Referat Fizica Sem 2 PDF

Cuprins
Unitatea de învatare 1
NOŢIUNI INTRODUCTIVE DE FIZICĂ ȘI DE BIOFIZICA...................................pg. 5
Unitatea de învarare 2
ELEMENTE DE BIOFIZICĂ MOLECULARĂ........................................................pg.11
ELEMENTE DE BIOFIZICĂ MOLECULARĂ........................................................pg. 21
ELEMENTE DE BIOFIZICĂ MOLECULARĂ. MEMBRANE BIOLOGICE.............pg. 25
ELEMENTE DE BIOFIZICĂ MOLECULARĂ. MEMBRANE BIOLOGICE.............pg. 32
ATMOSFERA TERESTRĂ ....................................................................................pg. 39
ATMOSFERA TERESTRĂ ....................................................................................pg. 45
TEMPERATURA SOLULUI SI TEMPERATURA AERULUI....................................pg. 51
RADIAŢIA SOLARĂ.......................................................................................................pg. 62
IMPORTANTA RADIAŢIEI SOLARE.............................................................................pg. 72
IMPORTANŢA RADIAŢIEI SOLARE.............................................................................pg. 79
UMIDITATEA AERULUI..........................................................................................pg. 84
PRODUSE DE CONDENSARE SI DE SUBLIMARE A VAPORILOR DE APA.....pg. 94
NORII......................................................................................................................pg. 99
BIBLIOGRAFIE .....................................................................................................pg. 111
3
4
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1
NOŢIUNI INTRODUCTIVE DE FIZICĂ ȘI DE BIOFIZICA

Cuvinte cheie: fenomene atmosferice, biofizica,metoda modelarii
Rezumat
Folosind fizica în studiul materiei vii şi având legături cu numeroase alte
ramuri (matematică, chimie etc) biofizica se încadrează ca o ştiinţă
interdisciplinară.
Ea studiază interdependenţa dintre forma de mişcare fizică şi forma de
mişcare biologică şi cercetează aspectele sub care se manifestă mişcarea fizică în
cadrul proceselor biologice.
Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore
1.1 Definiţia şi obiectul biofizicii
Ştiinţele biologice studiază natura vie reprezentată prin plante, animale,

oameni precum şi relaţiile complexe dintre ele. Pentru cercetarea şi cunoaşterea
proceselor biologice trebuie cunoscute structura şi însuşirile fizico-chimice ale
materiei vii. Întrucât substanţa care alcătuieşte organismele vii se prezintă sub o
mare diversitate de proprietăţi fizice, la baza multor procese biologice aflându-se
fenomene fizice, putem spune că biofizica s-a dezvoltat la graniţa dintre fizică şi
biologie datorită conlucrării dintre aceste două discipline. Astfel, biofizica a apărut
ca o necesitate în studiul şi înţelegerea aprofundată a numeroase fenomene
biologice.
Folosind fizica în studiul materiei vii şi având legături cu numeroase alte
ramuri (matematică, chimie etc) biofizica se încadrează ca o ştiinţă
interdisciplinară.
Ea studiază interdependenţa dintre forma de mişcare fizică şi forma de
mişcare biologică şi cercetează aspectele sub care se manifestă mişcarea fizică în
cadrul proceselor biologice.
Până în prezent s-au dat diverse definiţii biofizicii. Astfel, profesorul
Tarusov de la Universitatea “Lomonosov” din Moscova arată în cartea "Bazele
biofizicii" că: "biofizica constă în studiul fenomenelor şi transformărilor
moleculare fizico-chimice care stau la baza mecanismelor primare ale proceselor
biologice".
Alte definiţii scot în evidenţă structuralitatea caracteristică materiei vii ca
formă superioară organizată a materiei.
Profesorul W.Beier (1968) de la Universitatea din Leipzig, în lucrarea
"Introducere în biofizica teoretică" defineşte biofizica drept "ştiinţa care se
ocupă cu analiza fizică a structurilor funcţionale şi a comportării biologice".
5
Hill, afirmă că "biofizica studiază structura, organizarea şi funcţia biologică
cu ajutorul metodelor şi ideilor fizice şi fizico-chimice".
După părerea academicianului profesor Grigore Benetato "biofizica este
ştiinţa care studiază structura şi funcţiile sistemelor vii cu ajutorul teoriilor şi
tehnicilor fizice".
Această definiţie este cea mai apropiată de realitate, întrucât din ea se
desprinde clar că obiectul cercetat de biofizică îl constituie materia vie, respectiv
viaţa.
Biofizica intervine la toate nivelurile de organizare a materiei vii: de la
nivelul molecular şi submolecular la sisteme biologice complexe ca organismele
şi populaţiile de indivizi în interacţiune cu mediul lor de viaţă.
Biologia oferă un domeniu nou, specific de aplicare a fizicii, necesitând
pentru aceasta aparate, tehnici, metode fizice de cercetare noi. De asemenea,
impune folosirea adecvată a teoriei şi limbajului fizicii în studierea şi explicarea
fenomenelor biologice.
Din definiţiile care s-au dat pentru obiectul biofizicii rezultă că aceasta
este ştiinţa care studiază: - structura fizică a sistemelor biologice
- proprietăţile fizice ale acestor sisteme şi
- fenomenele fizice întâlnite în structurilevii cu ajutorul
teoriilor şi tehnicilor fizico-matematice.
1.2. Diviziunile biofizicii
Biofizica - disciplina care studiază fenomenele fizice implicate în

funcţionarea sistemelor biologice - se ocupă cu studierea următoarelor probleme:
a) studierea proprietăţilor şi fenomenelor fizice implicate în funcţionarea
sistemelor biologice pentru cunoaşterea aprofundată a acestora, (de exemplu,
studierea fenomenelor mecanice, termice, electrice prin care se realizează
procesele biologice din plante şi animale).
b) studierea acţiunii factorilor fizici ai mediului asupra sistemelor biologice
în scopul cunoaşterii efectelor biologice produse de aceştia.
c) folosirea tehnicilor fizice în abordarea şi cercetarea unor probleme
biologice. Astfel, biofizica include şi fizica experimentală în studierea
organismelor vii.
Aceste multiple preocupări ale biofizicii sunt sistematizate atât în funcţie de
domeniul din fizică pe a cărui aplicare se bazează, cât şi funcţie de nivelul de
organizare a materiei vii care se studiază.
În funcţie de primul criteriu, privită în sens de fizică aplicată în studiul
sistemelor biologice, biofizica foloseşte aproape toate domeniile clasice şi
moderne ale fizicii, astfel:
Biomecanica, studiază o arie largă de probleme de la diferitele tipuri de
loco-moţie animală până la motilitatea celulară şi proprietăţile mecanice ale
constituienţilor celulari (organitelor celulare).
6
Bioelectricitatea studiază ansamblul fenomenelor electrice din lumea vie,
de la nivel celular, tisular şi de organ, fenomene care exprimă funcţionalitatea
structurilor respective şi constituie baza unui grup important de investigaţii clinice.
(de exemplu, electrocardiografia, electroencefalografia etc).
Biotermodinamica şi Bioenergetica se ocupă cu utilizarea şi conversiile
de energie care au loc la nivel celular şi de organism cât şi de problemele
energetice ale marilor sisteme biologice de nivel supraindividual.
Biocibernetica studiază principiile şi mecanismele concrete ale comenzii,
reglării, conservării, prelucrării şi transmiterii de informaţii în sistemele biologice.
În urma dezvoltării uriaşe a diferitelor ramuri ale ştiinţei au apărut noi
domenii aplicative ale biofizicii şi anume bionica (ştiinţa aplicării modelelor
naturale în tehnică) şi bioingineria (ştiinţa aplicării unor procedee inginereşti
pentru obţinerea modificărilor dorite de om ale organismelor vii).
În cercetările de biofizică se folosesc şi unele din capitolele fizicii cuantice
din fizica atomică şi nucleară, fizica corpului solid şi lichid, optica, acestea fiind
utilizate în studiul fenomenelor ce au loc în structuri supramoleculare de tipul
membranelor celulare şi intracelulare.
În funcţie de nivelul de organizare al sistemului biologic studiat, se poate
face o clasificare în:
1) Biofizica moleculară - care se ocupă cu studiul proprietăţilor
moleculelor componente ale materiei vii şi fenomenelor ce se produc la nivel
molecular şi supramolecular.
2) Biofizica celulară - studiază proprietăţile fizice ale celulelor şi
fenomenele fizice, electrice, mecanice, termice etc) care se petrec la nivel
celular.
3) Biofizica sistemelor complexe - cuprinde cercetările de biofizică
începând de la nivel tisular şi de organ, ajungând până la nivelul sistemelor
biologice complexe (supraindividuale).
1.3. Metode de cercetare folosite în biofizică
Având în vedere multiplele conexiuni ale biofizicii cu numeroase ştiinţe (de

exemplu cu ştiinţele biologice şi medicale prin obiectul comun de studiu care
este viaţa, respectiv cu ştiinţele exacte şi tehnice care îi furnizează concepţii,
tehnici şi aparate de cercetare), metodele de studiu utilizate sunt foarte variate.
Descoperirea şi cercetarea fenomenelor fizice care se petrec în
organismele vii se realizează prin metoda observaţiei şi metoda experimentului.
Observarea atentă a unui fenomen arată producerea şi desfăşurarea lui
naturală.
Prin experienţe făcute cu ajutorul unor aparate, în laborator, se reproduce
artificial fenomenul în condiţii care pot varia, descoperind astfel factorii care
determină (cauzele) şi care influenţează (condiţiile) fenomenul.
a) Observaţia este metoda de studiu fundamentală, specifică mai multor
ştiinţe. Se poate executa cu ochiul liber sau cu instrumentele şi aparatura
corespunzătoare nivelului de investigare.
7
Observaţia ştiinţifică trebuie să fie exactă, riguroasă, sistematică, completă
şi reală.
În biofizică, fenomenele mecanice, optice şi electrice care au loc în
organismele vii se pot observa atât sub aspect cantitativ cât şi calitativ.
Mişcările celulelor, manifestările electrice care au loc la nivel celular, tisular
sau de organ permit rezultate exprimate numeric (observaţie cantitativă).
Întrucât organele de simţ ale omului sunt imperfecte (ele nu percep de
exemplu, radiaţiile ionizante) în observaţia ştiinţifică se folosesc instrumente şi
aparate (detectoare-contoare pentru radiaţiile ionizante, microscoape pentru
observarea obiectelor invizibile cu ochiul liber etc) care permit o observaţie cât
mai obiectivă.
b) Experimentul ştiinţific - constă în supunerea metodică a ideilor la
controlul faptelor.
Încă din secolul al XVII-lea, medicul italian M.Malpighi spunea: "nullius in
verba" (vorbele fără fapte nu spun nimic).
Abstractizarea trebuie să se facă pe baza unor rezultate obţinute în
experienţele concrete.
Experimentul este de fapt reproducerea fenomenelor naturale în condiţii
de laborator bine definite care pot fi modificate într-un mod sistematic cu scopul
de a descoperi legile cărora se supun fenomenele respective.
Se poate astfel determina acţiunea unui factor (lumină, umiditate
atmosferică, temperatură etc) într-un proces, stabilindu-se modalităţile de
influenţare a procesului.
Metoda experimentală constituie fundamentul ştiinţific al cunoaşterii
complexităţii manifestărilor materiei vii, ea permiţând înţelegerea mecanismelor
funcţionale şi explicarea lor în condiţii controlate.
c) Metoda matematică - este un instrument de lucru teoretic, care se
utilizează în biofizică pentru:
- exprimarea numerică a rezultatelor observaţiei şi experimentului ştiinţific;
- prelucrarea statistică a datelor de observaţie şi de experiment;
- găsirea explicaţiilor pentru diversele fenomene, apreciate statistic.
Biofizica teoretică (biofizica matematică) urmăreşte descrierea cantitativă a
fenomenelor biologice. Metoda matematică dă rezultate foarte bune în cazul
fenomenelor simple (în fizică, în general) în studiul fenomenelor biologice, însă,
ea simplifică şi abstractizează unele aspecte ale fenomenului.
d) Metoda modelării - este foarte utilă în biofizică pentru studiul
organismului viu. Ea constă în crearea unor dispozitive (modele) pe care se
studiază procesele analoge celor care se petrec în lumea vie.
Astfel, anumite procese biologice pot fi studiate pe modele electronice (de
exemplu, modelul electronic al neuronului, modele electronice ale anumitor
mecanisme cerebrale etc).
8
1.4. Tehnicile utilizate în cercetarea biofizică
Organismele vii prezintă diferite nivele de organizare începând cu cel

macroscopic (individ, organ) şi continuând cu cele microscopice (ţesut,
celule), ultramicroscopice
(macromolecule, molecule) şi nivelul atomic.
Progresele disciplinelor tehnice ale ştiinţei au permis trecerea de la studiul
macrostructurilor (celulelor, organitelor celulare) şi a fenomenelor fizice legate de
acestea.
Astfel, în domeniul cercetărilor biofizicii, se disting:
a) tehnici de separare a organitelor celulare sau chiar a unor
biomolecule
- ultracentrifugarea
- centrifugarea în gradient de concentraţie
- cromatografia
- electroforeza
b) tehnici de studiere a ultrastructurii
Cercetarea ultrastructurii celulare, adică a alcătuirii organitelor celulare se
realizează în mare măsură cu ajutorul microscopului.
În cercetarea citologică este utilizat atât microscopul optic (de exemplu, în
determinarea diametrului hematiilor) cât şi microscopul electronic care permite
vizualizarea atât a organitelor celulare cât şi a unor agregate şi lanţuri de
biopolimeri.
c) tehnici spectrale
Dintre tehnicile spectrale, de o mare utilitate se bucură
citospectrofotometria prin care se poate urmări absorbţia spectrală în diferite
puncte ale unei celule.
Spectroscopia în raze X (Röntgen) permite de exemplu studiul dispunerii
spaţiale a atomilor în acizii nucleici şi în unele proteine ca de exemplu,
hemoglobina.
De asemenea permite determinarea geometriei spaţiale a moleculelor şi
biomoleculelor.
Spectroscopia în infraroşu (IR) ( > 0,76 m) permite determinarea
structurii spaţiale dar şi a compoziţiei chimice.
Se utilizează de asemenea spectroscopia de rezonanţă magnetică
nucleară (RMN) şi spectroscopia de rezonanţă electronică de spin (RES).
d) tehnici bazate pe utilizarea izotopilor radioactivi (trasori)
Cu ajutorul trasorilor s-a putut urmări dinamica diferiţilor compuşi în
organismele vii, a fluxurilor de substanţă prin diferite membrane biologice,
respectiv depozitarea şi localizarea unor compuşi în diferite locuri din organism.
Izotopii radioactivi pot fi utilizaţi în cunoaşterea factorilor de mediu, în
cercetările microbiologice etc. Cu ajutorul radioizotopilor se studiază absorbţia
vitaminelor, metabolismul proteinelor, digestia şi absorbţia intestinală, se
determină volumul sângelui circulant, durata de viaţă a hematiilor, leucocitelor etc.
9
Întrebări de autoevaluare
1. Ce este biofizica?
2. Definiţi ramurile biofizicii.
3. Care sunt tehnicile utilizate în biofizică?
4. Cum s-a dezvoltat biofizica în ţara noastră?
5. Scurt istoric al biofizicii.
10
ELEMENTE DE BIOFIZICĂ MOLECULARĂ
Cuvinte cheie: vascozitatea lichidelor, difuziunea, osmoza, starea

gazoasă, densitate
Rezumat
Biofizica moleculara studiaza starile de agregare ale materiei vii precum si
legile care guverneaza principalele transformari de stare ale gazelor ideale.
Capitolul de fata acorda o atentie deosebita studiului apei ca lichid biologic
universal. Se va studia structura moleculei de apa in cele trei stari de agregare,
anomaliile proprietatilor fizice ale apei cat si rolul biologic al apei. De asemenea,
vor fi descrise fenomenele moleculare de suprafata. Acest subcapitol trateaza
tensiunea superficiala a lichidelor formarea meniscurilor si fenomene de
capilaritate.
Din categoria fenomenelor moleculare un rol important il au fenomenele
moleculare de transport (vascozitatea lichidelor, difuziunea, osmoza).
2.1. Stările de agregare ale materiei
Materia vie este foarte eterogenă atât ca structură şi compoziţie chimică cât
şi ca stare de agregare. În natură se găsesc 4 stări de agregare a substanţei:
solidă, lichidă, gazoasă, plasma .
În diferitele părţi ale organismului viu se întâlnesc substanţe în cele trei
stări de agregare: solidă, lichidă şi gazoasă. Cele trei stări fizice se deosebesc
prin:
1) aranjarea în spaţiu a particulelor constituente (molecule, atomi, ioni)
2) intensitatea forţelor de interacţiune între aceste particule (forţe de
coeziune)
3) felul în care se manifestă mişcarea termică (intensitatea agitaţiei
termice)
(translaţia - gaze, vibraţie şi translaţie - lichide, vibraţie - solide).
Între cele trei stări de agregare, nu se pot face delimitări riguroase, pentru
că în natură există stări intermediare şi mixte, stări care se găsesc frecvent şi în
organismele vii (exemplul 1: apa în cantităţi mari are caracteristicile unui lichid,
în timp ce în straturi subţiri - în peliculele din structurile biologice, apa are însuşiri
elastice, deci însuşiri de solid; exemplul 2: sângele este un fluid în care sunt
11
dizolvate gaze şi care conţine de asemenea, în suspensie, elemente figurate
care prezintă proprietăţi ale substanţelor solide).
2.1.1. Starea gazoasă
Particulele constituente stării gazoase, au dimensiuni de ordinul 10-10 m,

iar distanţele dintre ele sunt de zeci şi sute de ori mai mari decât diametrul lor.
Din această cauză, gazele pot fi comprimate foarte mult la un volum de mii de ori
mai mic.
Datorită distanţelor mari dintre particule, forţele de coeziune sunt foarte
slabe şi ca urmare gazele nu au structură internă (nu au formă şi volum propriu),
fiind expansibile. Ele trec cu uşurinţă de la volum mic la volum mare şi invers.
Expansibilitatea se explică prin mobilitatea mare a particulelor de gaz,
ceea ce determină ca acestea să ocupe uniform tot spaţiul ce le stă la dispoziţie,
luând forma vasului în care sunt puse.
Mobilitatea mare a particulelor de gaz se datorează energiei cinetice mari
pe care o au şi a forţelor de atracţie slabe dintre ele.
Datorită mobilităţii particulelor de gaz, acestea se pot amesteca în orice
proporţie, formând soluţii gazoase (de exemplu, aerul este o soluţie gazoasă
formată din oxigen, azot, gaze rare etc).
Mişcarea moleculelor gazelor este dezordonată, în toate direcţiile,
moleculele ciocnindu-se între ele şi cu pereţii vasului în care se găsesc.
Datorită ciocnirii particulelor de gaz, cu pereţii vasului în care se află, gazul
exercită o presiune asupra acestora. Cu cât particulele sunt mai numeroase,
ciocnirile sunt mai dese şi presiunea este mai mare.
S-a constatat experimental că ciocnirile dintre particulele de gaz şi pereţii
vasului sunt cu atât mai puternice cu cât temperatura la care se află gazul este
mai ridicată. deci presiunea depinde de temperatură. Mişcarea termică a
moleculelor de gaz, constă dintr-o mişcare de translaţie în toate direcţiile.
Din punct de vedere macroscopic, starea unui gaz este definită cu ajutorul
a 3 parametrii (mărimi macroscopice):
a) temperatură
b) presiune
c) volum
Dacă unul din aceşti parametrii se schimbă, starea gazului se va schimba
şi ea. (gazul suferă o transformare). Transformarea pe care o suferă gazul poate
fi: simplă sau generală.
Transformarea simplă - dacă unul dintre parametrii rămâne constant în
timpul transformării.
Transformarea generală - dacă variază toţi cei trei parametrii.
Exemplu: prin încălzire, gazele îşi măresc volumul, deci V depinde de T, iar V
depinde şi de p. S-a determinat experimental că menţinând T = const., mărind
presiunea (p), volumul (V) se micşorează. pV = RT
Relaţiile matematice ce stabilesc variaţia acestor mărimi sunt date de
legile gazelor.
12
Transformările gazului au fost studiate pe aşa numitul "gaz ideal" (starea
perfectă) fiind satisfăcute de aşa numitele gaze perfecte.
Prin gaz ideal (perfect) se înţelege un gaz constituit din particule identice,
de dimensiuni foarte mici faţă de distanţele dintre ele, putându-se considera
puncte materiale (p.m.). Forţele intermoleculare sunt neglijabile iar ciocnirile cu
pereţii vasului se consideră perfect elastice.
Pentru ca un gaz să tindă spre starea perfectă trebuie să se găsească la
presiuni foarte joase (p ) şi la temperaturi ridicate (T ).
Cunoaşterea transformărilor simple ale gazelor este absolut necesară
pentru studiul procesului de respiraţie al organismelor vii.
Transformarea izotermă. Legea Boyle-Mariotte
Transformarea izotermă constă în comprimarea sau destinderea unei

mase de gaz, la T = const.
Legea Boyle-Mariotte este legea compresibilităţii şi expansibilităţii gazelor
şi se enunţă astfel:
"La temperatură constantă, produsul dintre presiunea şi volumul unui gaz
este constant"
pV = const. la T = const. şi m = c t
Să considerăm o masă de gaz (m = const.) ce suferă o transformare

izotermă între: - o stare iniţială caracterizată de parametrii p1 , V1, T
- o stare finală caracterizată de parametrii p2 , V2, T.
Experimental, dacă gazul din starea 1 este supus comprimării până când
V
volumul său se reduce la jumătate, adică V2  1 , se constată că presiunea
2
gazului se dublează, p2 = 2p1.
V p1 V2
Parametrii în starea 2 vor fi: T, V2  1 , p2 = 2p1  p2V2 = p1V1 sau  ,
2 p 2 V1
sau în general: p  V = const.
Relaţia arată că presiunea unui gaz variază invers proporţional cu

volumul, când T = const.
Legea Boyle-Mariotte se reprezintă grafic în coordonate Clapeyron (p-V)
printr-o hiperbolă echilateră.
La diferite temperaturi, pentru acelaşi gaz, se obţine o familie de curbe -
reprezentând izotermele gazului ideal.
Legea Boyle - Mariotte este aplicabilă gazelor reale până la presiuni de
aproximativ 12 atm. Pe măsură ce presiunea creşte, abaterea gazelor reale de la
această lege este mai mare. Respiraţia aeriană a organismelor vii are loc la
presiuni de maximum câteva atmosfere, de aceea procesul de respiraţie se
supune legii Boyle - Mariotte.
13
La mărirea volumului cavităţii toracice conform legii Boyle - Mariotte scade
presiunea în plămâni şi datorită diferenţei de presiune dintre aerul atmosferic şi
interiorul plămânului, are loc inspiraţia.
La micşorarea volumului cavităţii toracice creşte presiunea din plămâni şi
are loc expiraţia.
2.1.2. Legea lui Dalton pentru un amestec de gaze
Considerăm un amestec de gaze într-o incintă de volum V la temperatura

constantă T.
În practică se întâlnesc frecvent situaţii când se află împreună mai multe
gaze, care însă nu reacţionează între ele. Acestea formează un amestec de
gaze.
Într-un amestec de gaze, la T şi V constant, fiecare gaz în parte (din
amestec) va exercita o presiune (presiune parţială) şi ocupă întreg volumul
amestecului (ca şi cum el s-ar afla singur în tot volumul ocupat de amestec).
Parametrii de stare ce caracterizează starea componentei 1 sunt:
presiune, volum, temperatură, masă.
p1V
I. p1, V, T, 1  p1V = 1RT   1 
RT
p 2V
II. p2, V, T, 2  p2V = 2RT   2 
RT
- amestecul este caracterizat de parametrii de stare: p, V, T, 
p V
pV = RT   
RT
Aplicând legea conservării masei:  = 1 + 2 + … + n
pV pV p V p nV
= 1 + 2 +…+ 
RT RT RT RT
n
p = p1 + p2 + … pn =  pi - relaţia reprezintă expresia
i 1
matematică a legii lui Dalton.
p1, p2, …, pn = presiunile parţiale ale gazelor din amestec; p = presiunea totală.
14
Enunţ:  Presiunea totală exercitată de un amestec de gaze este egală cu suma
presiunilor parţiale ale componentelor amestecului.
n
p  pi
i 1
Observaţie: Pentru fiecare gaz din amestec este valabilă legea Boyle-Mariotte.
Prin presiune parţială a unei componente dintr-un amestec gazos se înţelege
presiunea exercitată de acea componentă dacă singură ar ocupa întreg volumul
pus la dispoziţia amestecului la aceeaşi temperatură.
2.1.3. Solvirea gazelor în lichide şi legile Henry-Dalton
Gazele pot fi solvite în lichide (se dizolvă în lichide) şi rezultă soluţii de

gaze în lichide. Solvirea (dizolvarea) are loc conform legilor Henry-Dalton care
arată că:
volumul maxim de gaz solvit

1. Coeficientul de solvire (solubilitate) =
volumul solventului
(dizolvantului)
Valoarea acestui coeficient depinde de natura gazului (solvitului) dar şi a

solventului şi de temperatură; ea scade odată cu creşterea temperaturii,
devenind nul la temperatura de fierbere a solventului.
2. Legea lui Henry: Pentru un anumit gaz şi un anumit solvent, la o
temperatură dată, cantitatea de gaz solvită în lichid, este proporţională cu
presiunea exercitată de gaz asupra suprafeţei lichidului (solventului).
3. În cazul unui amestec de gaze, fiecare gaz se dizolvă în solvent ca şi
cum s-ar afla singur cu solventul; solvirea are loc conform legii lui Dalton:
“Fiecare componentă gazoasă a amestecului se dizolvă ca şi cum singură s-ar
afla în întregul spaţiu ocupat de amestec, cantităţile de gaz solvite (dizolvate)
pentru fiecare componentă fiind proporţionale cu presiunile parţiale exercitate de
fiecare componentă din amestec asupra suprafeţei solventului”.
2.2 STAREA LICHIDĂ
Prin lichid se înţelege corpul aflat într-o stare de agregare intermediară

