

43
 La inceput era greu de inteles de ce particulele β emise de un anumit fel de nuclee
au energii diferite.
In anul 1931, W. Pauli incearca sa explice acest lucru presupunand ca, odata cu
fiecare electron se emite si un neutrin (00n). Lucru dovedit ulterior in 1956 de fizicienii
T.D. Uee si C.N. Young.
Neutrinul este o particula neutra din punct de vedere electric.
Dezintegrarea neutronilor, cunoscuta si dezintegrarea β se prezinta in felul urmator:
1
0 n => 1+1p + 0-1e + 00v (4)

Astfel, se presupune ca energia care devine libera cu prilejul fiecarui proces de

dezintegrare b este egala cu valoarea maxima Emax pe care o au electronii de fiecare data.
Diferenta dintre energia Emax si energia electronului este preluata de neutrinul emis
concomitent.
Prin dezintegrarea β are loc emisia unei radiatii β alcatuita din electroni si o radiatie
γ compusa din neutrini.
Energia si masa nucleonilor poate sa scada, atunci cand atomii sunt instabili, cum
este cazul substantelor sau metalelor radioactive, printr-un proces nuclear natural
radioactiv de lunga durata, numit dezintegrare nucleara radioactiva.
Nucleonii se transforma succesiv din protoni in neutroni si invers, cu trecerea
acestora de pe o orbita initiala pe o orbita inferioara sau superioara si invers
Acest proces de dezintegrare radioactiva este foarte complex (figura 10).

Fig.10: Dezintegrarea neutronului

44
 Pozitronul (+e) este o particula incarcata din punct de vedere electric pozitiv.
Neutronul n rezultat are doua posibilitati de deplasare:
- trece pe o orbita inferioara (C), odata cu aceasta va emite si un foton nuclear of , care va
avea energia egala cu diferenta dintre energia pe care o avea protonul p pe orbita initiala si
trecerea lui in forma modificata de neutron n pe o orbita superioara plus energia emisa de
electron si pozitron.
Eof = (Es ñ Ei) + (E -e + E +e) = hn (5)
- trece pe orbita superioara (D), atunci cand orbitele inferioare sunt ocupate complet cu
numarul de neutroni permisi.
Neutronul n aflat pe aceasta orbita superioara are o stare instabil, datorita
modificarilor interne anterioare, va reveni pe orbita fundamentala si va emite un foton
nuclear (of) g dur, iar daca neutronul n va trece pe o orbita inferioara celei fundamentale,
acesta emite de asemenea, un foton nuclear (of) g dur, figura 11.

Fig.11: Dezintegrarea protonului prin emisia unui electron

Acest neutron n modifica structura interna a atomului si a substantei respective,

atomul scade cu o unitate.
Electronul (-e) si pozitronul (+e) emise de proton p constituie radiatiile radioactive β
alcatuite din electroni si radiatiile α compuse din pozitroni (figura 12).

45
 Fig.12: Dezintegrarea protonului
Acesta proces de dezintegrare nucleara radioactiva poate dura chiar mii de ani, fara
intrerupere, datorita interactiunilor nucleare care au loc in interiorul nucleului atomic, intre
perechile de particule subatomice electroni-pozitroni si electroni-neutrini cu protoni si
neutroni care alcatuiesc nucleul atomic.
Electroni emisi in procesul dezintegrari nucleare radioactive in timpul deplasari lor
spre exteriorul nucleului atomic, acestia interactioneaza cu protoni care emit particule
subatomice electroni-pozitroni care se transforma in neutroni. Neutroni trec pe o orbita
inferioara si emit fotoni nucleari g sau X duri, ori va trece pe o orbita superioara si la
revenire pe orbita initiala fundamentala sau pe o orbita inferioara va emite fotoni nucleari
g sau X duri.
In procesul de dezintegrare α radioactiva consideram ca, un proton emite un
electron si un pozitron si se transforma intr-un neutron, iar radiatia a este alcatuita din
pozitroni 0+1e, particule incarcate din punct de vedere electric pozitiv si nu din helioni
4+2a.
Pe langa dezintegrarile nucleare radioactive prezentate, mai exista si un tip de
transmutatie nucleara care se manifesta la toate nucleele radioactive cu numar mare de
ordine: captura K (sau chiar L).
Aceasta captura K prezinta cateva erorii si confuzii.
Un proton din nucleu se poate transforma intr-un neutron prin smulgerea unui
electron din stratul electronic K al invelisului electronic al atomului, figura 13.

46
 Fig.13: Captura K

In felul acesta in stratul K al invelisului electronic al atomului apare un gol, prin

lipsa acestui electron, gol care este umplut la loc de electronii care sar din straturile
superioare L, M, s. a. m. d..
Saltul unui electron de pe stratul electronic L pe stratul electronic K, duce la aparitia
unei cuante de radiatii X sau Rontgen.
In ceea ce priveste starea electrica a atomului ramane neschimbata.
Numarul atomic scade cu o unitate, iar numarul de electroni al atomului derivat nu
mai trebuie completat, deoarece numarul sarcinilor negative din invelisul electronic al
atomului este egal cu numarul sarcinilor pozitive din nucleul atomic, atomul obtinut este
din punct de vedere electric neutru..
Golurile electronice din paturile K, L si asa mai departe, se umplu prin rearanjarea
electronilor pana se realizeaza configuratia electronica a atomului derivat.
Prin urmare, capturarea de catre nucleu a unui electron orbital micsoreaza cu o
unitate atat numarul sarcinilor electrice din nucleu (protoni) cat si pe cel al sarcinilor
electrice din invelisul electronic al atomului (electroni), ceea ce conduce la pastrarea starii
electrice neutre din punct de vedere electric al atomului, dar in acelasi timp, atomul devine
izotop si alt element chimic cu o unitate mai putin.
Se cunoaste faptul c, straturile electronice sunt asezate pornind de la nucleul atomic spre
exteriorul atomului.
De asemenea, se stie ca stratul electronic K este stratul cu energia cea mai mica din
invelisul electronic al atomului, iar energia straturilor electronice creste cu departarea
acestora de nucleul atomic.
In cazul interactiunii electronilor (-e) cu protoni (figura 14), acestia emit perechi de
particule electroni (-e)-pozitroni (+e) si se transforma in neutroni si trec de pe orbita
fundamentala pe o orbita superioara, iar datorita acestei interactiuni atomul a trecut din
starea fundamentala in starea de excitatie.
Electroni (-e) sunt particule incarcate din punct de vedere electric negativ si
formeaza radiatiile b, iar pozitroni (+e) sunt particule incarcate din punct de vedere electric
pozitiv si alcatuiesc radiatiile a.

47
 Aceste particule avand sarcini electrice diferite se atrag si se neutralizeaza reciproc
printr-un proces de anihilare A, in urma caruia rezulta doua particule (o) neutre din punct
de vedere electric care sunt emise sub forma unor cuante de radiatii X sau g moi care sunt
identice si au caracteristici asemanatoare cu radiatiile g radioactive emise de nuclee
atomice in procesul dezintegrari nucleare radioactive.
La revenirea neutronilor de pe orbita superioara pe orbita fundamentala, acestia emit
fotonii nucleari (of) Xd duri si diferenta de energie dintre cele doua orbite nucleare.
In cazul capturari unui electron din stratul K al invelisului atomic de catre un proton
al nucleul radioactiv de sodiu 2211Na acesta emite o pereche de particule electron-
pozitron si se transforma intr-un neutron.

Fig.14: Interacțiunea electron-proton și radiațiile X

In cazul interactiunii electronilor (-e) cu neutroni (figura 15), acestia emit perechi de
particule electroni (-e)-neutrini (on) si se transforma in protoni si trec de pe orbita
fundamentala pe o orbita superioara.
Electroni (-e) sunt particule incarcate din punct de vedere electric negativ formeaza
radiatiile b, iar neutrini (on) fiind particule neutre din punct de vedere electric alcatuiesc
radiatiile X sau g moi.
Protoni nu au o situatie stabila pe aceasta orbita superioara si revin pe orbita
fundamentala, emitand fotonii nucleari (of) Xd duri si diferenta de energie dintre cele doua
orbite nucleare.

48
 Fig.15: Interacțiunea electron-neutron și radiațiile X

Clasificarea radiatiilor

Radiatia = emisie de unde sonore, electromagnetice sau de particule care se

propaga sub forma de raze in toate directiile.
Tipuri de radiatie:
In functie de natura radiatiei:
– electromagnetice: propagarea sub formă de unde transversale a undelor
electromagnetice;
– elastice: propagarea sub formă de unde longitudinale a vibraţiilor unui mediu
elastic;
– corpusculare: fascicule de particule de mare energie.
In functie de energia radiatiei:
 ionizante: cele care sunt capabile să producă ionizarea, datorită energiei mari:
 neionizante: radiaţii de energie mică, incapabile să producă ionizarea.

Radiatiile electromagnetice reprezinta emisia si propagarea in spatiu a unor

particule, radiatie corpusculara si unde, radiatie ondulatorie, acestea fiind insotite de un
transport de energie.

49
 Fig.16: Liniile spectrale ale atomului de hidrogen

Energia unei particule in miscare este egala cu E = hυ.

Orice particula in miscare este insotita de o unda.
Lungimea de unda a unei particule in miscare este  = c/, unde c este viteza de
propagare a particulei egal“ cu viteza luminii 2,9987.10 8m/s si n frecventa de propagare a
particulei, figura 16.

Radiatiile electromagnetice se impart in patru categorii:

1 - radiatii care apar datorita absorbtiei si emisiei de energie care are loc la nivelul
invelisului electronic al atomului:
- radiatii hertiene
- radiatii termice, care se impart in:
- radiatii infrarosii
- radiatii vizibile
- radiatii ultraviolete.

50
 Acesta radiatii sunt alcatuite din fotoni electronici.

2 - radiatii care apar, in urma unor procese de descompunere a atomului in partile sale
componente prin descarcari electrice in gaze:
- radiatii anodice
- radiatii catodice
- radiatii canal.

Radiatiile anodice sunt alcatuite din sarcini electrice pozitive, ioni pozitivi si
protoni.
Radiatiile catodice sunt alcatuite din sarcini electrice negative, electroni si ioni
negativi.
Radiatiile canal sunt alcatuite din sarcini electrice pozitive, protoni si ioni pozitivi.

3 - radiatii care apar datorita absorbtiei de electroni de catre atomii unui solid si franati in
interiorul acestuia si emisia de energie care are loc la nivelul nucleului atomic:
- radiatii X (sau Rontgen)
Radiatiile X sau Rontgen sunt alcatuite din fotoni nucleari care formeaza radiatia
moale si dura nucleara.

4 - radiatii care apar prin dezintegrare nucleara radioactiva:

- radiatii nucleare radioactive beta (b), alfa (a) si gama (g).
Radiatiile b sunt alcatuite din electroni care au sarcina electrica negativa.
Radiatiile a sunt formate din pozitroni care au sarcina electrica pozitiva.
Radiatiile g sunt compuse din neutrini, forta moale si fotoni nucleari, forta dura,
Radiatiile hertiene cunoscute si sub denumirea de unde radio, se propaga in linie
dreapta si cu viteza finita, avand proprietatea de a se reflecta atunci cand intalnesc obiecte
sau obstacole in calea lor.
Datorita acestei proprietatii, undele radio sunt utilizate in detectarea si determinarea
pozitiei unui obiect sau avion aflat in zbor, prin emisia unor unde radio, reflectarea lor de
catre obiect si receptionarea lor de la obiectul detectat.
Radiatiile hertiene se produc prin saltul electronilor pe orbite mai apropiate intre ele,
cele care au un nivel energetic foarte scazut.
Radiatiile hertiene sunt absorbite de catre pamant, cele care au lungimi de unda
cuprinse intre 1 centimetru si 30 metri, trec prin atmosfera Pamantului numita fereastra
radio.
Radiatiile hertiene (figura 17), care au lungimea de unda mai mare de 30 metri,
sufera reflexia pe ionosfera.

51
 Fig.17: Absorbția radiațiilor herțiene de către Pământ

Datorita reflexiei acestor radiatii emise din spatiul cosmic, acestea nu pot fi in
intregime studiate de la suprafata Pamantului (figura 18).

Fig.18: Reflexia radiațiilor herțiene pe ionosferă

52
 Radiatiile infrarosii se produc prin saltul electronilor de pe o orbita mai inalta pe una
mai apropiata de nucleul atomic (figura 19).
Fotografierea in infrarosu constituie o aplicatie practica foarte importanta.
Propagarea radiatiilor infrarosii nu este influentata de atmosfera viciata de praf, fum,
ceata, etc., putandu-se fotografia peisaje, munti sau orase situate la mare distanta.
Absorbtia si reflexia in infrarosu difera de cele de lumina, pe astfel de fotografii
culorile avand alte nuante. Apa absoarbe radiatiile infrarosii si apare ca cerneala, metalul
este stralucitor ca oglinda, iar culorile inchise devin deschise.

Fig.18: Descompunerea luminii albe la trecerea printr-o prismă

Propagarea radiatiilor infrarosii nu este influentata de atmosfera viciata de praf, fum,

ceata, etc., putandu-se fotografia peisaje, munti sau orase situate la mare distanta.
Absorbtia si reflexia in infrarosu difera de cele de lumina, pe astfel de fotografii
culorile avand alte nuante. Apa absoarbe radiatiile infrarosii si apare ca cerneala, metalul
este stralucitor ca oglinda, iar culorile inchise devin deschise.
Imaginile obtinute in astronomie au permis cunoasterea formelor de relief,
compozitie chimica, a temperaturii, constituirea planetelor, stelelor, nebuloaselor si
galaxiilor.

