Chimia in Economie PDF

1.
DEZVOLTAREA METODE ANALITICE
Metoda analitică reprezintă ansamblul de operații și măsurători menite să indice

compoziția chimică a unei probe.
La alegerea unei metode analitice, în primul rând se stabilesște obiectivul urmărit.

Numai identificând în mod clar scopul propus, se poate imagina o cale logică, care să
conducă la rezolvarea corectă a problemei. Se pot pune o serie de întrebări:
- ce fel de probă este: organică sau minerală;
- ce informaţie se caută;
- care este pricizia cerută;
- componenţii sunt de interes major sau sunt constituenţi minori;
- ce obstacole există;
- câte probe urmează a fi analizate;
- există echipamente şi personal specializat.
Odată ce obiectivul analizei este definit, este necesar ca la alegerea metodei

analitice, să se ia în considerare serie de factori cum sunt:
- domeniul de concentraţie;
- precizia şi sensibilitatea cerută;
- selectivitatea;
- rapiditatea şi costul.
-
a) Domeniul de concentraţie
Metodele analitice sunt clasificate în funcţie de cantitatea de substanţă ce trebuie
determinată astfel:
Tabelul 1
Metoda Mărimea aproximativă

Macro 100 mg
Semimicro 10 mg
Micro 1 mg
Ultramicro 1 µg
Submicro 0,01 µg
Astfel, când se aplică metode macro, substanţa de analizat este constituent major,
conţinutul fiind exprimat în %. În cazul când se aplică metode micro şi chiar mai mici,
substanţa poate să se găsească chiar în urme.
Metodele analitice pot fi împărţite în funcţie de mărimea probei. În general, metodele
chimice se pretează cel mai bine la determinarea macrocantităţilor, iar metodele
instrumentale pentru microcantităţi. Folosirea celei mai bune metode, în funcţie de
mărimea probei, presupune experienţă şi o bună cunoaştere a procedeelor analitice.
b) Sensibilitatea şi precizia
În practica analitică noţiunea de sensibilitate, corespunde concentraţiei minime dintr-o
substanţă, ce poate fi determinată cu o anumită siguranţă.. Alegerea unei anumite metode
analitice, depinde de sensibilitatea cerută. Cu cât substanţa de analizat se află în cantitate
mai mică, cu atât metoda trebuie să fie mai sensibilă.
3
Precizia se referă la corectitudinea rezultatului obţinut printr-o metodă analitică. La fel
ca şi sensibilitatea, precizia variază de la o metodă la alta.
c) Selectivitatea
Selectivitatea constituie o proprietate a unei metode de a furniza o precizie mai mare la
determinarea unei anumite substanţe comparativ cu alte substanţe prezente. Cu cât proba
este mai complexă, cu atât metoda analitică trebuie să fie mai selectivă.
Adesea, se mai foloseşte şi termenul de specificitate, care implică un răspuns specific.
În general, metodele analitice nu sunt complet specifice faţă de un anumit component.
d) Timpul şi costul
Timpul şi costul realizării unei analize sunt corelate cu dotarea laboratoarelor cu
echipament adecvat şi prezenţa unui personal calificat. Adesea, scurtarea timpului în
careseexecută o analiză, se face în detrimentul preciziei, procedeu care, în anumite sitauţii
poate fi permis.
1.2. TIPURI DE METODE ANALITICE

Metodele analitice pot fi împărţite în metode chimice şi metode instrumentale.
Metodele chimice se bazează pe diferite operaţii chimice, folosind sticlărie de laborator şi
aparate simple.. În general în aceste metode se măsoară masa sau volumul. Metodele
instrumentale implică utilizarea unui echipament mult mai complicat, bazat pe principii
electronice, optice sau termice. În aceste cazuri se măsoară diferite proprietăţi corelate cu
compoziţia probei.
Cele mai bune rezultate ale unei analize chimice, se obţin prin cuplarea tehnicilor
chimice, cu cele instrumentale.
Avantajele metodelor chimice rezidă din următoarele:

- procedeele sunt simple şi precise;
- în general, metodele se bazează pe măsurători absolute;
- echipamentul necesar nu este scump;
-
Dezavantajele metodelor chimice constau în:
- uneori lipseşte specificitatea
- realizarea unei analize se efectuează într-un timp destul de lung;
- precizia scade odată cu micşorarea cantităţii de probă;
- sunt lipsite de flexibilitate;
- sunt poluante pentru mediul înconjurător.
-
Avantajele metodelor instrumentale:
- determinarea este foarte rapidă;
- pot fi utilizate probe mici;
- pot fi cercetate probe complexe;
- prezintă o sensibilitate ridicată;
- dau rezultate sigure.
-
Dezavantajele metodelor instrumentale:
- este necesară o etalonare iniţială sau continuă a aparatelor;
- sensibilitatea şi precizia depinde de aparatură;
- costul iniţial şi pentru întreţinerea echipamentelor este ridicat;
- intervalul de concentraţie este limitat;
4
- necesită personal cu pregătire specială.
Metodele chimice şi cele instrumentale se pot completa una pe alta, pentru a obţine
mijloace superioare în rezolvarea diferitelor probleme chimice.
2. ACIZI ŞI BAZE
În cadrul analizelor volumetrice, se utilizează în mod extensiv procedee analitice,
bazate pe neutralizarea dintre un acid şi o bază. Astfel, poate fi determinat cu un înalt grad
de precizie, o întreagă serie de acizi şi baze de natură organică sau anorganică. În general,
procedeul necesită dizolvarea probei acide sau bazice şi apoi titrarea soluţiei cu un titrant
standard bazic, respectiv acid.
2.1. Teorii privind conceptul de acid şi bază
Cea mai importantă contribuţie la elaborarea teoriei acid-bază, a fost adusă de către
Arrhenius în 1884. În cadrul acestei ipoteze, el a considerat drept acizi şi baze, acele specii
chimice care produc H+ şi HO-, atunci când sunt dizolvate în apă. Această concepţie însă,
se aplică numai în cazul soluţiilor apoase.
În 1923, Brőnsted şi Lowry, au definit independent unul de altul, un acid drept o
substanţă capabilă să doneze un proton altei substanţe, iar o bază, drept o substanţă care
acceptă un proton. Această teorie are 2 avantaje principale: (1) – conceptul acid-bază nu se
limitează numai la folosirea apei drept solvent şi (2) – reacţia nu implică numai ioni de H+
şi HO-.
Conform teoriei Brőnsted – Lowry, ca urmare a pierderii unui proton de către un
acid, se formează o bază corespunzătoare, denumită bază conjugată. În mod similar, o
bază, după ce a câştigat un proton, formează un acid, denumit acid conjugat. Echilibrul
care caracterizează această interdependenţă poate fi exprimat sub forma:
Acid↔Bază + proton
Exemple tipice:
H2O↔HO- + H+
NH4+↔NH3 + H+
În exemplele de mai sus, HO- este baza conjugată a apei, iar apa este acidul
conjugat al HO-; NH3 este baza conjugată a NH4+, iar NH4+ este acidul conjugat NH3.
2.2. Tăria acizilor şi bazelor
Tăria unui acid sau a aunei baze este determinată de capacitatea de a dona,
respectiv primi un proton. Aşadar, cu cât protonul este cedat sau primit mai uşor, cu atât
mai tare este acidul, respectiv baza. Reacţia care are loc când un acid şi o bază sunt puse în
contact, poate fi reprezentată astfel:
Acid1 + Baza2 ↔ Baza1 + Acid2 (1)
5
Exemple:
HCl + H2O ↔ Cl- + H3O+ (2)
CH3COOH + H2O ↔ CH3COO- + H3O+ (3)
H2O + NH3 ↔HO- + NH4+ (4)
În reacţia (1), acidul2 este acidul conjugat bazei2, iar baza1 este baza conjugată
acidului1. Reacţiile exemplificate mai sus, sunt reacţii de echilibru, iar echilibrul va fi
deplasat în sensul producerii acidului şi bazei mai slabe. Deexemplu, în reacţia (2), Hcl
este un acid mai tare decât H3O+, iar H2O este o bază mai tare decât Cl-. În reacţiile (3) şi
(4), echilibrul este deplasat de la dreapta la stânga, deoarece acizii produşi (H3O+ şi NH4+),
sunt mai tari decăt acizii reactanţi.
Mulţi alţi acizi reacţionează la fel ca HCl şi sunt denumiţi acizi tari, respectiv multe
alte baze reacţionează ca HO- şi sunt denumite baze tari. Aceste tipuri de acizi şi baze fac
parte dintr-un grup de substanţe denumite electroliţi tari.
Există de asemenea o mulţime de acizi care reacţionează ca şi CH 3COOH şi baze
care reacţionează la fel ca şi NH3. Aceştia sunt denumiţi acizi, respectiv baze slabe, şi fac
parte dintr-un grup de substanţe denumite electroliţi slabi.
2.3. Efectul de nivelare
Apa, acţionează în mod amfoteric, fie ca un acid, fie ca o bază, în funcţie de mediul
de reacţie.
H2O + NH3 ↔HO- + NH4+ (apa acţionează ca un acid)
HCl + H2O ↔ Cl- + H3O+ (apa acţionează ca o bază)
Aşadar, dacă un acid este pus în apă, se formează H3O+. Indiferent de tăria acidului
dizolvat (fie că este HCl, fie că este CH3COOH, cel mai tare acid care poate exista în apă,
este H3O+. Chiar dacă există o diferenţă de tărie între HClO4, H2SO4 şi HCl, când sunt
introduşi în apă, au aceeaşi tărie.
În mod similar, cea mai tare bază care poate exista în apă este HO-. Astfel, o tărie
bazică egală se observă şi pentru LiOH, NaOH, KOH în apă.
Efectul solventului devine deci foarte important, şi proprietăţile bazice sau acide ale
acestuia, vor juca un rol important în determinarea limitelor bazice sau acide în soluţie.
Această proprietate a solventului este denumită efect de nivelare. Astfel, apa nivelează toţi
acizii la tăria H3O+ şi toate bazele, la tăria HO-.
Autoprotoliza apei
Apa pură este uşor ionizată, şi datorită naturii sale amfotere (în mediu acid se
comportă ca o bază şi în mediu bazic se comportă ca un acid), ionizarea apei poate fi
exprimată sub forma:
H2O + H2O ↔ H3O+ + HO-,
6
în care o moleculă de H2O reacţionează ca o bază, iar una ca un acid. Acest echilibru este
denumit autoprotoliză.
Constanta de echilibru corespunzătoare autoprotolizei apei, este dată de relaţia:
aH 3O +  aHO −
K apa = ,
aH 2 O 2
În care:
- aH3O+ - activitatea H3O+;
- aHO- - activitatea HO-;
- aH2O – activitatea H2O. Se consideră aH2O =1;
- Kapa – constanta de echilibru (constanta de autoprotoliză).
Relaţia devine:
K apa = aH 3O +  aHO −
Consatanta de autoprotoliză a apei a fost măsurată la diferite valori ale temperaturii,