între starea solidă şi cea gazoasă. Lichidele, ca sisteme fizice prezente în natură,
sunt caracterizate printr-o serie de proprietăţi ce le deosebesc net de gaze şi
solide, dar care totodată le situează ca stare tranzitorie între acestea.
Particulele constituente ale stării lichide, nu au poziţii fixe, putându-se
deplasa unele faţă de altele.
15
Între moleculele sistemului în stare lichidă, se manifestă forţe de interacţiune mai
mari decât între moleculele sistemului în starea gazoasă:
fatr.G < fatr.L < fatr.S
Distanţa dintre molecule este mult mai mică decât la gaze, de aceea
lichidele sunt foarte puţin compresibile.
Forţele de coeziune (de atracţie între molecule) sunt destul de mari si ca urmare
lichidele au un volum propriu, bine determinat.
Deşi forţele de coeziune sunt mult mai mari decât la gaze, totuşi ele nu sunt
suficient de puternice ca să asigure lichidelor o formă proprie.
Prin urmare, lichidele nu au formă proprie, ele iau forma vasului în care
sunt puse.
Existenţa volumului propriu, evidenţiază faptul că densitatea sistemelor în
stare lichidă este mai mare decât densitatea sistemelor în starea gazoasă.
De asemenea, existenţa volumului propriu face posibilă o mişcare a unei
părţi a corpului faţă de altă parte a aceluiaşi corp, prin lunecarea unui strat de
lichid faţă de straturile învecinate. Acest fenomen se numeşte curgere. Lichidele
se împart în două categorii:
- lichide ideale
- lichide reale
 Un lichid ideal, este, prin definiţie, un lichid absolut incompresibil şi de
vâscozitate nulă, (alunecarea straturilor de fluid unele peste altele în procesul de
curgere are loc fără frecare).
 Lichidele reale sunt vâscoase şi compresibile.
Proprietăţile sistemelor în stare lichidă, se modifică în special cu temperatura T şi
foarte puţin cu presiunea. Agitaţia termică la lichide este mai slabă decât la gaze,
dar ea se intensifică cu creşterea temperaturii. (ea este mai puţin haotică decât
la gaze deoarece distanţa dintre molecule este mult mai mică).
Moleculele exercită mişcări de vibraţie în jurul poziţiilor de echilibru peste
care se suprapune o mişcare de translaţie dezordonată (pusă în evidenţă prin
mişcarea browniană).
Moleculele unui lichid sunt grupate, formând structuri a căror formă
depinde de natura lichidului şi de condiţiile în care se află. Aceste structuri nu
sunt definite deoarece orice moleculă poate să părăsească, prin efectul agitaţiei
termice, grupul din care face parte trecând la grupul vecin şi invers.
Apa constituie cel mai important lichid pentru viaţă, luând parte atât la
organizarea structurală a sistemelor vii cât şi la activitatea metabolică a acestora.
2.2.1. Apa. Răspândirea apei în natură
Apa este substanţa chimică cea mai larg răspândită pe glob, acoperind
71% din suprafaţa Terrei (3,6108 km2), din suprafaţa totală a globului terestru
(5,1108 km2). Ea este considerată drept “matricea vieţii”. Omul nu poate trăi
decât 5 – 7 zile fără apă exogenă. Mai puţin de 10% din apă se găseşte sub
16
formă solidă (gheaţă). Apa alcătuieşte hidrosfera cu un volum total de 1,4109
km3 din care 71013 t se află în atmosferă sub formă de vapori (între 1 şi 30 g/m3).
Apa naturală nu este chimic pură, conţinând dizolvată în ea gaze, săruri şi
diferite particule în suspensie. În mări, salinitatea ajunge la 30 o/oo, în timp ce
apele dulci au o salinitate de 0,1%.
Apa naturală este rezultatul combinării diferiţilor izotopi ai hidrogenului
1
1 H, H , 13 H , cu diferiţi izotopi ai oxigenului
2
1
16
8O , 178 O , 188 H
Cantitatea predominantă de apă (cea mai mare parte) rezultă din
combinarea izotopului 11 H cu 168O rezultă H2O.
Prin combinarea izotopului 12 H = 12 D (deuteriu) cu 168O rezultă apa
grea (D2O) cu densitatea 1,1 g/cm3 şi este răspândită în natură în proporţie de
1/6000) (are o densitate mai mare decât a apei naturale).
2.2.2 Structura moleculei de apă în cele trei stări de agregare
Molecula de apă este triatomică fiind formată dintr-un atom de 168O legat
covalent de doi atomi de 11H .
(I) 1
1 H Z = 1  1s1 există un singur electron pe stratul K
16
8 OZ = 8  1s2 / 2s2 2p4 pe stratul K se află doi electroni iar pe stratul
L se află 6 electroni.
Rezultă că pentru a realiza o configuraţie stabilă de octet, 8 electroni pe
ultimul strat (L) oxigenul şi hidrogenul vor pune în comun electroni. 6 electroni ai
oxigenului se unesc cu 2 electroni de la 2 atomi de hidrogen, rezultă astfel o
configuraţie stabilă.
H• •O• •H  H O H  H  O H
Prin studiul spectrelor de absorbţie în IR, s-a demonstrat că molecula de

apă este asimetrică, atomii de hidrogen şi oxigen fiind legaţi covalent sub un
unghi de 105o .
Distanţa dintre nucleii atomici este de 0,99 Å în starea de agregare lichidă
şi solidă.
Observaţie ! Legătura covalentă este foarte puternică. Energia de legătură a
acesteia este 102 kcal/mol ceea ce demonstrează că molecula de apă este
deosebit de stabilă din punct de vedere termic, disociind în elementele
componente doar la temperaturi foarte înalte, de peste 1000 oC (la 2500oC
fracţiunea disociată reprezintă doar 10%). De abia la 4000 oC moleculele de apă
disociază complet în elemente componente, adică în atomi de hidrogen şi oxigen
liberi.
Deoarece centrul sarcinilor electrice pozitive din jurul hidrogenului “+” nu
coincide cu centrul sarcinilor electrice negative “-“ din jurul oxigenului se poate
17
spune că molecula de H2O este polară, adică are caracter de dipol electric. Din
punct de vedere electric, apa are o moleculă polară ce prezintă un dipol electric
permanent.
Definiţie: Numim dipol electric, un sistem format din două sarcini electrice egale
ca mărime, dar de semne contrare (+q, -q) situate la distanţă d una de alta.
Caracteristic dipolului electric este momentul electric dipolar (),
definit prin relaţia:
  qd
Unitatea de măsură a momentului dipolului este Debye, notată prin D.
[]tol. = 1 Debye; 1D = 10-19 C  10-10 m = 10-29 Cm ; []SI = Cm .
Momentul dipolului moleculei de apă este  = 1,84 D. Valorile momentelor

electrice pot da indicaţii utile despre forma moleculelor. În practică,
dipolmomentul molecular se determină măsurând constanta dielectrică a
moleculelor. Caracterul polar al moleculelor, determină asocierea acestora (o
anumită tendinţă de ordonare) asociere ce conferă apei proprietăţi fizice
deosebite, ca:
- punct de fierbere ridicat (100oC) având în vedere că H2S fierbe la –64oC
Asocierea moleculelor de H2O se realizează prin legături de hidrogen,
numite şi legături prin punţi de hidrogen (natura lor a fost determinată prin
difracţia razelor X).
O moleculă de apă poate stabili cel mult 4 legături prin punţi de hidrogen
fiind înconjurată de alte 4 molecule de apă, legate prin legături de hidrogen.
Cei doi atomi de oxigen uniţi prin legături de hidrogen se află la distanţa
de 2,76 Å unul de altul.
Legătura de hidrogen este o legătură de natură electrostatică, ce se
reprezintă prin linie punctată.
Energia de legătură pentru legătura de hidrogen variază între 2 – 5 kcal/mol (1
cal = 4,18, J). Aceste legături sunt relativ slabe, contribuţia lor la stabilitatea în
soluţie este practic nulă, însă au valoare semnificativă în determinarea structurii
spaţiale a biomoleculelor.
În ansamblu, prin legături de hidrogen, se formează reţele cu atât mai
stabile şi mai ordonate cu cât temperatura este mai scăzută şi agitaţia termică
mai mică.
În gheaţă foarte puternic răcită (t < 0oC) toţi atomii de hidrogen formează
legături de hidrogen. Fiecare atom de oxigen al unei molecule de apă este legat
de alte 4 molecule prin legături de hidrogen formând structuri hexagonale.
Structura gheţii (reţea cristalină, cu densitatea mică deoarece are multe
goluri) este astfel o structură ordonată, dar cu multe goluri în reţeaua
hexagonală, determinate de legătura de hidrogen.
La t = 0oC, gheaţa primind o cantitate de căldură Q, 15% din legăturile de
hidrogen se rup (se desfac brusc), apa continuă să păstreze o structură cristalină
dar din ce în ce mai mobilă.
18
Astfel, apa “se împachetează” mai strâns deoarece molecule de apă
rezultate intră în golurile reţelei cristaline şi acest proces de rupere a legăturilor
de hidrogen continuă până se ating 4oC.
Structurile cristaline, se desfac şi se refac, cu atât mai repede cu cât
agitaţia termică este mai mare (temperatura creşte).
În stare lichidă, apa este formată dintr-un amestec de
- molecule libere (monomeri), din
- molecule legate câte două prin punţi de hidrogen (dimeri)
- molecule legate câte patru prin punţi de hidrogen (tetrameri)
- molecule legate câte şase prin punţi de hidrogen (hexameri).
Punţile (legăturile) existente persistă circa 10-9 s; ele se distrug şi se refac
permanent. Timpul lor de existenţă corespunde la câteva mii de ciocniri
intermoleculare.
Cele mai stabile forme sunt cele de dimeri, ele persistând şi la temperaturi
ridicate. Proporţia dintre cele 4 forme este diferită în raport cu temperatura.
La temperatura de 100oC se rup toate legăturile de hidrogen şi
moleculele de apă devin libere şi izolate. Eventual există câţiva dimeri. În stare
gazoasă, apa nu mai păstrează nici o structură regulată, fiind nestructurată.
În jurul temperaturii de 40oC rezultă că 50 din legăturile de hidrogen sunt
desfăcute şi apa devine mai fluidă şi mai reactivă.
2.2.3. Anomaliile proprietăţilor fizice ale apei
În comparaţie cu majoritatea lichidelor, din cauza dipolmomentului

molecular relativ mare şi a numărului crescut de legături de hidrogen, apa
prezintă o serie de anomalii.
a.. Variaţia densităţii apei cu temperatura
m
 Densitatea absolută a unui corp (solid, lichid sau gazos) este masa
V
kg g
unităţii de volum: [  ] SI  3 ; [  ] tol 
m cm 3
Densitatea majorităţii lichidelor scade o dată cu creşterea temperaturii,

deoarece volumul lichidelor prin dilatare creşte odată cu creşterea acesteia.
( V  Vo (1   t )  - coeficientul de dilatare volumică)
m m o
   o, Vo – valoarea la 0oC
V Vo (1   t ) 1   t
În intervalul de temperatură 0 – 4oC, apa prezintă o variaţie anomală a

densităţii cu temperatura. Astfel, în cazul apei, între 0 şi 4 oC, densitatea  creşte
19
atingând o valoare maximă la 4oC. La temperaturi mai mari de 4oC, densitatea
scade din nou. Acest fenomen are următoarea explicaţie:
Dacă temperatura creşte până la 4oC, un număr din ce în ce mai mare de
legături de hidrogen se rup (se desfac brusc), astfel încât monomerii rezultaţi vor
ocupa spaţiile (ochiurile) intermoleculare ale reţelei cristaline (hexagonale). Prin
apropierea maximă a moleculelor rezultă ă apa se ”împachetează” mai strâns şi
volumul scade odată cu creşterea temperaturii iniţiale. Volumul apei ajunge
minim la +4oC, punct în care densitatea este maximă.
4 o
C
 1 g / cm 3
Dacă temperatura creşte peste 4oC, agitaţia termică se intensifică şi pe de

o parte monomerii scapă din ochiurile reţelei hexagonale iar pe de altă parte tot
mai multe legături de hidrogen se rup şi începe creşterea în volum sau dilatarea
normală a apei, deci densitatea scade.
De la temperaturi mai mari de 4oC până la 100oC (fierbere) apa se
comportă normal din punct de vedere al densităţii.
Apa face parte din puţinele corpuri care îşi micşorează densitatea (îşi
măresc volumul) prin solidificare. Astfel, gheaţa are o densitate mai mică decât
1g/cm3. Structura cristalină a gheţii este mai puţin compactă decât a apei lichide.
În structurile hexagonale există spaţii libere care explică de ce volumul gheţii
este cu aproximativ 1/9 mai mare decât al apei.
Faptul că densitatea apei este maximă la +4oC are o mare importanţă
biologică pentru existenţa vieţii subacvatice în anotimpul rece.
Apele suficient de adânci nu îngheaţă niciodată până la fund, fenomen
care permite existenţa vieţuitoarelor.
În timpul iernii, majoritatea lacurilor cu ape dulci nu îngheaţă complet, iar
temperatura apei nu scade sub +4oC.
Pe de altă parte, creşterea volumului apei cu până la 10% prin îngheţare
şi formarea de cristale pot provoca dezorganizarea structurii vii.
1. Cum este caracterizata starea lichida?

2. Care sunt unitatile de masura a densitatii.
3. Ce este un dipol electric?
4. Definiţi lichidul si gazul ideal.
5. Care sunt transformarile de baza?
6. Deduceti legea lui Dalton pentru un amestec de gaze.
20
ELEMENTE DE BIOFIZICĂ MOLECULARĂ
Cuvinte cheie: caldula specifica, caldura latenta, permitivitatea,

rezistivitatea, pH, hidroniu
Rezumat
Suprafaţa de contact dintre două faze ale substanţei reprezintă o zonă de
separaţie, cu structura proprie şi cu proprietăţi specifice. În continuare vor fi
remarcate proprietățile importante ale apei cum ar fi proprietățile termice,
proprietățile electrice și proprietățile optice.
3.1 Proprietaţile termice ale apei

a) Căldura specifica
Pentru a creşte temperatura apei cu un grad, apa are nevoie de mai multă
căldură decât alte lichide, căldura necesară intensificării corespunzătoare agitaţiei
termice dar şi ruperii legăturilor prin punţi de hidrogen.
Căldura specifică "c" este o mărime fizică egală cu cantitatea de căldură
necesară unităţii de masă a unei substanţe pentru a-şi ridica temperatura cu 1C.
Prin definiţie:
Q J
c [c]SI  ;
m  T kg  K
În sistemul tolerat
cal
c apa  1
g  grd
cal kJ J
Corelaţia între sisteme c apa  1  4,18  4180
g  grd kg  K kg  K
Căldura specifică a apei reprezintă cantitatea de căldură necesară unui

gram de apă pentru a-şi ridica temperatura cu un grad.
Dintre toate lichidele (şi chiar solidele) apa are cea mai mare căldură
specifică. În general foarte puţine lichide organice au căldura specifică mai mare
de 0,7 cal/ggrd 3 kJ/kgK. Valoarea ridicată a căldurii specifice a apei se
datorează structurii moleculare cvasicristaline a apei. Ea îi conferă acesteia rolul
21
de a tampona variaţiile de temperatură atât la nivel planetar cât şi la nivelul
fiecărui organism. Astfel, organismele vii pot primi cantităţi mari de căldură atât
din mediul exterior cât şi din interiorul organismului (rezultată din reacţiile
metabolice termogene) fără să crească temperatura peste valorile compatibile cu
viaţa.
Căldura specifică mare a apei explică inerţia termică a acesteia, adică apa
are tendinţa de a-şi păstra temperatura constantă. Apa se încălzeşte şi se răceşte
foarte greu, fapt extrem de important pentru toate vieţuitoarele, în special pentru
cele acvatice.
Importanţa apei pentru organismele vii constă în menţinerea constantă a
temperaturii corpului (homeostazia termică) prin procesul de termoreglare.
Exemplu: temperatura interioară a corpului homeotermelor poate avea valori
cuprinse între 35 – 42oC. Temperatura pielii poate varia între limite mult mai
mari (la om între 17 – 40oC).
b) Căldura latentă de vaporizare
O consecinţă a existenţei legăturilor de hidrogen este şi valoarea mare a

căldurii latente de vaporizare a apei, faţă de alte lichide.
Definiţie: Căldura latentă de vaporizare () este o mărime fizică egală cu
cantitatea de căldură necesară unităţii de masă de lichid pentru a trece din starea
lichidă în starea de vapori - de aceeaşi temperatură cu lichidul şi sub presiune
constantă.
Q J cal
V  [V]SI = iar în sistemul tolerat [V]CGS =
m kg g
Pentru a transforma în vapori un gram de apă care fiebe sunt necesare

540 cal/g = 2,43 MJ/kg.
Apa are o valoare ridicată a căldurii latente de vaporizare (581 cal/g la
37oC) faţă de alte lichide, fapt care se explică tot prin energia necesară desfacerii
legăturilor de hidrogen.
V = 597 – 0,6t
V variază cu temperatura la care are loc evaporarea:

De exemplu, pentru apă avem valorile:
V = 585 cal/g (sau 585 kcal/kg) la temperatura de 20oC
V = 580 cal/g la temperatura de 37oC;
V = 574 cal/g la temperatura de 40oC.
Anomaliile proprietăţilor fizice ale apei contribuie la menţinerea constantă a
temperaturii corpului organismelor vii prin mecanismul termoreglării.
22
3.2 Proprietăţile electrice ale apei
Conductibilitatea electrică a apei măsoară capacitatea ei de a conduce

curentul electric:
1
  = rezistivitatea electrică

Apa pură are o conductibilitate electrică mică (de ordinul 10-6 -1m-1)
datorită faptului că disociază foarte puţin în ioni. Rezultă că apa nu permite
trecerea cu uşurinţă a curentului electric.
Conductibilitatea electrică a unei soluţii (a apei) depinde de:
- numărul de ioni existenţi în unitatea de volum
- mobilitatea ionilor.
Constanta dielectrică, sau permitivitatea este o mărime ce caracterizează
proprietăţile electrice ale unui mediu.
Constanta dielectrică relativă a apei (r) este foarte mare (78,5 la 25oC)
ceea ce explică marea capacitate a apei de a ioniza substanţele dizolvate în ea.
Acest fapt se datorează caracterului dipolar al moleculei de apă: ea înconjoară
sarcinile electrice aflate în interacţiune slăbind forţa electrică de interacţiune
dintre ele.

r     o r
o
1 qq
în vid: Fo   1 2 (legea lui Coulomb - se referă la forţa de interacţiune
4 o r 2
care se exercită între două sarcini electrice punctiforme q1 şi q2);
1 qq
în mediu oarecare: F  1 2.
4 r2
"r" - ne indică de câte ori forţa de interacţiune dintre două sarcini electrice este
mai mare în vid decât în mediul respectiv.
 = permitivitatea electrică absolută a mediului
o = permitivitatea electrică a vidului
r = permitivitatea electrică relativă
În sistemul de unităţi tolerat r (vid) = 1; r petrol = 2; r parafină = 2; r sulf = 4; r
apă = 81.(r a apei mult mai mare decât al celorlalte lichide, se datorează faptului
că molecula de apă are caracter de dipol electric, respectiv apa este un lichid ce
conţine molecule polare). Datorită acestui fapt apa este un mediu bun de
23
disociere electrolitică. Valoarea deosebit de mare a lui r ne indică uşurarea
procesului de disociaţie în prezenţa apei.
La apă, efectul dipolilor moleculari este mărit de interconexiunea dintre
molecule prin legăturile de hidrogen.
Valoarea mare a constantei dielectrice uşurează procesul de dizolvare în
general. Moleculele dipolare ale apei înconjoară într-un anumit fel moleculele
corpului dizolvat, alcătuind împreună un complex molecular. Această "peliculă" de
molecule de apă orientate în jurul ionilor, produce câmpuri electrice proprii, opuse
sensului câmpului electric existent între ionii substanţei dizolvate. Acest fenomen
slăbeşte de r ori forţa electrostatică dintre sarcinile ionilor dizolvaţi, care din acest
motiv rămân separaţi de moleculele de apă. Ionii formaţi prin disociere sunt
responsabili de conductibilitatea soluţiilor de electroliţi şi de o serie de alte
fenomene.
3.3 Proprietăţile optice ale apei
Apa este transparentă pentru radiaţiile vizibile (  400 - 760 nm) pe care
le absoarbe foarte puţin, numai când stratul de apă este foarte gros (zeci de
metri) sau este impurificată cu substanţe poluante. Acest fapt permite
dezvoltarea vieţii acvatice.
Odată cu creşterea grosimii stratului de apă, creşte absorbţia şi scade
transmisia.
Apa absoarbe total radiaţiile infraroşii (IR) (  > 760 nm), deci este opacă
pentru radiaţiile IR.
Apa absoarbe moderat radiaţiile ultraviolete (UV) (  < 400 nm) - deci este
parţial transparentă pentru radiaţiile ultraviolete.
Observaţie: - radiaţiile infraroşii produc încălzirea
- radiaţiile ultraviolete produc modificăride structură moleculară,
putând produce ionizări.
1. Ce este caldura specifica.

2. Proprietățile electrice ale apei.
3. Definiți pH-ul
4. Proprietăți optice.
24
ELEMENTE DE BIOFIZICĂ MOLECULARĂ. MEMBRANE

BIOLOGICE
Cuvinte cheie: apa libera, apa legată, apă structurată

Rezumat
Apa liberă este fracţiunea ce constituie spaţiul solvent pentru substanţele din
organism şi care participă la realizarea presiunii osmotice. Apa circulantă
vehiculează substanţele necesare celulei şi a deşeurilor rezultate din activitatea
celulei. Apa liberă - acea care circulă nestingherită în organism - este cea mai
vulnerabilă sub acţiunea temperaturilor scăzute. Prin îngheţare, apa liberă produce
grave leziuni morfofuncţionale.
4.1 Starea apei în sisteme biologice
Apa reprezintă “cadrul molecular” în care se desfăşoară viaţa, având în

vedere ponderea deosebit de mare în ansamblul componenţilor organismelor vii.
Din punct de vedere teoretic, elucidarea stării apei în organisme în general,
şi în special în interiorul celulelor, constituie o etapă majoră şi cea mai dificilă a
înţelegerii stării fizice a materiei vii.
Actualmente se face o clasificare în următoarele compartimente:
a. apa intracelulară care se referă la mediul în care au loc reacţiile
metabolice;
b. apa extracelulară care constituie mediul imediat înconjurător al fiecărei
celule;
Apa intracelulară reprezintă 54% din totalul apei din organism, iar apa
extracelulară 45 %, iar 1% reprezintă apa structurată.
Apa intracelulară prezintă anumite particularităţi:
- nu îngheaţă nici la temperatura de - 20°C;
- nu are proprietăţi de solvent faţă de cristaloizi;
- nu circulă prin membrană din interior spre exterior;
- rezistă anormal la deshidratare;
Acestor proprietăţi li se pot asocia termenii:
- apă necongelabilă;
- apă nesolvantă;
- apă intransferabilă (osmotic);
25
- apă fixată (sau în general apă legată);
După distribuţia tisulară, apa poate fi tisulară (din ţesuturi) şi cavitară (de
exemplu, umoarea apoasă şi sticloasă, lichidul cefalorahidian etc).
După provenienţă, apa poate fi:
- exogenă (introdusă în organism din exterior)
- endogenă (rezultată din procesele metabolice prin oxidare aerobă).
După starea ei chimică în organism, apa poate fi:
- legată (conţinută în diverse structuri moleculare)
- liberă (apa circulantă între şi în spaţiile hidrice)
Apa liberă este fracţiunea ce constituie spaţiul solvent pentru substanţele
din organism şi care participă la realizarea presiunii osmotice. Apa circulantă
vehiculează substanţele necesare celulei şi a deşeurilor rezultate din activitatea
celulei. Apa liberă - acea care circulă nestingherită în organism - este cea mai
vulnerabilă sub acţiunea temperaturilor scăzute. Prin îngheţare, apa liberă produce
grave leziuni morfofuncţionale.
La îndeplinirea fenomenelor fiziologice serveşte numai apa liberă, nu cea
legată.
Apa legată se fixează prin hidratare pe structurile coloidale (glucide, lipide

şi protide) ce prezintă grupări polare.
Aceste clasificări nu trebuie privite în mod mecanic, grupele clasificate
având o strânsă legătură între ele. Apa dintr-o anumită categorie poate să facă
parte şi din alte categorii (de exemplu, apa legată poate fi în acelaşi timp intra şi
extracelulară, exogenă sau endogenă).
4.2 Conţinutul de apă al organismelor şi al ţesuturilor
Cercetările experimentale prin diferite metode au permis evaluarea

volumului total al apei dintr-un organism, precum şi distribuţia diferenţiată între
diversele părţi componente ale acestuia.
Cantitatea de apă din organism depinde de specie, putând varia între 97%
în cazul organismelor de tipul hidrei şi meduzei şi 50% în cazul formelor
sporulate ale bacteriilor.
Având în vedere conţinutul apos ridicat, despre aceste organisme se
afirmă, în sens metaforic, că reprezintă “apă care trăieşte”.
Mamiferele inclusiv omul, se situează aproximativ la mijlocul acestui
interval, cu un conţinut de apă de cca 67% din masa totală a organismului.
Conţinutul de apă al oricărui organism prezintă o tendinţă constantă de scădere
pe parcursul evoluţiei ontogenetice (Tab. 4.1).
26
Embrion 2 3 4 5 6 Nou- Adult
în luna născut
Apă (% 97 94 92 85 74 67-74 58-67

din masa
totală)
Tab. 4.1 Conţinutul procentual de apă al organismului uman în diferite

stadii
Cu cât organismul îmbătrâneşte are loc o diminuare a proceselor

metabolice şi în consecinţă o scădere a conţinutului în apă al organismului.
Corelaţia directă între dinamica metabolică şi conţinutul de apă în diferite
organe şi ţesuturi este ilustrată în tabelul nr.4. 2.
Ţesutul Apă Ţesutul Apă

(% din masă) (% din masă)
Dentină 10 Pancreas 75
Schelet,
Ţesut adipos 30 Muşchi striat 76
Inimă, plămân,
Cartilaj 50 Splină 80
Ficat, Ţesut nervos
(subst. albă) 70 Rinichi 82
Ţesut nervos
(subst.cenuşie) 85 Plasmă sanguină 93
Tab. 4. 2 Conţinutul procentual de apă al principalelor ţesuturi
Cantitatea de apă dintr-un organ sau ţesut depinde de intensitatea

proceselor metabolice din structura respectivă. Cu cât aceste procese sunt mai
intense, cu atât cantitatea de apă este mai mare.
4.3 Rolul biologic al apei
Apa a preexistat vieţii pe pământ, ea constituind mediul în care s-au

produs primele sinteze de substanţă organică, deci în apă au apărut primele
organisme vii.
Practic, tot ceea ce reprezintă un organism viu conţine apă, iar în absenţa
ei procesele vitale nu se pot desfăşura (apa este “matricea vieţii”).
Principalele roluri îndeplinite de apă în lumea vie sunt următoarele:
1. Apa este constituent de bază al organismelor vii, participând cu 50 
97% la masa acestora. Se cunosc mai multe metode de determinare a conţinutului
27
de apă legată (dilatometrice, crioscopice, calorimetrice). Conţinutul de apă din
organism depinde de:
a) Cantitatea de apă din mediu (mai mare la meduze decât la animale din
deşert dar sunt şi excepţii).
b) Poziţia filogenetică (planta este mai dependentă de apă decât organismul
animal).
c) Poziţia ontogenetică (embrionul conţine mai multă apă decât adultul,
gradul de hidratare scade cu vârsta; 760 ml/kg la copiii de câteva zile şi 460 ml/kg
la femei de 60  80 ani).
d) Natura organismului şi ţesutului (rinichiul de om conţine 82%, dintele
10%). Organele mai puţin active din punct de vedere biologic (pielea, coaja
copacilor) sunt mai uscate.
2. Apa este lichid vehiculant între organism şi mediu. Astfel, substanţele
asimilate sunt transportate la celule, de asemenea cu ajutorul apei sunt eliminaţi
produşii de catabolism. Tranzitul de apă permite să deosebim apa de constituţia de
apă circulantă (la om 9%). Circuitul este închis la animalele superioare şi deschis la
plante (plantele pierd 0,5  10 g H2O /cm2 de frunză pe zi). În organismul
animalelor superioare există şi circuite locale sau regionale care economisesc apa
(secreţiile digestive).
3. Apa este aliment pentru plantele autotrofe (sinteze de glucide din CO2 şi
H2O).
4. Mediul vehiculant pentru organisme şi celule (înot, flotaţie, elemente
figurate).
5. Mediul de desfăşurare al reacţiilor biochimice (intervine în reacţiile de
hidroliză şi oxidoreducere).
6. Apa este o substanţă de protecţie (mecanică, chimică etc) fapt rezultat
din proprietăţile ei fizice şi chimice; căldura specifică ridicată contribuie la
tamponarea variaţiilor calorice. Întinderile mari de apă au un regim termic forte
diferit de acela al solului deoarece, spre deosebire de aceasta, apa are o căldură
specifică mult mai mare, un înalt grad de transparenţă şi o mare mobilitate.
Temperatura solului depinde şi de conţinutul de apă, astfel, un sol uscat are
capacitatea calorică în jur de 0,2 J/K, iar un sol bine aprovizionat cu apă are o
capacitate calorică de 0,8  0,9 J/K.
În organisme apa evită supraâncălzirea din cauza reacţiilor interne de
oxidare care furnizează energia metabolică.
4.4 pH-ul soluţiilor. Noţiuni generale despre pH
Disociaţia electrolitică este un fenomen prin care unele substanţe în soluţie

se desfac în ioni pozitivi şi negativi.
Prin disocierea unui acid apar ioni de hidrogen şi ioni de radical acid:
AH  A- + H +
iar prin disocierea unei baze se obţin ioni de oxidril şi ioni de radical bazic:
28
BOH  B+ + OH -
Apa se comportă de asemenea ca un electrolit, disociindu-se în ioni de

hidrogen şi ioni de oxidril:
H 2 O  H + + OH -
În realitate ionul de hidrogen obţinut în urma disocierii se hidratează şi relaţia

de echilibru se va scrie:
2HOH  H 3 O+ + HO -
în care termenul H3O+ poartă denumirea de hidroniu.

Săgeata în dublu sens arată că moleculele de apă se ionizează şi se refac
în permanenţă din ioni. Dacă temperatura este constantă, viteza de ionizare şi de
refacere a moleculelor rămâne constantă, realizându-se o concentraţie staţionară
de H+ egală cu concentraţia de OH-.
Procesul disociaţiei electrolitice se supune legii acţiunii maselor adică:
raportul dintre produsul concentraţiei ionilor şi concentraţia moleculelor nedisociate
este constant.
  C
CH OH
K
CH O
2
unde C H O - concentraţia molară; iar K = 1,8.10-16 şi este constanta de ionizare

2
a apei.
Concentraţiile ionilor sunt extrem de mici în raport cu concentraţia
moleculelor nedisociate.
Concentraţia moleculelor neionizate poate fi considerată constantă.
Deoarece concentraţia molară a apei nedisociată, este de 55,56 molecule-
gram în volum de 1 litru, rezultă că:
C C  k  C H 2O  k H 2O  1,8  1016  55,56  1014

H OH 
în care: k  CH O  k H O şi se numeşte produsul ionic al apei şi are valoarea

2 2
-14
10 la 25°C şi variază sensibil cu temperatura: scade dacă apa este răcită şi
invers.
Dacă în apă se dizolvă un acid tare, conform relaţiei (55) concentraţia
molară a ionilor de H+ creşte, dar scade concentraţia ionilor hidroxil OH- pentru că
produsul ionic al apei rămâne constant pentru aceeaşi temperatură.
Dacă în apă se dizolvă o bază tare (vezi relaţia ….52) creşte concentraţia în
OH-, deci scade H+, care se va exprima în mol/litru (M/l). La temperatură constantă
29
concentraţiile în H+ şi OH- vor oscila, după cum se dizolvă în apă un acid sau o
bază, astfel:
CH+ : 100, 10-1, 10-2,....,10-7,...,10-11, 10-12, 10-13, 10-14

COH- : 10-14, 10-13, 10-12,...,10-7,...,10-3, 10-2, 10-1, 100
  
aciditate neutralitate alcalinitate
Pentru simplificarea calculelor s-a convenit să se exprime aceste

concentraţii prin pH care reprezintă logaritmul cu semn schimbat al concentraţiei
ionilor de hidrogen (pH = - log H+) sau în general, după SÖRENSEN:
pX = - log X = log 1/X.
Logaritmând relaţia (….) schimbând semnul putem scrie:
- log C H + = pH; - log C OH - = pOH; log k H 2 O  pk H 2O
log C H   log C OH   log k H O sau (  log CH )  (  log COH )  log k H2 O

2
Conform relaţiei (…) avem:

pH + pOH = pk
în care: pk este produsul ionic al apei.