53
 Interacţiunea radiaţiilor cu substanţa

La interacţiunea cu substanţa, radiaţia cedează o parte din energia sa, în general

conform unei legi de absorbţie exponenţiale:

I = IO e-kd
unde:
IO - reprezintă intensitatea incidentă,
I –intensitatea emergentă,
d –grosimea stratului de substanţă străbătut,
k –coeficient specific de atenuare (acesta depinde de natura radiaţiei şi de caracteristicile
substanţei)

Energia cedată se transformă în alte forme de energie, producând efecte diferite cu

atât mai importante cu cât energia absorbită de substanţă este mai mare.
Interacţiunea radiaţie -substanţă se realizează la diferite nivele de organizare a
materialului absorbant:
-La nivel molecular –efecte termice, excitări vibraţionale şi rotaţionale ale moleculelor,
reacţii chimice;
-La nivel atomic, producând excitări ale ionilor sau ionizări;
-La nivel nuclear –excitări ale nucleului sau declanşarea unor reacţii nucleare.

Radiatiile EM nu sunt niciodata complet absorbite

Legea atenuarii radiatiilor EM:

N=NO · e-μd
unde:
N – nr fotoni emergenti
N – nr fotoni incidenti
μ - coeficient de atenuare liniara
d – grosimea stratului stabatut
e – constanta matematica

2.2.1 Utilizarea izotopilor radioactivi în domeniul biologiei şi în cel medical

Domenii:
1. Radioterapie
• Röntgenterapia
• Gammaterapie (cobaltoterapie)
• Terapia cu protoni (hadroterapie)

54
 2. Diagnostic
• Radiografie (radiatii X)
• Scintigrafie (radiatii gamma)
• Tomografie computerizata
3. Sterilizare (radiatii gamma)
4. Cercetare
• Cristalografie

Mărimi caracteristice:

Marimi Simbol Formula de calcu Unitate de masura

caracteristice
Doza D Q/ ρV C/ kg
incidenta Q = sarcina electrica totala 1 r (roentgen)
V = volum = (1/3876) C/kg
ρ = densitatea materialului
iradiat
Doza Dabs W/ ρV J/ kg = Gray = Gy
absorbita W = energia absorbita 1 rad = 10-2 Gy
V = volum
ρ = densitatea materialului
iradiat
Doza B ηDabs J/ kg = Sievert = Sv
biologica η = efectivitatea biologica 1 rem = 10-2 Sv
relativă

Efectivitatea biologica relativa, η

Efectivitatea biologica relativa, η = arata de cate ori este nociva o doza absorbita comparativ cu
aceasi doza absorbita de radiatie X, reflecta sensibilitatea unui organ fata de doza de radiatie ionizată.

Radiatia ionizanta η
Radiatie X, radiatie 1
gamma, electroni
Neutroni termici 5
(<10 keV)
Neutroni rapizi 10
(10 – 100 keV)
Protoni 5
Particule alfa 20

55
Detecţia radiaţiilor nucleare:
1. Detector cu scintilaţie:

2. Detectorul Geiger-Muler:

56
 Aplicatiile izotopilor radioactivi pot fi clasificate mai întâi în functie de domeniu de
utilizare; deosebim astfel aplicatii în industrie, în agricultura în medicina etc.
Se poate detalia si mai mult clasificarea, deosebind aplicatii în hidrologie,
exploatarea petrolului, gamagrafie etc., practic neexistând astazi domeniu de activitate
stiintifica sau pur tehnologica, în care sa nu se utilizeze, sub o forma sau alta radiatiile
emise de izotopii radioactivi.
  Aplicatiile mentionate se bazeaza pe diferitele fenomene de interactie ale radiatiei
cu substanta.

Aceste fenomene sunt:

     1. Atenuarea (absortie si împrastiere) radiatiei în substanta.

Pe aceste fenomene se bazeaza metodele de masurare a grosimilor de material,
densitatilor si nivelelor fluidelor în recipiente.
    2. Retroâmprastierea radiatiilor, care permite masurari de grosimi, nivele de
concentratii.
    3. Ionizarea produsa de radiatii.
Pe acest fenonen se bazeaza construirea detectoarelor de radiatii, neutralizarea
electricitatii statice, masurarea debitelor de gaze.
    4. Modificarea vitezei reactiilor chimice, modificarea propietatilor materialelor iradiate.
Acest fenomen este folosit în radiochimie si în industria chimica, în industria
materialelor electrice, petrolului.
    5. Emiterea continua de radiatii de catre izotopii radioactivi.
Pe aceasta proprietate se bazeaza folosirea lor ca trasori pentru a urmari procesele
naturale sau artificiale în substanta vie, în hidrologie sau atmosfera, în plante sau în
organismul uman, în tesutul muscular sau osos.
    6. Colectarea directa a sarcini electrice emise de substantele radioactive, ca si alte
fenomene de natura electrica au permis construirea unor generatoare de electricitate
folosind izotopi radioactivi, dintre care cel mai celebru este "pace-maker"-ul instalat în
cutia toracica a unor cardiaci pentru a întretine bataile unor inimi obosite.
    7. Excitarea radiatiilor de fluorescenta, prin iradierea unor substante cu o anumita
radiatie, si determinarea intensitatii radiatiei de flourescenta produse.
Acest tip de aplicatii permite determinarea compozitiei, concentratiilor, grosimilor etc.
     8. Efectele biologice (nocive) ale radiatiilor, care, evident, trebuie evitate pentru om, în
care scop se iau masuri de protectie (ecranarea surselor, expunerea echipamentelor de
lucru pe durate de timp cât mai scurte etc.).
Aceleasi efecte pot fi însa folosite pentru stimularea încoltiri semintelor si marirea
recoltelor, dar si pentru oprirea încoltirii, dezinsectizarea, sterilizarea prin iradiere,
conservarea alimentelor etc.

57
 Metode imagistice
Clasificare in functie de tipul factorului fizic utilizat

1. Metode ce utilizează ultrasunete:

–Ecografia;
–EcografiaDoppler.

2. Metode care folosesc radiaţii electromagnetice:

–Termografie (radiatii infrarosii);
–Radiografie, radioscopie şi tomografia computerizată (radiatiiX);
–Tehnica RMN –rezonanta magnetica nucleara (radiounde).

3. Metode bazate pe radioizotopi:

–Scintigrafia (SPET-single photon emission tomography);
–Tomografia prin emisie de pozitroni .

Ecografia
Principiu:

Se bazează pe reflexia ultrasunetelor pe suprafeţele de separaţie dintre diferitele

regiuni din corpul uman.

Avantaje:
Aplicarea de parafina pe piele pentru a micşora reflexia ultrasunetelor.
Folosirea simultana a mai multor sonde.
Imagini 3D.

58
 Ecografia Doppler

Principiu:

Utilizează modificarea frecvenţei undelor la reflexia pe obiecte aflate în mişcare

pentru a determina viteza de deplasare a acestora.

Avantaje:
Dacă reflexia are loc pe hematii se poate determina:
–viteza de curgere a sângelui în inimă sau vase sanguine,
–regimul de curgere (laminar sau turbulent),
–volumul care curge în unitatea de timp.
Înregistrările pot fi făcute utilizând:
1. Pulsuri de ultrasunete (PWD-Pulsed Wave Doppler):
–emiţătorul şi detectorul pot fi acelaşi cristal;
–PWD este utilizată atât în investigarea inimii cât şi a vaselor sanguine (regiunea
59
investigată este mai puţin bine delimitată în schimb vitezele sunt determinate cu
acurateţe).
2. Regim de emisie şi recepţie continuă (CWD-Continuu Wave Doppler):
–emiţătorul şi detectorul sunt cristale diferite;
–CWD utilizată pentru investigarea cordului (regiunea investigată este bine delimitată dar
determinarea vitezelor nu este foarte precisă).

ν-frecvenţa undei emise

ν0-frecvenţa undei reflectate
V-viteza undei
C- viteza obiectului pe care are loc reflexia
2.2.2 Metode şi tehnici nucleare folosite în domeniul biomedical
Metode care folosesc radiaţii electromagnetice

Se bazează pe absorbţia emisia şi, eventual, re-emisia diferenţiată de către diferitele

ţesuturi a anumitor tipuri de radiaţii electromagnetice.
Se utilizează:
–radiaţiile infraroşii în termografie;
–X (Roentgen) în radiografie, radioscopie şi tomografia computerizată (CT);
–radioundele în tehnicile RMN.

Avantaje şi dezavantaje:
Radiaţiile X sunt ionizante: la doze mari ele ar putea fi periculoase pentru organism.
Se folosesc detectori de mare sensibilitate iar fasciculele de radiaţii sunt bine
direcţionate
Efectele radiaţiilor ionizante sunt cumulative în timp: investigaţiile nu trebuie
60
repetate la intervale mici de timp
Radioundele sunt neionizante, ele nu sunt periculoase, dar rămân insuficient
cunoscute efectele câmpurilor magnetice intense şi variabile. Acestea nu pot avea totuşi
efecte specifice mari asupra unor structuri deoarece câmpul magnetic nu poate transfera
direct energie particulelor.

Termografia

Reprezintă o tehnică de înregistrare a radiaţiilor infraroşii emise de suprafaţa

corpului uman.
Este caracterizată de:
•Emisia de radiaţii infraroşii este dependentă de temperatură;
•Temperatura este determinată de activitatea locală (metabolică, circulatorie etc.);
•Determinarea diferenţelor de temperatură între diferite regiuni ca şi a modificărilor de
temperatură, în timp, în acelaşi loc permite semnalarea modificărilor de structură şi/sau
funcţie a diverselor organe chiar şi înainte de declanşarea bolii;
•Permite diagnosticarea unei multitudini de boli (cancere, infecţii, afecţiuni tiroidiene
etc.);
•Metoda este total neinvazivă.

Radiaţiile X
Sunt caracterizate de:
- unde electromagnetice cu lungimea de undă cuprinsă aproximativ în intervalul 0,1-
100 Å;
- fotoni cu energii de circa 0,1-100 keV;
- Sunt radiaţii ionizante(ca şi radiaţiile nucleare putând avea aceleaşi efecte ca şi
acestea).

Radiaţiile X pot fi produse în două moduri:

- prin frânarea bruscă a electronilor puternic acceleraţi (energii cinetice mari):
radiaţii X de frânare şi au un spectru continuu (conţin toate lungimile de undă
dintr-un anumit domeniu).
- prin dezexcitarea electronilor pe un nivel interior al unui atom greu: radiaţii X
caracteristice şi au un spectru discret (radiaţii cu anumite lungimi de undă bine
precizate).

Obţinerea radiaţiilor X de frânare

Se realizează două etape:
1. Obţinerea unui fascicul de electroni de energie mare.
2. Frânarea bruscă a acestora pe ţinte metalice cu generarea de radiaţii X.
Radiaţiile X se pot obţine şi în tubul Coolidge: radiaţii X de energie nu foarte mare.

61
 Radiografia şi radioscopia

Caracterizare:
 Permit obţinerea de imagini pe film fotografic sau pe un ecran ce conţine o
substanţă luminescentă (emite lumină sub acţiunea radiaţiilor X contrastul putând fi
mărit prin intermediul unui intensificator de imagine bazat pe efect fotoelectric)

Dezavantaje:
–imaginea tuturor ţesuturilor întâlnite de o rază X vor fi suprapuse pe imagine ceea ce
duce la micşorarea rezoluţiei;
–ţesuturile cu densităţi apropiate nu sunt bine diferenţiate pe imagine. În acest caz se
folosesc substanţe de contrast (substanţe ce conţin iod sau bariu mărind absorbţia
radiaţiilor X - contrast mai bun).

62
 Tomografia computerizată

Caracterizare:
 Permite obţinerea imaginii oricărei secţiuni prin corpul uman cu mare precizie;
 Din imaginile secţiunilor succesive pot fi asamblate imagini tridimensionale ale
organelor interne;
 Pentru mărirea contrastului pe ţesuturi mai puţin dense se folosesc substanţe de
contrast ce conţin iod (absoarbe radiaţiile X) administrate intravenos sau pe cale
orală.

Etapele tomografiei computerizate

*Emiţătorul de radiaţii X emite un flux îngust de radiaţii X pe odirecţie din secţiunea a

cărei imagine vrem să o obţinem;
*Radiaţiile emergente sunt detectate iar computerul calculează absorbţia pe direcţia
investigată;
*Emiţătorul îşi schimbă poziţia înregistrându-se absorbţia pe altă direcţie;
*După baleierea întregii suprafaţe computerul calculează absorbţia în fiecare punct al
suprafeţei şi construieşte imaginea pe monitor;
*Imaginea este foarte precisă mai ales pentru ţesuturile mai dense (de exemplu oase);
*După obţinerea imaginii unei secţiuni patul cu pacientul poate fi deplasat pentru
obţinerea imaginii unei noi secţiuni.
*Deplasarea poate fi făcută şi continuu simultan cu rotirea generatorului de radiaţii X (CT
în spirală) ceea ce reduce timpul de examinare.

63
 Fenomenul de rezonanţă magnetică nucleară (R.M.N).

Caracterizare generală:

 Proprietatea de a absorbi radiounde atunci când sunt plasate într-un câmp magnetic
adecvat (H1, P31, Na21, Fl19);
 Nucleele se comportă ca nişte mici magneţi care plasaţi într-un câmp magnetic
extern puternic se vor orienta faţă de acesta paralel (starea excitată) sau antiparalel
(starea fundamentală). Trecerea între cele două orientări se face prin absorbţia sau
emisia de radiounde;
 În practică un puls foarte scurt de radiounde aduce nucleele în starea excitată iar
detectoarele înregistrează radioundele (de aceeaşi frecvenţă cu cele care au produs
excitaţia) re-emise de nuclee la dezexcitare;
 RMN permite obţinerii imaginilor distribuţiei acestor nuclee precum şi
monitorizarea proceselor la care iau parte;
 În MRI imaginile se obţin pe baza absorbţiilor şi re-emisiilor radioundelor de către
nucleele H1;
 Imagini foarte precise pentru ţesuturile bogate în apă (moi);
 Pacientul este plasat în interiorul unui electromagnet ce creează un câmp magnetic
foarte intens (0,05 –3 T aproximativ de 20.000 de ori câmpul magnetic terestru);
 Foarte importante sunt metodele care permit urmărirea proceselor metabolice în care
sunt implicate diverse nuclee paramagnetice;
 Urmărirea proceselor metabolice poate fi suprapusă peste imaginea anatomică.