iar la temperatura standard (25˚C), Kapa=10-14. Deci, în apa pură, la 25˚C,
Kapa=10-14=[H3O+] [HO-]; iar [H3O+] = [HO-] =10-7M.
Dacă creşte [H3O+] , trebuie să scadă [HO-], iardacă creşte [HO-] trebuie să scadă
[H3O ], astfel încât, tot timpul, produsul celor 2 concentraţii, să aibă valoarea 10-14.
+
2.4. pH-ul
O metodă simplă şi convenabilă de exprimare a [H3O+] şi [HO-], rezultă din

următoarele relaţii:
pH = -lg[H3O+] ;
pOH = - lg[HO-];
Dar [H3O+] [HO-] = 10-14 / se logaritmează relaţia, şi rezultă:

lg[H3O+] + lg[HO-] = -14, deci,
pH + pOH = 14.
În acest mod, dacă se cunoaşte pH-ul unei soluţii, se poate calcula imediat pOH-ul, şi
invers.
pH-ul a fost reprezentat pe o scală, care acoperă 14 unităţi. Pe această scală, soluţiile
acide sunt indicate prin valori pH<7, iar soluţiile bazice, prin valori pH>7. Dacă [H3O+] =
[HO-] = 10-7, atunci pH = pOH = 7 şi soluţia este neutră.
pH-ul soluţiilor de acizi tari şi baze tari
Acizii tari şi bazele tari sunt considerate a fi disociate în apă în proporţie de 100%.
Astfel, pentru un acid tare, cum ar fi HCl, în urma disocierii lui în apă, conform reacţiei:
HCl + H2O ↔ H3O+ + HO-,
[H3O+], este egală cu concentraţia analitică iniţială a acidului.

O soluţie de bază tare, poate fi caracterizată în acelaşi mod. Adică [HO-], rezultată în
urma disocierii unei baze tari în apă, este egală cu concentraţia analitică iniţială a bazei.
7
Aşadar, pentru soluţii de acizi tari şi baze tari, pH-ul este calculat cu uşurinţă,
deoarece [H3O+] şi [HO-], rezultă direct din concentraţia analitică a acidului tare şi a bazei
tari.
Ex: Să se calculeze [H3O+], [HO-] şi pH-ul, pentru 100 ml soluţie HCl, de

concentraţie 0,025 M.
Rezolvare:
HCl este un acid tare, deci este ionizat în proporţie de 100% în apă. Astfel, [H3O+]
este egală cu concentraţia analitică iniţială a HCl, adică:
[H3O+] = 0,025 = 2,5 10-2;