În urma introducerii noţiunii de pH, şirurile concentraţiilor se pot scrie:
pH: 0, 1, 2,...., 7,...., 11, 12, 13, 14,

pOH: 14, 13 12,...., 7,..... , 3 , 2, 1, 0
_______________________________________________________________
  
aciditate neutralitate alcalinitate
De exemplu: pH = -log H+ = - log 10-7 = - (-7)log 10 = 7; dar întotdeauna
pH + pOH = pk = 14
(la 25°C) este suficient să se indice pH-ul pentru a şti dacă o soluţie este acidă sau
alcalină. Dacă pH < 7 soluţia este acidă; pH > 7 soluţia este alcalină şi pH = 7
= neutralitate. Acizii tari în soluţii diluate sunt complet disociaţi şi concentraţia de
hidrogen ion = concentraţia analitică, deci CH+ = C.
30
4.5 pH-ul în practica medicală
În lumea vie există organisme care pot trăi la valori extreme ale pH-ului.
Astfel, bacteria Thiobacilus thiooxidans suportă un pH apropiat de zero, pe când
Plectonema nostacarum rezistă la un pH = 13. În general însă, organismele sunt
adaptate să trăiască la pH-uri mai apropiate de punctul neutru. Chiar dacă pH-ul
mediului extern este mult diferit de 7, pH-ul mediului intern variază destul de puţin
în jurul valorii de neutralitate.
Diferitele lichide biologice ale organismului uman au pH-uri diferite. De
exemplu:
- sângele are un pH constant de 7,41 (cu variaţii între 7,30  7,44) un pH <
7 sau pH > 7,8 duce la moarte;
- sucul gastric are un pH = 1,7;
- sucul intestinal: pH = 8,3;

- lichidul intestinal: pH = 7,25  7,42;
- saliva pH = 6,2; 7,4.
Enzimele (biocatalizatoare) care joacă un rol important în majoritatea
reacţiilor biochimice care au loc în organism, sunt active la un anumit pH
caracteristic. Modificările de pH ce pot apare în diverse maladii duc la perturbarea
funcţiilor normale ale enzimelor respective şi implicit a proceselor metabolice la
care participă.
De exemplu, pH-ul sângelui scade în: diarei profunde, colite ulceroase, acidoză
diabetică, insuficienţă renală etc şi creşte în: stenoza pilorică prin pierderea de suc
gastric, prin vărsături repetate, în diverse afecţiuni nervoase, la altitudini mari etc).
1. Exemple de pH.
2. Clasificați apa.
3. Ce este hidroniu?
4. Rolul biologic al apei.
5. Care este diferenţa între apa liberă şi apa legată?
31
ELEMENTE DE BIOFIZICĂ MOLECULARĂ. MEMBRANE

BIOLOGICE
Cuvinte cheie: tensiunea superficială, liofob, hidrofob,membrană elastică,

difuzia, permiabilitatea
Rezumat
Suprafaţa de contact dintre două faze ale substanţei reprezintă o zonă de
separaţie, cu structura proprie şi cu proprietăţi specifice. La nivelul acestei
suprafeţe se manifestă o serie de fenomene moleculare, numite fenomene
superficiale (de suprafaţă) care permit explicarea comportării lichidelor aflate în
contact cu alte corpuri (solide, lichide sau gaze). Din categoria acestor fenomene
fac parte: tensiunea superficială, fenomenele de contact şi fenomenul de
capilaritate.
5.1 Fenomene moleculare de suprafaţă. Fenomenul de tensiune

superficială
În natură lichidele se află adeseori în contact prin suprafeţele lor libere cu

un gaz în care se găsesc vaporii lor proprii. Suprafeţele de separare între un
lichid şi un gaz sau între două lichide nemiscibile se comportă ca şi cum ar fi o
membrană elastică întinsă. Ea se deformează sub acţiunea forţei exterioare şi
revine la forma iniţială când această forţă încetează de a acţiona. Această
însuşire elastică se datorează forţelor tangenţiale (F) la suprafaţa lichidului.
Datorită acestor forţe suprafaţa liberă a lichidelor tinde să devină minimă
(picătura de apă are formă sferică).
Spaţiul în care acţionează forţele de coeziune pentru o moleculă dată, se
numeşte sferă de acţiune moleculară iar raza acestei sfere se numeşte rază
de acţiune moleculară. În interiorul sferei de interacţiune moleculară se găsesc
între 105 şi 106 molecule – distribuite statistic uniform în jurul moleculei
considerate.
Moleculele de lichid din stratul superficial se comportă diferit faţă de
moleculele din interiorul lichidului, deoarece sfera lor de interacţiune moleculară
se află o parte în lichid o parte în gazul de deasupra , spre deosebire de
moleculele din interior a căror sferă de interacţiune moleculară se află exclusiv în
lichid.
Tendinţa lichidelor de a-şi reduce suprafaţă liberă (de a ocupa o arie
minimă) din punct de vedere macroscopic este atribuită acţiunii unor forţe
tangenţiale de-a lungul suprafeţei însăşi şi paralel cu ea. Aceste forţe ce
32
acţionează pe toată lungimea conturului, în sensul micşorării ariei poartă
denumirea de forţe de tensiune superficială.
F  l
 = coeficientul de tensiune superficială

l = lungimea periferică a startului superficial
Aceste forţe sunt cu atât mai mari cu cât lungimea pe care se exercită
este mai mare.
Tensiunea superficială a lichidelor
Tensiunea superficială a unui lichid sau constanta de tensiune superficială

este rezultanta forţelor tangenţiale de coeziune care acţionează în suprafaţa
lichidului perpendicular pe unitatea de lungime:
F
i
 se măsoară în N/m sau J/m2.
Coeficientul de tensiune superficială  depinde de natura lichidului iar
pentru un lichid dat, descreşte cu temperatura. Dintre toate lichidele cu excepţia
mercurului, apa are tensiunea superficială cea mai mare (72.10-3 J/m2).
Tensiunea superficială este mai mică la suprafaţa de separaţie a două
lichide nemiscibile (apă-ulei) din cauza forţelor de interacţiune ce iau naştere între
moleculele de lichid aflate la contactul celor două lichide. Când lichidele care vin în
contact au aceeaşi tensiune superficială în raport cu aerul (apă-alcool) atunci ele
se amestecă.
O picătură sferică are suprafaţa minimă la un volum dat având şi tensiunea
superficială minimă. Valoarea tensiunii superficiale este influenţată de diferiţi factori
ca: temperatură, concentraţie de săruri şi diverse substanţe. Alcoolii, acizii organici,
diverşi detergenţi au proprietatea de a micşora tensiunea superficială şi sunt
denumite tensioactive. Tensiunea superficială condiţionează unele fenomene din
natură. Forma celulelor libere, în general, este sferică. Desigur celula poate avea şi
altă formă, dar menţinerea unei asemenea forme se face cu consum de energie.
Unele insecte (Hydrometra, Halobates etc) folosesc pentru locomoţie proprietăţile
elastice ale membranei superficiale a apei. Gasteropodul Aeolis pluteşte pe un strat
de mucus pe care îl secretă, a cărui densitate este mai mică decât a apei dar a
cărui tensiune superficială este mai mare.
Lichidele din organism au o tensiune superficială mai mică decât a apei:
- serul sanguin uman are în medie  = 6710-3 J/m2. Această cifră variază
în anumite stări patologice. Anestezicele sunt tensioactive. Tensiunea superficială a
serului scade cu timpul.
- urina normală are tensiune superficială de 7010-3 J/m2.
Prezenţa sărurilor biliare coboară semnificativ valoarea amintită (de la
7010 J/m2 la 5010-3J/m2). Evidenţierea sărurilor acizilor biliari se face prin "proba
-3
Hay".
33
5.2 Fenomene de contact între lichide şi solide Formarea meniscurilor
La contactul unui lichid cu un corp solid trebuie să se ţină cont atât de

forţele de coeziune dintre moleculele lichidului cât şi de forţele de adeziune dintre
moleculele lichidului şi ale solidului. În cazul in care solidul nu este udat de
lichid, atunci solidul este liofob.
În cazul în care lichidul este apa, solidul este hidrofob (de exemplu, sticla
nu este udată de mercur).
Prin unghi de racord (sau de margine) se înţelege unghiul format în
interiorul lichidului cuprins între suprafaţa solidului şi tangenta la menisc în
punctul lor de intersecţie.
În situatia in care solidul este udat de lichid el este considerat este liofil.
Dacă lichidul este apa, solidul este hidrofil (de exemplu, sticla este hidrofilă faţă
de apă).
Un solid poate fi liofil faţă de apă şi liofob faţă de alt lichid. De exemplu,
sticla este hidrofilă şi în acelaşi timp mercurofobă.
Respectiv acelaşi lichid poate uda un corp solid şi să nu ude un altul. De
exemplu, apa udă complet o suprafaţă de sticlă şi nu udă parafina; mercurul nu
udă sticla, dar udă o suprafaţă curată de fier.
Fenomenele de contact dintre solid şi lichid permit explicarea suprafeţei
libere a lichidului în vase. Dacă lichidul se află în vase cu secţiune mare,
suprafaţa liberă a lichidului este plană şi orizontală iar în apropierea pereţilor
devine concavă sau convexă în funcţie de natura lichidului.
În cazul tuburilor capilare (tuburi cu diametrul mai mic decât 1 mm)
întreaga suprafaţa este curbă (aproape sferică) şi anume, este concavă la
lichidele care udă pereţii vasului şi convexă la cele care nu-l udă.
5.3 Presiunea suplimentară. Formula lui Laplace
S-a arătat că pelicula superficială a unui lichid se aseamănă cu o

membrană elastică întinsă.
Moleculele stratului superficial exercită asupra moleculelor straturilor mai
profunde o presiune cunoscută sub numele de presiune moleculară (pm).
Această presiune este foarte mare, de ordinul 103 - 104 atm (pm  11000 atm în
cazul apei), ceea ce explică de ce lichidele sunt practic incompresibile.
În cazul suprafeţelor curbe (meniscurile concave sau convexe) ale
lichidelor, s-au constatat modificări ale presiunii exercitate asupra lichidului de
către stratul superficial.
O membrană convexă tinzând să devină plană, apasă straturile de lichid
situate mai jos, iar cea concavă, le destinde. Deci fiecare peliculă superficială
curbă exercită asupra lichidului o presiune suplimentară diferită de aceea pe
care o suferă lichidul cu membrana superficială plană.
2
p
R
34
Această formulă dă valoarea presiunii suplimentare exercitată asupra
lichidului, datorită suprafeţei sferice a cestuia. Relaţia de mai sus reprezintă
relaţia matematică a legii lui Laplace.
5.4 Membrane biologice, categorii de membrane celulare
Este necesară precizarea noţiunii de membrană celulară deoarece în

literatura de specialitate acest termen este foarte des întâlnit şi de multe ori
semnificaţia sa diferă în concepţia unuia sau altuia dintre autori. Într-adevăr
investigarea celulei cu metode diferite evidenţiază la periferia celulei structuri
diferite.
În celulele plantelor, membranele celulare sunt formaţiuni bine dezvoltate,
uşor vizibile la microscopul clasic, revenindu-le şi un rol de susţinere mecanică. O
asemenea membrană nu este vizibilă la celulele animalelor. Concepţiile actuale
admit că la suprafaţa de separaţie între celulă şi mediul înconjurător nu există o
membrană izolantă independentă de citoplasmă. Numim membrană celulară
pătura limitantă, care determină proprietăţile osmotice şi de transport activ ale
celulei, făcând parte din însăşi citoplasmă, dar are o orientare moleculară şi
proprietăţi fizico-chimice diferite, din cauza poziţiei ei la limita între două faze. Acest
strat limită are o grosime de aproximativ 50 Å (cam cât două molecule de esteri ai
acizilor graşi uzuali) şi la interfaţa celulă -mediu înconjurător, tensiunea superficială
are valori extrem de scăzute: 810-5  210-3 N/m (faţă de 710-2 N/m la interfaţa
aer-apă).
Compoziţia chimică - proteine, trigliceride ale acizilor graşi uzuali, fosfolipide
(lecitina), polizaharide. Membrane există nu numai la interfaţa celulă-mediu ci, cum
am văzut şi în interiorul celulelor sau la suprafaţa mito-condriilor. Nu par să existe
deosebiri fundamentale ca structură şi compoziţie chimică între membrana celulară
şi membranele din interiorul celulei, (vezi tab. 5).
5.5 Compoziţia chimică a membranelor celulare

Membranele celulare sunt alcătuite din lipide, din material nelipidic,
(în cea mai mare parte proteine dar şi din glucide într-un procent redus, fie ca atare,
fie încorporate în glicoproteine) şi apă.
Raportul dintre lipide şi proteine în materialul membranar uscat depinde mult
de tipul de celulă investigată.
Proprietatea Valoarea mărimii
Grosimea (Å)  100

Microscopie electronică 40 130
Difracţia de raze X (mielina) 40  85
Rezistenţa (ohmi/cm) 10 10
2 5
2
Capacitatea (mF/cm ) 0,5  1,3
Diferenţă potenţial de repaus (mV) 10  88
Indicele de refracţie 1,55
Tensiunea interfacială (N/m)
3.10  3.10
-5 -3
-6
Permeabilitatea la apă (10 m/s)
25  28
35
Tab. 5.1 Caracteristicile fizice ale membranelor naturale
Analiza chimică a lipidelor ce intră în compoziţia membranei indică fosfo-

lipidele ca principal constituent, mai ales în ţesutul nervos. În afara fosfolipidelor
membrana mai conţine şi cerebrozide şi colesterol.
Datele cu privire la natura chimică a proteinelor membranare sunt mai
reduse. Se admit trei categorii de proteine:
- proteine structurale caracterizate printr-o mare afinitate pentru lipide şi
solubilitate redusă în apă;
- proteine cu proprietăţi enzimatice ce intervin în lanţul de transport
electronic şi în metabolismul intermediar;
- proteine de transport implicate în fenomene de transport activ.
5.6 Permeabilitatea membranei celulare. Transportul pasiv
Existenţa celulei vii ca sistem termodinamic deschis impune prezenţa unui

schimb permanent de substanţe între mediul extern şi cel intern.
Pătrunderea substanţelor în interiorul celulei este asigurată prin procesul de
fagocitoză, pinocitoză, difuziune - transport activ.
Fagocitoza are loc ca urmare a înglobării porţiunilor solide de dimensiuni
relativ mari (prin distrugerea locală a integrităţii membranei) prin emiterea de
prelungiri protoplasmatice care înconjoară particula şi se reunesc în spatele ei.
Pinocitoza constă în înglobarea de picături microscopice de lichid
extracelular conţinând în suspensie particule coloidale şi macromoleculare. Aceste
particule aderă pe suprafaţa celulei care invadează locul formând în final o veziculă
la periferia celulei. În alte cazuri se formează în dreptul particulei coloidale un canal
adânc prin care picătura de lichid ce conţine particula pătrunde în citoplasmă
separându-se astfel un şirag de vezicule.
Difuziunea şi transportul activ, (adică prcese bazate pe permeabilitatea
membranei) au loc prin păstrarea integrităţii membranei.
Procesul fizic primordial care stă la baza schimbului de substanţe între
celulă şi mediu este difuziunea (difuzia). Viteza cu care moleculele pot traversa
membrana se poate calcula cu ajutorul legii lui Fick (vezi mai sus):
dm D
  S (c1  c2 )   P  S (c1  c2 )
dt x
Dacă luăm în considerare compoziţia chimică (predominant lipidică) a
membranelor chimice, este de aşteptat ca substanţele liposolubile să aibă
coeficienţi (P) mari de permeabilitate. Interesant este însă faptul că unele substanţe
care nu se dizolvă în lipide (apă, ioni, aminoacizi, glucoză etc) pătrund relativ uşor
prin membrană, vezi transportul facilitat.
Schimburile de substanţă se petrec în două sensuri, pe de o parte
pătrunderea unor substanţe în interiorul celulei, pe de altă parte ieşirea altora din
celulă în mediul înconjurător.
36
Prin membrane biologice întâlnim mecanisme de transport al gazelor (prin
difuziune), transportul apei (datorită osmozei), transportul neelectroliţilor (uree,
hidraţi de carbon), transportul electroliţilor.
Aceste schimbări presupun existenţa unor mecanisme de transport prin
membrană, mecanisme care asigură atât distribuţia normală a substanţelor în
mediu intra şi extracelular cât şi modificarea acestei distribuţii în procese fiziologice
ce se desfăşoară în timpul vieţii.
Forţele care asigură trecerea substanţelor prin membrana periplasmatică se
numesc forţe termodinamice.
Difuziunea substanţei, de exemplu pentru molecule neutre, este un fenomen
de transport pasiv care se realizează în urma diferenţei de concentraţie a
substanţei între compartimentul extracelular şi cel intracelular sau cu alte cuvinte,
difuziunea este determinată de gradientul de concentraţie. Simbolul utilizat: grad c
= dc/dx.
Existenţa acestui gradient de concentraţie conferă moleculei energia
necesară pentru a se deplasa către acel compartiment în care concentraţia este
mai mică.
Cazul în care particulele transportate sunt încărcate electric (datorită
diferenţei de sarcini electrice la interfaţa celulei) pe lângă gradientul de concentraţie
apare şi un gradient de potenţial electric care imprimă ionilor o energie
suplimentară datorită forţelor de atracţie sau de respingere electrostatică. Aceste
două energii de care dispun ionii se însumează şi influenţează sensul şi mărimea
transportului (transport pasiv).
Energia imprimată de gradientul de concentraţie este:
c1
E c = RT log
c2
Expresia energiei imprimate de gradientul de potenţial (determinat de sarcinile
electrice) este:
Ee  nFEm
în care: n = valenţa ionului; F = numărul lui Faraday; Em = diferenţa de potenţial

între compartimentul intra şi extracelular. Suma acestor energii este:
c
Ec  Ee  RT log 1 nFEm
c2
şi poartă numele de potenţial electrochimic al substanţei.

Transportul net de substanţă încetează în momentul în care potenţialul
electrochimic devine minim.
În concluzie, transportul pasiv de substanţă solvită prin membrană depinde
de următorii factori:
a. coeficientul de permeabilitate al membranei pentru o substanţă dată (P);
b. gradientul de concentraţie al substanţei;
37
c. pentru ionii transportaţi pasiv depinde şi de gradientul de potenţial electric
existent în membrană ca şi de sarcina electrică a ionului.
5.7 Transportul facilitat
S-a arătat că unele substanţe care nu se dizolvă în lipide pătrund relativ uşor
prin membrană. În acest caz, se consideră că există o structură specifică a
membranei, anumiţi pori sau chiar transportori, care facilitează pătrunderea acestor
substanţe. Mecanismul nu este acelaşi pentru toate categoriile de substanţă.
Fenomenul de difuziune facilitată sau transportul facilitat se referă la un grup
de fenomene de transfer ce nu pot fi explicate prin raţiunea de solubilitate sau
penetraţie prin pori.
Un însemnat număr de lucrări experimentale au arătat că unele membrane,
prin natura lor chimică, ar trebui să fie foarte puţin permeabile pentru unii
componenţi şi totuşi fluxurile măsurate demonstrează o viteză de transport ridicată.
Acest fenomen a primit numele de transport facilitat.
1.Ce este tensiunea superficială?

2.Care sunt unităţile de măsură a tensiunii superficiale?
3.Ce este un lichid liofob?
4.Legea Laplace.
5. Ce este membrana celulară?
6. La ce se referă transportul facilitat?
38
ATMOSFERA TERESTRĂ
Cuvinte cheie: atmosfera, aerosoli, azot, ecuaţia de stare, transformari
Rezumat
Atmosfera, învelişul gazos care înconjoară globul terestru, are o origine
complexă cu evoluţie îndelungată şi modificări în compoziţia acesteia.
Există mai multe ipoteze privind modul de formare a atmosferei. După unii
autori, atmosfera reprezintă un rest al materiei iniţiale ce alcătuia nebuloasa care,
prin concentrare a dat naştere planetelor. În urma răcirii lor treptate, au emanat
gaze ce alcătuiesc atmosfera lor. Alţi autori susţin că, atmosfera s-a format din
gazele emanate din interiorul Pământului, în urma răcirii şi a erupţiilor vulcanice.
Unii cercetători au afirmat că atmosfera este rezultatul concentrării materiei
gazoase cosmice în câmpul gravitaţional şi electromagnetic al Pământului.
6.1Originea atmosferei
Atmosfera, învelişul gazos care înconjoară globul terestru, are o origine

complexă cu evoluţie îndelungată şi modificări în compoziţia acesteia.
Există mai multe ipoteze privind modul de formare a atmosferei. După unii
autori, atmosfera reprezintă un rest al materiei iniţiale ce alcătuia nebuloasa care,
prin concentrare a dat naştere planetelor. În urma răcirii lor treptate, au emanat
gaze ce alcătuiesc atmosfera lor. Alţi autori susţin că, atmosfera s-a format din
gazele emanate din interiorul Pământului, în urma răcirii şi a erupţiilor vulcanice.
Unii cercetători au afirmat că atmosfera este rezultatul concentrării materiei
gazoase cosmice în câmpul gravitaţional şi electromagnetic al Pământului.
Individualizarea Pământului ca planetă, în urmă cu cca. 4 miliarde de ani, a
însemnat începutul formării atmosferei terestre. S-au produs revărsări, consolidări
de lave, însoţite de degajări de gaze ( hidrogen, metan, amoniac, dioxid de carbon,
vapori de apă ), care treptat au fost reţinute de gravitaţie. Aceste gaze, împreună
cu radiaţia ultravioletă, la care s-a adăugat efectul descărcărilor electrice au dat
naştere aminoacizilor, amesec în care s-au dezvoltat primele organisme.
În urmă cu aproximativ 2,6 miliarde de ani, apar algele albastre – verzui, care
conform teoriei evoluţioniste reprezintă originea organismelor. Aceste alge au
captat energia solară, eliberând oxigen prin procesul de fotosinteză, aceasta
reprezentând începutul oxigenării atmosferei.
În carbonifer, în condiţiile unui climat cald şi umed, concomitent cu erupţiile
vulcanice se generează o atmosferă asemănătoare celei existente în prezent,
extrem de favorabilă dezvoltării vieţii şi vegetaţiei. Această evoluţie a fost
determinată de creşterea cantităţii de oxigen, în detrimentul dioxidului de carbon,
39
apariţia unei puternice evapotranspiraţii, a creşterii cantităţii de vapori de apă în
atmosferă, precum şi a apariţiei primelor soluri mai consistente şi rezistente.
În lunga sa evoluţie, atmosfera şi-a schimbat compoziţia chimică, a suferit o
serie de schimbări ale proprietăţilor fizice, în primul rând, modificări de temperatură
( era mecanică – caldă ).
6.2 Caracteristici ale atmosferei
6.2.1 Masa atmosferei
Atmosfera este alcătuită din pături de aer concentrice, mai dense către
suprafaţa Pământului şi mai rarefiate către spaţiul cosmic. Masa totală a
atmosferei este egală cu 5,157 x 1015 tone, reprezentând a milioana parte din
masa totală a planetei ( 5,98 x 1021 tone ). Ţinând seama de scăderea treptată
pe verticală a densităţii aerului şi a presiunii atmosferice, 50% din masa totală a
atmosferei este concentrată până la 5,3 km, 90% până la 18,5 km şi 99% până la
36 km.
6.2.2 Grosimea şi forma atmosferei
Sub influenţa mişcării de rotaţie, atmosfera se deformează elipsoidal, fiind

mai groasă la ecuator şi mai subţire la poli. În acelaşi timp, atmosfera mai suferă
şi atracţia exercitată de Soare, de către Lună, şi în mică măsură de planete, care
determină în masa ei mişcări mareice ( fluxul şi refluxul ). Grosimea atmosferei
oscilează în decursul timpului de 24 de ore. Ziua, absorbţia parţială a radiaţiei
solare de către atomii şi moleculele de gaz provoacă dilatarea straturilor
superioare, în schimb, noaptea, acestea se contractă.
Forma atmosferei pentru straturile inferioare este similară cu cea a
Pământului, elipsoidală, mai bombată la poli şi mai aplatizată la ecuator, şi de “
pară ” pentru straturile superioare ( turtirea este generată de vântul solar în partea
expusă spre Soare şi alungită spre partea opusă ).
6.2.3 Compoziţia atmosferei
Aerul atmosferic este un amestec fizic de diferite gaze, apă ( în toate stările de
agregare ), aerosoli, reţinute de către Pământ prin intermediul forţei de atracţie
gravitaţională.
a). Gaze principale. Grupul gazelor principale cuprinde următoarele
componente ( tabelul 5.1 ):
Nr. Gaz Simbol % de volum

crt.
1 Azot N2 78,08
2 Oxigen O2 20,95
3 Argon Ar 0,93
4 Dioxid de CO2 0,03
40
carbon
5 Neon Ne 1,8*10-3
6 Heliu He 5,2*10-4
7 Kripton Kr 1,0*10-4
8 Hidrogen H2 5,0*10-5
9 Xenon Xe 8,0*10-6
10 Ozon O3 1,0*10-6
11 Radon Rd 6,0*10-18
12 Iod I2 0,3*10-8
13 Metan CH4 2,2*10-5
14 Oxid de azot N2O 5,0*10-5
15 Apă H2O2 4,0*10-6
oxigenată
16 Bioxid de sulf SO2 0,1*10-4
17 Bioxid de NO2 0,2*10-6
azot
18 Oxid de CO Urme
carbon
19 Clorură de NaCl 10-8
natriu
20 Amoniac NH3 10-5
Tab.6.1 Compoziţia aerului atmosferic
Azotul şi oxigenul sunt gazele principale predominante ce deţin 99,030 % ca

volum, celelalte reprezintă doar 0,97 % din volumul total. Proporţia lor este
constantă în atmosfera inferioară.
b). Gaze secundare
Aceste gaze, deşi stabile chimic, sunt prezente în aer în proporţii mai reduse
şi inconstante. Cele mai importante sunt: dioxidul de carbon ( CO2 ), oxidul de
carbon ( CO ), metanul ( CH4 ) şi ozonul ( O3 ). Proporţia dioxidului de carbon în aer
este de 0,02 – 0,03 % ca volum, în prezent manifestând o creştere lentă.
Concentraţii mari se înregistrează în vecinătatea centrelor populate şi industriale,
precum şi în regiunile cu intensă activitate vulcanică. Este un produs de ardere, dar
care provine şi din procesele biochimice ( respiraţie, descompuneri organice etc. ).
Ozonul constituie starea alotropică triatomică a oxigenului. Este un gaz
instabil sub acţiunea temperaturilor mai ridicate, motiv pentru care este mai frecvent
în aerul latitudinilor superioare şi al munţilor înalţi.
Oxidul de carbon şi metanul sunt prezente în cantităţi foarte reduse şi provin
din arderi şi respectiv, din descompunerea materiei organice
c). Apa.
41
Ea este prezentă în atmosferă în toate cele trei stări de agregare. În stare
gazoasă este prezentă prin vaporii de apă, a căror proporţie este variabilă în timp şi
spaţiu. Sub formă lichidă se găseşte în picăturile fine din nori, în precipitaţii, şi în
stare solidă sub formă de cristale de gheaţă în norii superiori şi în precipitaţii.
d). Aerosoli
Aerul, pe lângă gazele constitutive permanente, mai conţine şi particule

solide şi lichide de dimensiuni foarte mici, de compoziţii şi origini diferite, în proporţii
foarte variabile. Aflate în stare de suspensie şi dispersie în aer, ele alcătuiesc
aerosolii.
După origine se împart în:
- aerosoli naturali şi
- aerosoli antropogeni.
Aerosolii naturali pot fi de diferite origini: cosmică (praful cosmic), terestră (
particule fine de săruri marine, particule de praf, nisip, fum şi cenuşă vulcanică ),
organică ( polen, spori de plante, bacterii ).
Aerosolii antropogeni rezultă din arderea combustibililor, activitatea
industrială, transporturi. Cei mai comuni sunt: particulele de fum, cenuşă, ciment,
diverşi oxizi, praf.
Prezenţa vremelnică sau permanentă a unor astfel de substanţe străine în
compoziţia normală a aerului determină poluarea atmosferei. Sub raport ecologic,
aceste impurităţi sau poluanţi, şi într-o mică măsură aerosolii naturali prezintă
diferite grade de nocivitate, de unde şi denumirea de noxe. Conform calculelor,
cantitatea globală a poluanţilor atmosferici se ridică la 5,8 x 108 tone anual.
Particulele de aerosoli reduc transparenţa aerului, slăbesc radiaţia solară şi
constituie un pericol pentru om şi vieţuitoare. Efectul dăunător creşte şi prin modul
de asociere între particulele de geneză naturală şi antropică ( ceaţa, pâcla, fumul,
funinginea ), fenomenul complex de “ smog ” fiind tipic în acest sens ( asocierea
ceţii cu fumul şi funinginea ).
Poluarea atmosferică produce pagube materiale, periclitează sănătatea
omului şi degradează mediul ambiant. Intensificarea, extinderea şi diminuarea
poluării depinde în mare măsură şi de factorii meteorologici. Stabilitatea aerului şi
inversiunile termice din anticicloni favorizează acumularea progresivă a poluantelor.
Advecţia şi convecţia transportă poluanţii pe spaţii mari în atmosferă. Vântul
puternic stârneşte în stepe, furtuni de praf, cauzând pagube mari agriculturii.
6.3 Legile fundamentale ale gazelor
Aerul atmosferic, fiind un amestec de gaze diferite se supune legilor fizice ale
acestora. Deoarece majoritatea gazelor componente ale aerului au temperatura
critică de lichefiere extrem de scăzută ( cu excepţia vaporilor de apă ), aerul uscat
se supune legilor gazului ideal. Însuşirile aerului umed diferă de cele ale aerului
uscat, prezentând abateri de la legile gazului ideal, comportându-se ca un gaz real.
42
Aerul, ca orice gaz, este caracterizat prin parametrii de stare: volum, temperatură,
presiune. Relaţiile dintre aceşti parametrii sunt stabilite de legile gazului ideal, şi
anume: legea Boyle – Mariotte, legea Gay – Lussac, legea lui Charles şi ecuaţia lui
Clapeyron – Mendeleev ( ecuaţia de stare a gazelor ideale ).Sub influenţa
schimbărilor de presiune şi temperatură, aerul îşi modifică volumul şi, ca urmare,
masa unităţii de volum ( densitatea ).
6.3.1 Legea Boyle – Mariotte ( legea transformării izoterme )
Legea Boyle – Mariotte stabileşte relaţia dintre presiunea unui gaz aflat la
o temperatură constantă, care variază invers proporţional cu volumul gazului.
Produsul dintre presiunea p şi volumul V are o valoare constantă:
p ·V = constant (1)
Deoarece presiunea schimbă numai volumul gazului, nu şi numărul

moleculelor, înseamnă că o creştere de presiune provoacă o creştere de
densitate, iar o scădere, o reducere a densităţii. Astfel, conform legii lui Boyle –
Mariotte, densitatea aerului este proporţională cu presiunea.
6.3.2.Legea Gay – Lussac ( legea transformării izobare )
Legea Gay – Lussac stabileşte o dependenţă între volumul unui gaz şi

temperatură când presiunea se menţine constantă. La ridicarea temperaturii cu
1ºC, gazele se dilată cu o fracţiune egală cu 1 / 273,15 din volumul pe care îl ocupă
la temperatura de 0ºC. Deci, toate gazele au acelaşi coeficient de dilatare izobară α
= 1 / 273,15 grad-1. Notând cu V volumul unui kilomol de gaz, atunci când acesta
este încălzit cu 1ºC, cu V0 volumul gazului la temperatura de 0ºC şi cu α
coeficientul de dilatare volumică ( izobară ) a gazelor, atunci după legea Gay –
Lussac avem următoarea ecuaţie:
V = V0 ( 1 + α t ) (2)
Dacă deplasăm originea temperaturii din punctul t = 0ºC în punctul având

temperatura absolută T ( - 273,15ºC scara Kelvin ), atunci ecuaţia se exprimă
astfel:
V = V0 ( 1 + α t ) = V0 [ 1 + 1 / 273,15· ( T – 273,15 )] = V0αT ( 3 )
Astfel, conform legii Gay – Lussac, volumul unui gaz sau a aerului nesaturat
cu vapori, în orice stare, este direct proporţional cu temperatura absolută, iar
densitatea corespunzătoare, invers proporţională cu temperatura absolută.
43
6.3.3.Legea lui Charles ( legea transformării izocore )
Legea lui Charles ( Jacques – Alexandre ) stabileşte că, la un volum

constant, presiunea este direct proporţională cu temperatura. Dacă se notează cu p
presiunea la temperatura dată, cu p0 presiunea la temperatura de 0ºC, cu β
coeficientul termic al presiunii, se obţine următoarea ecuaţie:
p = p0 · ( 1 + β · T ) (4)
6.3.4 Ecuaţia lui Clapeyron şi Mendeleev ( ecuaţia de stare )
Ecuaţia Clapeyron – Mendeleev se poate exprima sub următoarea formă:

p · V = m · R ·T (5)
unde, R reprezintă constanta universală a gazelor, m masa constantă a gazului
studiat şi T temperatura absolută. Din ecuaţia de mai sus, reiese că, influenţa
presiunii asupra unui volum de gaz este proporţională cu temperatura absolută.
Ecuaţia Clapeyron – Mendeleev permite aflarea densităţii aerului uscat,
deoarece ecuaţia ( 5 ) se poate scrie:
p=·R·T (6)
de unde, se obţine:
=p/(R·T) (7)
Deci, densitatea aerului este proporţională cu presiunea şi invers
proporţională cu temperatura absolută. Aerul rece are o densitate mai mare, în care
predomină mişcări descendente, rezultând o stabilitate a vremii, situaţie inversă
faţă de aerul cald, caracterizat prin mişcări ascendente şi o vreme instabilă.
1. Care sunt transformările de bază ale gazului?