Tipuri de iradiere a organismelor:

64
 1. Externă: sursa de radiaţii se află în interiorul organismului.
2. Internă: sursa de radiaţii este internă (radioelemente introduse în organism prin
contaminare, pe cale digestivă, respiratorie sau cutanată şi prin injectare în scop
diagnostic sau terapeutic).
2. Totală: cele două tipuri de iradiere sunt prezente simultan.
3. Globală: când întreg organismul este supus iradierii.

Externă

Internă
Iradier totală
e

Globală

Iradierea externă se poate realiza cu următoarele surse de radiaţii:

Naturală
Artificială

Naturală
şi
Artificială

Iradiere
Naturale: radiaţia cosmică, radiaţia telurică, radiaţia naturală internă.
Artificiale: explozii nucleare, iradiere sanitară, iradiere diversă (ex.: ecrane
radioluminescente), iradiere profesională.

65
 Doza maximă admisă (DMA): doza totală pe care o poate primi un om într-un an
fără a suferi vreo leziune observabilă este de 5mSv/an.

Câmp magnetic

Liniile de câmp magnetic sunt linii de câmp închise, aşa cum se poate vedea în fig. 1.3.2.12,
pentru câmpul magnetic din jurul unui magnet în formă de bară, şi în fig. 1.3.2.13 pentru un curent
liniar. Observăm că liniile de câmp magnetic sunt orientate de la polul Nord la polul Sud, ca şi vectorii
inducţie magnetică. Ne amintim că liniile de câmp electric sunt linii deschise. Acest fapt se datorează
existenţei sarcinilor electrice pozitive şi negative. Câmpul magnetic nu are sarcini ,,monopolare”, de
aceea liniile de câmp magnetic nu pot fi linii deschise. Asta arată experienţa şi teoria, la nivelul actual al
cunoaşterii ştiinţifice.

„Existenţa monopolului magnetic”, adică a unui corp cu un singur pol magnetic, este confirmată
de teorii moderne, dar nu a fost încă demonstrată experimental.

Fig. 1.3.2.12 (a) Fig. 1.3.2.13 (b)

Linii de câmp închise în jurul:
a) unui magnet în formă de bară; b) unui curent liniar.

Considerăm un câmp magnetic omogen, de inducţie magnetică ⃗ B, în care se deplasează cu viteza

⃗v un corp punctiform electrizat cu sarcina q. For ţa cu care ac ţioneaz ă câmpul magnetic asupra sarcinii
electrice este forţa Lorentz:
⃗F = q( ⃗v X ⃗
B) (1.3.2.14)

Viteza particulei este perpendiculară pe inducţia magnetică:

66
Fig. 1.3.2.15 Traiectorii ale particulei în câmp magnetic:
a) viteza paralelă cu B
b) viteza perpendiculară pe B
c) direcţie oarecare.

Caracterizarea undelor electromagnetice

Analiza câmpurilor electrice şi magnetice, a presupus că acestea nu variază în timp. Astfel, aceste
câmpuri, numite câmp electrostatic şi magnetostatic, sunt variabile în spaţiu, dar sunt constante în timp. În
cazul unor distribuţii de sarcini electrice variabile în timp şi a unor curenţi electrici variabili în timp, nu
mai este posibil să tratăm câmpurile generate de sarcinile electrice şi de curenţii electrici în mod
independent. În spaţiul din vecinătatea unui câmp electric variabil în timp ia naştere un câmp magnetic
variabil în timp, aşa cum se întâmplă la încărcarea sau descărcarea unui condensator, de exemplu. În mod
similar, un câmp magnetic variabil în timp se comportă ca o sursă de câmp electric, aşa cum de întâmplă
în fenomenul de inducţie electromagnetică. Ansamblul de câmpuri electrice şi magnetice, ce se generează
reciproc în timp se numeşte câmp electromagnetic.
Propagarea unui ansamblu de variaţii ale câmpurilor electric şi magnetic generează o undă
electromagnetică.
Unda electromagnetică transportă energia electromagnetică în spaţiu cu viteză finită şi constantă.
Undele electromagnetice sunt unde transversale, adică propagarea câmpurilor electric şi magnetic
se face în aşa fel încât vectorii E si B sunt perpendiculari unul pe celălalt şi perpendiculari pe direcţia de
propagare a undelor. Funcţiile de undă ale undei electromagnetice sunt vectorii E și B care sunt
dependenți de coordonate și de timp.
Viteza cu care se propagă undele electromagnetice este finită şi constantă. În vid, viteza de
propagare a undelor electromagnetice este:

(1.3.2.16)

unde ε0 și µ0 sunt permitivitatea dielectrică şi, respectiv, permeabilitatea magnetică ale vidului. Aceasta
constituie viteza luminii în vid, viteză neegalată de nici un corp fizic.

67
 Dacă propagarea undei se face într-un alt mediu decât vidul, viteza de propagare a undei se
reduce, conform relaţiei:

(1.3.2.17)

unde εr reprezintă permitivitatea dielectrică relativă, µr este permeabilitatea magnetică relativă, iar n este
indicele de refracţie al mediului de propagare. Indicele de refracţie al mediului de propagare, n,
reprezintă numărul ce indică de câte ori se reduce viteza undelor electromagnetice în mediul respectiv,
faţă de viteza lor din vid.

Spectrul undelor electromagnetice

Undele electromagnetice se întind pe un domeniu de lungimi de undă foarte extins, de la lungimi

de undă mai mici decăt 10-13m, până la valori ale lungimii de undă de peste 105 m. În diagrama 1.3.2.18
sunt prezentate domeniile de lungimi de undă ale undelor electromagnetice.
În realitate spectrul undelor electromagnetice nu are limite cunoscute, nici inferioare, nici
superioare. Aşa cum se poate vedea în diagrama de mai jos, sectorul îngust de lungimi de undă din
intervalul ∈λ [350,750]10-9 m formează domeniul vizibil pentru ochiul uman. Acest sector al spectrului
undelor electromagnetice este reprezentativ pentru ceea ce numim lumină.
Toate corpurile emit radiaţii electromagnetice, ca urmare a mişcării termice a moleculelor lor.
Această radiaţie este numită radiaţie termică. Un corp cu temperatura de 300 K (0 o C = 273 K) emite
radiaţie electromagnetică infraroşie, invizibilă pentru ochiul uman. La temperaturi ridicate, corpurile emit
radiaţii ce au componente din domeniul de lungimi de undă ale sectorului vizibil. Cu cât temperatura lor
creşte, cu atât sursele de radiaţie devin mai strălucitoare, emiţând unde electromagnetice din domeniul
vizibil, către ultraviolet.

Diagrama 1.3.2.18 Spectrul undelor electromagnetice

68
 Astfel, putem afirma că sursele naturale de radiaţii electromagnetice emit unde electromagnetice
formate din suprapunerea unor radiaţii monocromatice. Lumina albă este rezultatul suprapunerii undelor
luminoase având lungimi de undă cuprinse între λv = 350 nm (unda monocromatică corespunzătoare
culorii violet) şi λr = 750 nm (unda moncromatică corespunzătore culorii roşu).

Utilizarea radiațiilor electromagnetice în domeniul biomedical

Absorbţia energiei de către molecule (atomi)

Sub acţiunea unei radiaţii electromagnetice o molecula (atom) poate trece dintr-o stare energetica
E0 intr-o stare superioara E1, absorbind o cantitate de energie (hυ) egală cu diferenţa dintre cele doua
nivele:

hυ = E1 – E0 (1.3.3.1)

Modificarea stării energetice are loc fie prin excitarea energiei electronilor de pe diferite nivele
(spectrofotometria în vizibil şi ultraviolet), fie prin modificarea energiei de vibraţie şi rotaţie
(spectofotometria în IR).
La baza fenomenului de absorbţie sta legea fundamentala a absorbţiei:

1
A = log = ε c b
T
(1.3.3.2)

unde: A = absorbanţa mediului Spectrometrie IR

T = transmisia sau transmitanţa
c = concentraţia mediului
b = grosimea mediului măsurata în lungul direcţiei de propagare a radiaţiei.
Aceasta lege numită şi legea Bouguer - Lambert - Beer, arată că absorbţia unui sistem depinde şi
de un factor intensiv ε numit absorbtivitatea molară sau coeficient molar de absorbţie, caracteristic
fiecărei specii atomice sau moleculare.
În acelaşi timp, absorbtivitatea molară depinde şi de lungimea de undă a radiaţiei electromagnetice
ce străbate sistemul.
Frecvent utilizată este şi absorbanţa specifica, la o anumita lungime de unda.
Aceasta reprezintă absorbanta unui strat de soluţie cu grosimea de 1 cm ce conţine 1g de substanţa
în 100 ml.
1%
De aceea, aceasta mărime se notează A . Cunoscând valoarea absorbantei specifice se poate
1cm
calcula concentraţia substanţei de analizat folosind relaţia:

A
c = 1%
A
1 cm
(1.3.3.3)

unde A – absorbanţa probei măsurată în aceleaşi condiţii experimentale (aceeaşi lungime de unda
şi aceeaşi grosime de 1 cm a probei). Menţionam ca adesea, în locul absorbantei se foloseşte noţiunea de
extincţie, caz în care A se înlocuieşte cu E.
69
 În ceea ce priveşte unitatea de măsura a absorbtivitatii molare, ea depinde de modul de exprimare
a concentraţiei soluţiei analizate. Astfel, pentru concentraţia soluţiei este exprimată în mol/L,
absorbitivitatea se va exprima în L·mol·cm-1.

Elemente de spectroscopie

Metode spectrofotometrice de absorbție

Aceste metode au la baza proprietatea substanţelor de a absorbi selectiv radiaţii electromagnetice -

spectrofotometrie de absorbţie.
Spectrele de absorbţie se obţin prin folosirea unor aparate speciale (spectrofotometre). Cantitatea
de energie electromagnetica absorbita depinde de structura şi de numărul moleculelor sau atomilor
substanţei cu care fascicolul de radiaţie interacţionează.

Alegerea solventului

Un rol foarte important în măsurătorile spectrofotometrice îl are alegerea solventului.

Modul de alegere al solventului trebuie să ţină cont de capacitatea de dizolvare a substanţei
analizate, de transparenţa sa la domeniul de radiaţie al aparatului, de volatilitatea sa, etc.
În cazul domeniului vizibil şi ultraviolet apropiat, alegerea solventului este simplă, transparenţa
acestuia în vizibil fiind observată cu ochiul liber.
Cel mai important solvent pentru substanţele anorganice este apa, ea fiind transparentă până în
ultravioletul îndepărtat.
În cazul substanţelor organice se folosesc metanolul, etanolul, cloroformul, hexanul, heptanul,
octanul sau ciclohexanul.
În acelaşi timp solvenţii trebuie să fie puri, deoarece impurităţi la cantităţi foarte mici pot
determina apariţia unor benzi de absorbţie foarte intense, ce pot astfel masca sau influenţa benzile
substanţelor analizate.
De asemenea, folosirea solvenţilor foarte volatili cum este de exemplu eterul etilic poate duce la
erori datorate modificării concentraţiei soluţiei în urma procesului de volatilizare.
Probele necesare analizelor spectrale în IR ale substanţelor lichide şi solide se pregătesc de
asemenea sub formă de soluţie. Aceasta deoarece benzile de absorbţie corespunzătoare vibraţiilor de
valenţă şi de deformare prezintă de regulă coeficienţi de absorbţie mari. De aceea, sunt necesare
aproximativ 0.5÷5 mg substanţa care se dizolvă în solvenţi de puritate spectrală obţinându-se astfel soluţii
de concentraţie 1÷5%.
Deoarece fiecare solvent are anumite benzi de absorbţie în infraroşu, trebuie precizat că nu există
un solvent care să poată fi utilizat în bune condiţii pe întreg domeniul IR.
În cazul analizei IR a substanţelor solide cel mai des utilizat solvent este KBr.

Cuve sau celule pentru susţinerea probelor:

Aceste containere pentru probe trebuie realizate din materiale transparente pentru radiaţiile
electromagnetice din domeniul spectral de interes.
Astfel sticlele silicoase pot fi utilizate pe un domeniu cuprins între 200-350 nm.
Pentru domeniul UV (λ< 350nm) frecvent utilizat este cuarţul, el fiind transparent şi în domeniul
vizibil cât şi în IR. În domeniul IR frecvent utilizate sunt materialele cum ar fi halogenurile alcaline
(NaCl, KBr, CsBr, CsI).
Pentru analiza probelor lichide în domeniul IR trebuie ţinut cont de capacitatea de dizolvare.
Astfel dacă materialele din care sunt confecţionate ferestrele cuvelor sunt solubile în H2O, lichidele de

70
cercetat nu trebuie să conţină apă. În cazul soluţiilor apoase pot fi folosite cuve cu ferestre AgCl, As2S3,
Şi sau KRS (material realizat dintr-un amestec de iodură şi bromură de taliu). Chiar dacă aceste substanţe
prezintă o transparenţă mai mică ele nu se dizolvă în apă.
Referitor la forma cuvelor este necesar ca ferestrele lor să fie perfect normale pe direcţia de
propagare a radiaţiei. Se elimină astfel pierderile de energie prin reflexie.
Cele mai uzuale celule folosite în UV şi VIZ au o grosime de 1 cm. În cadrul analizei în IR
grosimea celulelor de lichide este în general mai mică.
O atenţie deosebită trebuie acordată aşezării corecte a acestor celule cu suprafeţele transparente
perpendiculare pe direcţia de propagare a radiaţiei.
Deoarece amprentele, grăsimile şi alte substanţe aflate pe pereţii cuvelor modificăsemnificativ
transmisia celulei, este necesară spălarea lor înainte şi după folosire.