dar, [H3O+] [HO-] = 10-14, → HO − =  10 −14
2,510 − 2
= 0.4  10 −12 ;
pH = -lg[H3O+] = -lg 2,5 10-2 = 1,60;
pOH = -lg [HO-] = -lg 0,4 10-12 = 12,40.
Ex: Să se calculeze pH-ul şi pOH-ul pentru o soluţie obţinută prin amestecarea a 400
ml apă cu 200 ml NaOH, 0,05M. Se presupune că volumele sunt aditive.
Rezolvare:
Se calculează cantitatea de NaOH, din cei 200 ml soluţie:
mmoli NaOH = VNaOH M = 200∙0,05 = 10 mmoli.
Prin adăugare de apă, soluţia de NaOH se diluează, deci îşi modifică concentraţia. Se
calculează concentraţia soluţiei de NaOH, după diluare:
mmoliNaOH 10
C2 = = = 0.0167 = 1.67  10 −2 M ;
V NaOH + Vapa 200 + 400
NaOH este o bază tare, deci este complet disociată în apă, →
[HO-] = 1,67∙10-2; →
pOH = -lg 1,67∙10-2 = 1,78, →
pH = 14 – pOH = 12,22.
În cazul în care concentraţia acidului sau bazei sunt mai ridicate, influenţa datorată
ionizării apei devine neglijabilă. Pentru soluţii de acizi sau baze tari, a căror concentraţie
este mai mică de 10-6M, trebuie să se ia în considerare şi ionizarea apei, şi contribuţia sa la
concentraţia de echilibru a ionilor H3O+ şi HO-.
Ex: Să se calculeze [H3O+] şi pH-ul pentru o soluţie de HCl de concentraţie 5∙10-8M.
Rezolvare:
Dacă nu s-ar ţine cont de ionizarea apei şi [H3O+] ar fi egală cu concentraţia analitică
iniţială a HCl, atunci pH = -lg 5∙10-8 = 7,30. Această valoare a pH-ului nu poate fi reală,
deoarece o soluţie a unui acid tare, nu poate aveaun pH alcalin.
Ecuaţiile de disociere ce au loc în soliuţia de HCl, de concentraţie 5∙10-8 M sunt:
8
HCl + H2O ↔ H3O+ + Cl-
H2O + H2O ↔ H3O+ + HO-.
Cantitatea totală de aciditate care va rezulta în urma reacţiilor de dosociere de mai

sus va fi:
[H3O+] = [Cl-] + [HO-];
10 −14
dar, [Cl-] = 5∙10-8, iar [HO-] = ,→
H 3O +
H O  = 5 10
3
+ −8
+
10 −14

H 3O +
, → ecuaţia de gradul II

H O 
3
+ 2
 
− 5  10 −8  H 3O + − 10 −14 = 0 ;
prin rezolvarea acestei ecuaţii, → [H3O+] = 1,28∙10-7, → pH = -lg [H3O+] = 6,89.
pH-ul soluţiilor de acizi slabi şi baze slabe
În cazul acizilor slabi şi a bazelor slabe nu se întâmplă acelaşi lucru deoarece ele sunt
parţial ionizate în soluţii apoase. Aşadar, concentraţia H3O+ care rezultă în urma disocierii
acidului, sau concentraţia HO-, care rezultă în urma disocierii bazei, este mai mică decât
concentraţia analitică iniţială a acidului, respectiv bazei. Mărimea acestei diferenţe este
dată de gradul de ionizare a acidului, respectiv bazei şi este reprezentată prin constanta de
ionizare. Deci, în orice calcule privind acizii slabi şi bazele slabe, trebuie să se folosească
constanta de ionizare (echilibru).
a) Soluţii de acizi slabi

Pentru exemplificare, se consideră o soluţie apoasă de CH3COOH, a cărei etapă de
ionizare este dată de reacţia:
CH3COOH + H2O ↔ CH3COO- + H3O+
Constanta de ionizare (echilibru) aferentă acestei reacţii, este dată de relaţia:
aH 3 O +  aCH 3 COO −
Ka = ,
aCH 3 COOH  aH 2 O
aH2O = 1, şi dacă presupunem că activităţile ionice sunt egale cu concentraţiile

speciilor ionice respective, atunci relaţia devine:
Ka =
H O  CH COO  = 1,76∙10-5.
3
+
3
−
CH 3COOH 
Cu ajutorul acestei relaţii se poate calcula pH-ul pentru o soluţie de acid acetic.
Valoarea Ka (constantei de aciditate) a fost determinată experimental.
9
Ex: Să se calculeze [H3O+] şi pH-ul unei soluţii de CH3COOH 0,1M.
Rezolvare:
Ka =
H O  CH COO  , dar pentru fiecare H3O+ format,
3
+
3
−
CH 3COOH 
se formează o cantitate echivalentă de CH3COO-, deci [H3O+] = [CH3COO-], deci,
expresia constantei de aciditate Ka, devine:
Ka =
H O 3
+ 2
= 1,76  10 −5
CH 3COOH 
 