2. Care este diferenţa între transformarea izocoră şi izobară?
3. Caracteristicile atmosferei.
4. Care sunt gazele principale din atmosfera ?
44
ATMOSFERA TERESTRĂ
Cuvinte cheie: atmosfera, poluare, centuri de radiație, troposfera
Rezumat
Poluarea atmosferei este definită ca fiind procesul de impurificare a
aerului cu substanţe gazoase, lichide şi solide, care sunt dăunătoare într-o
măsură mai mare sau mai mică oamenilor, animalelor, plantelor.
Substanţele care poluează atmosfera sunt rezultatul unor procese fizice,
chimice şi biologice generate natural sau antropic. Sursele majore de poluare
sunt: vehiculele cu motor, industria, arderea deşeurilor, încălzirea interioarelor,
iar sursele minore de poluare sunt: circulaţia rutieră, fumul incendiilor provocate
de om, fumul de ţigări, compuşii organici de la parfumuri, funinginea şi gazele
azvârlite în atmosferă de vulcani.
7.1 Structura verticală a atmosferei
Particularităţile pe care le prezintă straturile aerului pe verticală, unde au loc

procese chimice şi fizice, au determinat o stratificare a atmosferei.
Principalele subdiviziuni ale atmosferei au fost stabilite pe baza unor criterii,
cum ar fi: variaţia pe verticală a temperaturii, compoziţia chimică, starea electrică a
gazelor, structura materiei atmosferice. Criteriul distribuţiei temperaturii aerului pe
verticală a fost adoptat şi de către Organizaţia Mondială a Meteorologiei. Conform
acestui criteriu, de la suprafaţa terestră se succed, pe verticală, următoarele straturi
termice: troposfera, stratosfera, mezosfera şi termosfera.
Troposfera ……………… de la 0 la 11 km
Stratosfera ……………… de la 11 la 50 km
Mezosfera ……………… de la 50 la 80 km
Termosfera ……………… de la 80 la 1000 km
Exosfera ……………… de la 1000 la 3000 km
45
Figura7.1 Grosimea troposferei la diferite latitudini
Ele sunt separate prin câteva zone de tranziţie cu grosimi variabile denumite
tropopauza ( între troposferă şi stratosferă ), stratopauza ( între stratosferă şi
mezosferă ), mezopauza ( între mezosferă şi termosferă ) şi termopauza ( la limita
externă a termosferei ).
Grosimea medie a stratului inferior numit troposferă diferă în raport cu
latitudinea, astfel că în zona polară atinge înălţimi cuprinse între 0 – 8 ( 10 ) km, la
latitudini mijlocii 0 – 10 ( 12 ) km, iar în zona intertropicală 0 – 16 ( 18 ) km.
Troposfera cuprinde aproximativ 75 % din masa totală a atmosferei terestre,
constituind partea cea mai importantă pentru viaţa de pe planeta noastră.
Troposfera inferioară se extinde de la sol pe o grosime de 1 – 3 km şi
reprezintă stratul care suferă cele mai intense influenţe termice şi mecanice în
contact cu suprafaţa terestră activă. În această parte a atmosferei se acumulează
cea mai mare parte a vaporilor şi a diverselor impurităţi, aici predomină mişcările de
amestec turbulent ale aerului şi se dezvoltă norii inferiori.
Troposfera mijlocie cuprinde stratul de la 2 – 3 km până la 6 – 7 km înălţime.
Din punct de vedere climatic este stratul troposferic cel mai important, deoarece
mişcările orizontale advective, verticale şi convective de mare intensitate realizează
aici cel mai important schimb de aer. Este domeniul de dezvoltare a norilor mijlocii.
Troposfera superioară, peste 6 – 7 km, resimte influenţa suprafeţei active în
foarte mică măsură şi se caracterizează prin temperaturi negative.
Tropopauza reprezintă stratul de trecere dintre troposferă şi stratosferă.
Grosimea acesteia este de 1 – 2 km şi depinde întotdeauna de înălţimea
troposferei.
Dincolo de tropopauză urmează stratosfera, situată între 8 – 18 km şi 35 –
50 km. Pentru stratosfera inferioară este caracteristică izotermia, temperatura
menţinându-se între – 80ºC - 70ºC, în zona ecuatorială şi – 55ºC – 60ºC, în zona
temperată. Peste înălţimea de 25 km, temperatura înregistrează o creştere, la
început mai înceată, apoi mai accentuată, astfel încât la înălţimea de 50 km,
valoarea medie este de aproximativ 0ºC. Fenomenul este consecinţa prezenţei şi
concentrării ozonului. În stratosferă sunt prezenţi norii sidefii, nori alcătuiţi din
cristale de gheaţă şi curenţii fulger. Tranziţia dintre stratosferă şi mezosferă se face
prin stratopauză. O nouă coborâre importantă a temperaturii, peste altitudinea de
50 km şi până la 80 – 85 km, marchează un alt strat atmosferic, numit mezosfera.
46
Scăderea rapidă a temperaturii, favorizează dezvoltarea puternică a turbulenţei.
Nivelul temperaturilor minime şi începutul unei creşteri indică mezopauza, care
reprezintă un strat de tranziţie spre termosferă.
În termosferă temperatura este în continuă creştere cu înălţimea, până la
valori de cca. 3000ºC, în partea superioară. Aceste temperaturi corespund energiei
cinetice a particulelor gazoase, ceea ce în condiţiile de extremă rarefiere a materiei
atmosferice, nu prezintă importanţă din punct de vedere caloric.
Termosfera este stratul cuprins între 80-100 km; aici temperatura creşte
cu înălţimea, ajungând până la valori de + 1000 0C. Temperaturile ridicate se
datorează fenomenului de ionizare a moleculelor gazelor din aer sub acţiunea
radiaţiilor X şi  din spectrul solar. Concentraţia de ioni poartă denumirea de
ionosferă. Cele patru pături sunt:
1- stratul D aflat la înălţimea de 80-85 km;
2- stratul E aflat la înălţimea de 100 km;
3- stratul F1 aflat la înălţimea de 200 km;
4- stratul F2 aflat la înălţimea de 320 km.
După cum se vede mai sus pătura cea mai joasă a atmosferei aste pătura
D (sau pătura Kennelly – Heaviside). Această pătură are o mare putere de
absorbţie a undelor radio medii şi scurte şi are proprietatea de a reflecta undele
lungi. Păturile E şi F reflectă undele medii şi scurte. Ziua, există toate cele patru
pături, noaptea însă pătura D şi E dispare şi rămân numai F 1 şi F2 care se unesc.
Datorită reflectării undelor radio de către aceste pături, audiţia acestor unde este
posibilă la distanţe mari de postul de emisie (figura 6.2).
Figura 7.2. Reflectarea undelor radio de paturile ionosferei
Exosfera se întinde între 1000 km şi limita superioară a atmosferei.

Reprezintă zona în care atmosfera se întrepătrunde cu spaţiul cosmic. Aici se
întâlneşte un strat de oxigen molecular (până pe la 1.100 km), apoi un strat de
heliu între 1.100-3.500 km şi apoi un strat de hidrogen atomic care nu are o limită
superioară definită.
La distanţa de 3.600 km şi apoi între 13.000-19.000 km există centurile de
radiaţie corpusculară numite centuri de radiaţie Van Allen. Ele sunt formate din
electroni şi protoni proveniţi din radiaţia solară corpusculară şi captate de câmpul
magnetic terestru (figura6.3).
47
Figura 7. 3 Centurile de radiaţie
Dacă ozonosfera apără organismele vii de acţiunea nocivă a radiaţiilor UV

cu lungimi de undă scurtă, magnetosfera constituie un ecran de protecţie foarte
eficace împotriva radiaţiilor cosmice a căror intensitate, în zona Van Allen este
de 103 ori mai mare decât pe suprafaţa Pământului.
Cunoaşterea poziţiei şi dimensiunilor acestor zone de radiaţii prezintă
importanţă astronautică pentru a cunoaşte traiectoriile permise pentru ieşirea
navelor cu echipaje în cosmos, deoarece traversarea acestor zone este foarte
periculoasă.
Figura 7.1 Variaţia temperaturii aerului cu înălţimea în atmosferă
7.2 Poluarea atmosferică
Poluarea atmosferei este definită ca fiind procesul de impurificare a

aerului cu substanţe gazoase, lichide şi solide, care sunt dăunătoare într-o
măsură mai mare sau mai mică oamenilor, animalelor, plantelor.
Substanţele care poluează atmosfera sunt rezultatul unor procese fizice,
chimice şi biologice generate natural sau antropic. Sursele majore de poluare
48
sunt: vehiculele cu motor, industria, arderea deşeurilor, încălzirea interioarelor,
iar sursele minore de poluare sunt: circulaţia rutieră, fumul incendiilor provocate
de om, fumul de ţigări, compuşii organici de la parfumuri, funinginea şi gazele
azvârlite în atmosferă de vulcani, etc.
Aceste impurităţi pot fi sub formă de particule solide, gaze şi mai rar, fine
picături lichide. Particulele au dimensiuni de la 100  până la 0,01 , iar
moleculele gazelor au dimensiuni sub 0,001 . Natura lor este diferită: elemente
ca zincul, fierul, cuprul, plumbul, manganul, nichelul, fluorul, arsenul, clorul; oxizi
ca bioxidul de sulf, oxidul de carbon, oxizi de azot; acizi ca acidul clorhidric,
sulfuric, azotic; compuşi organici ca hidrocarburile, fenolii, alcoolii, eterii, etc.
Impurităţile de natură neorganică sunt particule mici de praf de origine
terestră sau cristale de săruri solubile (NaCl)- rezultate prin erodarea solurilor,
din erupţiile terestre, fie particule de origine cosmică, rezultate din spulberare
meteoriţilor.
Impurităţile organice sunt constituite din microorganisme (bacili, viruşi,
fermenţi, infuzori, etc.) fixate cel mai adesea pe pulberile minerale şi organice
mai mari: polen, spori, seminţe foarte fine de plante, etc.
Toate aceste impurităţi au o caracteristică comună: servesc drept centre
de condensare pentru vaporii de apă, jucând un rol important în formarea
precipitaţiilor.
Factorii meteorologici sunt hotărâtori în difuzia impurităţilor evacuate de
sursele impurificatoare. Ei fiind importanţi în procesele de sedimentare şi în
reacţiile chimice din atmosferă. Principalii factori meteorologici care contribuie la
difuzia impurităţilor în aer sunt: temperatura, umiditatea, turbulenţa aerului, norii.
7.3 Efectele nocive ale poluării asupra plantelor şi animalelor
Consecinţele impurificării atmosferei pot fi împărţite în două mari categorii:

- consecinţe de ordin meteorologic
- consecinţe de ordin biologic.
În prima categorie se includ: reducerea intensităţii radiaţiei globale prin
creşterea opacităţii atmosferei, intensificarea efectului de seră prin sporirea
concentraţiei gazelor cu însuşiri absorbante în gama radiaţiilor infraroşii (CO 2, O3
şi vaporii de apă), creşterea nebulozităţii şi precipitaţiilor prin cantităţile din ce în
ce mai mari de nuclee de condensare.
În ultima vreme, poluarea atmosferei în ansamblul ei este tot mai des
considerată ca una din cauzele modificărilor climatice la scară globală.
A doua categorie de consecinţe se referă la ”insalubrizarea” aerului (mai
ales a celui urban) prin depăşirea concentraţiilor maxime pentru diferite tipuri de
impurităţi.
Plantele suferă deseori de timpuriu şi masiv influenţa nocivă a impurificării
aerului, constituind, prin leziunile lor, indicatori asupra gradului de poluare.
Cele mai importante impurităţi atmosferice sunt cele care persistă şi se
concentrează pe plante. Prin depunerea unor impurităţi pe plante, toxicitatea
plantelor se modifică prin reacţia cu ţesuturile vegetale. Uneori, concentraţiile de
49
substanţe toxice în atmosferă, care determină distrugeri ale vegetaţiei de peste
25%, rămân fără efect imediat asupra animalelor care consumă acele vegetale.
Intoxicaţiile acute au fost înregistrate, însă, şi la animale, concomitent cu
cele produse la oameni. La animale s-au înregistrat fenomene respiratorii sub
acţiunea gazelor iritante dintre care un rol principal a avut bioxidul de sulf şi
acidul fluorhidric. Tulburările au fost localizate nu numai la nivelul tubului
respirator, ci şi la nivelul tubului digestiv şi al sistemului nervos. S-au constatat şi
alte modificări biologice, cum sunt cele de natură genetică.
Păstrarea echilibrului la nivelul planetar şi protecţia biosferei sunt
probleme care interesează întreaga lume. S-au iniţiat programe de supraveghere
a unor poluanţi generaţi prin activitate umană (CO2, particule diferite în
suspensie în atmosferă, efectul de seră, starea păturii de ozon), ca şi a unor
modificări determinate asupra naturii (a planctonului marin, a ozonului
stratosferic, a fenomenelor meteorologice) etc., în scopul de a constata influenţe
care pot avea urmări indirecte asupra omului.
1. Clasificați troposfera.
2. Caracterizaţi troposfera si mezosfera.
3. Ce sunt centurile de radiaţie ?
4, Ce este poluarea si care sunt efectele nocive ale poluării?
5. Cum se clasifică aerosolii?
50
TEMPERATURA SOLULUI SI TEMPERATURA AERULUI
Cuvinte cheie: căldura specifică,conductivitatea calorică, gradient termic,

radiaţia terestră, convecţia, turbulenta
Rezumat
Temperatura solului constituie un important factor care influenţează multe
procese şi fenomene ce au loc în sol, la suprafaţa terestră, precum şi statul de
aer din imediata apropiere. Intensitatea proceselor biochimice de transformare a
materiilor organice, a proceselor de dizolvare şi precipitare a sărurilor, activitatea
fiziologică a absorbţiei radiculare la plante, încolţirea seminţelor şi dezvoltarea
plantelor, activitatea micro organismelor, depind de temperatură şi regimul termic
al solului.
În meteorologie, temperatura solului are un rol fundamental în schimbările
radiativ-calorice dintre suprafaţa terestră şi atmosferă. Încălzirea straturilor
inferioare ale atmosferei se face în mod direct, prin intermediul suprafeţei
terestre ( absorbţia de radiaţie care apoi e cedată ).Cantitatea de energie
absorbită de sol depinde de unele însuşiri fizice ale solului, cum ar fi: compoziţia,
structura şi culoarea.
8.1 Proprietăţile calorice ale solului
Principalele însuşiri fizico-chimice de care depinde încălzirea şi răcirea

solului sunt: capacitatea calorică, conductivitatea calorică şi conductivitatea
termică.
Capacitatea calorică reprezintă cantitatea de căldură necesară ridicării
temperaturii unui corp cu un grad. Se exprimă prin noţiunea de căldură specifică,
care poate fi masică sau volumică.
Căldura specifică masică ( c ) este cantitatea de căldură necesară pentru
a ridica cu 10 C temperatura unei mase de 1 kg de substanţă (se exprimă în kcal
/ kg K).
Căldura specifică volumică ( C ) reprezintă cantitatea de căldură necesară
pentru ridicarea cu 10C a temperaturii unui m3 de substanţă ( se exprimă în kcal /
m3 K ). Dacă se ia în considerare densitatea corpurilor se poate stabili
următoarea relaţie între căldura specifică volumică şi cea masică:
51
C=cq (1)
în care, căldura specifică volumică ( C ) este egală cu produsul dintre căldura

specifică masică ( c ) şi densitatea substanţei ( q ) care alcătuieşte corpul.
În sol, a cărui compoziţie este trifazică ( solidă, lichidă şi gazoasă ), atât
aerul, cât şi apa, prin umplerea spaţiilor dintre granule îi modifică în mod sensibil,
căldura specifică.
Încălzirea şi răcirea solului, mai depinde şi de capacitatea de a transmite
căldura de la strat la strat, dinspre părţile superioare mai încălzite spre cele mai
reci, însuşire numită conductivitate calorică. Se exprimă prin coeficientul de
conductivitate calorică (  ), mărime egală cu cantitatea de căldură transmisă în
timp de o secundă printr-o secţiune de 1 cm2 a unui strat de grosimea de 1 cm,
când diferenţa dintre cele două feţe ale stratului este de 1 0C ( se exprimă prin cal
/ msK).
Conductivitatea termică indică viteza de propagare a căldurii în sol. Se
exprimă printr-un coeficient ( k ) ce reprezintă raportul dintre conductivitatea
calorică şi căldura specifică volumică. Solurile afânate şi uscate, din cauza
conductivităţii calorice scăzute, se încălzesc puternic ziua, dar numai în straturile
superficiale şi pierd repede căldura prin radiaţia terestră nocturnă, răcindu-se
intens. În schimb solurile umede, datorită conductivităţii şi capacităţii calorice mai
ridicate, se încălzesc mai puţin, căldura primită se transmite de la strat la strat în
adâncime, răcindu-se mai încet noaptea.
Culoarea, respectiv albedoul solului influenţează intensitatea încălzirii.
Solurile mai închise absorb mai bine radiaţia solară şi se încălzesc mai intens
decât cele de culoare deschisă şi cu albedou ridicat.
În afară de însuşirile fizice enunţate, regimul termic al solului este
influenţat de expoziţia versanţilor faţă de radiaţia solară, covorul vegetal şi stratul
de zăpadă.
Pe versanţii cu expoziţie sudică şi sud-vestică, solurile se încălzesc mai
intens, iar pe versanţii nordici mai puţin.
Covorul vegetal opreşte parţial radiaţia solară incidentă. O parte
importantă a căldurii solare este consumată de vegetaţie în procesul evaporaţiei
şi al transpiraţiei. Prin absorbţia radiculară a vegetaţiei ierboase, solul pierde
apă, iar capacitatea sa calorică scade, împiedicând încălzirea solului în timpul
zilei. Noaptea, covorul vegetal, oprind căldura cedată prin radiaţia terestră,
reduce răcirea solului.
Influenţa stratului de zăpadă asupra regimului termic al solului în timpul
iernii, este parte importantă pentru culturile agricole, datorită proprietăţilor sale
termoizolante ( semănăturile de toamnă ).
8.2 Propagarea căldurii în sol
Căldura de la suprafaţa solului se transmite parţial prin conductivitate în

straturile mai adânci. Cantităţile de căldură transmise scad proporţional cu
52
adâncimile, astfel valoarea temperaturii se reduce pe măsură ce adâncimea
creşte.
Propagarea căldurii în profunzime se produce după anumite legi stabilite
pe baza observaţiilor, de către J.Faurier:
- Perioadele oscilaţiilor termice sunt aceleaşi la toate adâncimile.
- Când adâncimea creşte în proporţie aritmetică, amplitudinea oscilaţiilor
termice scade în proporţie geometrică. Astfel, în sol există la anumite adâncimi
straturi cu temperatură diurnă şi anuală invariabilă.
- Momentele producerii temperaturilor maxime şi minime întârzie
proporţional cu adâncimea.
- Adâncimile la care se sting oscilaţiile de temperatură cu perioade diferite,
sunt proporţionale cu radicalul perioadei respective. Notăm cu h şi h1 adâncimile
la care se sting oscilaţiile zilnice, respectiv anuale, cu o perioadă de oscilaţie de
o zi şi cu 365 perioada de 1 an, se obţine relaţia:
h 1 1 . (2)
 
h 365 19,1
Prin urmare, adâncimea la care se sting oscilaţiile termice anuale ( h 1 )

este de 19,1 ori mai mare decât adâncimea la care se stinge cea diurnă ( h ).
Oscilaţiile termice anuale, se propagă la adâncimi mult mai mari decât cele
diurne.
Variaţia temperaturii în sol şi în adâncime, se caracterizează prin
gradientul geotermic vertical, care poate avea valori negative sau pozitive. În
practică valorile radiaţiei termice se raportează la 100 m adâncime. Valoarea
gradientului termic este de 30 la 100 m, în adâncime.
8.3 Mersul diurn şi anual a temperaturii solului
Temperatura solului are un mers diurn, caracterizat în intervalul de 24 ore

prin oscilaţii periodice simple, cu o maximă în jurul orei 13 şi o minimă înainte de
răsăritul Soarelui. Oscilaţiile diurne ale temperaturii suprafeţei solului se
caracterizează prin amplitudinea termică, care întotdeauna este mai mare la
suprafaţa solului şi scade în adâncime. Ea depinde de însuşirile calorice ale
solului, culoarea, mersul vremii în cursul anului, nebulozitate şi precipitaţii,
covorul vegetal, stratul de zăpadă şi expoziţia versanţilor, factori a căror acţiune
controlează încălzirea şi răcirea solului.
Amplitudinea termică diurnă la suprafaţa solului este mai mare la latitudini
inferioare şi scade spre latitudini superioare în raport cu scăderea temperaturii
maxime. La latitudini mijlocii valorile sunt mai mari vara şi mai mici iarna.
Oscilaţiile diurne ale temperaturii suprafeţei solului se transmit în
adâncime conform legilor lui Faurier, acestea având valori mai reduse. De
asemenea, oscilaţiile diurne terestre se transmit şi în stratul de aer din
vecinătatea solului, aproape după aceleaşi legi ca şi în sol. În acest caz,
suprafaţa solului care absoarbe radiaţia solară şi atmosferică şi apoi emite
53
radiaţii calorice în atmosferă, îndeplineşte rolul de suprafaţă activă. Suprafeţele
acvatice constituie a doua categorie principală de suprafaţă activă terestră.
La suprafaţa solului, evoluţia valorilor medii lunare multianuale, reprezintă
în zona temperată a emisferei nordice o oscilaţie simplă cu o maximă vara şi o
minimă iarna.
Variaţiile anuale ale temperaturii suprafeţei solului se transmit în
adâncime, după legi cunoscute. Amplitudinea lor scade cu adâncimea, iar la un
numit nivel temperatura rămâne constantă în tot cursul anului. Stratul cu
temperatura anuală invariabilă se situează la o adâncime de 19,1 ori mai mare
faţă de adâncimea stratului cu temperatura diurnă invariabilă. Ea depinde de
latitudine şi de însuşirile fizice ale solului. La latitudini mijlocii adâncimea medie
este de 15-20 m, la latitudini superioare, unde oscilaţiile termice sunt mai mari,
ele pătrund până la adâncimea de 25 m. În zona tropicală, oscilaţiile anuale fiind
mici, ele se sting la adâncimea de 5-10 m, iar în zona ecuatorială până la 1m.
Mai jos de stratul invariabil apare o creştere în adâncime a temperaturii datorită
proceselor ce au loc în interiorul Pământului. Valoarea gradientului termic vertical
este de 10C la 33 m (sau 30C la 100 m adâncime).
Regimul termic anual la latitudini mijlocii mai este influenţat de regimul
precipitaţiilor. Temperatura solului coboară sub medie după o perioadă de
precipitaţii abundente. Secetele de vară, dimpotrivă, favorizează acumularea
căldurii în sol şi creşterea temperaturii peste normal.
8.4 Regimul termic al marilor bazine acvatice
Faptul că 71% din suprafaţa globului reprezintă suprafeţe acvatice, se

reliefează rolul foarte important al mărilor, oceanelor şi al tuturor bazinelor
acvatice mai mari ca suprafeţe active.
Radiaţia solară directă şi difuză constituie sursa principală de energie
calorică şi pentru suprafeţele acvatice. Apa primeşte de la Soare şi pierde prin
radiaţie şi reflexie această cantitate de energie.
Spre deosebire de sol, apa are o capacitate calorică mai mare,
transparenţă şi mobilitate. Căldura specifică a apei este de circa 3-4 ori mai mare
decât cea a scoarţei terestre, procesul de încălzire şi răcire a apei necesită
cantităţi mari de căldură pentru modificări mici de temperatură.
Apa este un mediu transparent pentru radiaţia solară. Absorbţia cea mai
intensă se exercită asupra radiaţiilor infraroşii, roşii şi galbene care pătrund până
la adâncimea de 40 - 50 cm. Radiaţia verde şi albastră străbate până la adâncimi
mult mai mari, iar ultravioletul, cu cea mai mare putere de penetraţie, ajunge
până la aproximativ 100 m adâncime.
Rolul principal în transportul căldurii pe verticală, în cazul apei, îi revine
amestecului turbulent. Graţie marii mobilităţi a particulelor, procesul poate depăşi
de zece mii de ori eficienţa conductivităţii calorice moleculare.
Transferul de căldură în adâncime se realizează prin intermediul curenţilor
convectivi. În bazinele acvatice se pot dezvolta trei feluri de mişcări convective:
termică, termohalină şi dinamică.
54
Convecţia termică se dezvoltă de obicei în masele de apă dulce a cărei
densitate maximă se atinge la temperatura de 4 0C. În timpul răcirii, apa din
straturile superioare, atingând densitatea maximă coboară, iar în locul ei se ridică
apa relativ mai caldă şi mai puţin densă din straturile mai adânci. În timpul
încălzirii suprafeţei apei, convecţia nu se dezvoltă din cauza stratificaţiei termice
inverse.
Convecţia termohalină este condiţionată pe lângă factorul termic şi de
salinitate ( peste 250/00 ). Acest tip de convecţie în mările polare se dezvoltă până
la mari adâncimi, întârziind apariţia gheţurilor la suprafaţă.
Convecţia dinamică este activată de deplasarea maselor de aer la
suprafaţa bazinelor acvatice. Un vânt intens şi constant întreţine prin presiune,
curenţii de suprafaţă puternici. În locul volumelor de apă deplasate se ridică din
adâncuri altele mai calde sau mai reci.
Mersul diurn al temperaturii suprafeţelor acvatice prezintă o maximă în
jurul orei 16 şi o minimă la 2-3 ore după răsăritul Soarelui. Amplitudinea
oscilaţiilor diurne este foarte mică la latitudini mijlocii. Oscilaţiile scad odată cu
adâncimea şi dispar la aproximativ 15-20 m. Mersul anual al temperaturii
suprafeţelor acvatice se caracterizează printr-o maximă în august-septembrie şi
o minimă în februarie-martie, valorile pentru emisfera nordică. Amplitudinea
termică anuală este mai mare decât cea diurnă, dar mai mică decât la suprafaţa
solului. În zona temperată amplitudinea medie poate atinge 15-200C, la tropice
are valori mai mici de 2-30C. Oscilaţiile anuale se resimt până la adâncimi de
1500-400 m.
Momentele apariţiei temperaturilor maxime şi minime prezintă o decalare
în raport cu adâncimea, situaţie înregistrată şi în sol. La adâncimile de 60 m
decalajul este de o lună.
Curenţii oceanici orizontali de adâncime şi suprafaţă, care transportă ape
cu temperaturi diferite dintr-o regiune în alta, influenţează în mare măsură
regimul termic anual al suprafeţei acvatice.
8.5 Circuitul caloric în sol şi în apă
Circuitul caloric în sol şi la apă, este definit prin cantitatea de căldură

pătrunsă în profunzime şi cea transmisă din interior, pierdută prin radiaţii, pe
unitatea de suprafaţă, într-o anumită perioadă de timp.
Circuitul caloric diurn reprezintă cantitatea de căldură care pătrunde ziua
în sol sau în apă şi cea pierdută prin radiaţie nocturnă pe unitatea de suprafaţă.
Circuitul caloric anual reprezintă cantitatea de căldură recepţionată şi
transmisă la adâncime vara şi cea pierdută prin radiaţie iarna pe aceeaşi unitate
de suprafaţă în sol sau în apă.
Circuitul caloric în bazinele acvatice este mult mai ridicat decât în sol,
deoarece aproape toată cantitatea de căldură rezultă din transformarea radiaţiilor
absorbite este transmisă în adâncime prin curenţii de convecţie ( 99,6% ) şi
numai o mică parte ( 0,4% ) este cedată aerului, în schimb în sol partea cedată
aerului este mult mai mare.
55
Rezultă că circuitul caloric diurn şi anual în apă este de 20-30 ori mai
intens decât în sol. Deosebirile dintre circuitele calorice în sol şi apă constituie
originea principalelor deosebiri, sub aspectul regimului termic, dintre climatele
continentale şi cele oceanice de la toate latitudinile.
8.6.Transportul căldurii în atmosferă
Temperatura este o însuşire fizică a materiei care defineşte gradul de