Aparatură utilizată în UV, VIZ şi IR

Schema de principiu a unui spectrofotometru de absorbţie cuprinde următoarele elemente:
- sursă de radiaţii electromagnetice
- monocromator
- compartimentul probelor
- receptor
- sistem de evaluare

Sursa de radiație Monocromator Compartimentul probelor

Receptor Sistem de evaluare

Fără a intra în detalii, subliniem că sursa de radiaţie electromagnetică este acea parte dintr-un
spectrofotometru care furnizează radiaţiile electromagnetice necesare obţinerii spectrului.
În ultimul timp laserul este frecvent utilizat ca sursă de radiaţii în spectrometria optică.
Spectrometria laser reprezintă totalitatea instrumentelor şi a metodelor de analiză spectrală ce folosesc
proprietari specifice radiaţiei laser:
- acordabilitatea în lungimea de undă, fiind astfel posibilă folosirea lui în toate domeniile spectrometriei
optice
- intensitatea mare a radiaţiei laser emise precum şi producerea unei energii extrem de mare în volume
foarte mici, favorizează astfel analiza de urme
- divergenta foarte mica a fascicolului laser determina posibilitatea utilizării fibrelor optice pentru
transportul radiaţiei laser. Devine astfel posibila analiza medicamentelor în timpul procesului de
fabricaţie.
În ultimul timp majoritatea aparaturii spectrofotometrice este cuplata la un sistem de calcul
(calculator). Calculatorul a adus o contribuţie deosebita acestui domeniu extinzând astfel posibilitatea
acestei tehnici de cercetare şi deschizând pe de alta parte domenii cu totul noi. De exemplu: unele benzi
foarte apropiate dintr-un spectru IR sau UV împiedica precizarea lungimii de unda corespunzătoare
tranziţiilor respective.
În etapa de început a spectrofotometriei estimarea acestor lungimi de unda era aproximativa şi se
realiza prin descompunerea vizuala a benzilor suprapuse.

71
 Folosind avantajele calculatorului acest lucru se poate realiza printr-un procedeu matematic numit
deconvoluţie.
În acelaşi timp extensia scalei spectrometrului pe ordonate şi interconversia absorbanţă /
transmitanţă pot fi uşor realizate în momentul în care spectrul a fost achiziţionat şi memorat.
De asemenea, netezirea spectrelor este o operaţie matematica frecvent efectuata asupra unui
spectru înregistrat, în scopul eliminării efectului nedorit datorat zgomotului.
Obţinerea spectrului diferenţa reprezintă o cale foarte eficienta de a elimina unele benzi de
absorbţie ale solventului, matricei sau suportului probei, punând astfel în evidenta modificări uşoare ale
compoziţiei probelor analizate. În momentul în care cele doua spectre sunt memorate pe suportul fizic al
calculatorului, aceeaşi operaţie este extrem de simpla.

Analiza spectrală de emisie

Radiaţiile electromagnetice în interacţiune cu substanţe pot determina efecte diferite, la nivel

atomic sau molecular. Aceste efecte pot fi explicate dacă se ia în considerare următoarul aspect:undele
electromagnetice includ în spectrul lor o gamă largă de frecvenţe.
Din punct de vedere energetic, atomii pot exista doar în anumite stări energetice, bine definite,
numite nivele de energie. Absorbţia, respectiv emisia unei radiaţii electromagnetice poate avea loc numai
dacă frecvenţa acestora corespunde diferenţei de energie dintre cele două nivele energetice între care are
loc tranziţia.
Aceste radiaţii poartă numele de linii spectrale şi sunt caracteristice fiecărei specii specii atomice,
ceea ce permite identificarea acesteia într-un amestec. În producerea liniilor spectrale este respectată legea
inversiunii liniilor spectrale: fiecare substanţă poate absorbi aceleaşi radiaţii pe care le poate şi emite, în
condiţii identice de temperatură şi presiune.

Tipurile de nivele de energie diferă ca ordin de mărime după cum urmează:

a). Nivelele electronice pot fi: interioare (mai apropiate de nucleu, cu energia mai mare); tranziţiile
de pe aceste nivele se pot produce doar prin interacţii cu radiaţii de frecvenţă mare şi periferice; radiaţiile
din vizibil şi U.V. pot produce tranziţii de pe aceste nivele.
b). Nivele de vibraţie ale moleculelor corespund mişcărilor de vibraţie ale nucleelor din moleculă
în jurul anumitor poziţii de echilibru; tranziţiile între aceste nivele realizează spectrele de vibraţie.
c). Nivelele de rotaţie ale moleculelor corespund mişcării de rotaţie a întregii molecule; tranziţiile
între ele dau spectre de rotaţie, în IR îndepărtat.
Totalitatea radiaţiilor absorbite corespunzătoare tranziţiilor între diferite nivele energetice
alcătuiesc spectrul de absorbţie al substanţei respective.

Spectrele se pot clasifica după cum urmează:

1. Spectrele de absorbţie: cuprind totalitatea radiaţiilor corespunzătoare tranziţiilor de pe nivelele
energetice inferioare ale atomilor şi moleculelor pe nivele energetice superioare, în condiţiile
penetrării substanţei cercetate de către un fascicul de radiaţii electromagnetice cu spectru
continuu, acesta atenuându-şi pe parcurs intensitatea iniţială. Spectrul de absorbţie se prezintă sub
forma unor linii înnegrite ce apar în spectrul continuu iniţial, corespunzând lungimilor de undă ale
radiaţiilor lipsă.
2. Spectre de emisie: cuprind totalitatea radiaţiilor emise în urma tranziţiilor de pe nivele energetice
inferioare, urmare a unor condiţii potrivite de excitare. Un spectru de emisie se prezintă doar sub
forma acelor linii sau benzi colorate corespunzătoare radiaţiilor emise.
72
 Spectrele mai pot fi clasificate în:
 Spectre continue- sunt cele ce acoperă în întregime gama de frecvenţa a unui anumit domeniu.
 Spectre de bandă- sunt alcătuite din anumite radiaţii grupate în anumite zone ale gamei de
frecvenţe ale domeniului respectiv.
 Spectre de linii- sunt compuse doar din radiaţii monocromatice separate de intervale de lungimi de
undă libere, în domeniul respectiv.

Din cele prezentate mai sus se poate deduce o altă clasificare a spectrelor: atomice şi moleculare,
iar în funcţie de domeniul de frecvenţe căruia aparţin spectrele se pot clasifica în: vizibil, UV, IR etc.
Metoda fizică ce se ocupă cu studiul spectrelor de emisie si de absorbţie caracteristice elementelor
şi foloseşte la depistarea acestora în compoziţia unui amestec se numeşte analiză spectrală. Ea poate fi:
calitativă/ cantitativă, de emisie/ absorbţie. Are o largă utilizare, prezentând o serie de avantaje
comparative cu alte metode de analiză:
 Sensibilitate mare;
 Necesită cantităţi mici de substanţă cercetată;
 Permite determinarea simultană a aproape tuturor elementelor chimice prezente în probă şi durată
scurtă de analiză.

Ca urmare metoda este larg folosită în biologie şi medicină la depistarea unor elemente în cantităţi
infirme în tumorile organismului.

După sistemul dispersiv aparatele spectrale se împart în:

 Aparate cu prismă;
 Aparate cu reţea.

După receptorul folosit întâlnim:

 Spectroscoape (receptor ochiu)
 Spectrografe (receptor-placa fotografică)
 Spectrometre (receptor fotoelectric, termoelectric) pentru analiza cantitativă.

Spectre de absorbție ale sângelui

METODE CLASICE DE INVESTIGARE A URMELOR DE SANGE

Fundamentul stiintific al expertizei

Prezenta urmelor de sange la locul faptei sau pe corpuri delicte are o importanta deosebita in
procesul judiciar, intrucat li se pot stabilii natura si originea. Fiind vorba de un material foarte complex -
biologic - care, chiar si in cantitati mici, pastreaza un numar important de caracteristici un timp indelungat
dupa formarea urmelor, de regula sub forma de pete, identificarea criminalistica devine realizabila.

In acelasi timp, caracterul biologic al urmelor de sange conditioneaza posibilitatile de examinare

multipla de cantitatea lor, vechimea si modul de pastrare. S-au cristalizat o metodologie si o practica de

73
expertiza - rezultat al imbinarii unor metode chimice, fizice, microbiologice, imunologice, citologice etc -
care cunosc, insa, mutatii permanente datorita dezvoltarii stiintelor de baza si a metodelor de investigatie.
Examinarea urmelor de sange urmareste aspectul morfologic, caracteristicile fizicesi chimice, cele
biologice comune - de specie - precum si determinarea antigenelor si a altor factori de grupe, in scopul
identificarii grupei sanguine a persoanei de la care provin.

CARACTERISTICI GENERALE SI INDIVIDUALE ALE SANGELUI

CARACTERISTICI GENERALE

Sangele  este un tesut uman (animal) fluid, cu multiple functii in metabolism, in autoapararea

organismului, in coordonarea functiilor vitale. Potrivit acestor functii, in compozitia sangelui exista
elemente permanente (proprii) si elemente tranzitionale (vehiculate). Elementele permanente sunt
compuse din formatiuni celulare si dintr-o parte lichida, denumita plasma sanguina. Elementele
tranzitionale contin factori alimentari, metaboliti, hormoni si altii. Sub aspectul functiilor, al repartitiei in
sistem si al mobilitatii sale, sangele se compune din trei componente: tisular central hematopoetic;
circulant; periferic-tisular.

I.                   Compartimentul tisular central hematopoetic este alactuit din tesutul meloid (maduva rosie),
formator de granulocite, hematii si trombocite, tesutul limfoid in care se realizeaza limfopoeza (geneza
limfocitelor) si sistemul reticulo-endotelial cuprinzand celulele organelor hematopoetice ce contribuie la
formarea anticorpilor.

II.                Compartimentul circulant este format din elemente celulare si plasma sanguina.

a)     ELEMENTE CELULARE

Eritrocitele (globulele rosii) sunt sunt prezente la om in numar de 4,5-5 milioane/mm 3 de sange. Au o
membrana cu permeabilitate selectiva (pentru apa, oxigen, lichide si unii ioni metalici). Membrana este
foarte activa din punct de vedere biochimic datorita prezentei a numeroase forme de proteine enzimatice
si polizaharide, ambele cu redacali liberi.

Protoplasma eritrocitara, ca si molecula de proteina, se comporta antigenic.

LEUCOCITELE (globulele albe) sunt prezente in sangele circulat in numar de 6-8000/ m 3. Ca origine
si functii, leucocitele se impart in mai multe categorii:

-         GRANULOCITE neutrofile, lozinofile sau bazofile, cu rol primordial in fagocitare.

-         LIMFOCITE, cele mai mici leucocite cu marimi si forme variabile ce se acomodeaza la

necesitatile de aparare ale organismului. In mod obisnuit ele participa la formarea anticorpilor.

-         MONOCITE, celule macrofage care participa de asemenea la sintetizarea anticorpilor.

-         PLASMOCITE, celule care fac parte din limfocite fiind transformate special pentru formarea
anticorpilor.

-    TROMBOCITE sau PLACUTE SANGUINE cu rol primordial in coagularea sangelui. In corpul
trombocitelor s-au identificat 12 substante active numite factori trombocitari, din care o parte
contribuie la fibrinogeneza (coagulare), iar restul actioneaza in directia mentinerii starii de
74
 fluiditate a plasmei sanguine, dispersarii fine a picaturilor de grasime (in kilomicroni) si,
in  general, a echilibrului electrostatic al sangelui.

b)    PLASMA SANGUINA

Partea fluida, necorpusculara a sangelui este numita plasma. Serul sanguin este partea fluida separata
dupa coagularea sangelui, lipsita deci de o cantitate de proteine si ioni. Plasma sanguina este o solutie
apoasa, coloidala, in care sunt dispersate si plutesc numeroase substante insolubile in apa, precum si
elementele celulare ale sangelui.

Constituientele permanente cele mai importante sunt proteinele plasmatice: fibrinogenul, albumina,
alfa-1-globulina, alfa-2-globulina, betaglobulina, gamma-globulina. Aceste proteine sunt sintetizate in
organismul uman, fiind specifice din punct de vedere imunologic. Compozitia moleculelor de proteina
difera de la individ la individ datorita modului specific de combinare a aminoacizilor, fiind determinata
de factori genetici individuali (ereditari).

Volumul total al sangelui circulant este de 5 litri; el se gaseste in permanenta miscare in sistemul
vasculat si in spatii tisulare, fiind tinut in miscare de cord. Tensiunea arteriala cu valoare cifrica de 120-
150 mm Hg reprezinta o presiune de irigare conditionata de cantitatea permanenta de sange, starea
tonusului vascular si de situatia electrostatica a sangelui. Aceasta presiune fiind exercitata in permanenta
asupra peretelui vascular arterial, in momentul formarii unor discontinuitati vasculare, sangele se
extravazeaza cu aceeasi forta, fieintre fibrele tesuturilor invecinate, fie in mediul exterior. In sistemul
venos, in schimb, presiunea hidrostatica este minimala sau chiar negativa. In consecinta, lezarea acestor
vase provoaca hemoragii lente, fara presiune. 414j93e Aceasta diferenta se recunoaste si in forma
urmelor.

          III. Compartimentul periferic-tisular se caracterizeaza printr-un ritm de circulatie mai lent. Contine

aceleasi elemente ca si compartimentul circulant, insa intr-o alta proportie (mai putine eritrocite, mai
multe leucocite si elemente tranzitionale).