Dar [CH3COOH] = 0,1M, → H 3 O + = Ka  CH COOH = 1,32∙10-3, → pH = -lg  
1,32∙10 = 2,87.
-3
Aceste relaţii sunt valabile pentru toate sistemele de acizi slabi, excepţie fac însă
soluţiile foarte diluate (C<10-6M) şi acizii foarte slabi (Ka≤10-12).
b) Soluţii de baze slabe
Pentru exemplificare, se consideră o soluţie apoasă de NH3 0,1M, a cărei etapă de

ionizare este dată de reacţia:
NH3 + H2O ↔ NH4+ + HO-
Expresia constantei de bazicitate (echilibru) este dată de relaţia:
Kb =
NH  HO  = 1,79∙10
4
+ −
-5
; dar [NH4+] = [HO-], şi [NH3] = 0,1, →
NH 3 
Kb =
HO  = HO 
− 2 − 2
 
= 1,79  10 −5 , → HO − = Kb  NH 3  = 1,33∙10-3, → pOH =
NH 3  0.1
-lg 1,33∙10-3 = 2,87, →
pH = 14- pOH = 11,13.
2.5. Acizi şi baze conjugate
Relaţiile ce caracterizează ionizarea acizilor şi bazelor conjugate în apă, pot fi scrise

ca şi cum aceştia ar fi acizi slabi sau baze slabe.
De exemplu, CH3COO- este baza slabă conjugată a CH3COOH, iar relaţiile pentru
ionizare şi echilibru sunt următoarele:
CH3COO- + H2O ↔ CH3COOH + HO-
10
) HO  CH COOH  , dar HO  = K , şi
−
(
Kb CH 3 COO − = − apa
CH COO  H O 
3
− +
3 3
H O  CH COO  = Ka (CH COOH )

3
+
3
−
CH 3COOH  3
Înlocuind, se obţine relaţia: Kapa = Kb(CH3COO-)∙ Ka(CH3COOH)
O relaţie similară se poate scrie pentru orice bază slabă şi acidul său conjugat.
NH4+ + H2O ↔ NH3 + H3O+
( +
)= NH 3   H 3 O + 
, dar H +
 = HO 
K apa
, şi Kb ( NH ) =
NH  HO  ,
+ −
NH 
4
Ka NH 4 O
4
+ 3 − 3
NH 3 
Înlocuind, se obţine relaţia: Kapa = Ka(NH4+) Kb(NH3), relaţie valabilă pentru orice bază
slabă şi acidul său conjugat.
3. CLASIFICAREA METODELOR DE ANALIZĂ

Analiza cantitativă este bazată pe măsurarea unei proprietăţi, care este corelată cu
cantitatea de constituent ce trebuie determinată dintr-o probă.. În mod ideal, nici un alt
constituent înafară de cel căutat, nu ar trebui să contribuie la măsurătoarea efectuată.. Din
nefericire, o astfel de selectivitate este rareori întâlnită.
În chimia analitică există o serie de metode principale de analiză.
1.3.1. Metode gravimetrice
Gravimetria este un procedeu analitic cantitativ, care se bazează pe cântărirea

substanţei de analizat, obţinută prin precipitare, electrodepunere, sau după un proces de
volatilizare.
Operaţiile necesare pentru a obţine o probă pură prin precipitare, includ
următoarele etape:
- precipitarea constituentului dorit;
- filtrarea
- uscarea;
- cântărirea precipitatului.
Un exemplu îl constituie precipitarea cantitativă a Cl- cu Ag+ sau invers.
Ag+ + Cl- → AgCl↓
După o perioadă de timp, în care are loc reacţia, se execută restul operaţiilor
(filtrare, spălare, uscare). Cântărind în final precipitatul de AgCl obţinut, se poate calcula
cantitatea de Cl- sau de Ag+ aflată în proba supusă analizei.
În cazul electrodepunerii, constituentul dorit este izolat pe un electrod, prin trecerea
curentului electric. Diferenţa de greutate a electrodului înainte şi după procesul de
electrodepunere, prezintă cantitatea de constituent căutat.
11
În cazul volatilizării, proba este descompusă printr-o reacţie stoechiometrică
cunoscută, în care, unul din produse este volatilizat. Diferenţa de greutate înainte şi după
volatilizare, reprezintă cantitatea de produs care trebuie determinat. În general, pierderea
de greutate se datorează descompunerii unei substanţe, ca de exemplu:
CaCO3 (s)→ CaO(s) + CO2 (g)↑,
Sau prin pierderea substanţelor volatile din componenţa probei, ca de exemplu:
KCl∙xH2O (s)→ KCl (s) + xH2O (g)↑
1.3.2. Metode volumetrice
Metodele volumetrice cuprind procedee bazate pe măsurarea volumelor unei soluţii