încălzire şi răcire al corpurilor.
Încălzirea aerului atmosferic se realizează pe seama energiei solare în
principal, în mod indirect, prin intermediul suprafeţei terestre.
Energia solară transformată în căldură de suprafaţa terestră activă, este
transmisă aerului atmosferic prin: radiaţia terestră, conductivitate calorică
moleculară, turbulenţă, convecţie, advecţie şi condensarea vaporilor de apă.
Radiaţia terestră infraroşie de undă lungă, cu efect caloric pronunţat, este
absorbită selectiv de vaporii de apă şi de dioxidul de carbon şi ca urmare, stratul
de aer din apropierea solului se încălzeşte. Căldura se transmite de la strat la
strat în altitudine. Fluxul de căldură este orientat invers în timpul răcirii suprafeţei
terestre active, dinspre straturile superioare către cele inferioare. Acest proces
este continuu, are un rol minor în mecanismul transmiterii căldurii de la suprafaţa
terestră în atmosferă.
Conductivitatea calorică moleculară, are un rol redus în transmiterea
căldurii suprafeţei terestre aerului, datorită coeficientului scăzut de conductivitate
calorică a aerului.
Turbulenţa este un sistem de mişcare haotică după traiectorii complexe
sub formă de turbioane şi curenţi de dimensiuni variabile a diferitelor volume mici
de aer. Turbulenţa poate fi de origine termică sau dinamică ( mecanică ).
Turbulenţa termică este determinată de forţa aerostatică creată de
neuniformitatea termică a aerului. Intensitatea mişcării turbulente va fi cu atât mai
mare cu cât diferenţele de temperatură pe verticală şi pe orizontală dintre
volumele de aer vor fi mai accentuate.
Turbulenţă dinamică care nu este condiţionată de temperatura aerului se
dezvoltă în masele de aer deplasate de vânt, în urma frecării cu suprafaţa
terestră. Intensitatea ei este în raport cu viteza vântului şi gradul de rugozitate a
suprafeţei terestre.
Turbulenţa termică şi dinamică pot acţiona simultan, mai cu seamă în
timpul zilei determinând caracterul complex şi intensificarea turbulenţei.
Convecţia este mişcarea verticală neorganizată a volumelor de aer în
sens ascendent şi descendent, care amestecă straturile de aer pe diferite
grosimi, uneori până la limita superioară a troposferei. După condiţiile de geneză
se deosebeşte o convecţie termică şi o convecţie dinamică.
Turbulenţa termică prin dezvoltare se poate transforma în convecţie
termică, cauza fiind încălzirea inegală a unor compartimente mai mari ale
suprafeţei terestre. Iniţial iau naştere mişcări ascensionale puternice sub formă
de jeturi de viteze de la câţiva metri pe secundă până la 10-20 m/s. Alături de
56
curenţi ascendenţi apar şi curenţi descendenţi cu viteze mai mici, care atunci
când sunt asociaţi alcătuiesc celule convective.
Convecţia dinamică este mişcarea ascendentă forţată a maselor de aer
deplasate de vânt, când acesta întâlneşte un obstacol de mari dimensiuni. Când
ascensiunea forţată a aerului este determinată de versanţii muntoşi, convecţia
este orografică, iar când aerul cald şi mai uşor alunecă ascendent deasupra
unei mase de aer rece şi mai dens convecţia este frontală.
Turbulenţa şi convecţia efectuează cel mai important transfer de energie
calorică pe verticală în troposferă, dinspre straturile de aer inferioare mai
încălzite, spre cele superioare mai reci.
Condensarea vaporilor în aerul atmosferic este însoţită de o importantă
degajare de energie sub forma căldurii latente de vaporizare, cantitativ egală cu
cea degajată în procesul de evaporare. Transformările de bază ale apei în cadrul
procesului de evaporare şi condensare efectuează un transfer remarcabil de
căldură între suprafaţa terestră şi atmosferă.
Transferul de căldură în atmosferă se realizează prin deplasarea aerului
pe orizontală, fenomen numit advecţie. Deplasarea orizontală a aerului mai cald
sau mai rece poate determina o creştere sau o scădere ireală a temperaturii.
Rolul principal în procesul de încălzire a aerului atmosferic îl deţin
mişcările verticale şi orizontale ale acestuia.
8.7 Mersul zilnic şi anual al temperaturii aerului
Oscilaţiile temperaturii suprafeţei terestre active se transmite pe verticală,

de la strat la strat, în aerul atmosferic. Regimul termic al aerului prezintă oscilaţii
periodice zilnice şi anuale, ca şi solul sau apa.
Mersul zilnic al temperaturii aerului prezintă o oscilaţie simplă, cu o
singură maximă, între orele 14 şi 15, şi o minimă, înainte de răsăritul Soarelui.
Diferenţa în grade, dintre valoarea maximă şi cea minimă a temperaturii în cursul
unei zile reprezintă amplitudinea termică zilnică. Amplitudinea oscilaţiilor diurne
constituie o trăsătură de bază a regimului termic şi depinde de: latitudine,
anotimpuri, altitudine, respectiv relief, natura suprafeţei active, nebulozitate şi
vânt. Valorile amplitudinii diurne sunt mai ridicate în regiunile deşertice
subtropicale şi mai scăzute spre cei doi poli. Cele mai mari valori ale amplitudinii
diurne se înregistrează vara şi cele mai mici iarna, în funcţie de înălţimea
Soarelui.
Pe timp noros, amplitudinea termică diurnă este mai redusă decât pe timp
senin. Norii opresc radiaţia solară directă iar noaptea reduc radiaţia efectivă,
adică pierderea căldurii suprafeţei terestre.
Diferenţa în grade dintre temperatura medie a lunii cele mai calde şi a lunii
cele mai reci, reprezintă amplitudinea anuală a temperaturii aerului.
Mersul anual al temperaturii aerului depinde de aceeaşi factori care
influenţează mersul zilnic.
Cea mai mică amplitudine termică se constată în zona ecuatorială, unde
fluxul radiaţiei solare oscilează foarte puţin. Paralel cu creşterea latitudinii cresc
57
şi amplitudinile anuale, atingând valorile cele mai ridicate în regiunile polare, mai
ales pe continente.
Cele mai mici amplitudini termice anuale se înregistrează pe mări sau în
zonele de litoral şi cele mai mari pe continente.
Emisfera nordică, datorită predominării suprafeţelor continentale, prezintă
cele mai mari oscilaţii termice.
În mersul anual al temperaturii pe continentele emisferei nordice, cea mai
ridicată medie lunară se constată în iulie iar cea mai scăzută în ianuarie. Pe
oceane şi în zonele de litoral se observă o întârziere cu aproximativ o lună a
celor mai mari valori ( august ) şi a celor mai mici valori ( februarie - martie )
medii lunare de temperatură.
8.8 Repartiţia temperaturii pe verticală
În troposferă temperatura aerului scade în raport cu creşterea înălţimii.

Repartiţia verticală a temperaturii în atmosferă se caracterizează prin
gradient termic vertical (  ), care redă mărimea variaţiei temperaturii aerului ( t )
pe unitatea de distanţă verticală ( h ):
t
  . (1)
h
Se exprimă în 0C şi se raportează la distanţa verticală de 100m: =-

t /100 m.
0
Semnul minus arată că, în general, temperatura scade pe verticală. Dacă

temperatura aerului scade cu înălţimea, gradientul este pozitiv şi mai mare decât
0. Sunt situaţii în care temperatura creşte cu înălţimea, gradientul este negativ şi
mai mic decât 0. La o temperatură constantă pe verticală gradientul are valoarea
0.
În troposfera latitudinilor mijlocii şi tropicale gradientul termic vertical are o
valoare medie de 0,60/100 m.
8.9 Daunele produse culturilor de temperaturile scăzute sau ridicate
a. Daunele provocate de temperaturile scăzute. Plantele găsesc condiţii

favorabile pentru o activitate biologică normală în tot cursul anului, numai în
zonele tropicale, suficient de umede, unde temperaturile se menţin permanent
pozitive. În restul zonelor climatice, plantele suferă din cauza scăderii
temperaturilor sub zero grade.
În ţara noastră, caracterizat prin climat temperat, scăderea temperaturii
aerului sub 0ºC este un fenomen obişnuit în timpul iernii. Frecvenţa fenomenului
scade în primăvară şi toamnă, iar vara se produce în zona muntoasă.
Plantele din regiunile temperate şi reci s-au adaptat la condiţiile termice
nefavorabile de peste iarnă, fie prin evitarea acţiunii temperaturilor scăzute, fie
prin dobândirea unei anumite rezistenţe la acţiunea directă a gerurilor. Din prima
categorie fac parte plantele anuale, care îşi încheie ciclul lor de vegetaţie până la
58
venirea iernii, ele putând fi afectate doar de îngheţurile timpurii de toamnă sau de
cele târzii de primăvară.
Din a doua categorie fac parte plantele ierboase perene ( de exemplu,
cerealele de toamnă, lucerna, trifoiul ) şi cele lemnoase ( pomi fructiferi, arbori ),
care sunt supuse direct acţiunii temperaturilor scăzute din iarnă, precum şi a
celor din primăvară şi toamnă. Posibilităţile lor de iernare se explică prin
dobândirea unei rezistenţe relativ mai ridicate decât a celorlalte plante, la
temperaturi scăzute.
Acţiunea dăunătoare a temperaturilor scăzute, ca rezultat al deshidratării
protoplasmei celulare şi a îngheţării apei în ţesuturi, se manifestă sub diferite
forme. La plantele ierboase anuale şi bianuale, suferă în primul rând părţile
aeriene, şi în caz extrem, rădăcina şi părţile subterane ale tulpinii. La plantele
perene lemnoase, suferă în special lăstarii tineri. Dacă gerul este mai mare sunt
atinse şi ramurile mai bătrâne şi chiar trunchiul copacilor.
Pagubele cele mai mari de pe urma temperaturilor scăzute se produc la
cereale, pomi fructiferi şi viţă de vie.
La cerealele de toamnă, gerurile puternice pot duce la micşorarea
numărului de plante (culturile ieşind rărite din iarnă), sau chiar la distrugerea
completă a plantelor.
În condiţiile ţării noastre, intrarea culturilor de toamnă în perioada de
repaus se produce în jurul datei de 5 – 10 decembrie, în Transilvania şi
jumătatea de nord a Moldovei, 10 – 20 decembrie, în regiunile sudice şi vestice
şi în a treia decadă a lunii decembrie, în sud – estul Dobrogei.
Calamităţile determinate de temperaturi joase nu afectează, de regulă,
mari zone agricole, ele având mai ales un caracter local.
Deosebit de dăunătoare sunt îngheţurile târzii de primăvară, care
afectează în mod deosebit viţa de vie ( până la compromiterea plantaţiilor întregi
), plantele ce se seamănă primăvara, majoritatea legumelor, pomii fructiferi,
dintre care caisul şi piersicul sunt cei mai sensibili. Orezul şi bumbacul,
primăvara, suferă chiar la temperaturi uşoare peste zero grade.
Dintre cereale, orzul de primăvară este mai sensibil. Cerealele de toamnă
sunt mai puţin periclitate, deoarece majoritatea acestora rezistă la temperaturi de
zero grade sau uşor sub zero.
Îngheţurile de primăvară sunt mai periculoase în anii în care reluarea
vegetaţiei s-a produs mai de timpuriu, ele surprinzând plantele în fazele de
vegetaţie sensibile la temperaturi scăzute.
Îngheţurile timpurii de toamnă produc pagube culturilor legumicole
( tomate, pătlăgele vinete, ardei ), recoltei de struguri, precum şi unor culturi de
câmp care-şi încheie ciclul de vegetaţie mai târziu, cum sunt porumbul, cartoful şi
sfecla de zahăr, în special în regiunile mai nordice şi la latitudini mai mari.
Deosebit de dăunătoare culturilor de legume, porumbului, cartofilor sunt
temperaturile negative care pot interveni în timpul verii.
Gradul de rezistenţă al plantelor la temperaturile scăzute variază cu
specia şi cu faza de vegetaţie. Se observă că cele mai rezistente la temperaturi
scăzute din timpul iernii sunt cerealele de toamnă.
59
Rezistenţa la ger apare datorită unor schimbări fizico – chimice ce se
produc la nivel celular, şi anume, acumulării zahărului în ţesuturi, a dizolvării
parţiale a amidonului şi a sporirii forţei coloizilor de reţinere a apei.
Rezistenţa la ger a plantelor mai depinde, în afară de particularităţile
speciilor şi ale soiurilor, şi de condiţiile de vegetaţie care determină gradul de
călire a plantelor. La cerealele de toamnă, de exemplu, o scădere lentă a
temperaturilor în anotimpul de toamnă, şi un cer senin, reprezintă cele mai
favorabile condiţii pentru acumularea zahărului în plante, deci pentru sporirea
gradului de rezistenţă a acestora la gerurile din iarnă. Dacă în toamnă
temperaturile se menţin ridicate un timp îndelungat şi scăderea lor se face brusc,
iar vremea este umedă şi înnourată, plantele vor intra în iarnă insuficient călite,
deci cu o rezistenţă slabă la acţiunea gerurilor din iarnă.
b. Temperaturi ridicate. Cercetările referitoare la influenţa temperaturii asupra
plantelor au condus la concluzia că procesele biologice scad brusc în intensitate
îndată ce temperatura depăşeşte limita optimă specifică şi se opresc complet
când temperatura atinge limita maximă.
Acţiunea nefavorabilă a temperaturilor ridicate ( peste pragul optim ) se
explică printr-o serie de transformări biochimice care au loc în plantă la nivel
celular ( apariţia unor substanţe toxice, distrugerea complexului lipoproteic,
coagularea substanţelor proteice din protoplasmă ), care duc în ultimă instanţă la
moartea celulelor.
Nu toate plantele au aceeaşi rezistenţă la temperaturile înalte. Dintre
plantele de cultură, cea mai mare rezistenţă la temperaturi înalte o au plantele
iubitoare de căldură din regiunile sudice, de exemplu: sorgul, orezul, bumbacul,
ricinul.
Temperaturile de 35 . . . 40ºC, deşi nu provoacă moartea plantelor, pot
totuşi, când se menţin un timp mai îndelungat, să fie dăunătoare acestora. La
astfel de temperaturi, consumul de substanţă organică, prin respiraţie depăşeşte
cantitatea de substanţe sintetizate în procesul de fotosinteză, planta începe să “
flămânzească ”. Acest fenomen este evident la plantele din zonele temperate,
cum sunt, de exemplu, la grâu, in, la multe plante de grădină, care la temperaturi
prea înalte se etiolează, înfrăţesc slab şi dau recolte mici. Odată cu slăbirea
organismului, plantele devin mult mai sensibile la bolile criptogramice.
La cele mai multe plante, sensibilitatea cea mai mare se manifestă în
timpul înfloritului, când temperaturile ridicate ( > 35ºC ) stânjenesc procesul de
fecundare, provocând cterilitatea polenului şi căderea fructelor abia formate.
La porumb de exemplu, temperaturile prea ridicate ( > 32ºC ) însoţite de
deficit de umiditate în aer şi sol prelungesc intervalul între înspicare şi apariţia
stigmatelor. În asemenea condiţii viabilitatea polenului scade mult, reducându-se
în câteva ore, iar stigmatele pierzând umiditatea împiedică germinaţia polenului.
Aceste condiţii determină în mare măsură sterilitatea totală sau parţială a plantei.
La grâu, temperaturile ridicate stânjenesc fecundarea, mai ales în cazul
insuficienţei apei din sol. Spicul rămâne ştirb sau complet lipsit de boabe.
60
1. Explicaţi variaţia zilnică a temperaturii aerului. Explicaţi variaţia anuală a

temperaturii aerului.
2. Gradientul termic vertical. Definiţie.
3. Cum influenţează temperaturile ridicate si scazute dezvoltarea plantelor?
4.Care sunt legile care stau la baza propagării căldurii în sol?
5.Explicaţi variaţia zilnică a temperaturii solului.
6.Explicaţi variaţia anuală a temperaturii solului.
61
RADIAŢIA SOLARĂ
Cuvinte cheie: radiaţia solară, insolaţia, spectru solar, radiaţia

reflectată, radiaţia efectivă, radiaţia terestră
Rezumat
Energia radiantă care ne vine de la Soare este sursa tuturor fenomenelor şi
proceselor mai importante care se produc la suprafaţa Pământului şi în atmosferă.
Fluxul radiativ provenit direct de la Soare care ajunge nemodificat la
suprafaţa terestră se numeşte radiaţie solară directă. Străbătând atmosfera
terestră, prezintă variaţii la diferite niveluri în atmosferă. La limita superioară a
atmosferei intensitatea radiaţiei solare este considerată constantă. Ea exprimă
cantitatea de energie, în calorii, primită de la Soare în timp de un minut, de către o
suprafaţă de 1 cm2, aşezată perpendicular pe direcţia radiaţiei solare, când
distanţa de la Soare la Pământ este egală cu valoarea medie.
9.1. Soarele şi activitatea solară
Energia radiantă care ne vine de la Soare este sursa tuturor fenomenelor şi

proceselor mai importante care se produc la suprafaţa Pământului şi în atmosferă.
Soarele radiază în spaţiul cosmic o imensă cantitate de energie sub forma
radiaţiilor electromagnetice. Deoarece intensitatea radiaţiei solare descreşte în
progresie geometrică când grosimea atmosferei străbătută de razele solare creşte
în progresie aritmetică, Pământul primeşte a doua miliardă parte din această
energie ( 1,37 x 10 24 calorii /an ) .
În afară de energia solară, mai există şi alte surse de energie cum sunt:
radiaţia altor stele, radiaţia cosmică, radiaţia din interiorul Terrei.
Soarele este o imensă sferă incandescentă, cu raza de 695.300 km, de
109,1 ori mai mare decât raza terestră. Această sferă incandescentă este alcătuită
din gaze precum: hidrogen ( 50% ), heliu ( 40% ) şi diferite elemente grele în stare
gazoasă ( 10% ). Atmosfera corpului radiant este alcătuit din trei părţi: fotosfera,
cromosfera, coroana solară.
În cadrul reacţiilor termonucleare complicate ce se produc ( ciclu Bethe) se
realizează fuziunea nucleelor de hidrogen şi formarea heliului prin intermediul
nucleelor de carbon. Procesul de fuziune este însoţit de pierderi de masă ale
nucleelor, cea ce determină degajarea unei imense cantităţi de energie care se
răspândeşte în spaţiul cosmic sub formă de radiaţii.
62
Activitatea solară prezintă variaţii la intervale de 11 ani ( ciclu solar ), cu
perioade maxime cunoscute prin erupţii uriaşe de gaze incandescente, urmate de
perioade de minimă activitate. În perioadele cu activitate maximă, numărul petelor
solare este mare, perioadă în care se intensifică radiaţia ultravioletă şi
corpusculară. La suprafaţa terestră acestea declanşează furtuni magnetice care
provoacă perturbări în telecomunicaţii.
9.2 Compoziţia spectrală a radiaţiei solare
Radiaţia solară este compusă din două grupe principale de radiaţie:

electromagnetice ( termică ) şi corpusculară ( plasma solară ).
Soarele, datorită temperaturii sale ridicate care o posedă, emite radiaţii
termice a căror viteză de propagare este de 300.000 km / s . În afara acestui tip de
radiaţii, emite radiaţia corpusculară prin intermediul particulelor elementare: ioni,
protoni, electroni şi neutroni transportând cantităţi de energie mult mai reduse în
comparaţie cu cele termice.
Radiaţia solară este alcătuită dintr-un mare număr de unde cu lungimi
maxime şi minime, de la cele de natura radiaţilor X de câţiva angstrom( Å )şi până
la undele hertziene de tip radar de câţiva centimetrii. Totalitatea radiaţiilor
electromagnetice, emise de Soare, ordonate în funcţie de lungimea de undă şi
înregistrate fotografic sau fotoelectric poartă numele de spectru solar.
Radiaţia din spectrul solar se grupează în funcţie de lungimile de undă (  ):
a). Radiaţiile X ( Röntgen ) cu lungimea de undă   2900 Å.
( Å = 10-10 m = 10-7 mm = 10-4 m = 10-1 nm ).
b). Radiaţii ultraviolete invizibile cu lungimea de undă  = 2900-3600 Å, au
un pronunţat efect chimic.
c). Radiaţii vizibile sau lumina percepută şi de ochiul omenesc; cuprinde
acele şapte culori principale care în amestec dau lumina albă, cu lungimea
de undă  = 3600 - 7600 Å.
d). Radiaţiile infraroşii, se remarcă prin efectul lor caloric, sunt invizibile şi au
lungimea de undă = 7600 - 3 000 000 Å.
e). Undele radio sau herziene au lungimi de undă mai mari de 3 000 000 Å.
Spectrul solar interpretat pe cale fotografică este discontinuu, prezentând
numeroase linii negre, numite liniile Fraunhofer care se datorează absorbţiei
exercitate de atmosfera solară pe care o străbate radiaţia. Atmosfera terestră
absoarbe şi ea o parte din radiaţia solară, astfel în spectrul solar apar linii negre
numite linii telurice.
Din energia totală a radiaţiei solare, 99% revine radiaţiilor cu lungimea de
undă cuprinsă între 1600 - 40000 Å, iar restul de 1% celor cu lungimea de undă
foarte mică ( Röntgen ) sau foarte mare ( Hertziene ).
Din punct de vedere energetic, aria radiaţiilor vizibile este cea mai
importantă, ele transmit 48% din energia totală a radiaţiei solare, sunt urmate de
radiaţiile infraroşii cu un aport de 43%. Radiaţiile ultraviolete reprezintă 7% din
totalul energiei emisă de Soare.
Radiaţia solară este considerată o radiaţie de undă scurtă, iar cea de origine
terestră o radiaţie de undă lungă.
63
9.3 Legile radiaţiei
Principalele legi ale radiaţiei, stabilite de Kirchhoff, Stefan şi Boltzmann,

Wien şi Planck, au o largă aplicaţie în calculele schimburilor radiative dintre Soare,
suprafaţa terestră şi atmosferă.
Corpurile din natură care au temperatura peste 00C ( 2730K ) emit energie
sub formă de radiaţii de diferite lungimi de undă.
Cantitatea de energie radiantă pe o anumită lungime de undă, pe 1 cm2 a
unui corp cu temperatura T, în timp de 1 minut, reprezintă puterea de emisie ( eT
).
Un corp absoarbe parţial şi reflectă parţial radiaţia incidentă. Mărimea care
exprimă fracţiunea de energie absorbită se numeşte puterea de absorbţie ( kT ),
iar care exprimă fracţiunea reflectată se numeşte puterea de reflexie ( a ).
Conform legii lui Kirchhoff, raportul dintre puterea de emisie şi puterea de
absorbţie care corespund unei anumite lungimi de undă  şi a temperaturii absolute
T, este o mărime constantă, aceeaşi pentru toate corpurile şi egală cu puterea de
emisie a “corpului absolut negru”. Legea lui Kirchhoff se exprimă prin relaţia:
eT
 ET
kT
(1)
În concluzie, corpurile care absorb bine radiază bine şi invers. De

asemenea, corpurile absorb radiaţii cu lungimile de undă pe care le şi pot emite la
aceeaşi temperatură. În sfârşit, corpurile din natură nefiind absolut negre ( k· < 1 ),
emit numai o anumită parte din radiaţia pe care o emite “corpul absolut negru” ( k·
= 1 ), la aceeaşi temperatură.
Legea Stefan-Boltzmann stabileşte că, puterea de emisie a “ corpului
absolut negru” este proporţională cu temperatura absolută a acestuia la puterea a
patra, astfel :
E =T4 (2)
unde E reprezintă puterea de emisie, iar T temperatura absolută a corpului absolut

negru.
Rezultă că, puterea de emisie sau puterea radiantă a “corpului absolut
negru” depinde numai de temperatura absolută.
Legea de deplasare Wien arată că, produsul dintre lungimea de undă care
corespunde puterii de emisie maxime a unui corp şi temperatura absolută a
acestuia este o mărime constantă:
 · m · T = 2897,8nmK (3)
64
unde m reprezintă masa corpului, T temperatura absolută a acestuia, iar λ
lungimea de undă.
Conform acestei legi, cu cât este mai ridicată temperatura unui corp, cu atât
puterea de emisie maximă corespunde unei lungimi de undă mici şi invers.
La elaborarea legii corpului negru, Planck a emis ipoteza cuantelor de
lumină.
9.4 Tipuri de fluxuri radiative
9.4.1.Radiaţia solară directă
Fluxul radiativ provenit direct de la Soare care ajunge nemodificat la

suprafaţa terestră se numeşte radiaţie solară directă. Străbătând atmosfera
terestră, prezintă variaţii la diferite niveluri în atmosferă. La limita superioară a
atmosferei intensitatea radiaţiei solare este considerată constantă. Ea exprimă
cantitatea de energie, în calorii, primită de la Soare în timp de un minut, de către o
suprafaţă de 1 cm2, aşezată perpendicular pe direcţia radiaţiei solare, când
distanţa de la Soare la Pământ este egală cu valoarea medie.
Constanta solară ( Io ) are valoarea standard, acceptată pe plan
internaţional:
Io=1,98 cal / cm2  min. (4)
În limitele atmosferei terestre toate valorile măsurate sunt mai mici decât
constanta solară.
Fluxul radiaţiei solare directe care cade pe o suprafaţă orizontală reprezintă
insolaţia ( $ ) şi se exprimă în calorii pe cm2 şi pe minut. Mărimea intensităţii
insolaţiei depinde de intensitatea radiaţiei solare directe şi de unghiul de incidenţă
sub care cade fascicolul de raze pe suprafaţa considerată. Valoarea intensităţii
insolaţiei este dată de relaţia:
$’=$ sin h0 (5)
relaţie în care, $ este intensitatea radiaţiei solare directe perpendiculară pe unitatea

de suprafaţă, iar h0 este unghiul de înălţime a Soarelui deasupra orizontului.
Se constată că, unitatea de suprafaţă expusă pe direcţia perpendiculară a
razelor recepţionează cantitatea maximă. Valoarea intensităţii radiaţiei directe ( S )
este întotdeauna mai mare decât cea a insolaţiei ( S’ ), cu excepţia poziţiei Soarelui
la zenit, când cele două fluxuri de radiaţii sunt egale.
Verticalitatea razelor solare pe o suprafaţă orizontală se realizează la
ecuator şi în zona intertropicală unde razele solare cad perpendicular la amiază, de
două ori pe an, la echinocţii, iar la cele două tropice o singură dată, la solstiţiul
emisferei respective. Între tropice şi cei doi poli, razele solare nu cad nici o dată
perpendicular pe o suprafaţă orizontală. Rezultă că, intensitatea radiaţiei solare
directe, depinde de latitudinea locului, fenomen legic ce determină repartiţia zonală
a temperaturii.
65
Pe suprafeţe cu înclinări faţă de normala locului, intensitatea insolaţiei se
determină cu ajutorul unghiului de incidenţă format de razele solare cu suprafaţa
receptoare sau unghiul zenital ( z ), care depinde nu numai de poziţia Soarelui, ci şi
de orientarea suprafeţei în spaţiu. În acest caz, intensitatea insolaţiei este dată de
relaţia:
S’ = S cos z (6)
cunoscută sub numele de legea cosinusului sau legea lui Lambert. Repartiţia
radiaţiei solare va fi inegală pe suprafaţa terestră datorită unghiurilor de incidenţă
diferite şi a naturii terenului.
Radiaţia solară, la străbaterea suprafeţei terestre, suferă modificări
importante atât din punct de vedere al intensităţii, cât şi a compoziţiei spectrale. O
parte din radiaţii sunt absorbite, altă parte difuzată, însă cea mai mare parte ajunge
direct la suprafaţa Pământului constituind insolaţia.
Absorbţia atmosferei este provocată de componentele acesteia, fenomen
care se remarcă prin prezenţa linilor şi a benzilor întunecate din spectrul solar (
liniile telurice ). Cea mai puternică absorbţie o manifestă ozonul asupra radiaţiei
ultraviolete (  = 2900 – 3600 Å ), vaporii de apă preferă radiaţiile infraroşii ( =
40000 - 80000 Å ), dioxidul de carbon absoarbe acelaşi tip de radiaţii, dar cu
lungimi de undă mai mari (  = 129 000 - 171 000 Å). Absorbţia selectivă a vaporilor
de apă şi a dioxidului de carbon asupra radiaţiilor infraroşii este deosebit de
importantă pentru regimul termic al Terrei.
Difuzia sau împrăştierea neuniformă a radiaţiei solare directe este
determinată de prezenţa moleculelor gazelor şi a particulelor solide şi lichide din
atmosferă.
Reflexia reprezintă întoarcerea parţială sau totală a unui fascicul de raze,
care vine de la Soare datorată particulelor în suspensie şi gazelor atmosferice.
Slăbirea intensităţii radiaţiei solare prin absorbţie, difuzie, reflexie, depinde
de grosimea stratului atmosferic ( masa atmosferică ) străbătut. Cu cât drumul prin
atmosferă este mai lung, cu atât şi masa atmosferică ( denumită şi optică ) va
fi mai mare. Lungimea distanţei străbătută de radiaţiile solare depinde de unghiul
de înălţime a Soarelui ( h0 ) sau de unghiul de incidenţă ( z ). Astfel, cu cât înălţimea
Soarelui deasupra orizontului este mai mică, cu atât masa atmosferică străbătută
va fi mai mare. Masa atmosferică este egală cu o unitate ( m = 1 ) atunci când
înălţimea Soarelui ( h0 )este de 900 ( la zenit ) şi de 27 de ori mai mare ( m = 27 ), la
înălţimea de 10 ( la răsăritul sau apusul Soarelui ).
Absorbţia şi difuzia modifică transparenţa aerului, care se exprimă prin
coeficientul de transparenţă ( p ). Se poate calcula după formula:
p = S / I0 (7)
relaţie în care, S reprezintă intensitatea fluxului radiaţiei solare directe şi I0