          Regnul animal, cu toata diversitatea sa biologica aparuta in cursul evolutiei speciilor, a pastrat
anumite scheme structurale comune, atat in privinta structurilor de baza, cat si in schema biochimica
functionala. Sangele mamiferelor are schema de structura celulara similara. Comuna este, de asemenea, la
toate mamiferele, structura biochimica bazata pe proteinele tuturor tesuturilor si organelor.

          In materialul biologic (materia vie), tendinta de diversificare este totusi mai generala nu numai in
marea diversifitate a raselor si individual, ci si in structurile biochimice ale macromoleculelor
constituente. Diferentele structurale prezente in celule si in proteinele acelorasi tesuturi constituie baza
diferentierii pe specii, rase si indivizi a substantelor biologice.

     

             

75
 Starea gazoasă și importanța sa medicală

Stările de agregare ale substanţelor

După felul particulelor care compun substanţele şi după natura legăturilor care le unesc,
substanţele se pot clasifica în:
- ionice;
- atomice (covalente);
- metalice;
- moleculare (polare sau nepolare).
Între particulele care compun primele trei categorii de substanţe se stabilesc interacţiuni puternice,
iar în cazul substanţelor moleculare, interacţiunile sunt slabe fiind forţe de coeziune Van der Waals şi cel
mult legături de hidrogen suplimentare.
Cele patru categorii de substanţe se manifestă specific numai în stări condensate (lichidă şi solidă),
deoarece în stare gazoasă toate substanţele sunt formate din molecule mono sau poliatomice, între care
interacţiunile sunt slabe.
Indiferent de natura particulelor şi a forţelor cu care ele interacţionează, substanţele se
pot afla în patru stări de agregare: solidă, lichidă, gazoasă şi plasma, diferind între ele prin conţinutul
energetic al particulelor componente.
Temperaturile la care o substanţă trece dintr-o stare de agregare în altă stare depinde în primul
rând de tăria interacţiunilor dintre particulele componente, precum şi de condiţiile exterioare de
presiune. Conţinutul cel mai bogat în energie îl au substanţele în stare de plasmă, urmată apoi de starea
gazoasă. Stările condensate presupun un conţinut energetic mai scăzut, cea mai săracă în energie fiind
starea solidă.
Starea gazoasă, care este în general nespecifică, determină o serie de proprietăţi generale, comune
tututror substanţelor aduse în această stare. De asemenea, şi stările condensate, lichidă şi solidă,
determină pe lângă proprietăţile fiecărei substanţe şi caracteristici generale. De aceea, în cele ce urmează
se vor trata pe scurt caracteristicile generale ale substanţelor în cele trei stări de agregare obişnuite:
gazoasă, lichidă şi solidă.

Starea gazoasă

Substanţele în stare gazoasă sunt formate din molecule mono sau poliatomice, animate de
mişcarea termică de translaţie, continuă şi dezordonată, a cărui intensitate depinde direct proporţional de
temperatură, aceasta fiind o măsură nemijlocită a energiei cinetice a moleculelor.
Datorită mişcării termice a moleculelor, gazele prezintă fenomenul de difuzie, adică introduse într-
un anumit volum, ele ocupă după un anumit timp, tot spaţiul pus la dispoziţie.
De asemenea, gazele difuzează unele în altele şi prin orificii mici, cum ar fi porii unor materiale
solide: cauciuc, cuarţ, reţele cristaline, etc.

Starea unui gaz se poate descrie dacă se ţine cont de o serie de parametri: V, p, T, covolum, forţe
de coeziune, etc.

76
 Starea care poate fi descrisă numai prin trei parametri p, T, V, este o stare limită, ideală, iar legile
care leagă cei trei parametri se numesc legile gazelor ideale.

Legile gazelor ideale (perfecte) sunt prezentate în tabelul de mai jos:

1.3.2 Amestec de gaze. Legea lui Dalton.

Legea lui Dalton sau legea presiunilor parțiale este una din principalele legi ale gazelor și a fost
enunțată de John Dalton în anul 1801.
La temperatură constantă, presiunea unui amestec de gaze este egală cu suma presiunilor pe care
le-ar avea fiecare din gazele componente dacă ar ocupa singur volumul total, (presiunea amestecului de
gaze este egală cu suma presiunilor parțiale ale gazelor pure care îl compun).

unde   reprezintă presiunile parțiale ale fiecărei componente.

Aerul utilizat în scufundare este aerul atmosferic comprimat în buteliile aparatului de respirat sub
apă, cu ajutorul compresorului. Aerul atmosferic este un amestec natural de gaze.
Compoziția aerului exprimată prin procent volumic al componentelor este următoarea:
Oxigen (O2): 20,93 %
Azot (N2): 78,10 %
Argon (Ar): 0,9325 %
Bioxid de carbon (CO2): 0,01 %
Hidrogen (H2): 0,0018 %
Neon (Ne): 0,0005 %
Kripton (Kr): 0,0001 %
Xenon (Xe): 0,00000 %
77
 Suma concentrațiilor gazelor pure ce compun aerul este egală cu 100 %, iar suma fracțiilor
volumice, r, ale acelorași componente este egală cu 1. r
Cu excepția oxigenului și azotului, suma concentrațiilor celorlalte gaze ce compun aerul este mai
mică de 1%. În cadrul activităților de scufundare cu aer, se consideră că aerul este un amestec oxigen-azot
(O2, N2 ), compus din 21 % oxigen și 79 % azot, respectiv 0,21 oxigen și 0,79 azot participație volumică:

Aplicată aerului, Legea lui Dalton se poate scrie:

Presiunile parțiale ale fiecărui gaz component al aerului se calculează cu relațiile:

Pentru aer la presiunea atmosferică (paer = 1 bar în scară absolută), presiunile parțiale ale celor
două componente gazoase sunt:

Legea lui Dalton

Transformarea generală este acea transformare în care variază toţi cei trei parametri de stare ai
unui gaz.
V0 V
T0 = T ,
P P0
T = T,

Împărţind relaţiile, ajungem la legea transformării generale:

P0  V0 P V
T0 = T (legea generală a gazelor)

Pentru un mol de gaz aflat în condiţii normale de presiune şi temperatură P0= 101325 Pa (1 atm),
T0 = 273,15 K şi volumul molar V0 = 22,41 m3/kmol, membrul stâng devine:

101325  22,41 N  m3
273,15 m 2  kmol  K = 8310 J/kmol·K = R (constanta universală a gazelor).

Deci, pentru 1 mol de gaz ideal (ν = 1 mol):

P·Vμ = R·T

relaţia de mai sus devine:

P·V = ν · R · T

78
şi se numeşte ecuaţia de stare a gazului ideal în forma generală sau ecuaţia Mendeleev – Clapeyron.

Legea lui Dalton

P · V = (ν1 + ν2.....) ·R·T
sau
P · V = ν1· R·T + ν2· R·T...
sau, împărţind cu V:
P = ν1· R·T/V + ν2· R·T/V...
dar
P1 = ν1· R·T/V, P2 = ν2· R·T/V
şi atunci,
P = P1 + P2 +......

Legea lui Dalton:

Presiunea unui amestec de gaze ideale este egală cu suma presiunilor parţiale ale gazelor componente.

1.3.3 Solvirea gazelor în lichide.

Transformarea din starea lichidă în starea gazoasă şi reciproc.

Trecerea unei substanţe din stare lichidă în stare de vapori cu abs. de căldură  VAPORIZARE.
Procesul invers: CONDENSARE.

Dacă: Viteza moleculelor de lichid  viteza medie  Ec suficient de mare  învingerea Fatr. Din
interiorul lichidului  moleculele părăsesc suprafaţa liberă a lichidului  VAPORIZARE
Vaporizarea la suprafaţa lichidului  EVAPORARE.

Vapori saturanţi  vaporii aflaţi în echilibrul dinamic cu lichidul din care provin (p s). Vaporii saturanţi
sunt în contact cu lichidul şi au o presiune maximă.

Vapori nesaturanţi  sunt acei vapori care nu sunt în contact cu lichidul propriu şi au o presiune mai
mică decât cea a vaporilor saturanţi.

Pentru ca vaporizarea să aibă loc la o temperatură constantă, este necesară furnizarea unei energii calorice
lichidului.

Q
Căldura latentă de vaporizare: λV = m
FIERBEREA  procesul de vaporizare care are loc în toată masa lichidului.
Temperatura la care fierbe lichidul este constantă şi se numeşte temperatură de fierbere.

79
OBS:
Dacă presiunea deasupra lichidului este normală, adică de 1 atm, temperatura la care fierbe lichidul se
numeşte temperatură normală de fierbere. Odată cu creşterea presiunii exterioare temperatura de
fierbere va creşte de asemenea şi invers.

APLICAŢIE:
autoclve → temperatura de fierbere a apei atinge 131°C şi permite sterilizarea mai bună, distrugând şi
bacteriile rezistente la temperatura normală de fierbere a apei.

Spre deosebire de vaporizarea în vid, în atmosferă gazoasă evaporarea se face mai lent. Dacă se
face într-un volum limitat, ea se produce la fel ca şi în cazul în care s-ar face în vid, până când presiunea
vaporilor din incintă devine egală cu presiunea vaporilor saturanţi.

Lichefierea gazelor:

Scăderea temperaturii + creşterea presiunii deasupra unui lichid favorizează transformarea din gaz
în lichid.
În unele cazuri este suficientă o simplă răcire (SO 3, la t = -8oC, p = 1 atm) sau o simplă
comprimare la temperatură const. ( SO2, t = 10oC, p = 3,24 atm).

450C (p.V. = const.)  legea B-M

350C uşoară inflexiune
80
31,10C CO2lichid (în pct. „C”)

 izoterma critică

Gaze reale:
La o anumită presiune, Vg.real  Vg.ideal

Studiul interacţiunilor dintre molecule (V.d.W.)

1. din cauza forţei de interacţiune  p + 
pV = RT  (p+)V = RT
2. volumul molecular nu mai poate fi neglijat V - b
(p+)(V - b) = RT
 = aV2
 a 
 p  V  b   RT
 V2  ec. V.d.W. pentru gaze reale
81
 Forţele V.d.W. sunt mult mai slabe decât energia de legătură chimică.

faza solidă  faza gazoasă  SUBLIMARE

faza solidă  faza gazoasă  DESUBLIMARE

1.3.4 Legea lui Henry-Dalton.

Legea lui Henry este una din principalele legi ale gazelor și a fost enunțată de William Henry în
anul 1803.
Formularea ei este: „La temperatură constantă, masa de gaz dizolvată într-un lichid, la saturație,
variază direct proporțional cu presiunea parțială a gazului aflat în contact cu lichidul.”
Gazele se dizolvă în lichidele cu care vin în contact. Dacă temperatura crește, cantitatea de gaz
dizolvată, la saturație, scade și invers.
Cantitatea de gaze, dizolvată în lichid, la saturație, este funcție atât de tipul lichidului cât și de
tipul gazului.

La un amestec de gaze cum este aerul respirat de scafandri, cantitatea de gaz dizolvată va fi

proporțională cu presiunea parțială a fiecărui gaz component al amestecului.
Astfel, dacă aerul are o presiune de 4 bar (sc. abs.), cantitatea de oxigen dizolvată în lichid va fi
proporțională cu pO2 = 0,84 bar (sc. abs.), iar cantitatea de azot dizolvată în același lichid va fi
proporțională cu pN2 = 3,16 bar (sc. abs.).
Procesul invers dizolvării este degajarea gazului din lichid, care se produce la scăderea presiunii.

Saturație

Gazele se dizolvă în lichide până când lichidul se va satura cu gaz dizolvat. Saturația unui lichid
cu un gaz dizolvat corespunde cantității maxime de gaz pe care lichidul îl poate absorbi la temperatură și
presiune constantă. Saturația este atinsă într-un anumit timp.
82
 Tensiunea gazului dizolvat, p , crește pe măsura trecerii timpului datorită creșterii cantității de gaz
dizolvat în lichid. La saturație, tensiunea gazului dizolvat, p , atinge valoarea presiunii P a gazului de
deasupra lichidului.
Atunci când gazul de deasupra lichidului nu este pur ci este un amestec de gaze, fiecare gaz
component se va dizolva și curbele de creștere a tensiunilor vor fi funcție de presiunile parțiale ale gazelor
ce compun amestecul.

Suprasaturație

Atunci când scade presiunea exterioară, tensiunea gazului dizolvat devine superioară presiunii
gazului aflat în contact cu lichidul. În acest caz, se spune că lichidul este în stare de suprasaturație .
Suprasaturația este o stare instabilă și există o valoare limită a raportului dintre presiunea gazului
dizolvat și presiunea ambiantă, de la care echilibrul instabil este rupt, apărând fenomenul de degajare cu
apariția de bule. Această limiă poartă numele de raport critic de suprasaturație.
Fenomenul de dizolvare (absorbție) și degajare (eliminare) a gazelor în și respectiv din lichide stau
la baza explicării fenomenelor de saturare, desaturare și suprasaturare a țesuturilor organismului
scafandrului cu gazul inert (azotul) conținut în aerul respirator, în timpul coborârii sub apă (creșterii
presiunii) și respectiv în timpul urcării către suprafața apei (scăderii presiunii).
Azotul este caracterizat printr-o solubilitate în apă de 14,5 ml/l și printr-o solubilitate în grăsimi de
76 ml/l.
La fenomenul de suprasaturație, în cazul organismului uman, raportul critic de suprasaturție al
diferitelor țesuturi este de ordinul de mărime 2.
Respectarea acestei limite de suprasaturație este foarte importantă în evitarea, pe timpul urcării
scafandrului către suprafața apei, a degajării gazului inert din țesuturi cu apariția de bule care pot conduce
la declanșarea accidentelor de decompresie.

Legea Boyle-Mariotte este una din principalele legi ale gazelor și a fost enunțată de Robert
Boyle în anul 1662 și de către Edme Mariotte în anul 1676.
La temperatură constantă, volumul unui gaz variază invers proporțional cu creșterea presiunii.

unde p este presiunea în scară absolută, iar V este volumul masei de gaz.