de reactiv a cărei concentraţie este cunoscută, şi care seadaugă probei într-o anumită
proporţie, corespunzătoare stoechiometriei reacţiei chimice. Procedeul poartă numele de
titrare, iar soluţia de reacţie este denumit titrant. Titrantul este adăugat probei cu ajutorul
unei biurete. Pentru determinare este necesar să aibă loc o reacţie stoechiometrică între
titrant şi probă, şi să dispunem de un procedeu adecvat de a detecta punctul în care reacţia
este completă. Folosind un titrant de concentraţie cunoscută, şi măsurând volumul necesar
pentru o reacţie completă adăugat probei, se poate calcula cantitatea de reactant din probă.
Există 4 tipuri de titrări volumetrice, în funcţie de tipul reacţiei ce are loc între
titrant şi probă, şi anume:
- titrare acido-bazică (de neutralizare);
-
titrare oxido-reducătoare;
-
titrare prin precipitare;
-
titrare complexonometrică.
a) Titrarea acido-bazică implică o reacţie de neutralizare. În acest caz, acizii

sunt determinaţi prin titrare cu o soluţie bazică, de concentraţie cunoscută, iar bazele, prin
titrare cu o soluţie acidă de concentraţie cunoscută.
Un exemplu tipic îl constituie determinarea cantităţii de HCl, prin titrare cu NaOH,
sau invers. Reacţia de bază este următoarea:
H3O+ + Cl- + Na+ + HO-→ Na+ + Cl- + 2H2O
b) O titrare de tipul oxidant-reducător implică o schimbare a stării de oxidare,

atât a substanţei ce trebuie determinată, cât şi a reactivului titrant.Un exemplu constă în
titrarea unei soluţii ce conţine Fe2+, cu o soluţie de Cr2O72- (bicromat).
6Fe2+ + Cr2O72- + 14H+→ 6Fe3+ + 2Cr3+ + 7H2O
Proba şi titrantul, în stările de oxidare corespunzătoare, interacţionează

stoechiometric.
c) O titrare prin precipitare, are ca rezultat formarea unui precipitat prin

adăugarea unei cantităţi stoechiometrice de agent de titrare (titrant). Deoarece soluţia
agentului de precipitare este de concentraţie cunoscută, se poate calcula cantitatea de
constituent căutat. În general, metoda titrărilor de precipitare se aplică unei categorii mici
de substanţe, deoarece, punctul de echivalenţă, se determină foarte greu.
12
d) În titrarea complexonometrică, titrantul este un agent de complexare, şi, din
reacţia ce are loc, rezultă un complexon sau o combinaţie complexă.
Un exemplu pentru acest caz, este titrarea probelor ce conţin Cu2+ cu EDTA (sarea
disodică a acidului etilendiaminotetraacetic).
Cu2+ + Na22+EDTA2-→ CuEDTA + 2Na+
Ca titranţi nu pot fi folosiţi decât anumiţi agenţi de complexare.
În toate metodele volumetrice, trebuie să existe mijloace sigure de determinare a

punctului de titrare (de echivalenţă), punct ce indică faptul că reacţia a fost completă..
Aceasta se poate realiza printr-o indicaţie chimică, utilizând indicatori de culoare, sau în
mod instrumental. Indiferent de sistemul întrebuinţat, acesta trebuie să prezinte o
modificare vizibilă sau măsurabilă, care să coincidă cu punctul de echivalenţă.
1.3.4. Metode optice
Metodele optice se bazează pe modul în care reacţionează o probă la o radiaţie

electromagnetică. Cea mai importantă este spectrometria de masă.
1.3.5. Metode electrice
Metodele electrice implică utilizarea unor instrumente electronice, pentru a măsura

sau a produce fenomene electrice. Fluxul de curent electric în timp, potenţialul, capacitatea
de a permite trecerea unui curent electric şi rezistenţa, sunt proprietăţi tipicecare sunt
corelate cu o reacţie chimică, sau declanşează o reacţie chimică. În principal se măsoară:
rezistenţa electrică, tensiunea, intensitatea curentului şi timpul.
1.3.6. Metode de separare
De multe ori este necesară îndepărtarea impurotăţilor din probă, înainte ca aceasta
să fie supusă analizei. Procedeele folosite se pot baza pe fenomene fizice sau chimice, şi nu
trebuie asociate numai cu îndepărtarea impurităţilor. Sub aspect analitic, metodele de
separare sunt deosebit de importante, deoarece procedeele analitice sunt selective, si
conduc la rezultate corecte numai după izolarea constituenţilor probei.
2.2. NEUTRALIZAREA CA METODĂ VOLUMETRICĂ
Întrucât o reactie de neutralizare stoechiometrică implică trecerea dela o soluţie