intensitatea fluxului de radiaţie la limita superioară a atmosferei.
66
Atmosfera este mai transparentă pentru radiaţiile de undă lungă, infraroşii şi
mai puţin pentru cele ultraviolete, de undă scurtă. Fenomenul are o mare
importanţă practică ( fotografii în infraroşii, semnale, faruri ).
Intensitatea radiaţiei solare directe pe suprafeţe orizontale depinde de
înălţimea Soarelui, transparenţa aerului, latitudinea locului şi altitudinea.
Pe suprafeţe orizontale, în toate momentele zilei, intensitatea radiaţie este
mai mică decât pe suprafeţele perpendiculare faţă de direcţia razelor. Cele mai
mari diferenţe se constată iarna când înălţimea Soarelui este mică.
9.4.2.Radiaţia difuză
Radiaţia solară lovindu-se de moleculele şi particule este abătută de la

direcţia rectilinie de propagare şi se dispersează neuniform, în toate direcţiile.
Fiecare moleculă şi particulă devine astfel sursa unei radiaţii cu însuşiri modificate,
numită radiaţie difuză a atmosferei. Această radiaţie are ca efect slăbirea radiaţie
Solare directe. Aproximativ 25% din fluxul radiaţiei solare se transformă în
atmosferă în radiaţie difuză. O parte importantă a radiaţiei difuze se îndreaptă spre
suprafaţa terestră compensând în parte pierderea suferită de radiaţia directă prin
difuzie, iar altă parte ( cca. 1/3 ) se pierde în spaţiul cosmic.
Intensitatea radiaţiei difuze depinde de mărimea particulelor difuzate, de
numărul lor în unitatea de volum, natura gazului şi lungimea de undă a radiaţiei
difuzate. Se deosebesc două tipuri de radiaţie difuză, una moleculară şi alta a
particulelor în suspensie. Intensitatea difuziei moleculare, conform legii lui
J.W.Rayleigh este invers proporţională cu lungimea de undă a radiaţiei la puterea a
patra, relaţie exprimată prin formula:
K=C/4 (8)
în care, C este coeficientul dependent de numărul moleculelor din unitatea de

volum şi de natura gazului, iar  este lungimea de undă a radiaţiei difuzate.
Legea Rayleigh se aplică şi în cazul particulelor în suspensie din aer, atunci
când dimensiunea ( raza ) nu depăşeşte valoarea lungimii de undă a radiaţiei din
spectrul solar. La suprafaţa terestră, energia maximă revine radiaţiilor galben-verzi.
Dar ponderea cea mai mare revine radiaţiei violete şi albastre, ceea ce explică
culoarea albastră a cerului. Datorită scăderii densităţii aerului, respectiv al
numărului particulelor difuzate în altitudine, culoarea cerului se întunecă trecând în
albastru închis, în troposfera superioară, şi apoi în indigo – violet – negru, în
stratosferă.
În timpul zilei, pe lângă radiaţia solară directă, atmosfera constituie o
importantă sursă de iluminare a suprafeţei terestre prin radiaţia difuză. Norii şi
ceţurile constituie medii difuzante foarte bune. Anumite genuri de nori pot
determina creşterea radiaţiei difuze de 8-10 ori ( Altocumulus şi Cumulus ).
67
9.4.3.Radiaţia totală
Suma radiaţiei solare directe ( S’ ) şi difuze ( D ) care ajunge simultan la

suprafaţa terestră în condiţii naturale se numeşte radiaţie totală ( Q ), valoarea ei
este dată de relaţia:
Q = S sin h0 + D (9)
sau
Q = S’ + D ( 10 )
unde: Q – radiaţia totală

D – radiaţia difuză
S - intensitatea radiaţiei directe
S' - insolaţia.
Intensitatea radiaţiei totale şi proporţionalitatea acestor radiaţii componente

pot oscila în limite largi, în raport cu înălţimea Soarelui deasupra orizontului,
transparenţa aerului, nebulozitatea şi latitudinea. Acţiunea acestor factori se
exercită simultan şi cu diferite intensităţi. Puţin înainte de răsăritul Soarelui, radiaţia
totală este redusă, fiind alcătuită numai din radiaţia difuză. Creşterea în înălţime a
Soarelui, după răsărit, determină intensificarea şi apoi egalizarea radiaţiei directe şi
difuze. Treptat spre amiază, radiaţia directă depăşeşte pe cea difuză, încât la o
înălţime de h0 = 500, participarea radiaţiei difuze să se reducă până la 10 - 20% din
radiaţia totală, datorită creşterii transparenţei aerului. În general, nebulozitatea
slăbeşte radiaţia totală.
Sub influenţa latitudinii, valorile radiaţiei totale cresc treptat spre ecuator.
9.4.4 Radiaţia reflectată
Radiaţia reflectată ( Rs ) reprezintă acea parte din radiaţia solară reflectată

de suprafaţa terestră.
Capacitatea de reflexie a suprafeţelor se caracterizează printr-o mărime
numită albedou ( As ), ce rezultă din raportul dintre radiaţia reflectată şi radiaţia
globală, exprimată prin formula:
Rs
 100%
A= Q ( 11 )
unde mărimile introduse au următoarea semnificaţie:

A – albedoul
Q – radiaţia globală
Rs – valoarea radiaţiei reflectate.
68
Albedoul ( % )
Natura suprafeţelor
Zăpadă proaspătă, uscată 80 – 98
Zăpadă curată, umedă 60 – 70
Zăpadă impurificată 40 – 50
Gheaţă marină 30 – 40
Norii 50 – 80
Nisipuri deşertice 30 – 40
Pajişte verde 26
Pajişte uscată 19
Lanuri de cereale 10 – 25
Ogor uscat 8 – 12
Pădure de conifere 10 – 18
Tundră 26
Hunus 14
Cernoziom uscat 5 – 15
Arături umede 5 – 15
Tabelul 9.1 Valorile albedoului pentru diferite suprafeţe
Diferenţa până la 100% reprezintă radiaţia absorbită de suprafaţa

respectivă. Valoarea albedoului este mai mare cu cât radiaţia reflectată este mai
mare.
Albedoul suprafeţei terestre depinde de natura, gradul de rigurozitate şi
culoarea corpurilor care o alcătuiesc. Suprafeţele umede având o capacitate de
absorbţie mai mare, ele vor reflecta mai slab decât cele uscate.
Cea mai ridicată valoare a albedoului o are zăpada proaspătă uscată. În
Antarctica au fost înregistrate valori de 96-98%.
Albedoul suprafeţelor acvatice depinde în mare măsură de gradul de
transparenţă ( apa tulbure are albedoul mai ridicat ), de starea agitaţie a apei ( apa
agitată are un albedou mai mic ). De asemenea, albedoul depinde de unghiul de
incidenţă şi gradul de nebulozitate.
Observaţiile şi măsurătorile efectuate de pe satelit şi nave cosmice, au
stabilit pentru Pământ, ca planetă, un albedou de 35 - 40% şi un albedou vizual de
39%. Pentru suprafaţa terestră s-a calculat un albedou mediu de 30% rezultat din
cele ale uscatului ( 34% ) şi ale suprafeţelor acvatice (26%).
9.4.5 Radiaţia terestră şi a atmosferei
Suprafaţa terestră absorbind o parte importantă a radiaţiei solare directe şi

difuze, pe care o converteşte în energie calorică, se încălzeşte până la o anumită
adâncime variabilă, în funcţie de caracteristicile teritoriului. Suprafaţa terestră ca
orice corp din natură, care are temperatura peste 0K ( 2730 ) emite un flux radiativ
către spaţiul interplanetar care reprezintă radiaţia terestră ( Et ).
Această radiaţie este alcătuită din radiaţii de undă lungă ( infraroşii ) cu un
pronunţat efect caloric. Radiaţia terestră se propagă în atmosfera terestră fiind
69
absorbită în mare măsură de vaporii de apă şi de dioxidul de carbon. Valoarea
radiaţie terestre diferă de la zi la noapte. Ziua fluxul radiativ dinspre sol este anihilat
de radiaţia solară, în schimb noaptea radiaţia terestră determină răcirea suprafeţei
terestre.
Aerul încălzit posedă proprietăţi radiative, emite radiaţii atât spre spaţiul
cosmic cât şi spre suprafaţa terestră. În felul acesta în natură radiaţia terestră
precum şi radiaţia atmosferică ( Ea ) produc concomitent două fluxuri opuse de
radiaţii de undă lungă, infraroşii, calorice.
Prezenţa norilor favorizează creşterea radiaţiei atmosferice, iar pe timp
senin înainte de răsăritul sau după apusul Soarelui, radiaţia terestră ajunge să fie
egală cu radiaţia atmosferei.
9.4.6 Radiaţia efectivă
Radiaţia efectivă ( Ee ) reprezintă diferenţa dintre radiaţia terestră şi radiaţia

atmosferei. Ea este dată de relaţia de mai jos:
Ee = Et - Ea ( 12 )
unde mărimile introduse reprezintă:

Ee - radiaţia efectivă
Et - radiaţia terestră
Ea - radiaţia atmosferei.
Valorile pozitive ale radiaţiei efective reprezintă o pierdere de căldură pentru

suprafaţa terestră ( Et > Ea ). Fenomenul se produce obişnuit în timpul nopţilor
senine, precum şi iarna. Dimpotrivă, în timpul zilei, pe lângă fluxul radiaţiei
atmosferice, suprafaţa terestră primeşte o cantitate delimitată de energie calorică
prin radiaţia solară directă şi difuză. Surplusul de căldură produce încălzirea
progresivă a solului, a apelor, a aerului.
Radiaţia efectivă depinde de mai mulţi factori. Pe timp senin, radiaţia
efectivă depinde în cea mai mare măsură de cantitatea vaporilor de apă. Creşterea
umezelii atrage după sine intensificarea absorbţiei radiaţie terestre, deci creşterea
radiaţiei atmosferice şi reducerea radiaţiei efective. Scăderea valorii radiaţiei
efective depinde de nebulozitate, de prezenţa covorului vegetal, de vânt. Radiaţia
efectivă creşte odată cu altitudinea, unde aerul este mai curat.
9.4.7.Bilanţul radiativ la suprafaţa terestră şi în atmosferă
În atmosferă şi la suprafaţa terestră se desfăşoară simultan şi continuu

două categorii principale de fluxuri radiative, una de undă scurtă alcătuită din
radiaţia solară directă şi difuză, alta de undă lungă, reprezentând radiaţia
terestră şi atmosferică.
Pentru suprafaţa terestră, o parte din aceste fluxuri reprezintă radiaţia
primită, alta radiaţia cedată. Diferenţa dintre energia radiantă primită şi cea pierdută
alcătuieşte bilanţul radiativ al suprafeţei terestre. Pe lângă radiaţia totală ( Q )
70
suprafaţa terestră primeşte şi radiaţia atmosferică ( Ea ) şi pierde energie prin
radiaţia reflectată ( Rs ), exprimată prin albedou ( A ) şi prin radiaţia terestră ( Et ).
În consecinţă, bilanţul radiativ al suprafeţei terestre este dat de relaţia:
B = S’+ D + Ea - Rs - Et ( 13 )
Ţinând cont că radiaţia totală ( Q ) reprezintă suma S’+D, radiaţia efectivă Ee
diferenţa Et - Ea, iar radiaţia reflectată ( Rs ) se poate înlocui cu A·Q, se obţine
relaţia: Q - A·Q - ( Et-Ea ) sau într-o formă mai restrânsă:
B = Q · ( 1-A ) - Ee. ( 14 )
Bilanţul radiativ poate avea valori pozitive sau negative. El condiţionează
astfel răcirea şi încălzirea, respectiv starea termică a suprafeţei terestre. Dacă
energia radiantă primită este mai mare decât cea pierdută bilanţul este pozitiv, se
produce o încălzire şi invers, când bilanţul este negativ are loc o răcire a suprafeţei
terestre. În codiţii de cer senin, bilanţul este pozitiv ziua şi negativ noaptea, sau
pozitiv în sezonul cald şi negativ în sezonul rece.
Bilanţul radiativ al suprafeţei terestre determină : regimul termic al solului şi
al stratului de aer de la contact, dirijează procesul evaporaţiei, al îngheţului şi al
dezgheţului, geneza şi transformarea maselor de aer, condiţionează procesele
vitale ale vieţuitoarelor.
Se poate stabili un bilanţ al sistemului Pământ - Atmosferă prin ecuaţia:
Bs = Q · ( 1-A ) + Q ‘ - E ( 15 )
relaţie în care Q ‘ este radiaţia absorbită de atmosferă, E radiaţia netă terestră şi
atmosferică emisă în spaţiul cosmic. Valorile bilanţului radiativ al sistemului Pământ
- Atmosferă sunt pozitive numai în zona intertropicală. Dincolo de latitudinea de 350
şi până la cei doi poli, acestea sunt negative. Căldura acumulată în regiunile
intertropicale este transmisă prin curenţii atmosferici şi oceanici spre latitudini
superioare, unde bilanţul este negativ, energia solară primită nefiind suficientă
pentru a compensa pierderile spre spaţiul cosmic.
1. Definiţi radiaţia reflectată şi radiaţia efectivă.

2. Cum se defineşte bilanţul radiativ?
3. Deduceţi formula bilanţului radiativ.
4. Exemplificaţi albedoul pentru anumite suprafeţe.
5.Legile radiaţiei.
6.Ce este insolaţia? Dar radiaţia solară directa.
71
IMPORTANTA RADIAŢIEI SOLARE

Cuvinte cheie: radiaţia solară, fotoperiodism, intensitate, heliograf
Rezumat
Radiaţiile solare constituie principală sursă de energie pentru dezvoltarea
proceselor fizice şi biologice din natură. Importanţa radiaţiilor solare în viaţa
plantelor este deosebită, influenţând toate procesele vitale, atât prin căldura cât şi
prin lumina pe care le produc.
Procesul de fotosinteză este posibil numai în prezenţa luminii. Prin acest
proces, energia solară este transformată în energie chimică depozitată în
substanţele organice sintetizate. Substanţa organică sintetizată furnizează în
acelaşi timp şi energia necesară creşterii şi dezvoltării organismelor animale, care
nu sunt capabile să capteze direct energia de la soare, prin sinteze proprii.
Creşterea plantelor, structura lor morfologică şi anatomică, durata ciclului de
vegetaţie, capacitatea de absorbţie a substanţelor nutritive din sol, distribuţia lor în
spaţiu sunt strâns legate de factorul lumină.
10.1 Radiaţia solară şi rolul ei în viaţa plantelor
Energia luminoasă exercită asupra plantelor nu numai o influenţă directă, ci

şi una indirectă. Orice modificare a luminii determină modificări ale temperaturii
aerului şi solului, ale umidităţii din aer şi sol, ale structurii chimice a solului, într-un
cuvânt determină modificarea mediului de creştere a plantelor.
Plantele nu reacţionează toate la fel faţă de intensitatea luminii. Unele din
ele ( bumbac, floarea soarelui, lucernă, porumb, orez ) se dezvoltă normal la
lumină intensă ( plante iubitoare de lumină ), altele la lumină slabă, sau chiar la
umbră ( plante iubitoare de umbră ). Există şi forme de trecere între acestea (
plante rezistente la umbrire ), care suportă lumina de diferite intensităţi.
Plantele pot creşte şi la întuneric, dar suferă deformări atât ca formă cât şi
ca funcţiuni, întrucât fotosinteza nu mai poate avea loc.
În cazul lanurilor de cereale semănate prea des, intensitatea luminii scade
sensibil în apropiere de suprafaţa solului. Internodurile inferioare se alungesc, iar
rezistenţa se micşorează mult din cauza dezvoltării slabe a ţesutului mecanic, ceea
ce duce la căderea plantelor.
Lumina influenţează nu numai creşterea organelor aeriene ale plantei, ci şi a
celor subterane. La plantele crescute la umbră, sau semănate prea des, sistemul
72
radicular este mai slab dezvoltat, în comparaţie cu cel al plantelor ce primesc
lumină suficientă.
În condiţii de lumină intensă, rădăcinile sunt mai lungi, mai puternic
ramificate şi formează un număr mai mare de nodozităţi ( în cazul leguminoaselor ).
Tulpinile plantelor sunt mai groase, cu un ţesut mecanic bine dezvoltat. În cazul
cerealelor ( grâu, orz, orez ), lumina intensă măreşte rezistenţa la cădere.
Lumina influenţează ritmul de creştere în lungime, în sensul diminuării
acestuia cu atât mai puternic cu cât este mai intensă. De aceea, la arbori, lăstarii
crescuţi la lumină puternică sunt întotdeauna mai scurţi decât cei crescuţi la
întuneric.
Acţiunea inhibitoare a luminii asupra creşterii în lungime este atât de
evidentă, încât imprimă creşterii o periodicitate zilnică foarte pronunţată. Noaptea,
plantele cresc mult mai intens decât ziua.
Lumina influenţează şi direcţia de creştere a plantelor. Reacţia plantelor faţă
de direcţia luminii poartă numele de fototropism. Plantele tinere în creştere şi
tulpinile plantelor se curbează, de obicei, în direcţia sursei de lumină şi această
reacţie poartă numele de fototropism pozitiv.
Datorită fototropismului, frunzele iau poziţia cea mai favorabilă pentru
folosirea luminii, aşezându-se perpendicular pe direcţia razelor luminoase. Cu
ajutorul mişcărilor fototrope, plantele formează aşa numitul mozaic de frunze,
foarte evident la plantele de umbră ( de exemplu, la iederă ).
Unele plante reacţionează aşa de repede la schimbările direcţiei luminii,
încât urmăresc mişcarea Soarelui pe cer ( exemplu tipic floarea soarelui ).
Lumina mai intensă favorizează acumularea de substanţe hidrocarbonate:
amidon, zahăr şi celuloză. Rezultă că plantele în ale căror produse se găsesc
aceste substanţe în proporţie mare, trebuie să fie cultivate în zonele cu luminozitate
mai intensă, deci cu nebulozitate redusă. Dintre acestea fac parte: sfecla de
zahăr, porumbul, bumbacul, viţa de vie etc. Alte plante, ca fasolea şi trifoiul, cresc
mai bine în zonele cu luminozitate mai redusă.
Cerinţele plantelor faţă de lumină sunt în general mari, fapt constatat şi de
formele sălbatice ale acestora, care cresc de regulă în luminişuri şi pe versanţii
expuşi către sud.
Legumele de la care se consumă partea vegetativă ( ca, de exemplu,
conopida, varza, salata ) sunt favorizate de condiţii climatice caracterizate prin
nebulozitate ridicată, în timp ce legumele ce se recoltează pentru fructe ( de
exemplu, tomatele, ardeii, pătlăgelele vinete ) sunt favorizate de climate cu lumină
intensă. Dacă în sere şi case de vegetaţie lumina poate fi reglată după nevoie, în
câmp posibilităţile de intervenţie ale omului sunt limitate. Totuşi, printr-o serie de
măsuri agrotehnice se poate favoriza o mai bună distribuire a luminii printre plante.
Pentru aceasta se recomandă semănatul cât mai omogen, împrăştierea uniformă a
îngrăşămintelor, repartizarea judicioasă a plantelor în spaţii, orientarea rândurilor
de prăşitoare, pomi şi viţă de vie pe direcţia nord-sud, îndepărtarea buruienilor,
folosirea raţională a expoziţiei terenurilor etc.
Lumina prezintă importanţă şi din punct de vedere fitopatologic, în sensul că
lumina intensă are, în general, o influenţă nefavorabilă asupra dezvoltării celor mai
multe ciuperci parazite.
73
10.2 Fotoperiodismul
Procesele de creştere şi dezvoltare ale plantelor sunt influenţate nu numai

de intensitatea şi compoziţia luminii, ci şi de durata de expunere a plantelor la
lumină în timpul zilei.
Durata zilei-lumină este denumită fotoperioadă, iar răspunsul plantei la
durata zilei lumină , fotoperiodism.
În funcţie de durata zilei-lumină necesară pentru declanşarea înfloritului,
plantele se clasifică în două grupe mari:
- plantele de zi lungă, care înfloresc numai în condiţiile unei zile lumină mai
mari de 14 ore. Cu cât li se prelungeşte perioada de iluminare, cu atât plantele
înfloresc mai repede. Din această grupă fac parte: grâul, orzul, sfecla de zahăr,
unele specii de cartof, inul, mazărea, muştarul etc.;
- plantele de zi scurtă, care înfloresc numai în condiţiile unei zile lumină mai
mici de 12 ore. Cu cât ziua este mai scurtă şi noaptea mai lungă, înflorirea se
produce mai devreme. Dintre ele fac parte multe soiuri de bumbac, iar dintre
cereale, meiul, sorgul şi orezul.
Pe lângă aceste două grupe mari de plante mai există şi unele soiuri care nu
reacţionează la schimbările duratei de iluminare sau la întuneric. Ele înfloresc atât
în condiţii de zi scurtă cât şi în condiţii de zi lungă. Se numesc plante neutre faţă de
lumină. Dintre ele fac parte hrişca, arahidele, unele soiuri de porumb şi orez,
mandarinul, floarea soarelui, roşiile etc.
Necesitatea unei anumite durate a zilei lumină ca plantele să poată înflori s-
a creat în procesul evoluţiei, prin adaptarea la condiţiile mediului exterior. Reacţia
diferită a plantelor la fotoperioadă estre strâns legată de locul de origine al
acestora. Astfel, plantele din regiunile temperate, unde timpul cel mai favorabil
pentru înflorire şi fructificare este mijlocul verii, când ziua atinge lungimea cea mai
mare, sunt plante de zi lungă. Dimpotrivă, plantele ce-şi au originea la latitudini
mici, cum sunt plantele tropicale, unde ziua de vară este mai scurtă decât în nord,
şi în mijlocul verii este arşiţă puternică şi secetă, sunt în cea mai mare parte plante
de zi scurtă. Ele înfloresc către primăvară sau către toamnă, când ziua este mai
scurtă.
Fotoperiodismul influenţează nu numai înflorirea, dar şi multe alte procese
biologice ale plantelor. Aşa de exemplu, germinarea seminţelor la unele plante,
cum sunt Lactuca sativa ( salata ) şi Poa pratensis ( firuţa ), nu are loc în lipsa
luminii.
Procesele de creştere vegetativă la plante, cum sunt creşterea sistemului
radicular, mărimea şi grosimea frunzelor, creşterea tulpinii şi a întregii mase
vegetative, sunt influenţate de fotoperiodism. Astfel, la plantele de zi scurtă,
lungimea perioadei de iluminare zilnică inhibă înflorirea, dar în schimb,
favorizează dezvoltarea suprafeţei foliare şi în general, a organelor vegetative.
Acest lucru se datorează faptului că, prin sporirea înfloririi, substanţele organice
sintetizate sunt folosite pentru formarea şi dezvoltarea organelor vegetative.
Drept urmare, plantele de zi scurtă, cultivate mai la nord, nu ajung să se coacă,
74
în schimb dezvoltă o masă vegetativă bogată, deci dau o recoltă bună de fân şi
furaje pentru siloz.
Alt efect al fotoperiodismului este căderea frunzelor; în general, zilele scurte
determină intrarea mugurilor în stadiul de repaus biologic şi căderea frunzelor.
Acest lucru trebuie avut în vedere atunci când se introduc specii de pomi cu frunze
caduce în condiţii ecologice noi. Speciile aduse de la latitudini mai joase la latitudini
mai înalte îşi vor pierde frunzele mult mai repede, deşi climatul este favorabil
Formarea organelor subterane ( tuberculi, rizomi, bulbi ) este influenţată de
fotoperiodism. Aşa, de exemplu, la ceapă dezvoltarea bulbilor este favorizată de
ziua lungă. În condiţii de zi scurtă se formează numai frunze verzi.
Dimpotrivă, alte plante, cum sunt speciile sălbatice de cartofi din regiunile
tropicale, produc tuberculi din belşug, dar cultivate în condiţii de zi lungă ( în Europa
Centrală ), nu mai formează tuberculi. Ziua lungă nu împiedică însă formarea
tuberculilor la cartoful cultivat, care dă recolte mari chiar la cercul polar, în perioada
în care soarele nu apune toată ziua.
Fotoperiodismul joacă un rol important în distribuţia naturală şi în raionarea
plantelor pe glob.
În general, plantele de zi scurtă, cum sunt meiul şi bumbacul, cresc şi se
dezvoltă cel mai bine la latitudini maici. Deplasate spre nord, unde zilele au o
durată mai lungă, procesele de înflorire sunt întârziate sau chiar inhibate, în schimb
li se dezvoltă puternic masa vegetativă. Pentru cultivarea acestora mai spre nord,
este necesară selecţionarea unor soiuri care reacţionează cât mai puţin posibil la
durata zilei, adică cu o sensibilitate fotoperiodică cât mai mică.
Plantele de zi lungă, cum sunt grâul, orzul, se dezvoltă cel mai bine la
latitudini mijlocii şi mari. Cultivate la latitudini mici, în condiţii de zi scurtă, nu ajung
la maturitate, în schimb dezvoltă o masă vegetativă bogată. Prin extinderea lor
către nord, nu sunt împiedicate în dezvoltare, deoarece durata zilei de vară creşte
tot mai mult, odată cu înaintarea spre nord şi perioada vegetativă este scurtă, astfel
că ele ajung la maturitate mai repede, în ciuda verilor scurte din regiunile nordice.
Fotoperiodismul are multe aplicaţii practice, ca, de exemplu: alegerea
plantelor sau a varietăţilor pentru o localitate dată şi precizarea epocilor optime de
semănat.
10.3 Măsurarea radiaţiei de mică lungime de undă
Intensitatea radiaţiei solare directe se măsoară cu ajutorul instrumentelor

numite pirheliometre, în timp ce intensitatea radiaţiei difuze, globale şi a celei
reflectate se măsoară cu piranometre. Cu ocazia construirii instrumentelor pentru
măsurarea intensităţii radiaţiei se folosesc toate efectele pe care acestea le
provoacă: termice, electrice, chimice şi fiziologice. Dar, cel mai des sunt în folosinţă
instrumentele care funcţionează pe principiul termoelementelor.
Termoelementul este un sistem simplu în care se efectuează transformarea
energiei termice în energie electrică şi se poate folosi ca şi generator de curent
continuu. Acesta este un contact a două metale diferite (figura 8.1) prin care trece
75
curentul electric dacă contactele se ţin la temperaturi diferite (t1 şi t2). Atunci apare
puterea termoelectromotoare care şi produce curent în circuit.
Figura8.1 Schema termoelementului
Dar, spre deosebire de puterile electromotoare la alte generatoare, puterea

termoelectromotoare este foarte mică şi reprezintă numai câţiva zeci de microvolţi
pe un grad de temperatură diferenţă dintre contacte. Din acest motiv
termoelementul nu se foloseşte ca şi generator, ci pentru măsurarea temperaturii
care reprezintă măsura unui efect termic. La unele contacte, cum ar fi firele de
platină şi de platină – iridium, există o dependenţă liniară între puterea
termoelectromotoare ε, şi diferenţa de temperatură într-un interval foarte larg de
temperatură. De aceea, se poate scrie ecuaţia:
ε = k ( t2 - t1 )
(1)
unde k este constanta care numeric este egală cu puterea termoelectromotoare

care apare între contacte când diferenţa de temperatură este de 1°C. Când k este
constantă atunci şi legătura este liniară.
76
Practic, cu ocazia realizării piranometrelor care funcţionează pe acest
principiu, receptorul se compune din mai multe termoelemente care alcătuiesc
termobateria. Un contact al termoelementelor, în termobaterie se încălzeşte sub
influenţa radiaţiei (activ), în timp ce al doilea contact se menţine la temperatură
constantă (neactiv). În funcţie de felul metalelor folosite la construirea
termoelementelor, ca şi de modul de construire a termobateriilor, există câteva
tipuri de piranometre.
Conform criteriilor Organizaţiei meteorologice mondiale toate piranometrele
existente sunt în comparaţie cu etalon clasificate în instrumente de clasa întâi, a
doua şi a treia.
Heliograful Campbell – Stokess – Acest instrument se foloseşte pentru
măsurarea duratei radiaţiei solare directe sau, cum este obişnuit să se spună,
durata de strălucire a soarelui.
Figura 9.2 Heliograful Campbell - Stokess
Partea receptoare a acestui instrument (figura 8.2) este o bilă de sticlă (1)
care prin semiinelul metalic este fixată de suportul (3). Când bila se expune la
soare, banda care se află în centrul ei arde, lăsând urme. De obicei, benzile se pun
în interiorul scoicii metalice (4) cu care ocazie, în funcţie de anotimp, ele au lungimi
77
diferite (figura 3). Pe baza urmelor a căror lungime se aproximează, până la zece
minute, prin citire se obţine durata radiaţiei solare directe pe parcursul zilei.
Heliograful Campbell – Stokess se instalează în poziţie orizontală, iar bila este
îndreptată spre direcţia sud. De obicei, se pune pe un stâlp de înălţime de 1m sau
pe acoperişul unei clădiri, în aşa fel încât să fie expus toată ziua la Soare.
Schimbarea benzii vechi cu cea nouă se efectuează seara.
Durata de strălucire a Soarelui se exprimă prin fracţie de insolaţie, f , mărime
ce reprezintă raportul procentual dintre numărul de ore de strălucire efectivă Ne şi
numărul de ore de strălucire posibilă Np.
f = (Ne / Np) 100%. (2)
1. Care tipuri de radiaţii de mică lungime de undă vin de la Soare la suprafaţa