Atunci când variază temperatura gazului o dată cu modificarea presiunii, legea capătă o formă mai
generală, numită ecuația de stare pentru un gaz ideal:

unde:
p este presiunea în scară absolută (N/m2),
n este nr de moli,
T este temperatura absolută a acestuia (K),
R reprezintă constanta gazului respectiv (J/kg K).

83
 Grafic cu datele originale ale experimentului lui Boyle

În tabelul următor se poate vedea modificarea volumului unui gaz funcție de presiune.

Presiunea Volumul gazului

Adâncimea
(sc. abs.) (l)

Suprafață (0 m) 1 bar V = 2000 l

10 m 2 bar V/2 = 1000 l

30 m 4 bar V/4 = 50 l

70 m 8 bar V/8 = 25 l

1.3.5 Implicațiile acestor fenomene în lumea vie

Fluidele (gazele și lichidele) reprezintă un mediu continuu, care își modifică forma foarte mult sub
acțiunea unei forțe mici. Ele au coeziune moleculară mică datorită căruia curg și iau forma vasului.
Dintre fluide, cel mai important este apa, care acoperă 70% din suprafața planetei.
Apa a fost considerată de către Albert Szent Györgyi matricea vieții datorită faptului că (se pare)
viața a apărut în apă, iar pe de altă parte, apa este indispensabilă vieții.
Rolul apei în organismele vii poate fi concretizat în următorele aspecte:
*Astfel apa este solventul universal atât în mediul interstițial în care se află celulele cât și în mediul
intracelular în care au loc toate reacțiile chimice.
*Apa este mediul de transport al ionilor, macromoleculelor și al celulelor de la un organ la altul.
*Apa este agentul de eliminare a produșilor de dezasimilație în afara organismului (prin urină și transpi-
rație).
*In cazul plantelor, apa, alături de dioxidul de carbon, stă la baza procesului de fotosinteză.

84
*Având conductibilitate termică și căldură specifică mare, apa constituie un factor de ameliorare a
variațiilor de temperatură a organismelor iar la homeoterme evaporarea apei constituie principala formă
sub care se degajă căldura rezultată din catabolism.

Starea lichida

Starea lichida reprezinta o stare condensata a materiei si ocupa un loc intermediar intre starea
gazoasa si cea solida. Fortele ce se exercita intre moleculele unui lichid sunt cu mult mai mari decit cele
existente intre moleculele de gaze.
Aceste forte determina volumul propriu dar forma ramine variabila. Lichidele pot curge,
proprietate numita fluiditate. Lichidelor le este proprie si difuzia, dar aceasta se petrece cu o viteza mai
mica decit la starea gazoasa.
Lichidele se caracterizeaza si prin alte proprietati, ca de ex.: culoare, densitate, punct de fierbere,
tensiune superficiala, viscozitate, indice de refractie, caldura de vaporizare, presiune de vapori, etc. La
limita de separare dintre o faza lichida si o faza gazoasa sau solida apar fenomene caracteristice, diferite
de cele din interiorul lichidului.
Aceste fenomene de suprafata, numite superficiale sau interfaciale, depind de natura lichidului
considerat dar si de proprietatile fazei cu care acesta vine in contact. O molecula de la suprafata este
atrasa mult mai puternic inspre interiorul lichidului de catre moleculele identice vecine, decit de catre
moleculele din faza gazoasa, care numeric sunt mai putine. Din aceasta atractie inegala exercitata asupra
moleculelor din stratul superficial, rezulta o forta care atrage acest strat de molecule spre interior
(tensiune superficiala). Aceasta forta este indreptata spre interior, stringe lichidul intr-un volum cit mai
mic, lucrind ca o membrana elastica. Forta similara tensiunii superficiale care apare la suprafata de
separare dintre 2 lichide nemiscibile sau a unui solid cu un lichid se numeste tensiune interfaciala.
Lichidele se bucura de proprietatea numita curgere care se explica prin deplasarea relativ usoara a
moleculelor, unele fata de altele. Rezistenta ce se opune la deplasarea unui strat de lichid in raport cu altul
poarta numele de frecare interna sau viscozitate.

Starea lichidă este o stare condensată , ca şi cea solidă, şi în acelaşi timp este o stare fluidă ca şi
gazele, fiind intermediară între starea solidă şi cea gazoasă .
Este înrudită cu starea solidă prin faptul că este o stare condensată (gradele de libertate ale
particulelor componente sunt diminuate faţă de cele din gaze, predominând mişcările vibratorii), şi că
spre deosebiere de gaze, lichidele pot fi de mai multe feluri după natura particulelor componente şi
anume:
- lichide ionice;
- lichide metalice;
- lichide atomice;
- lichide moleculare (polare şi nepolare)
cele din urmă fiind şi cele mai obişnuite, ele existând şi la temperatura obişniută (25 0C).
Celelalte lichide (ionice, metalice, atomice) se obţin la temperaturi mai înalte şi poartă numele
genetic de topituri.
Starea lichidă este înrudită şi cu starea gazoasă, prin faptul că particulele componente efectuează
şi mişcări termice dezordonate ca şi în gaze, dar spre deosebire de starea gazoasă , în lichide, particulele
în mişcarea lor de translaţie, nu se ciocnesc, ci alunecă unele faţă de altele, ceea ce determină la lichide
existenţa volumului propriu şi fenomenul de curgere, care împiedică la lichide existenţa formei proprii.
Deci lichidele, ca şi solidele, diferă între ele prin natura particulelor componente care le determină
proprietăţi specifice, diferenţiindu-le, ele prezintă şi anumite caracteristici generale, comune tuturor
lichidelor, indiferent de natura particulelor componente.

85
 Majoritatea proprietăţilor generale ale lichidelor pot fi exprimate prin mărimi fizice a căror valoare
se determină de obicei experimental, deoarece teoriile existente nu oferă un aparat matematic care să
permită calcularea acestor mărimi din premise teoretice.
Lichidele închise în vase cu diametre suficient de mari pentru a se putea neglija interacţiunile cu
peretele, prezintă toate o suprafaţă liberă orientală , determinată de atracţia gravitaţională , care
acţionează în mod egal asupra întregului lichid. Suprafaţa orizontală face delimitarea între faza lichidă
şi mediul înconjurător gazos.
Atracţia dintre moleculele de lichid spre interior este mult mai puternică decât spre exterior (unde
densitatea de particule este mult mai mică ) astfel încât între stările energetice ale particulelor din
interiorul lichidului şi de la suprafaţa sa există o diferenţă .
Energia suplimentară a unităţii de suprafaţă în comparaţie cu aceeaşi unitate din interiorul
lichidului poartă numele de energie superficială , iar forţa corespunzătoare, care determină contracţia
suprafeţei lichidului şi care acţionează perpendicular pe o unitate de lungime a suprafeţei sale poartă
numele de tensiune superficială .

Consecinţele tensiunii superficiale sunt: formarea particulelor sferice, ascensiunea sau depresiunea
capilară , etc.
Valoarea tensiunii superficiale a lichidelor depinde de tăria forţelor de legătură dintre particulele
componente ale lichidului.
În general cu cât interacţiunile dintre particulele componente ale lichidului sunt mai puternice, cu
atât tensiunea superficială este mai mare.
Astfel, particulele care interacţionează slab, prin forţe slabe de dispersie (moleculele nepolare),
prezintă valori foarte mici ale tensiunii superficiale, în timp ce moleculele asociate prin legături de
hydrogen prezintă valori înalte ale tensiunii superficiale.
Tensiunea superficială variază şi cu factorii exteriori, şi anume scade cu creşterea temperaturii
care determină scăderea tăriei interacţiunilor dintre particule.

O parte din particulele ce compun lichidul trec în spaţiul de deasupra lichidului, formând faza de
vapori a acestuia. Vaporii aflaţi în echilibru dinamic cu lichidul din care au provenit poartă numele de
vapori saturaţi. Dacă lichidul se închide într-un vas etanş , se poate măsura presiunea vaporilor saturaţi
(tensiunea de vapori a lichidului) care este o mărime caracteristică fiecărui lichid, dar care depinde de
factori exteriori: temperatură şi presiune.
Cu cât temperatura este mai înaltă , cu atât presiunea vaporilor saturaţi este mai mare. La o

86
anumită temperatură, presiunea de vapori egalează presiunea exterioară, această temperatură purtând
numele de temperatură de fierbere şi este caracteristică a lichidelor pure .
Valoarea temperaturilor de fierbere a fiecărui lichid (la o anumită presiune constantă) depinde de
tăria interacţiunilor dintre particule. Temperaturile de fierbere cele mai înalte se înregistrează la
substanţele atomice, metalice şi ionice, ale căror particule componente interacţionează puternic prin
legături covalente, metalice sau electrostatice. Temperaturile de fierbere cele mai coborâte le au
substanţele moleculare şi în primul rând cele nepolare (în care moleculele interacţionează numai prin
forţe de dispersie London), cele mai ridicate valori ale temperaturilor de fierbere la această categorie de
substanţe înregistrându-se la substanţele ale căror molecule sunt asociate prin legături de hidrogen, ca şi
cele care prezintă polarităţi şi polarizabilităţi mari.

Legea continuităţii de curgere

Regimuri de curgere

Curgerea poate fi caracterizata prin variatia in timp a parametrilor fluidului si prin intensitatea
curgerii. Primul criteriu imparte curgerea in:
- staționară (permanent)
- nestaționară (nepermanentă).
Curgerea stationara se caracterizeaza prin invarianta in timp a marimilor care descriu miscarea
fluidului:

Regimul stationar este caracteristic instalatiilor cu functionare continua.

In curgerea nestationara:

Din punctul de vedere al intensitatii curgerea poate fi laminara sau turbulenta .

Curgerea este laminara atunci cand straturile de fluid care se deplaseaza cu viteze diferite, raman
paralele intre ele, fara a se amesteca la nivel macroscopic. Acest lucru este posibil atunci cand forta
exterioara care intretine curgerea este comparabila cu forta de rezistenta pe care o opune fluidul, forta
determinata de frecarile dintre straturile fluidului.
Intensitatea acestor frecari este caracterizata prin vascozitatea dinamica a fluidului.

87
 Daca forta care intretine curgerea depaseste forta de rezistenta determinata de frecari, paralelismul
straturilor nu se mai pastreaza, apar miscari dezordonate ale straturilor, care se amesteca cu formarea de
vartejuri sau turbioane, a caror viteza se modifica continuu atat ca valoare cat ca directie.
Acest regim de curgere a fost denumit regim turbulent .
In multe cazuri trecerea de la regimul laminar la cel turbulent nu este neta, ci exista un regim de
tranzitie denumit regim intermediar . Regimul intermediar este un regim instabil in care curgerea cu
straturi paralele poate trece in curgrere cuturbioane, sau invers, in diferite momente ale curgerii sau in
diferite portiuni ale traseului de curgere.
Deoarece caracterul laminar sau turbulent al curgerii depinde de intensitatea frecarilor dintre
straturi, aprecierea cantitativa a intensitatii cu rgerii se face cu ajutorul criteriuluilui Reynolds , care
exprima raportul dintre fortele de inertie si fortele de frecare.
In forma generala expresia criteriului Reynolds este:

Marimea geometrica caracteristica, l, depinde de geometria curgerii. De exemplu la curgerea

printr-o conducta este diametrul interior , la curgerea in jurul unei sfere este diametrul sferei, la curgrerea
peste un baraj este inaltimea barajului , s.a.m.d.

Ecuația diferențială a continuității:

Pentru deducerea acestei ecuatii se delimiteaza ipotetic din curentul de fluid un volum de forma
paralelipipedica cu dimensiunile laturilor: Δx, Δy și Δz. Acest volum de control este raportat la un sistem
de coordonate tridimensional (ortogonal).

Ecuatia diferentiala a continuitatii se obtine prin aplicarea legii conservarii masei sub forma
88
bilantului de materiale care se exprima prin relatia generala:

Daca se considera ca fluidul curge dupa o directie oarecare, vectorul viteza se descompune in 3
componente și prin urmare si debitul masic de fluid se descompune dupa cele trei directii, asfel incat
ecuatia generala de bilant poate fi aplicata separat pentru fiecare directie in parte. Se calculeaza astfel
debitul masic acumulat la curgerea dupa fiecare directie.

Prin urmare bilantul de materiale pentru intregul element de volum se va exprima prin relatia:

Tinand cont de definitia derivatei partiale de ordinul I, ecuatia devine:

Cu aceste notatii, ecuatia diferentiala a continuitatii se exprima, intr-o forma restransa, prin relatia:

Relatia de mai sus reprezinta forama cea mai generala a ecuatiei diferentiale a contin uitatii.
Aceasta poate lua forma forme mai simple pentru cazuri particulare ale curgeri, astfel:

89
 - pentru curgerea stationara:

- pentru curgerea unui fluid necompresibil (pentru care densitatea nu se modifica nici in timp si nici
in spatiu):

Legea lui Bernoulli. Aplicaţii biomedicale

Legea lui Bernouli este un principiu fizic care afirmă că presiunea totală în lungul unei linii de
curent într-un fluid incompresibil și lipsit de vâscozitate, aflat în curgere staționară, este constantă.

Ecuaţia (legea) lui Bernoulli

O altă lege de conservare din fizică, anume legea conservării energiei mecanice are o exprimare
concretă în dinamica fluidelor, denumită ecuaţia lui Bernoulli
Ea este valabilă, aşa cum vom constata în cele ce urmează, în cazul curgerii fluidelor ideale
incompresibile, într-un câmp de forţe conservativ, în regim laminar.
Denumim curgere laminară a unui fluid, situaţia în care liniile de curent nu se intersectează, iar
pături adiacente de fluid în mişcare nu se intrepătrund.
Pentru deducerea ecuaţiei lui Bernoulli, vom pleca de la ecuaţia generală de curgere a unui fluid pe
care, pentru început, o vom înmulţi scalar cu vectorul viteză:

Primul termen din ecuaµia anterioară poate fi scris şi sub forma:

Ce de al doilea termen poate fi scris, la rândul său, sub forma:

În consecinţă, ecuaţia devine:

90
 Dacă lichidul curge într-un câmp de forµe externe cu caracter conservativ, (deci derivă dintr-un
potenµial scalar,V0, atunci:

în care V0 reprezintă energia potenµială a unităµii de volum.