acidă la una bazică, presupunând că un acid este titrat cu o bază, desfăşurarea reacţiei poate
fi urmărită prin determinarea pH-ului soluţiei, în funcţie de titrantul adăugat. În mod
obişnuit, ca titrant se utilizează o bază tare sau un acid tare.
O reprezentare grafică a titrantului funcţie de volumul de titrant adăugat, este
denumită curbă de titrare. Cu ajutorul acesteia se poate determina volumul de titrant
necesar pentru neutralizarea probei. Întrucât concentraţia titrantului este cunoscută, se
poate calcula cantitatea de probă acidă (sau bazică) prezentă în soluţie. Aşadar, pentru a
înţelege şi utiliza titrările de neutralizare în analiza chimică, este necesar înţelegerea în
primul rând a mecanismului prin care pH-ul soluţiei se schimbă odată cu titrantul adăugat,
şi în al II-lea rând cum se determină punctul stoechiometric de neutralizare a reacţiei.
13
Forma curbelor de titrare variază, fiind influenţate de tăria acidului sau bazei
folosite, de concentraţia lor, de tăria acizilor şi bazelor conjugate care iau naştere.
Titrările de neutralizare pot fi împărţite în:
- neutralizarea acizilor tari cu baze tari;
- neutralizarea acizilor slabi cu baze tari;
- neutralizarea bazelor slabe cu acizi tari;
- neutralizarea acizilor slabi cu baze slabe.
2.2.1. Neutralizarea unui acid tare cu o bază tare
Pentru reacţiile de tipul acid tare-bază tare, curba de titrare este determinată în
întregime prin calcularea cantităţii de acid în orice punct înainte de punctul de echivalenţă,
şi prin calculareacantităţii de bază, în orice punct, după punctul de echivalenţă. Întrucăt
cele două substanţe sunt electroliţi tari, sunt complet ionizate.
Pentru exemplificare, considerăm neutralizarea a 40 ml HCl 0,1M, cu NaOH 0,1M.
Ecuaţia reacţiei care are loc este următoarea:
HCl + NaOH ↔ NaCl + H2O
-iniţial, la 0 ml NaOH adăugaţi, pH-ul este dat doar de soluţia de HCl, prezentă în
sistem.
pH = -lg CHCl = -lg 0,1 =1
pH = 1
-la adăugarea a 10 ml NaOH 0,1M; în sistem există:

HCl: 40ml∙0,1M = 4 mmoli
NaOH: 10 ml∙0,1M = 1mmol
În volumul soluţiei Vs = 50 ml, rămân 3 mmoli HCl exces, deci CHCl
3
= = 0.06 ,
50
pH = -lg0,06 = 1,22.
pH = 1,22
- la adăugarea a 20 ml NaOH 0,1M; în sistem există:

2
= = 0.033 ,
60
pH = -lg0,033 = 1,47
pH = 1,47.

1
= = 0.0143 , pH = -lg0,0143 = 1,84
70
pH = 1,84.
14
Cantitatea de acid din sistem este egală cu cantitatea de bază din sistem,
deci se înregistrează punctul de echivalenţă.
Doar în cazul neutralizării acizilor tari cu baze tari, punctul de echivalenţă se
găseşte la pH = 7.
[H3O+] = [HO-] = 10-7, → pH = 7.

În volumul soluţiei Vs = 90 ml, rămân 1 mmoli NaOH exces, deci
1
CNaOH = = 0.011 ,
90
pOH = -lg0,011 = 1,95; pH = 14 – pOH = 14-1,95 = 12,05
pH = 12,05.

2
CNaOH = = 0.02 ,
100
pOH = -lg0,02 = 1,69; pH = 14 – pOH = 14-1,69 = 12,31
pH = 12,31.
13
12
11
10
9
8
7
pH
6
5
4
3
2
1
0
0 10 20 30 40 50 60
V NaOH (ml)
Fig.1 Curba de titrare a HCl 0,1M cu NaOH 0,1M
15
Pe măsură ce scade concentraţia acidului şi a bazei, curba de titrare se aplatizează,
adică se apropie de orizontala corespunzătoare punctului de echivalenţă.
13
12
11
10
9
8
7
pH
6
5
4
3
2
1
0
0 10 20 30 40 50 60
V NaOH (ml)
Fig.2 Curbele de titrare ale HCl de diferite concentraţii cu NaOH de diferite

concentraţii
2.2.2 Neutralizarea unui acid slab cu o bază tare
Pe parcursul neutralizării unui acid slab cu o bază tare, schimbarea pH-ului este
influenţată şi de efectul de ionizare al acidului. O titrare de acest tip este caracterizată de
trei efecte de ionizare diferite, evidenţiate prin următoarele ecuaţii ale reacţiilor chimice.
CH3COOH + NaOH ↔ CH3COONa + H2O
H2O + H2O ↔ H3O+ + HO-.
Pentru exemplificare, se vor neutraliza 40 ml soluţie CH3COOH 0,1M, cu NaOH

0,1M.
-iniţial, la 0 ml NaOH 0,1M adăugaţi, pH-ul este dat de soluţia de CH3COOH
0,1M. Are loc doar ionizarea CH3COOH, iar constanta de echilibru pentru această reacţie
este:
Ka = 3