Terei?
2. Cum este împărţită regiunea radiaţiei de mică lungime de undă, iar ce regiune
de lungimi de undă cuprinde radiaţia de mare lungime de undă?
3. Ce este fotoperiodismul?Ce este constanta solară?
4. Care tipuri de radiaţii de mare lungime de undă sunt prezente în atmosferă?
5. Ce se măsoară cu heliograful Campbell – Stokess si cu bilansmetrul Schultze?
6. Definiţi următoarele mărimi fotometrice: puterea luminii, fluxul luminos şi
luminozitatea.
78
IMPORTANŢA RADIAŢIEI SOLARE

Cuvinte cheie: radiaţia solară, bilansmetru,fluxul luminos,
luminozitatea,puterea luminii
11.1 Măsurarea radiaţiei de mare lungime de undă
Prin radiaţii de mare lungime de undă se înţeleg radiaţii infraroşii în

intervalul undelor de lungime de la 0,3μ până la câteva zeci de microni, iar
radiaţia maximă apare pe lungimea de undă de 10μ. Grupa de instrumente care
măsoară această categorie de radiaţii, respectiv intensitatea radiaţiei venite şi
plecate şi diferenţa lor, poartă denumirea de radiometre. Prin construirea
acestor instrumente se tinde să se neutralizeze pierderea căldurii de pe
suprafaţa receptorului, ca urmare a permanenţei convecţiei termice. În funcţie
de felul soluţiilor, radiometrele se împart în: net pirradiometre şi pirradiometre.
Net pirradiometrele măsoară intensitatea radiaţiei venite şi plecate, care vine
din toate direcţiile, pe suprafaţa orizontală de primire a instrumentului.
Piradiometrele măsoară schimbul radiaţiei totale dintre emisfere şi suprafaţa
neagră orizontală (pirgeometrul compensator Ångstrom).
Bilansmetrul Schulze – Net pirradiometrele se împart în două subgrupe
depinzând de faptul că suprafaţa de primire poate fi protejată de cupolă sau nu
poate fi. În prima grupă a net pirradiometrelor intră şi bilansmetrul Schulze.
Cu acest instrument este posibilă înregistrarea continuă a intensităţii radiaţiei
totale, care vine de sus pe suprafaţa orizontală în intervalul lungimilor de undă
între 0,3μ până la 80μ. Prin totalitatea radiaţiei “de sus“ se înţelege radiaţia
solară directă, radiaţia difuză şi contraradiaţia atmosferei, iar radiaţia “de jos“
cuprinde radiaţia reflectată, radiaţia terestră şi contraradiaţia atmosferei
respinsă de suprafaţa Pământului.
Suprafeţele de primire (termobateriile) ale acestui pirradiometru (figura
3.4) sunt acoperite cu cupolă de polietilenă (1) care permite trecerea radiaţiei
de mare lungime de undă şi are coeficientul total de transmisie de 85% pentru
79
radiaţia undelor de la 0,3μ până la 100μ. Termobateriile sunt instalate în căsuţa
de aluminiu a bilansmetrului (2) care este prinsă de un inel purtător (3). De la
acest inel purtător pornesc următoarele ţevi: partea cu plasă cu mijloc de
uscare (4), elementul termoelectric (5) şi de ventilaţie (6), ca şi prinzătorul
metalic (7). Căsuţa este protejată de o farfurie metalică (8).
Figura 11.1 Bilansmetrul Schulze
Principiul funcţionării acestui bilansmetru este următorul: radiaţia care

vine pe suprafaţa de primire provoacă fenomenul de termocurent, care este
proporţional cu venirea şi plecarea radiaţiei scăzută cu radiaţia care emite
instrumentul. Ca să se calculeze radiaţia instrumentului este necesar să se
cunoască temperatura instrumentului. Aceasta se determină cu ajutorul
elementului termoelectric de temperatură. Măsurarea temperaturii în interiorul
bilansmetrului cu ajutorul termocontactelor se face în aşa mod încât, un
termocontact (activ) se introduce în interiorul instrumentului, iar al doilea
termocontact (reactiv) se introduce în pământ, la adâncimea unde temperatura
este constantă într-un interval de timp mai îndelungat (la 1 m adâncime). Cum
suprafeţele de primire inferioare şi superioare (termobaterii) sunt îndreptate în
80
sensuri diferite, această notare a diferenţei de intensitate a radiaţiei, dintre
suprafeţele de primire, reprezintă bilanţul curat al radiaţiei. Efectul nedorit al
convecţiei termice se elimină, dar nu în totalitate, cu ajutorul ventilatorului
care, cu viteză constantă, introduce curentul de aer pe suprafeţele de primire.
Cu ajutorul galvanometrului înregistrator multicanal se înregistrează patru
curbe şi anume: intensitatea radiaţiei sosite şi plecate, diferenţa lor şi
temperatura din interiorul bilansmetrului.
11.2 Măsurarea luminozităţii
Măsurarea luminozităţii este de o importanţă deosebită în practica

agricolă, având în vedere că fotosinteza, ca şi proces fiziologic, se desfăşoară
în intervalul lungimilor de undă de la 0,38 μ până la 0,71μ. Măsurarea
luminozităţii ca şi studierea caracteristicilor cantitative a fenomenelor
luminoase este obiectul de studiu al unei părţi speciale a fizicii – fotometria.
Puterea luminii I, reprezintă unitatea fotometrică de bază, cu care ocazie
pentru unitatea luminii se ia candela (cd). Candela reprezintă puterea luminii
pe care în direcţia verticală o radiază suprafaţa de 1/600000 metri pătraţi de
corp negru, la temperatura de întărire a platinei, sub temperatura de 101325
paskali.
Fluxul luminos Φ, este parte din fascicolul luminos, care începe de la
izvorul punctiform de intensitate I, cuprins în unghiul solid ω
Φ = Iω (1)
Unitatea de măsură a fluxului luminos este lumenul (lm). Lumenul este fluxul
luminos care în unghiul solid de 1 steradian reflectă sursa de lumină a cărei
putere luminoasă în toate direcţiile spaţiului este 1 candela.
Luminozitatea A, este numeric egală cu totalitatea fluxului Φ care cade
pe unitatea de suprafaţă S a corpului luminat
A=Φ/S (2)
Unitatea de măsură a luminozităţii este luxul (lx), care este egal cu

luminozitatea suprafeţei de 1 m², pe care cade uniform repartizat fluxul
luminos de 1 lm.
Luxmetrul este instrumentul care se foloseşte pentru măsurarea
luminozităţii globale. Prezentarea schematică a funcţionării acestui instrument
este realizată în figura 10.2.
81
Figura 11.2 Prezentarea schematică a funcţionării luxmetrului
Partea receptoare a luxmetrului este un fotoelement care reprezintă un

generator de curent continuu, în care are loc transformarea energiei luminoase,
în energie termică. Fotoelementul este combinaţia a două metale şi a
semiconductorului.
82
Figura 11.3 Luxmetrul
Ca şi semiconductor se foloseşte seleniu sau oxid de cupru. Modul în care

sunt legate metalele este prezentat în figura anterioară, unde semiconductorul
de seleniu este pus între două plăcuţe metalice. Plăcuţa inferioară este din
cupru pe care este pus seleniu. Peste seleniu se pune strat foarte subţire de aur
sau platină. Când pojghiţa se luminează, se formează tensiune între ea şi cupru,
deoarece porneşte curentul când metalele se leagă. Deoarece aceşti curenţi
(fotocurenţi) sunt foarte slabi, pentru înregistrarea lor se foloseşte
galvanometrul. Mecanismul transformării energiei luminoase în cea electrică,
respectiv mecanismul apariţiei curentului electric este foarte complex. Simplu,
s-ar putea rezuma la următoarele. Razele luminoase trec prin pojghiţa
superioară şi cad pe suprafaţa superioară a seleniului ca semiconductor.
Energia fluxului luminos se consumă la aruncarea electronilor în
semiconductor, care nu ies afară ci se aglomerează sub pojghiţă, care se
electrizează negativ. Plăcuţa de cupru este atunci pozitivă şi curentul porneşte
în direcţia, de la plăcuţa de cupru spre cea de platină, prin galvanometru.
Pentru că electronii, eliberaţi de energia razelor luminoase, merg numai sus,
pentru că rezistenţa semiconductorului în acea direcţie este mult mai mică
decât în cea opusă, stratul amintit se numeşte “blocaj“, iar întregul element
poartă denumirea de fotoelement cu strat blocat. Fotocurentul if, care cu
această ocazie este generată de fotoelement, este tocmai proporţională cu
intensitatea luminozităţii A
if = kf A (3)
unde kf este coeficientul de sensibilitate al fotoelementului.

În figura 10.3 este prezentat aşa numitul luxmetru Lange care are o
folosire diversă, mai ales în practica agricolă.
1. Care tipuri de radiaţii de mare lungime de undă sunt prezente în

atmosferă?
2. Definiţi bilanţul radiaţional.
3. Ce se măsoară cu bilansmetrul Schultze?
4. Definiţi următoarele mărimi fotometrice: puterea luminii, fluxul
luminos şi luminozitatea.
5. Pe ce principiu funcţionează luxmetrul?
83
UMIDITATEA AERULUI
Cuvinte cheie: umiditatea aerului, vaporii de apă, tensiune elastică,
umiditatea absolută, umiditatea specifică
Rezumat
Conţinutul de vapori de apă din aer şi gradul lui de saturare în vapori de
apă sunt foarte importante în biometeorologie deoarece pe baza acestor mărimi
se poate obţine informaţii asupra condensării vaporilor de apă, asupra formării
ceţii, asupra formării norilor, precipitaţiilor.
Prin umiditatea aerului se înţelege conţinutul de vapori de apă din
atmosferă.
Prin vaporizare se înţelege trecerea unui corp din stare lichidă în stare
gazoasă. Dacă vaporizarea se petrece încet, la temperatura obişnuită şi numai la
suprafaţa solului, fenomenul se numeşte evaporare.
12.1 Vaporii de apă din atmosferă
Prin umiditatea aerului se înţelege conţinutul de vapori de apă din

atmosferă.
Troposfera conţine o cantitate variabilă de apă în stare de vapori, în
stare lichidă sau în stare solidă. Se apreciază că 95% din apă se găseşte în
stare de vapori şi numai 5% sub formă de picături de apă şi cristale de
gheaţă.
Între cele trei faze (solidă, lichidă şi gazoasă) au loc schimburi
neîncetate, care se realizează fie cu consum (evaporarea apei şi topirea
gheţii) fie cu eliberare (condensarea şi desublimarea vaporilor) de căldură
(figura 6.1).
84
Figura 12.1 Schimbările de fază ale apei
Prin vaporizare se înţelege trecerea unui corp din stare lichidă în stare
gazoasă. Dacă vaporizarea se petrece încet, la temperatura obişnuită şi
numai la suprafaţa solului, fenomenul se numeşte evaporare.
Procesul de evaporare al apei se datorează faptului că, în mişcarea
haotică, unele dintre moleculele apei, ating viteze suficient de mari pentru a
învinge rezistenţa peliculei de apă şi a pătrunde în aerul de deasupra.
Continuându-şi mişcarea haotică o parte din moleculele care părăsesc
suprafaţa lichidului se pot întoarce înapoi în acesta. Cât timp numărul
moleculelor care părăsesc suprafaţa lichidului este mai mare decât al celor
care se întorc, procesul evaporării continuă. Când cele două fluxuri sunt
egale, evaporarea încetează, aerul fiind saturat cu vapori de apă. În situaţiile
când aerul de deasupra suprafeţei evaporate este suprasaturată cu vapori de
apă, numărul moleculelor care se întorc în masa lichidului este mai mare
decât al celor care o părăsesc. Suprasaturaţia creează condiţii favorabile
pentru condensarea or sublimarea vaporilor de apă în exces. În cazul în care,
vaporii de apă din atmosferă sunt nesaturanţi, se vorbeşte de aer umed
nesaturat, iar în cazul în care vaporii sunt saturanţi, aerul este umed saturat.
Mărimea căldurii latente de vaporizare a apei , depinde de
temperatura la care are loc vaporizarea conform relaţiei:
 = 597 – 0,6 t
deci, căldura latentă de vaporizare a apei scade odată cu creşterea
temperaturii (de exemplu la 100C = 591 cal/g, la 300C =579 cal/g şi la
1000C = 539 cal/g). Se constată că vaporizarea înseamnă o răcire a
mediului fapt pentru care trebuie să se ţină seama în cazul irigaţiilor.
Evaporarea apei de irigaţie răceşte nu numai solul dar şi aerul şi planta.
85
Prin condensarea vaporilor de apă, se eliberează o cantitate de căldură
egală ca mărime cu căldura latentă de vaporizare, denumită căldură latentă
de condensare (dacă cele două procese au loc la aceeaşi temperatură).
Evaporarea este caracterizată cantitativ de viteza de evaporare care
reprezintă cantitatea de apă evaporată de pe unitatea de suprafaţă în unitatea
de timp. Cantitatea de apă evaporată nu se exprimă în grame, ci prin
lungimea coloanei de apă cu secţiunea de 1 cm2 evaporată într-o zi (decadă,
lună, an). Lungimea de apă evaporată se exprimă în mm, 10 mm
corespunzând unei cantităţi de apă egală cu 1 gram, evaporată de pe o
suprafaţă de 1 cm2.
Asupra evaporării influenţează foarte mulţi factori: gradul de saturaţie
al atmosferei în vapori de apă, vântul , presiunea atmosferică, etc.
Evaporării fizice care se desfăşoară atât la suprafaţa apei, cât şi a
uscatului care conţine cantităţi diferite de apă, i se adaugă evaporarea
fiziologică a plantelor. Suma dintre cantitatea de apă evaporată de pe
suprafaţa terestră şi de pe suprafaţa plantelor a fost numită de Thornthwaite
evapotranspiraţie .
Evapotransipraţia care s-ar realiza de pe o suprafaţă continentală
oarecare, în cazul în care aceasta ar conţine o cantitate nelimitată de apă,
poartă denumirea de evapotranspiraţie potenţială (ETP) sau
evapotranspiraţie maximă posibilă. În natură, pe suprafeţele continentale,
evapotranspiraţia efectivă sau reală (ETR) este, de regulă, mai mică decât
cea potenţială din cauză că apa care se evaporă fizic şi fiziologic, nu este
disponibilă în cantităţi nelimitate.
Măsurarea evapotranspiraţiei potenţiale pe cale experimentală este
dificilă şi destul de puţin precisă. Din această cauză, metodele indirecte au o
răspândire mai largă.
C. W. Thornthwaite a stabilit următoarea relaţie pentru calcularea
evapotranspiraţiei potenţiale:
10t
E p  1,6 a Unde EP este evapotranspiraţia potenţială pentru o lună
I
de 30 de zile, t temperatura medie lunară şi I este indicele de căldură obţinut
prin însumarea celor 12 indici lunari calculaţi pe baza relaţiei:
1,514
1  0,9262188
i   t  0,2t  iar a 
1,514
.
5  2,4232459  log i
În vederea determinării rapide a evapotranspiraţiei potenţiale
Thornthwaite a întocmit tabele de calcul şi o abacă deosebit de utile în
practica meterologică.
86
Evapotranspiraţia efectivă sau reală se măsoară pe cale experimentală
cu ajutorul evaporimetrelor. Indirect ea se determină pe baza ecuaţiei
bilanţului hidrologic :
ETR = P – (R+dS) unde P sunt precipitaţiile atmosferice şi R este

scurgerea apei.
Evapotranspiraţia potenţială reprezintă o valoare reper cu care se compară
valoarea reală, adică evapotranspiraţia reală.
Cantitatea de apă evaporată este influenţată mult şi de condiţiile
locale, efectele naturii suprafeţei: cu cât solul este mai afânat cu atât
cantitatea de apă evaporată este mai mare (din cauza ascensiunii capilare mai
intense a apei din sol), pe un sol acoperit de vegetaţie, cantitatea de apă
evaporată este mult mai mare decât un pe un sol dezgolit datorită
transpiraţiei plantelor. În locurile unde evaporarea este intensă se simte o
nevoie mare de apă din precipitaţii pentru a asigura vegetaţiei cantitatea de
apă de care are nevoie. Efectul de uscare a solului în urma evaporării intense
poate fi combătut prin irigare au alte măsuri agrotehnice menite să reţină apa
în sol.
12.2 Ecuaţia de stare a aerului uscat
Aerul umed poate fi considerat drept un amestec format din aer

complet uscat şi din vapori de apă. Conform legii lui Dalton, presiunea
aerului umed, P, va fi egală cu suma presiunilor parţiale exercitate de aerul
perfect uscat (p) şi de vaporii de apă (e).
P=p+e
Presiunea parţială exercitată de vaporii de apă poartă denumirea de

tensiune elastică.
Considerând aerul perfect uscat şi vaporii de apă drept gaze ideale, le
m
putem aplica ecuaţia de stare pV  RT în care se introduce densitatea
M
m
 , atunci această ecuaţie va fi:
V
R
p T Se scrie această ecuaţie pentru vaporii de apă:
M
e  V RV T unde V este densitatea vaporilor de apă, iar RV = R / Mv = 8310

/ 18 = 461,6 joule/kg 0K.
Scriind aceeaşi ecuaţie pentru aerul perfect uscat
87
R
p  u T
Mu
Deoarece R = RV*Mv , raportul R/Mu va fi egal cu 0,622 Rv, atunci ecuaţia

de stare pentru aerul perfect uscat va fi:
P = u * 0,622*Rv*T
Adunând ecuaţiile 3.14 şi 3.15 se obţine presiunea exercitată de masa de aer
umed:
P  RvT  v  0,622  u 
Această relaţie reprezintă ecuaţia de stare a aerului umed.
12.3 Tensiunea elastică actuală şi tensiunea elastică maximă
Vaporii de apă rezultaţi în urma fenomenului de evaporare se

răspândesc în atmosferă, în toate direcţiile, prin: difuzie moleculară, curenţi
de convecţie (pe verticală), astfel încât aerul nu este lipsit de vapori nici în
regiunile cele mai aride. Această răspândire a vaporilor de apă se face uşor şi
rapid în toate direcţiile deoarece ei au o densitate mai mică decât densitatea
aerului. Asta înseamnă că aerul umed este mai uşor decât cel uscat.
Presiunea parţială exercitată de vaporii de apă nesaturaţi, existenţi la
un moment dat în atmosferă poartă denumirea de tensiune elastică actuală
(e). Unităţile de măsură folosite în meteorologie pentru tensiunea elastică a
vaporilor de apă sunt mmHg (torrul), respectiv milibarul (mb).
Presiunea parţială exercitată de vaporii saturaţi de apă poartă
denumirea de tensiune elastică maximă (E). Tensiunea elastică actuală şi
tensiunea elastică maximă cresc odată cu creşterea temperaturii şi scad odată
cu scăderea temperaturii.
Tensiunea elastică maximă mai depinde şi de alţi factori şi
anume: starea de agregare a apei, forma suprafeţei de evaporare şi conţinutul
apei în săruri.
Tensiunea elastică maximă are următoarele proprietăţi:
A) variază direct proporţional cu temperatura conform legii lui Tetens-
Magnus:
a
E  E0 10 bt
88
unde a şi b sunt constante (a=7,5 şi b=237,3 pentru saturaţia în raport cu apa)
iar E0 este tensiunea elastică maximă a vaporilor de apă la temperatura de 0 0
C.
B) tensiunea elastică maximă este cu atât mai mică cu cât raza de curbură
a suprafeţei de apă în raport cu care s-a realizat saturaţia, este mai mare.
Această proprietate rezultă din legea lui Kelvin:
 2 1 
E R  E  
 Rv T R 
unde E este tensiunea elastică maximă a vaporilor saturanţi în raport cu o

suprafaţă plană de apă la temperatura T,  coeficientul de tensiune
superficială al apei iar ER este tensiunea elastică maximă a vaporilor
saturanţi în raport cu o suprafaţă curbă cu raza R.
Tensiunea elastică maximă deasupra suprafeţelor plane (Ep) este mai mică
decât deasupra suprafeţelor convexe (Ecx) şi mai mare decât deasupra
suprafeţelor concave (Ecv).
(Ecx)  (Ep)  (Ecv)
C) Tensiunea elastică maximă a vaporilor saturanţi în raport cu apa este

mai mare decât tensiunea elastică maximă a vaporilor saturanţi în raport cu
gheaţa.
Rezultă că, starea de agregare a apei influenţează tensiunea elastică maximă
în sensul micşorării acesteia deasupra gheţii (din cauza coeziunii moleculare
mai mari care face ca numărul moleculelor ce scapă de pe suprafaţa ei să fie
mai mic) şi măriri deasupra apei (EaEg). Tensiunea elastică maximă
deasupra gheţii creşte paralel cu creşterea temperaturii, egalizându-se cu cea
deasupra apei la 00 C.
D) Tensiunea elastică maximă a vaporilor saturanţi în raport cu o soluţie
este mai mică decât tensiunea elastică maximă a vaporilor saturanţi în raport
cu solventul pur.
Această proprietate este dată de legea lui Raoult:
N
ES  E
N n
89
unde E este tensiunea elastică a apei pure la o anumită temperatură, E S
tensiunea elastică maximă a unei soluţii apoase, N numărul de kilomoli de
apă iar n este numărul de kilomoli ai substanţei dizolvate în apă.
Conţinutul apei în săruri micşorează tensiunea de saturaţie cu atât mai
mult cu cât concentraţia acestora este mai mare. Fenomenul se datorează
faptului că moleculele soluţiei saline au o coeziune mai mare decât cele ale
apei pure. În consecinţă, evaporarea de pe suprafaţa unei soluţii saline este
mai mică decât cea corespunzătoare apei pure.
Dacă tensiunea elastică actuală e este mai mică decât E atunci vaporii
sunt nesaturanţi, dacă e=E vaporii sunt saturanţi iar dacă eE vaporii devin
suprasaturanţi. Tensiunea elastica actuală e ascultă de legile gazelor ideale.
12.4 Mărimile ce caracterizează umiditatea aerului
Mărimile ce caracterizează umiditatea aerului sunt fie mărimi absolute

fie mărimi relative. Mărimile absolute sunt:
A) Umiditatea absolută (a) care reprezintă cantitatea de vapori de apă,
exprimată în grame, conţinută în unitatea de volum de aer (1 m3 de aer).
Dacă aerul este saturat cu vapori de apă, umiditatea sa absolută va fi maximă
(A). Practic, umiditatea absolută reprezintă densitatea vaporilor de apă:
a = v 3.21
Se împart relaţiile:
e = v RvT şi p = uRT/Mu scrise pentru condiţii normale de temperatură
şi de presiune:
e  v Rv T

p  u 0 0,622 Rv T0
unde u0 = 1,293 kg/m3, T0 = 273,150K iar p0 = 760 mmHg.
T = T0 ( 1 + t)
Ţinând cont de relaţia de mai sus rezultă că :
e aRv T

p  u 0 0,622 Rv T0
Efectuând reducerile obţinem pentru umiditatea absolută :
90
1,06
ae
1  t
Pentru temperatura de t =16,40C şi 1 + t = 1,06 umiditatea absolută
este egală cu tensiunea elastică actuală a vaporilor de apă:
a=e
Pentru alte temperaturi, a diferă foarte puţin de e. Valorile umidităţii
absolute maxime A trebuie să fie foarte aproape de cele ale tensiunii
absolute maxime E. Mai jos sunt date valorile umidităţii absolute maxime
respectiv ale tensiunii elastice maxime în funcţie de temperatură.
Tabel 12.2
Valorile umidităţii absolute maxime şi ale tensiunii elastice maxime în
funcţie de temperatură
t(0C) - - - -5 0 5 10 15 20 25 30
20 15 10
A(g/m3 1,0 1,6 2,3 3,4 4,8 6,8 9,4 12, 17, 23, 30,
) 7 0 6 1 5 0 1 85 35 07 39
E(mm 0,9 1,4 2,1 3,1 4,5 6,5 9,2 12, 17, 23, 31,
Hg) 4 3 4 6 8 4 1 79 54 76 82
B) Umiditatea specifică (s) reprezintă cantitatea de vapori de apă

(exprimată în grame) conţinută în unitatea de masă de aer (1 kg de aer).
Mărimile relative ce caracterizează umiditatea aerului, exprimă toate, într-un
fel sau altul, cât de departe este aerul de starea de saturaţie, deci recurg
fiecare la o comparaţie între e şi E.
Aceste mărimi sunt:
Umiditatea relativă (r) care reprezintă raportul procentual dintre tensiunea
elastică actuală a vaporilor şi tensiunea lor elastică maximă la aceeaşi
temperatură.
e
r 100%
E
În funcţie de valoarea umidităţii relative, aerul se caracterizează din
punct de vedere higrometric, astfel:
r = 0% aer perfect uscat
r  (1% - 30%) aer foarte uscat
r (31% - 50%) aer uscat
r (51% - 80%) aer normal
r (81% - 100%) aer foarte umed şi
r = 100% aer saturat în vapori de apă.
91
Umiditatea relativă variază invers cu temperatura deoarece E,
conform legii lui Tetens-Magnus creşte odată cu creşterea temperaturii şi
deci r scade.
B) Deficitul de saturaţie (D) reprezintă diferenţa dintre tensiunea elastică
maximă şi tensiunea elastică actuală a vaporilor de apă, la aceeaşi
temperatură:
D=E–e
Deficitul de saturaţie se măsoară în mmHg sau în mb.

C) Gradul de uscăciune (G) reprezintă diferenţa dintre valoarea maximă a
umidităţii relative (100%) şi valoarea umidităţii relative la un moment dat.
G = 100 – r
Gradul de uscăciune se exprimă în procente.
Pe lângă aceste mărimi ce caracterizează umiditatea aerului există o
mărime de o importanţă deosebită care este punctul de rouă. Această mărime
este de fapt o temperatură la care se realizează saturaţia unei mase de aer cu
un conţinut constant de vapori.
Prin definiţie punctul de rouă este temperatura până la care trebuie
răcită o masă de aer umed cu un conţinut constant de vapori de apă pentru a
deveni saturată în raport cu o suprafaţă plană de apă pură.
Înlocuind în relaţia lui Tetens-Magnus e = E pentru t = , rezultă
valoarea punctului de rouă:
e
b log
E0

e
a  log
E0
Deoarece e = r E, unde r este exprimat în procente, rezultă:
E
b log r
E0

E
a  log r
E0
Se observă că punctul de rouă depinde de umiditatea aerului şi de
temperatura aerului. Valorile punctului de rouă sunt calculate şi întabelate.
Punctul de rouă calculat pe baza umidităţii relative a aerului
determinată seara, se apropie foarte mult ca valoare de temperatura minimă a
92
aerului în zorii zilei. Explicaţia acestui fapt este următoarea: temperatura
aerului scade în timpul nopţii şi în momentul în care se atinge punctul de
rouă, vaporii de apă se vor condensa eliberând căldura latentă de vaporizare.
Astfel că, temperatura aerului nu va coborî prea mult în continuare şi deci
temperatura minimă va fi foarte aproape de punctul de rouă. Calculându-se
punctul de rouă se poate prevenii pericolul de îngheţ. Dacă punctul de rouă
are valori   00C ne vom aştepta la îngheţ, iar dacă   00C îngheţul este cu
atât mai puţin probabil cu cât punctul de rouă este mai ridicat.
1. Ce este umiditatea aerului?