În aceste condiµii, înmulµind cu dt ecuaţia vom găsi:

Integrând ecuaµia de-a lungul unei linii de curent, între două puncte de pe traiectorie şi ţinând cont
vom obµine:

sau:

În cazul în care forµe externe sunt de tip gravitaµional:

Relaţia se poate scrie sub forma:

Ecuaµia exprimă legea lui Bernoulli.

91
 Există un număr apreciabil de aplicaţii tehnice ale legii lui Bernoulli, dintre care, în continuare,
vom aminti doar câteva:

a). Formula lui Torricelli.

Să calculăm viteza de curgere a unui lichid printr-o deschidere a vasului care îl conţine.
Pornind de la ecuaţia lui Bernoulli:

Vom ajunge la:

De unde rezultă că:

b). Pulverizatorul:

Un jet de aer care iese din zona îngustată a unei conducte C, denumită şi ajutaj, crează în zona A o
depresiune statică care face ca lichidul din rezervorul Rsă urce în conducta verticală. La capătul superior
al conductei, lichidul va fi rupt în particule fine (aerosoli), care sunt antrenate, împreună cu aerul. Pe acest
principiu se obţin aerosoli în medicină. Dispozitivul se utilizează şi la pulverizarea benzinei în
carburatorul motoarelor Otto, a vopselei în procesul de acoperire protectoare etc.

c) Tubul Pitot. Tubul Venturi:

În cazul tubului Pitot, orificiul de intrare, A, este expus jetului de fluid, în timp ce orificiul lateral
B, nu. La nivelul orificiului A se manifestă atât presiunea dinamică, cât şi cea statică, întimp ce la nivelul
orificiului B–doar presiunea statică.
Cunoscând densitatea fluidului în condiµiile curgerii, se poate determina viteza fluidului. În cazul
tubului Venturi, denivelarea peste o măsură a diferenţei dintre presiunile statice ale fluidului între cele
doua zone ale conductei. Evident, folosind expresiile presiunii hidrostatice, cunoscând secţiunile
conductei în cele două zone şi aplicând ecuaţia de continuitate, se poate determina, şi în acest caz, viteza

92
de curgere a fluidului.

Vâscozitatea lichidelor

Fluide vâscoase

Fluidele reale sunt vâscoase datorită frecării interne: straturi adiacente de fluid se mişcă unele în
raport cu altele, iar la interfaţa dintre ele apar forţe de frecare şi, ca urmare eforturi tangenţiale. Aceste
forţe de frecare tind să reducă viteza relativă dintre particule sau pături de fluid. Fără a intra în detaliu în
fenomenele de transport ale impulsului care au loc la scară microscopică vom modela frecarea internă
prin forţe de frecare dintre pături adiacente de fluid.
Să considerăm un fluid care curge laminar de-a lungul axei Ox din figura următoare, de exemplu
apa dintr-un râu. Vom împărţi fluidul în pături de grosime infinitezimală, aflate unele deasupra celorlalte.
Pătura (1) va avea viteză apropiată de zero, ea fiind în contact cu albia râului, aflată în repaus şi suferind
acţiunea frecării cu aceasta. Pătura (2) va avea o viteză mică dar mai mare decât pătura (1), pătura (3) o
viteză mai mare decât a2-a ş.a.m.d. În figură am reprezentat un aşa-numit profil al vitezelor, în care am
figurat mărimea vitezei fiecărui strat de lichid, ca o funcţie de coordonata y:

Într-un model simplificat (aşa-numita abordare newtoniană) se consideră că viteza creşte liniar cu
coordonata y. Forţa de frecare vâscoasă se presupune a fi direct proporţională cu suprafaţa păturilor în
contact şi cu rata de variaţie a modulului vitezei după direcţia perpendiculară pe strat (în cazul nostru,Oy).
O expresie matematică a acestei forţe se poate scrie introducând un coeficient de proporţionalitate, η,
denumit coeficient de vâscozitate dinamică:
93
 (1)

Curgerea în regimul menţionat aici, în prezenµa forţei de frecare de tip (1) se numeşte newtoniană
iar fluidele care respectă o lege de tip (1) se numesc newtoniene.
În cazul lichidelor newtoniene, coeficientul de vâscozitate dinamică, η este funcţie de natura
fluidului şide temperatură. Unitatea de măsură a lui η în SI va fi:

Vâscozitatea= forţe de frecare internă dintre straturile de fluid real

• Curgere laminară - straturile de lichid alunecă lin unele peste altele.(a).

• Curgerea turbulentă -apariţia de vârte juri, care îngreunează avansarea lichidului pe direcţia de
curgere (b).

94
Legea lui Newton

Legile lui Newton sunt trei legi ale fizicii care dau o relație directă între forțele care acționează
asupra unui corp și mișcarea acelui corp. Ele au fost enunțate de Sir Isaac Newton în lucrarea
sa Philosophiae Naturalis Principia Mathematica (1687).
Aceste legi formează baza mecanicii clasice și Newton însuși le-a folosit pentru a explica multe
rezultate privind mișcarea obiectelor fizice. În al treilea volum al textului, a arătat că aceste legi ale
mișcării, combinate cu legea atracției universale, explică legile lui Kepler privind mișcarea planetelor.

Principiul I al mecanicii
Orice corp își menține starea de repaus sau de mișcare rectilinie uniformă atât timp cât asupra sa
nu acționează alte forțe sau suma forțelor care acționează asupra sa este nulă.

Principiul al II-lea al mecanicii

Newton introduce noțiunea de cantitate de mișcare, ceea ce astăzi se numește impuls. Aceasta este
o mărime vectorială egală cu produsul dintre masă și viteză.

Principiul al doilea al mecanicii introduce noțiunea de forță ca fiind derivata impulsului în raport
cu timpul.

   

sau folosind definiția impulsului

În mecanica newtoniană, se consideră că masa este constantă (independentă de viteză) cât timp se
păstrează integritatea corpului, deci

Adică  

Principiul al III-lea al mecanicii

Când un corp acționează asupra altui corp cu o forță (numită forță de acțiune), cel de-al doilea
corp acționează și el asupra primului cu o forță (numită forță de reacțiune) de aceeași mărime și de

95
aceeași direcție, dar de sens contrar. Acest principiu este cunoscut și sub numele de Principiul acțiunii și
reacțiunii.

Principiul suprapunerii forțelor

Dacă mai multe forțe acționează în același timp asupra unui corp, fiecare forță produce propria sa
accelerație în mod independent de prezența celorlalte forțe, accelerația rezultantă fiind suma
vectorială a accelerațiilor individuale.

Vâscozitatea sângelui

Sângele (latină sanguis, greaca veche: αἷμα, haima) este un țesut special sub formă lichidă care,
prin intermediul aparatului circulator, alcătuit din inimă și vasele sanguine, transportă nutrienții și
oxigenul la nivelul țesuturilor corpului, de unde preia bioxidul de carbon și produșii de catabolism tisular,
transportându-i la nivelul organelor de eliminare.
În medicină, disciplina care se ocupă cu studiul sângelui se numește hematologie.
Sângele este alcătuit dintr-o parte lichidă, plasma sanguină, în care plutesc o serie de cellule
specifice sângelui.
Circulația sângelui este asigurată în primul rând prin contracțiile mușchiului cardiac, ajutat de valvulele
venoase în combinație cu contracțiile mușchilor scheletici.
În general vasele de sânge bogate în oxigen care pornind de la inimă și irigă țesuturile se
numesc artere iar cele care sosesc la inimă și transportă produsele de catabolism de la țesuturi încărcate cu
bioxid de carbon se numesc vene.

Evoluţie

Fiecare celulă pentru a supraviețui este nevoită să recurgă la o serie de schimburi de substanțe cu
mediul în care se află.
Prin procesele de evoluție apar organismele pluricelulare, prin această formă nu toate celulele au
contact direct cu mediul înconjurător, ci indirect prin proces mai îndelungat prin procesul
de difuziune dintre celule.
La nevertebratele cele mai inferioare (spongieri, unele celenterate) prevăzute cu sistem
gastrovascular, o parte din mediul extern pătrunde în acest sistem și îndeplineșste temporar rolul sângelui.
Acest lichid care nu se deosebește prea mult de apa exterioară, mediul în care trăiește animalul, poartă
denumirea de hidrolimfă. Între hidrolimfă și celulele corpului au loc schimburi de substanțe, cedarea
oxigenului spre celule și preluarea CO2 și a altor produși metabolici, hidrolimfa îndeplinind în felul acesta
funcția respiratorie, de hrănire și de epurare a organismului. Într-un stadiu mai evoluat, odată cu apariția
cavității celomice, hidrolimfa devine hemolimfă, un lichid incolor sau ușor albăstrui (la crustacee, insecte,
moluște) sau roșu (unii viermi). Hemolimfa are o compoziție proprie, diferită de cea a mediului extern cu
care nu mai vine în contact direct. Hemolimfa conține o cantitate mai mică de apă, iar cantitatea de
substanțe minerale și organice sporește, la care se mai adaugă anumite tipuri de celule și substanțe
pigmentare, cu o afinitate mai mare pentru oxigen, accentuând astfel funcția respiratorie a acestui lichid
circulatoriu. Hemolimfa circulă într-un sistem circulator lacunar deschis, venind direct în contact cu
celulele corpului.
96
 Dezavantajul acestui sistem o circulație mai înceată. La insecte sângele nu are rol de transport al
gazelor. Aerul atmosferic pătrunde în organism prin orificii de pe laturile abdomenului numite stigme.
Stigmele se continuă cu tubușoare ce se ramifică și ajung până la ultimele celule. Tubușoarele se numesc
trahee și pentru a fi mereu deschise prezintă în interior un firișor de chitină în spirală
Are loc mai apoi transformarea sistemului circulator lacunar într-un sistem circulator închis, ceea
ce face ca lichidul care circulă prin el să devină cu o structură tot mai complexă, iar funcțiile și
posibilitățile de menținere a compoziției sale cresc. La animalele vertebrate este un sistem circulator
închis, lichidul de circulație fiind numit sânge.
Deoarece sistemul circulator este închis, sângele nu mai vine în contact direct cu celulele diferitor
țesuturi, așa cum are loc în cazul hemolimfei. Schimbul diferitor substanțe se face prin intermediul
lichidului extracelular (plasma interstițială). Acest lichid este drenat din spațiile intercelularede sistemul
limfatic și devine limfă.

Compoziția și volumul sanguine

Sângele este un țesut lichid de origine mezenchimală, format dintr-o substanță fundamentală
interstițială, plasma, în care se găsesc elementele figurate. Raportul dintre volumul plasmei și cel al
elementelor figurate se determină cu ajutorul hematocritului. În practică, termenul e hematocrit exprimă
relația procentuală dintre volumul elementelor figurate și cel al plasmei, sau doar volumul procentual al
elementelor figurate. La om, media valorilor hematocritului este de 46/54 (sau 46%). Determinarea se
face cu sânge recoltat dimineața, pe nemâncate, acesta fiind centrifugat la 3000 turații pe minut.
Elementele figurate, având o densitate mai mare, sedimentează în porțiunea inferioară a eprubetei gradate,
hematocritul cititndu-se direct.
Creșterea numărului hematiilor pe unitate de volum se numește hemoconcentrație, iar scaderea -
hemodiluție. În poliglobuluii hematocritul poate ajunge și la valori de 70-75%, iar în anemii la 10-15%.
La om volumul sanguin constituie circa 7% din greutatea corpului. La o greutate medie de 70
kg, cantitatea de sânge este de 4,9 l. La mamifere cantitatea de sînge este proporțional mai mare decât la
celelalte vertebrate.
Nu tot sângele aflat în organism circulă activ în sistemul vascular, o parte găsindu-se sub formă
de rezervă în organele cu structură diverticulară (splină, unele vase abdominale, plexul subpapilar
tegumentar). Starea fiziologică și activitatea diferitelor sisteme funcționale modifică raportul dintre
cantitatea sângelui circulant ți cel stagnant. În timp de repaus la om, sângele circulant este repartizat
astfel: 40% în sistemul muscular, 30% în sistemul nervos, renal suprarenal și tiroidian, 20% în organele
abdominale și 10% în sistemul coronarian. În efortul fizic, debitul circulatoriu crește mult în mușchi,
plămâni, rinichi, creier și în vasele coronare. În acest caz este antrenat sângele din organele de rezervă,
precum și din organele care se găsesc în activitate scăzută.
Cantitatea totală de sânge scade în caz de inaniție, anemii, hemoragii.
În general, volumul sângelui se menține constant prin mecanisme compensatorii de trecere a apei
din sânge în lichidul interstițial și invers. Astfel, dacă volumul de sânge crește (ingestie de lichide,
formare de apă metabolică), surplusul de apă trece la țesuturi (mușchi), și apoi se elimină prin rinichi.
Dacă volumul sanguin scade, apa din spațiile interstițiale trece în sânge. În urma hemoragiilor, volumul
plasmatic se reface mai repede decât cel al elementelor figurate. Hemoragiile bruște sunt periculoare din
cauza hipotensiunii accentuate.Boala cardiovasculara se numeste cleovastita oviraptori.