2. De cine depinde căldura latentă de vaporizare.
3. Explicaţi amplitudinea diurnă şi anuală a umidităţii aerului.
4. Cum se caracterizează din punct de vedere higrometric aerul în funcţie
de valoarea umidităţii relative?
5. Definiţi mărimile ce caracterizează umiditatea aerului.
6. Deduceţi ecuaţia de stare a aerului uscat.
93
PRODUSE DE CONDENSARE SI DE SUBLIMARE A VAPORILOR

DE APA
Cuvinte cheie: umiditatea aerului, vaporii de apă, tensiune elastică,

umiditatea absolută, umiditatea specifică, umiditatea specifică, deficitul de
saturaţie, punctul de rouă
Rezumat
Ceaţa este formată din totalitatea produselor de condensare ale
vaporilor de apă din stratul de aer învecinat cu suprafaţa terestră. Astfel,
ceaţa cuprinde picături foarte mici de apă (până la temperaturi de –180 şi –
200C) iar la temperatură foarte joasă (sub –300C) ceaţa se compune din
cristale foarte mici de gheaţă.
13.1 Variaţia zilnică şi anuală a umidităţii aerului
Variaţia zilnică şi anuală a umidităţii relative a aerului este inversă

variaţiei temperaturii aerului. În cursul unei zile umiditatea maximă se
înregistrează în zori, înaintea răsăritului Soarelui, iar umiditatea relativă
minimă se realizează în jurul orei 1400.
Amplitudinea zilnică a umidităţii relative este mai mare în perioada
caldă decât în perioada rece a anului.
Variaţia anuală a umidităţii relative a aerului prezintă un maxim în
luna ianuarie şi un minim în luna iulie.
La latitudini temperate, mediile umidităţii relative a aerului în lunile
de iarnă oscilează între 80% şi 90%, iar în lunile de vară între 60% şi 70%.
Astea sunt extreme principale. Local, pe lângă acestea în ţara noastră mai
apare un maxim secundar în iunie şi un minim secundar în aprilie.
Umiditatea relativă a aerului este maximă în regiunile ecuatoriale,
scade mult în regiunile tropicale (în zona deşerturilor), apoi începe iar să
crească, ajungând să aibă din nou valori mari în regiunile polare.
13.2 Condiţiile de condensare şi de sublimare ale vaporilor de apă din

atmosferă
94
Trecerea apei din faza gazoasă în cea lichidă poartă numele de
condensare. Când vaporii de apă trec direct în faza solidă, procesul se
numeşte sublimare.
Vaporii de apă din atmosferă se pot condensa dacă sunt îndeplinite
două condiţii:
1.aerul să fie saturat în vapori de apă
2.să existe nuclee de condensare în atmosferă.
Starea de saturaţie cu vapori de apă a unei mase de aer se poate
atinge, fie îmbogăţind conţinutul de vapori ai masei de aer respective până se
atinge starea de saturaţie e = E, fie prin scăderea temperaturii masei de aer
până la punctul de rouă.
În natură atingerea saturaţiei pe calea creşterii conţinutului în vapori
de apă se realizează mai greu din cauza împrăştierii acestora prin difuziune,
turbulenţă, convecţie şi advecţie.
Cel mai frecvent aerul devine saturat cu vapori de apă prin coborârea
temperaturii lui până la temperatura punctului de rouă. Scăderea temperaturii
masei de aer se realizează prin mişcările convective ascendente ale aerului
datorită gradientului adiabatic uscat (respectiv umed) când temperatura
masei de aer scade cu 100C/1km (respectiv 60C/1km înălţime) şi astfel, la o
înălţime numită nivel de condensare, temperatura masei de aer atinge
punctul de rouă şi masa de aer devine saturată în vapori de apă.
O altă modalitate de scădere a temperaturii unei mase de aer este
contactul termic direct cu suprafaţa terestră care se răceşte prin radiaţie. În
acest caz, răcirea se va extinde numai în stratul de aer din imediata apropiere
a suprafeţei terestre.
Drept nuclee de condensare pentru vaporii de apă din atmosferă
servesc microcristalele de origine marină (de exemplu NaCl),
micropicăturile de acizi (de exemplu acid azotic şi acid azotos care rezultă
prin contactul apei cu oxizii de azot degajaţi prin diferite procese de ardere),
particule de carbon, ionii atmosferici, etc.
Există două tipuri de nuclee de condensare: higroscopice (cu
dimensiuni mici şi mari) şi nehigorscopice (cu dimensiuni foarte mari).
Dacă temperatura masei de aer scade sub 00C, apare posibilitatea
îngheţării picăturilor de apă formate prin condensare precum şi posibilitatea
sublimării vaporilor de apă pe nucleele de sublimare din atmosferă. Drept
nuclee de sublimare pot servi microcristalele de siliciu precum şi granule
mici de gheaţă care au rezultat prin îngheţarea picăturilor de apă la
temperaturi mai mici de 00C.
95
Îngheţarea picăturilor de apă nu se face în totalitate la temperatura de
0 C în atmosferă deoarece 00C reprezintă temperatura de solidificare a apei
0
pure la presiune atmosferică normală (760 torr).

În general, picăturile de apă se formează pe nuclee de condensare
solubile şi astfel ele nu sunt pure, ci se prezintă sub forma unor soluţii. Se
ştie că temperatura de cristalizare a unei soluţii este mai scăzută decât a
solventului. Astfel, în atmosferă, între 00 şi 120C vor exista picături de apă
subrăcită. De asemenea, în absenţa unor nuclee de congelare, picăturile
rămân lichide până la temperaturi foarte coborâte (chiar până la –400C).
Dacă aceste picături de apă ajung în contact cu nuclee de congelare atunci
ele îngheaţă şi rezultă granule mici de gheaţă. Drept nuclee de îngheţare
servesc cristalele de gheaţă, microcristalele de iodură de argint sau de iodură
de cadmiu (acestea din urmă fiind artificiale pulverizate în atmosferă).
Numărul nucleelor de condensare scade vertiginos cu înălţimea în
troposferă. Astfel, pe o înălţime de 2 km numărul lor se reduce de 10 ori. La
înălţimea de 5 km numărul lor este neglijabil.
Până la 5 km, numărul nucleelor de condensare este întotdeauna mai
mare decât numărul nucleelor de sublimare.
13.3 Produse de condensare. Ceaţa
Ceaţa este formată din totalitatea produselor de condensare ale

vaporilor de apă din stratul de aer învecinat cu suprafaţa terestră. Astfel,
ceaţa cuprinde picături foarte mici de apă (până la temperaturi de –180 şi –
200C) iar la temperatură foarte joasă (sub –300C) ceaţa se compune din
cristale foarte mici de gheaţă.
Dimensiunile picăturilor variază în limite foarte largi. La temperaturi
pozitive, razele lor sunt cuprinse între 1 şi 60 m, iar la temperaturi negative
sunt mai mici de 5m. În cazul aerului ceţos, razele picăturilor sunt sub 1m.
La rândul său, numărul picăturilor este de 50-100 /cm3 pentru ceaţa
slabă şi de 500-600/cm3 pentru ceaţa densă. Ceaţa creează senzaţia certă de
umezeală. În ceaţa formată la temperaturi pozitive, umiditatea relativă este
de 100% sau câteva procente sub această valoare, pe când în cea formată la
temperaturi negative este, de regulă, sub 100%.
Dacă vizibilitatea este redusă sub 1 km de către produsele de
condensare din vecinătatea pământului, vorbim de ceaţă. Dacă vizibilitatea
este până la 10 km vorbim de aer ceţos, iar dacă vizibilitatea este înrăutăţită
de diferite particule de fum, de praf, etc., dar umiditatea aerului este scăzută
(50%) vorbim de pâclă.
În funcţie de geneză, deosebim mai multe tipuri de ceaţă.
96
Ceaţa de radiaţie
În urma răcirii nocturne a scoarţei terestre prin radiaţie se răceşte şi
stratul de aer aflat în contact cu acesta şi astfel la atingerea punctului de rouă
se declanşează procesele de condensare care dau naştere la ceaţă. Ceaţa de
radiaţie se formează la început lângă sol, apoi se extinde pe verticală până la
maxim 50 m. Ea dispare în timpul zilei, după răsăritul soarelui.
Ceaţa de advecţie
Ceaţa de advecţie apare prin deplasarea unei mase de aer cald şi umed
peste o suprafaţă rece sau invers prin transportul unei mase de aer rece şi
umed peste o zonă caldă.
Ceaţa de advecţie caldă se formează prin trecerea unei mase de aer

cald şi umed deasupra unei zone reci în urma căreia aerul se răceşte de jos în
sus şi la atingerea punctului de rouă, apare ceaţa. Ceaţa de advecţie este
foarte persistentă, cu extindere mare pe verticală (în medie până la 600 m
deasupra solului), deci este o ceaţă de înălţime.
Ceaţa de advecţie caldă se formează prin pătrunderea unei mase de

aer rece deasupra unei zone umede, mai călduţe, de pe suprafaţa pământului
(deasupra solurilor umede, deasupra întinderilor de apă). În aceste cazuri
aerul se încarcă cu vapori din şi cauza temperaturii coborâte se declanşează
procesele de condensare formându-se ceaţa („aburi de ceaţă”).
Ceaţa frontală
Ea apare de-a lungul suprafeţei de contact (suprafeţei frontale) dintre

o masă de aer cald şi o masă de aer rece. Ele se deplasează odată cu frontul
atmosferic, deci nu sunt prea persistente.
Ceaţa de pantă
Ea apare într-o masă de aer care urcă panta oferită de un munte (deal)
şi răcindu-se adiabatic, atinge punctul de rouă care declanşează procesele de
condensare.
1. Ce este umiditatea aerului?
97
2. De cine depinde căldura latentă de vaporizare.
3. Explicaţi variatia diurnă şi anuală a umidităţii aerului.
4. Cum se caracterizează din punct de vedere higrometric aerul în funcţie
de valoarea umidităţii relative?
5. Ce este ceaţa?
6. Clasificati ceaţa.
98
NORII
Cuvinte cheie: nori apoşi, nori cumuliformi, nori stratiformi, nori orografici,
nebulozitate
Rezumat
Norii iau naştere prin condensarea sau sublimarea vaporilor de apă din
atmosfera liberă. Norul este un sistem coloidal ale cărui elemente componente
sunt: picăturile de apă, cristalele de gheaţă, granulele de gheaţă, picăturile de
apă subrăcită.
În funcţie de felul elementelor de nor deosebim: nori apoşi care conţin
numai picături de apă, nori micşti care conţin picături de apă şi cristale de gheaţă
şi nori de gheaţă constituiţi exclusiv numai din cristale de gheaţă.
Norii formaţi numai din cristale de gheaţă poartă de numirea de nori de tip
Cirrus şi ei se formează la limita superioară a troposferei unde temperatura
aerului este foarte scăzută. Norii apoşi şi cei micşti pot fi nori cumuliformi sau
stratiformi.
14.1 Norii. Geneza principalelor tipuri de nori
Norii iau naştere prin condensarea sau sublimarea vaporilor de apă din
atmosfera liberă. Norul este un sistem coloidal ale cărui elemente componente
sunt: picăturile de apă, cristalele de gheaţă, granulele de gheaţă, picăturile de
apă subrăcită.
În funcţie de felul elementelor de nor deosebim: nori apoşi care conţin
numai picături de apă, nori micşti care conţin picături de apă şi cristale de
gheaţă şi nori de gheaţă constituiţi exclusiv numai din cristale de gheaţă.
Norii cumuliformi pot lua naştere prin mişcările convective ale maselor de
aer sau prin mişcările ondulate ale maselor de aer. Mişcările convective ale
aerului pot avea natură termică sau dinamică. Convecţia termică intervine în
cazul în care o masă de aer umed devine uşoară prin încălzire şi se înalţă.
Răcindu-se adiabatic şi prin radiaţie până la temperatura punctului de rouă.
Convecţia dinamică se produce în cazul în care două mase de aer cu
temperaturi diferite se întâlnesc.
a. Geneza norului cumuliform de origine termică
Prin încălzirea puternică a suprafeţei terestre se încălzeşte şi masa de aer

aflată în contact termic cu acesta. Masa de aer îşi micşorează densitatea şi astfel
urcă pe verticală, destinzându-se adiabatic. Temperatura masei de aer scade şi
99
în momentul în care se atinge punctul de rouă, se declanşează procesele de
condensare.
Înălţimea la care se atinge punctul de rouă poartă denumirea de nivel de
condensare şi el reprezintă baza norului. Urcarea pe verticală a masei de aer,
continuă până când se ajunge în starea în care masa de aer va avea aceeaşi
temperatură ca masele de aer înconjurătoare. În anumite situaţii, factorii dinamici
contribuie la săltarea pe verticală, la mare înălţime, a masei de aer.
Figura 14.1 Nor cumuliform de origine termică
Masa de aer, în urcarea sa pe verticală atinge şi depăşeşte nivelul

izotermic de 00 C. Deasupra nivelului de 00 C, la temperaturi mai scăzute de
00C apar picăturile de apă subrăcită, iar apoi către izoterma de –120 C apar şi
cristalele de gheaţă şi granulele de gheaţă. De aceea, izoterma de –120C se mai
numeşte şi nivel de sublimare. Ultimul nivel din masa norului este nivelul de
convecţie, care corespunde cu suprafaţa superioară a norului. Nivelul de
convecţie corespunde înălţimii la care mişcarea ascendentă a masei de aer
încetează, deoarece temperatura aerului în urcare ajunge să fie egală cu a
aerului înconjurător.
b. Geneza norilor cumuliformi de origine dinamică
Astfel de nori apar în cazuri în care o masă de aer rece pătrunde într-o
masă de aer cald. Masa de aer rece se înfige în partea inferioară a masei de aer
cald, forţând-o să urce pe verticală. Astfel la suprafaţa de separaţie a celor două
mase de aer se vor forma nori cu mare extensie pe verticală.
Figura 14.2 Nor cumuliform de origine dinamică
Există situaţii în care se produc mişcări ondulatorii în masele de aer de la

diferite înălţimi, în urma cărora rezultă de asemenea nori cumuliformi dar cu
100
extensie redusă pe verticală. Astfel de nori apar în cazul în care o masă de aer
este obligată să treacă peste obstacolele oferite de formele de relief (peste
munţi şi dealuri figura 3). Norii formaţi astfel poartă denumirea de nori orografici.
Figura 14.3 Nori orografici
Norii stratiformi iau naştere prin ascensiunea lină, continuă, pe distanţe

mari a unor mase de aer. În urma ascensiunii, masa de aer se răceşte atingând
punctul de rouă, apar procesele de condensare şi apoi de sublimare prin care se
formează elementele unui nor de mare extensie pe orizontală de tip stratiform.
Norii stratiformi au aspectul unor pânze întinse pe bolta cerească. Ei pot lua
naştere de exemplu prin ascensiunea lină, înceată a unei mase de aer cald pe
panta oferită de masa de aer rece.
Figura14.4 Nor stratiform
14.2 Clasificarea norilor
Organizaţia Meteorologică Mondială a dat o clasificare oficială a norilor

care este folosită în prezent la toate staţiile meteorologice din lume. Această
clasificare cuprinde 10 genuri principale de nori care la rândul lor se subdivid în
specii şi varietăţi.
În mod convenţional acea parte a atmosferei în care se formează norii, a
fost împărţită în trei etaje :
- etajul superior între 8-13 km
- etajul mijlociu între 2-7 km
- etajul inferior, de la suprafaţa Pământului până la 2 km.
101
Figura 14.5 Clasificarea norilor după altitudine
După geneza lor , s-au stabilit 10 genuri de nori:

1.Cirrus Ci
2.Cirrocumulus Cc
3.Cirrostratus Cs
4.Altocumulus Ac
5.Altostratus As
6.Nimbostratus Ns
7.Stratocumulus Sc
8.Stratus St
9.Cumulus Cu
10.Cumulonimbus Cb
Repartizarea cea mai frecventă a acestor genuri de nori , pe etaje este
următoarea:
a) în etajul superior apar norii Cirrus , Cirrostratus, Cirrocumulus,
b) în etajul mijlociu apar norii Altocumulus şi Altostratus,
c) în etajul inferior apar norii Stratus, Stratocumulus şi Nimbostratus.
Nori Altostratus pătrund adesea şi în etajul superior iar norii Nimbostratus sunt
situaţi şi în etajul mijlociu şi în etajul inferior.
Norii cu extensie pe verticală Cumulus şi Cumulonimbus au baza în etajul inferior
iar vârful fie în etajul mijlociu, fie în etajul superior.
Recunoaşterea genurilor, speciilor şi varietăţilor de nori se face folosind
atlasul internaţional de nori. Acesta este format din fotografii colorate sau alb-
negru ale diferitelor genuri de nori şi are un îndrumător (text explicativ) pentru
fiecare tip de nor.
Descriem genurile de nori, încercând să esenţializăm caracteristicile lor cele mai
tipice :
102
a) Norii Cirrus - sunt nori superiori, formaţi din cristale de gheaţă deci au
culoarea albă lucioasă.
Se prezintă sub forma unor bucle, sau a unor filamente alb strălucitoare în
înaltul boltei albastre. Se mai pot prezenta şi sub forma unei grămezi de lână
albă flocoasă, destrămată în şuviţe fine către. Norii Cirrus reprezintă avangarda
frontului cald deci prevestesc precipitaţii peste câteva zile de la apariţia lor.
Nori Cirrus
b) Norii Cirrostratus - se prezintă fie ca un văl fin , albicios, fie ca o pânză albă
fină, transparentă în înaltul bolţii albastre. Aceşti nori dau naştere haloului solar
sau lunar (a unor cercuri concen-
Nori Cirrostratus
trice colorate în jurul soarelui sau a lunii) şi prevestesc întotdeauna ploaie.
c) Nori Cirrocumulus - apar sub forma unor vălurele foarte fine asemănătoare
ondulaţiilor foarte fine ale unor blănuri de culoare albă. Asemenea tuturor norilor
superiori, ei prevestesc o înrăutăţire a timpului.
103
Nori Cirrocumulus
d) Norii Altocumulus - se prezintă sub forma unor încreţituri
Nori Altocumulus (forma de lentile)
mai mari ale unor blănuri albe, sau sub forma unor bancuri ovale, alungite
dispuse ordonat ca nişte baloturi aşezate în ordine unul după altul.
104
Nori Altocumulus (forma de încreţituri)
e) Norii Altostratus - apar ca un văl, ca o pânză subţire de un cenuşiu deschis,

albicios câteodată cu o structură fibroasă la înălţimea medie care acoperă
soarele. Dau rar precipitaţii (câteva picături de apă, câţiva fulgi de zăpadă).
Nor Altostratus
f) Norii Nimbostratus - se prezintă ca o pânză deasă cenuşie, plumburie chiar.

Ei sunt norii din care cad precipitaţii de durată, liniştite.
105
Nor Nimbostratus
g) Norii Stratocumulus - se prezintă la mică înălţime ca nişte.
Nor Stratocumulus
ondulaţii regulate ale unei pânze (ca nişte baloturi dispuse în şiruri ordonate) fie
ca nişte fragmente neregulate de diferite mărimi dispuse aproape unele de altele
printre care se zăreşte cerul deşi ele fac parte din aceeaşi pătură (parcă ruptă în
bucăţi). Norii Stratocumulus dau foarte rar ploi şi de intensitate redusă.
h) Norii Stratus - se prezintă ca o ceaţă înaltă şi pot da burniţă sau fulgi izolaţi şi
foarte mici de zăpadă.
106
Nor Stratus
i) Norii Cumulus - sunt nori cu extensie pe verticală de culoare albă cu aspect

de grămezi de vată rotunjite în sus, şi apar izolate pe boltă. Dacă ele sunt mai
plate şi izolate atunci indică timp frumos. Dacă sunt mai mari, mai extinse pe
verticală, ele indică puternice mişcări convective ale aerului. În acest caz norii
Cumulus prezintă nişte protuberanţe verticale importante (aspect de conopidă).
Acest gen de nori nu dau precipitaţii decât rareori picături izolate de ploaie.
107
Nor Cumulus
j) Norii Cumulonimbus - sunt norii cu cea mai mare extensie verticală, au baza
situată în etajul inferior de culoare cenuşie şi vârful în etajul superior de culoare
alb strălucitoare. Aceşti nori au aspectul unor lanţuri muntoase sau a unor munţi
cenuşii la poale şi strălucitori la vârf.
Nor Cumulonimbus
De asemenea, mai pot avea aspectul unor nicovale uriaşe care pot fi cu
terminaţii fibroase. Aceşti nori sunt tipici de furtună, precipitaţiile pe care le dau
întotdeauna sunt sub formă de averse şi de obicei sunt însoţite de fenomene
orajoase (vijelii, descărcări electrice, etc.).
108
Pe lângă aceste tipuri de nori , în zonele muntoase, datorită ascensiunii forţate a
maselor de aer pe pantele munţilor, apar şi nori orografici.
Dintre aceştia amintim norii de briză, căciula sau umbrela muntelui, steagul
muntelui.
a) Norii de briză apar datorită vântului de vale care ridică aerul umed din văi
spre vârful munţilor, apărând astfel nori Cumuliformi.
b) Căciula (capişonul) sau umbrela muntelui are aspectul unor nori circulari ce
apar şi staţionează deasupra şi în jurul crestelor izolate ale munţilor de peste
2000 m. Ei anunţă timp ploios indicând mişcări ascendente puternice ale maselor
de aer.
c) Steagul muntelui are aspectul unui nor care fumegă şi care ia naştere prin
ascensiunea maselor de aer în contact cu plantele expuse soarelui.
14.3 Nebulozitatea. Variaţia zilnică şi anuală a nebulozităţii
Gradul de acoperire al cerului cu nori poartă denumirea de nebulozitate.

Nebulozitatea se măsoară pe o scară de la 0 la 10, unde 0 reprezintă un cer
complet senin iar 10 reprezintă un cer complet acoperit cu nori. Orice altă cifră
între 0 şi 10 reprezintă numărul de zecimi din suprafaţa totală vizibilă a cerului
acoperită cu nori.
Prin convenţie sunt considerate zile senine zilele a căror nebulozitate
zilnică este cuprinsă între 0 şi 3,5. Zile noroase sunt considerate acelea pentru
care nebulozitatea medie zilnică este cuprinsă între 3,6 şi 7,5. Zile acoperite
sunt considerate zilele pentru care media zilnică a nebulozităţii este cuprinsă
între 7,6 şi 10.
Cu cât nebulozitatea este mai mică, cu atât durata de strălucire a soarelui
este mai mare şi deci fracţia de insolaţie f este mai mare. Între nebulozitate şi
fracţia de insolaţie există următoarea relaţie:
N = ( 1 – f ) 10
care permite calculul nebulozităţii cunoscând fracţia de insolaţie f.

Variaţia zilnică şi anuală a nebulozităţii este mult influenţată de condiţiile
locale, în funcţie de zonele climatice. În ţara noastră variaţia zilnică prezintă o
dublă oscilaţie, cu un maxim dimineaţa (maxim radiativ) şi unul după amiaza
(maxim convectiv).
Denumirea maximelor se datorează fenomenelor de răcire ale aerului prin
radiaţie şi, respectiv prin convecţie, fenomene care determină formarea norilor şi,
deci, creşterea nebulozităţii. Dintre cele două maxime, cel de radiaţie este
predominant în perioada rece a anului, iar cel de convecţie este predominant în
anotimpul cald al anului.
Variaţia anuală a nebulozităţii, în majoritatea regiunilor din ţara noastră,
prezintă o simplă oscilaţie, cu un maxim în decembrie şi un minim în august.
109
1. Ce sunt norii?
2. Cum se clasifică norii după compoziţie?
3. Clasificaţi norii pe etaje.
4. Descrieţi norii din etajul mijlociu.
5. Ce este nebulozitatea?
6. Care este diferenţa dintre zilele noroase şi zilele senine?
110
BIBLIOGRAFIE
1. BOGDAN OCTAVIA - Fenomene climatice de iarnă şi de vară. Editura

Şt şi Enciclopedice Bucureşti 1978.
2. BÂZÂC GH. - Probabitatea producerii cantităţilor maxime de precipitaţii
în 24 de ore pe teritoriul României, Editura Hidrotehnică 1972.
3. BOGDAN OCTAVIA - Influenţa fenomenelor de secetă şi exces de
umiditate asupra evoluţiei peisajelor de câmpie 1987.
4. CAZACU GABRIELA - Rolul circulaţiei şi a reliefului în producerea
precipitaţiilor pe teritoriul României, studii şi cercetări, INMH 1979.
5. COZMA ANTOANELA, MIRCOV D. VLAD - Lucrari practice de
biofizica, Ed. Eurostampa, 2007.
6. CRISTEA N., STOICA C., - Meteorologia generală, Editura Tehnică
1971.
7. DINCĂ ILEANA, PATRICHI SILVIA, MIHA IOZEFINA, Fluctuaţii de
lungă durată ale cantităţiilor de precipitaţii pe teritoriul României, studii
şi cercetări INMH 1978.
8. MIHAJLOVICI D., MIRCOV D. V. şi colab. – Bazele observaţiilor
meteorologice şi a prelucrării datelor, Ed. Eurostampa, Timişoara,
2000.
9. MIRCOV D. VLAD, EUGENIA STANCIU - Curs de agrometeorologie,
Editura Eurostampa, Timisoara, 2007.
10. MIRCOV D. VLAD – Lucrări practice de meteorologie, Editura
Eurostampa, Timisoara, 2009.
11. EUGENIA STANCIU - Precipitaţii atmosferice din Banat. Editura
Eurostampa, Timişoara 2005.
111
12. STANCIU EUGENIA, - Tendinţa de evoluţie a temperaturii şi
precipitaţiilor din Banat în intervalul 1965-1999 Editura Mirton
Timişoara 2002.
13. EUGENIA STANCIU - Precipitaţii atmosferice din Banat. Editura
Eurostampa, Timişoara 2005.
14. STANCIU EUGENIA, Grindina fenomen de risc în Banat, ses.
Comunicări Ştinţifice Facultatea Geografie, Univ. de Vest, Timisoara
2003.
15. STANCIU EUGENIA, MIHALCA DOINA Particularităţi ale regimului
precipitaţiilor în bazinele Timiş şi Bega în intervalul 1964-1993,
Academia Română, Revista geografică Bucureşti 1994.
16. VANCEA N. Introducere în fizica norilor şi precipitaţiilor, Com. De Stat
al apelor IMH, Bucureşti 1968.
17. INSTRUCŢIUNI PENTRU STAŢIILE ŞI POSTURILE
METEOROLOGGICE VOL. V INSTUMENTE METEOROLOGICE ID-
27-65.
18. XXX (1962) Clima R.P.R vol I, C.S.A., IM Bucureşti.
19. XXX (1966) Clima R.P.R.vol II C.S.A., IM Bucureşti
112
Explicarea simbolurilor utilizate
- Rezumate. Simbolul indică prezentarea în rezumat a conţinutului unităţii

de învăţare
- Atenţie. Acest simbol vă indică mărirea atenţiei asupra paragrafului sau

imaginii unde este întâlnit.
- Observă. Acest simbol indică observarea cu atenţie a imaginii.
- Concepte şi noţiuni de reţinut. Simbolul indică prezentarea unor

elemente de bază ce trebuie studiate cu atenţie şi reţinute.
- Întrebări. Încercaţi să daţi răspuns la aceste întrebări.
- Bibliografie
113

Referat Fizica Sem 2 PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Referat Fizica Sem 2 PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cuprins

NOŢIUNI INTRODUCTIVE DE FIZICĂ ȘI DE BIOFIZICA

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

1.1 Definiţia şi obiectul biofizicii

Ştiinţele biologice studiază natura vie reprezentată prin plante, animale,

1.2. Diviziunile biofizicii

Biofizica - disciplina care studiază fenomenele fizice implicate în

1.3. Metode de cercetare folosite în biofizică

Având în vedere multiplele conexiuni ale biofizicii cu numeroase ştiinţe (de

Organismele vii prezintă diferite nivele de organizare începând cu cel

ELEMENTE DE BIOFIZICĂ MOLECULARĂ

Cuvinte cheie: vascozitatea lichidelor, difuziunea, osmoza, starea

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

2.1. Stările de agregare ale materiei

2.1.1. Starea gazoasă

Particulele constituente stării gazoase, au dimensiuni de ordinul 10-10 m,

Transformarea izotermă. Legea Boyle-Mariotte

Transformarea izotermă constă în comprimarea sau destinderea unei

Să considerăm o masă de gaz (m = const.) ce suferă o transformare

Relaţia arată că presiunea unui gaz variază invers proporţional cu

2.1.2. Legea lui Dalton pentru un amestec de gaze

Considerăm un amestec de gaze într-o incintă de volum V la temperatura

2.1.3. Solvirea gazelor în lichide şi legile Henry-Dalton

Gazele pot fi solvite în lichide (se dizolvă în lichide) şi rezultă soluţii de

volumul maxim de gaz solvit

Valoarea acestui coeficient depinde de natura gazului (solvitului) dar şi a

2.2 STAREA LICHIDĂ

Prin lichid se înţelege corpul aflat într-o stare de agregare intermediară

fatr.G < fatr.L < fatr.S

2.2.1. Apa. Răspândirea apei în natură

2.2.2 Structura moleculei de apă în cele trei stări de agregare

Prin studiul spectrelor de absorbţie în IR, s-a demonstrat că molecula de

[]tol. = 1 Debye; 1D = 10-19 C  10-10 m = 10-29 Cm ; []SI = Cm .

Momentul dipolului moleculei de apă este  = 1,84 D. Valorile momentelor

2.2.3. Anomaliile proprietăţilor fizice ale apei

În comparaţie cu majoritatea lichidelor, din cauza dipolmomentului

a.. Variaţia densităţii apei cu temperatura

Densitatea majorităţii lichidelor scade o dată cu creşterea temperaturii,

( V  Vo (1   t )  - coeficientul de dilatare volumică)

În intervalul de temperatură 0 – 4oC, apa prezintă o variaţie anomală a

Dacă temperatura creşte peste 4oC, agitaţia termică se intensifică şi pe de

1. Cum este caracterizata starea lichida?

ELEMENTE DE BIOFIZICĂ MOLECULARĂ

Cuvinte cheie: caldula specifica, caldura latenta, permitivitatea,

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

3.1 Proprietaţile termice ale apei

Căldura specifică a apei reprezintă cantitatea de căldură necesară unui

b) Căldura latentă de vaporizare

O consecinţă a existenţei legăturilor de hidrogen este şi valoarea mare a

Pentru a transforma în vapori un gram de apă care fiebe sunt necesare

V variază cu temperatura la care are loc evaporarea:

Conductibilitatea electrică a apei măsoară capacitatea ei de a conduce

care se exercită între două sarcini electrice punctiforme q1 şi q2);

3.3 Proprietăţile optice ale apei

1. Ce este caldura specifica.

ELEMENTE DE BIOFIZICĂ MOLECULARĂ. MEMBRANE

Cuvinte cheie: apa libera, apa legată, apă structurată

4.1 Starea apei în sisteme biologice

Apa reprezintă “cadrul molecular” în care se desfăşoară viaţa, având în

Apa legată se fixează prin hidratare pe structurile coloidale (glucide, lipide

4.2 Conţinutul de apă al organismelor şi al ţesuturilor

Cercetările experimentale prin diferite metode au permis evaluarea

Apă (% 97 94 92 85 74 67-74 58-67