Structură şi proprietăţi

Sângele este compus din elemente celulare (ca.44 %) și plasmă (ca. 55 %), care conține
(90 % apă), proteine, săruri minerale și substanțe cu molecule mici

97
ca monozaharide, hormoni, gaze dizolvate, și substanțe nutritive (glucide, lipide, vitamine), mai conțin
produse de catabolism destinate excreției (rinichi) ca ureee, acid uric, hipuric.
Din punct de vedere fizico-chimic sângele este o suspensie, cu alte cuvinte un amestec de lichide,
gaze,substanțe solide printre care se înțeleg și celulele.
Sângele prin conținutul său de eritrocite (globule roșii) în comparație cu plasma având o
vâscozitate mai mare, creșterea hematocritului influențează pozitiv creșterea vâscozității sângelui, care
determină încetinirea curentului sanguin, prin proprietatea plastică a eritrocitelor sângele nu se comportă
ca o suspensie ci ca emulsie
Valoarea pH-ului sanguin fiind 7,4 care prin diferite procese tampon va fi menținută constant,
evitând fenomenele dăunătoare organismului de acidozăsau alcaloză.
Culoarea roșie a sângelui este datorată pigmentului (cu fier) hemoglobină din eritrocite care
încărcate cu oxigen au o culoare mai deschisă.

Plasma

Plasma sanguină reprezintă aproximativ 55–60% din sânge și este formată din aproximativ 90%
apă, 1% substanțe anorganice (săruri minerale care conțin ioni dintre care mai importanți sunt cei
de sodiu Na, clor, Cl, potasiu, K, magneziu, Mg, fosfor, P și calciu Ca) și aproximativ 9% substanțe
organice (proteine, glucide, lipide etc).
Raportul de proteine variază între 60 și 80 g/litru ca. 8 % din volumul plasmei.
Proteinele separate prin electroforeză sunt albumine ca și α1-, α2-, β- și γglobuline. Proteinele din plasmă
pe lângă rolul de transport, mai joacă un rol important în apărarea organismului prin sistemul imunologic,
în procesul de coagulare a sângelui rolul de tampon în menținerea unui pH constant și menținerea
constantă a presiunii osmotice din sânge.
Plasma care nu mai conține factorii de coagulare este numit ser sanguin acesta se obține prin
centrifugarea sângelui după coagulare.
Serul conține 91 % apă, factori de creștere care nu sunt prezenți în plasmă, 7 % proteine, restul
sunt electroliți și hormoni, culoarea galbenă a serului se datorează bilirubinei.

Curgerea lichidelor reale

Un fluid este o substanţă care este continuu deformabilă atunci când acţionează asupra lui o forţă
din exterior pe unitatea de suprafaţă.
Un fluid este omogen dacă are aceleaşi proprietăţi în toate punctele. Un fluid este izotrop dacă are
aceleaşi proprietăţi în toate direcţiile.
Un fluid în curgere este caracterizat atât prin distribuţia vitezelor (camp vectorial) cât şi prin
distribuţia presiunilor (câmp scalar).
Curgere în regim staţionar sau în regim permanent: viteza şi presiunea nu depind de timp.
Liniile de curent sunt traiectoriile particulelor fluidului de-a lungul cărora vectorul viteză este
tangent la linie.
Totalitatea liniilor de curent formează un tub de curent.
Fluid ideal este acel fluid incompresibil şi lipsit de vâscozitate.

Vâscozitatea fluidelor ideale

98
 Curgerea este laminară (în straturi paralele), adică liniile de curent sunt bine conturate şi nu se
intersectează între ele dacă fiecare particulă de fluid rămân mereu în interiorul aceluiaşi tub de curent iar
viteza nu este prea mare.
Curgerea devine turbulentă, neregulată, se formează vârtejuri la viteze mari.
Apar forţe de frecare internă sau de viscozitate la contactul dintre straturile de fluid.
Fenomenul de frecare apare şi între fluid şi pereţii tubului prin care curge.
Fluidul din imediata vecinătate a pereţilor are viteza cea mai mică şi încetineşte la rândul său
straturile de fluid cu care este în contact. Apariţia acestor forţe, situate în planele de alunecare, se explică
prin variaţia de viteză de deplasare a straturilor, unde η este coeficientul de vâscozitate dinamică,
dependent de natura fluidului şi de temperature.

Vâscozitatea fluidelor reale.

Numărul lui Reynolds.

In cazul fluidelor reale aflate în mişcare apar forţe tangenţiale la straturile de fluid, numite forte de
vâscozitate, care se opun alunecării relative a straturilor vecine de fluid.

Forţele de vâscozitate sau, pe scurt, vâscozitatea unui fluid se caracterizează prin coeficientul de
vâscozitate dinamică η,care poate fi introdus astfel: fie două plăci paralele Aşi B,de suprafaţă S,între care
se găseşte un strat de fluid (fig.1) unde placa Aeste fixă, iar placa B se deplasează cu viteza v. Straturile
de fluid se menţin paralele şi se deplasează cu viteze de la 0 la v.

Legea lui Poiseuille şi implicaţiile sale biomedicale.

Curgerea laminară a fluidelor reale prin conducte. Legea lui Poiseulle.

Să considerăm o conductă orizontală, de secţiune circulară constantă, prin care se deplasează un

fluid real, în mişcare laminară. Considerăm coaxiall cu conducta,un tub de current cilindric,de rază r şi
lungime l (fig.1).

99
 fig.1

Asupra bazelor acestui tub acţionează forţele de presiune determinate de presiunile p 1 şi p2 . Pe

suprafaţa laterală a tubului de current se exercită forţele de frecare internă. La echilibru, când fluidul se
mişcă cu o anumită viteză, putemscrie:

Considerând vâscozitatea dinamică η constantă, integrăm:

şi obţinem:

Viteza fluidului are valoarea maximă pe axul conductei (pentru r=0) dată de exepresia:

100
 Prin integrarea debitului volumic elementar se obţine debitul volumic total prin conductă:

Această relaţie, cunoscută sub denumirea de legea lui Poiseuille, arată că debitul volumic este
proporţional cu diferenţa de presiune Δp pe unitatea de lungime a conductei şi cu puterea a patra a razei
conductei.

Volumul de fluid care străbate în timpul t o secţiune a conductei va fi:

relaţie ce poate fi folosită la determinarea lui η.

Elemente de hemodinamică

Hemodinamica are ca obiect studiul fenomenelor fizice ale circulatiei (mecanica inimii si
hidrodinamica curgerii sângelui prin vase elastice), aparatele, modelele precum si dispozitivele
experimentale folosite pentru acest studiu. Studiul circulatiei sanguine foloseste modele mecanice datorita
numeroaselor analogii care exista între functionarea inimii si cea a unei pompe, între artere si tuburile
elastice etc.

Inima este un organ cavitar musculos care pompeaza sânge (lichid nenewtonian pseudoplastic) în
tot organismul prin contractii ritmice (datorita ciclului cardiac) în vasele de sânge de diametre diferite,
având pereti nerigizi si partial elastici. Inima are aproximativ 60-100 batai /minut, si aproximativ 100.000
batai / zi. Bataile inimii sunt accelerate de activitatea musculara si de temperatura mai ridicata a corpului.

101
Fazele ciclului cardiac

Activitatea de pompa a inimii se poate aprecia cu ajutorul debitului cardiac, care reprezinta
volumul de sânge expulzat de fiecare ventricul într-un minut. El este egal cu volumul de sânge pompat de
un ventricul la fiecare bataie (volum-bataie), înmultit cu frecventa cardiaca. Volumul-bataie al fiecarui
ventricul este, în medie, de 70 ml, iar frecventa cardiaca normala este de 70-75 batai/min.; astfel, debitul
cardiac de repaus este de aproximativ 5 l /min. Inima trebuie sa puna în miscare în fiecare minut, în medie
4 l în repaus, iar în timpul exercitiilor fizice, pâna la 20 l. În somn, debitul cardiac scade, iar în stari
febrile, sarcina si la altitudine, creste.

Lucrul mecanic al inimii

Dintre fenomenele fizice care se desfasoara în cursul activitatii inimii, o importanta deosebita o
are efectuarea de lucru mecanic de catre inima prin expulzarea sângelui, la fiecare ciclu (aproximativ
1,6J). Lucrul mecanic reprezinta produsul scalar dintre forta si deplasare. Daca nu exista deplasare (de
exemplu, variatie nula de volum în cazul functionarii unei pompe), nu se poate vorbi despre efectuare de
lucru mecanic. În fazele ciclului cardiac în care variatia de volum este nula (contractia si relaxarea
izovolumice sau izometrice) nu se efectueaza lucru mecanic, spre deosebire de etapa de ejectie (Fig.1).

Fig. 1 Lucrul mecanic efectuat de inima în timpul unui ciclu cardiac

102
 Legea lui Laplace stabileste ce calibru va avea vasul de sânge, care se comporta ca o membrana
elastica de forma cilindrica, atunci când sângele are o anumita presiune. Tensiunea T depinde de structura
peretelui vasului sanguin.

Legea lui Laplace are o importanta deosebita în biofizica aparatului circulator. Cu ajutorul ei se
pot explica unele particularitati anatomo-functionale fiziologice si patologice ale inimii si ale vaselor de
sânge si anume:

- daca scade raza de curbura R a stratului median al muschiului inimii, având constanta tensiunea parietala
T, conform legii Laplace, se constata ca presiunea la care are loc expulzarea sângelui creste ;
- în regiunea apicala peretele ventricular se subtiaza, raza de curbura a cordului fiind mai mica, la aceeasi
presiune a sângelui, tensiunea din perete este mai mica;
- în cazul hipertrofiei cardiace, cresterea razei de curbura duce la diminuarea presiunii sistolice, asadar la
o expulzare deficitara, pentru aceeasi tensiune în fibrele musculare ;
- în cazul cardiomiopatiei dilatative, muschiul cardiac este slabit, raza ventriculului creste.Cardiomiopatia
dilatativa este o afectiune severa in care muschiul cardiac este slabit si nu mai are putere sa pompeze
sangele in intreg organismul. Inima slabita nu poate sa pompeze mult sange, astfel incat ramane mai mult
sange la acest nivel dupa fiecare bataie de inima.
Pe masura ce cantitati mai mari de sange raman in camerele inferioare din inima (ventriculi), acestea se
dilata.

Majoritatea pacientilor cu cardiomiopatie dilatativa dezvolta in final insuficienta cardiaca.

Insuficienta cardiaca nu semnifica oprirea inimii, ci mai degraba este o afectiune in care ventriculii sunt
incapabili sa pompeze suficient sange pentru a intruni necesarul de oxigen si nutrienti al organismului.
- în cazul anevrismelor, deoarece creste raza vasului la aceeasi presiune distala, vom avea o crestere a
tensiunii parietale si, în consecinta, o crestere a riscului de rupere a peretelui vascular.
Vâscozitatea sângelui 
           La fluidele reale, în timpul curgerii apar forte de frecare interna între straturile moleculare care
curg cu viteze diferite. Aceste forte, numite forte de vâscozitate, tind sa anuleze miscarea relativa a
straturilor si ele sunt cu atât mai mari cu cât viteza relativa a straturilor este mai mare.
În general, pentru un fluid aflat în curgere laminara, forta de vâscozitate este proportionala cu
gradientul vitezei:

Forta de vâscozitate = coeficientul de vâscozitate ´ aria ´ gradientul vitezei

=h´S´

h = coeficientul de vâscozitate (numit si vâscozitate);

S = aria suprafetei de frecare între straturi;
Δv = viteza relativa de curgere a straturilor;
Δx = distanta între straturi (masurata pe o directie perpendiculara pe directia de curgere);
gradientul vitezei = Δv/Δx.
           

Coeficientul de vâscozitate se masoara în Poiseuille: 1 Poiseuille (1 PI) = 1 Ns/m2.

            Unitatea utilizata frecvent se numeste poise: 1 poise (1 P) = 10-1 Ns/m2.
103
            Vâscozitatea apei la temperatura camerei este 1 cP = 0,01 P, iar a sângelui (la temperatura
corpului) este cuprinsa între 0,02 si 0,04 P. Vâscozitatea sângelui variaza cel mai mult cu temperatura si
cu numarul de hematii pe unitatea de volum.
            Fluidele reale care satisfac relatia de mai sus se numesc fluide newtoniene.
Vâscozitatea acestor fluide (η) nu depinde de viteza de curgere si nici de presiune (η = const.). Exista si
fluide reale nenewtoniene, care nu satisfac relatia de proportionalitate între forta de vâscozitate si
gradientul vitezei, deoarece vâscozitatea lor depinde de viteza de curgere sau de presiune.
            Vâscozitatea sângelui depinde de concentratia hematiilor, care, prin forma lor discoidala, maresc
rezistenta la curgere (frecarea interna) a sângelui. În anemie, concentratia hematiilor este redusa, ceea ce
micsoreaza vâscozitatea sângelui, în timp ce o concentratie ridicata a hematiilor creste vâscozitatea. În
plus, daca viteza de curgere a sângelui creste, hematiile tind sa se orienteze pe directia de curgere, astfel
încât scade rezistenta la curgere.
Vâscozitatea sângelui scade deci atunci când viteza de curgere creste. Aceasta proprietate
defineste sângele ca fluid nenewtonian pseudoplastic si se datoreaza faptului ca sângele nu este un fluid
omogen, ci o suspensie.
În componenta sângelui intra plasma sanguina si elementele figurate, cum ar fi globulele rosii
(eritrocite sau hematii), mai multe tipuri de globule albe (leucocite) si trombocite.       
În conditii normale, plasma sanguina este de 1,2 – 1,6 ori mai vâscoasa decât apa, iar sângele de 2
– 4 ori. Plasma este un fluid newtonian.
Dintre elementele figurate, practic numai hematiile influenteaza vâscozitatea sângelui (fiind mult
mai numeroase – cca. 96%).
Vâscozitatea sângelui creste aproximativ exponential cu hematocritul (H). Valoarea optima a
hematocritului este definita ca valoarea pentru care cantitatea de hemoglobina ce poate intra în capilare
este maxima.
Aceasta cantitate este proportionala cu raportul H/h. La om, H/h este maxim când H = 48%
(valoarea optima a hematocritului).

104
105