H O +  CH 3COO − 
= 1,76∙10-5, dar [H3O+] = [CH3COO-], deci expresia
CH 3COOH 
constantei de aciditate devine:
Ka =
H O  3
+ 2
 
= 1,76  10 −5 , H 3 O + = Ka  CH 3 COOH  = 0.00132 , → pH =
CH 3COOH 
-lg0,00132 = 2,87
16
pH = 2,87.
-la adăugarea a 10 ml NaOH 0,1M, în sistem există:

CH3COOH: 40ml∙0,1M = 4 mmoli;
NaOH: 10ml∙0,1M = 1 mmol
În 50 ml soluţie sunt 1 mmol CH3COONa şi 3 mmoli CH3COOH în exces.
3 1
C (CH3COOH)= = 0.06 , iar C (CH3COONa) = [CH3COO-] = = 0.02
50 50
Ka =
H O  CH COO  =1,76∙10-5;
3
+
3
−
→ H O  = 1,76 10
+  0.06−5
= 5.28  10 −5
CH 3COOH  3
0.02
→pH = -lg5,28∙10-5 = 4,27
pH = 4,27.

2 2
C (CH3COOH)= = 0.033 , iar C (CH3COONa) = [CH3COO-]= = 0.033
60 60
Ka =
H O  CH COO  =1,76∙10-5;
3
+
3
−
→ H O  = 1,76 10
+  0.033−5
= 1.76  10 −5
CH 3COOH  3
0.033
→pH = -lg 1,76∙10-5 = 4,75
pH = 4,75.

1
C (CH3COOH)= = 0.0142 , iar C (CH3COONa) = [CH3COO-] =
70
3
= = 0.0428
70
Ka =
H O  CH COO  =1,76∙10-5; H O  = 1,76 10  0.014 = 5.83 10
3
+
3
−
+
−5
−6
→
CH COOH 
3
3
0.0428
pH = -lg 5,8310-6 = 5,23
pH = 5,23

Efectul de ionizarecare are loc este cel descris de următoarea ecuaţie:
CH3COO- + H2O ↔ CH3COOH + HO-, caracterizat de constanta de bazicitate:
17
) HO  CH COOH  , dar [HO-] = [CH COOH], →
−
(
Kb CH 3 COO − =
CH COO 
3
− 3
3
) =  HO   = Ka(CH10 COOH )

− 2 −14
(
Kb CH 3COO − −
CH COO
3 3
C (CH3COONa) = [CH3COO ]=
4
= 0.05 , →
- HO −
=
10 −14  
2
, → [HO-] =
−6
80 0.05 1.75  10
1,69∙10-6, pOH = -lg 1,69∙10-6=5,27,
pH = 8,73.

CH3COOH: 40ml∙0,1M = 4 mmoli
1
CNaOH = = 0.011 ,
90
pOH = -lg0,011 = 1,95; pH = 14 – pOH = 14-1,95 = 12,05
pH = 12,05.
Observaţii: pe măsură ce scade tăria acidului, scade şi panta curbei de titrare. De

asemenea pe măsură ce scade tăria acidului, punctul stoechiometric se deplasează în partea
cu pH bazic. Diluarea reactivilor are ca rezultat de asemenea scăderea pantei curbei de
titrare.
13
12
11
10
9
8
pH
7
6
5
4
3
2
0 10 20 30 40 50 60
V NaOH (ml)
Fig.3 Curba de titrare a CH3COOH 0,1M cu NaOH 0,1M
2.2.3. Neutralizarea unei baze tari cu un acid tare
18
Titrarea unei baze tari cu un acid tare este similară cu titrarea unui acid tare cu o
bază tare. Principala diferenţă constă în faptul că pH-ul se modifică în direcţie opusă.
Ca exemplu se consideră titrarea unui volum de 40 ml soluţie de NaOH 0,1M, cu o
soluţie de HCl 0,1M. Raţionamentul, precum şi valorile obţinute pentru pH în diferite
puncte ale titrării, sunt similare subcapitolului 3.2.1. Reprezentarea grafică a titrării, este
redată mai jos:
14
13
12
11
10
9
8
pH
7
6
5
4
3
2
1
0
0 10 20 30 40 50 60
V HCl (ml)
Fig.4 Curba de titrare a NH4OH 0,1M, cu HCl 0,1M
2.2.4. Neutralizarea unei baze slabe cu un acid tare
În această situaţie, trebuie luat în considerare efectul de ionizare al bazei slabe.

Pentru exemplificare, se consideră titrarea a 40 ml NH4OH 0,1M, cu HCl 0,1M. Reacţiile
de ionizare care au loc sunt următoarele:
NH4OH + HCl ↔ NH4Cl + H2O
NH4OH ↔ NH4+ + HO-
H2O + H2O ↔ H3O+ + HO-
-la 0 ml HCl adăugaţi, în sistem se află doar NH4OH, iar reacţia de ionizare careare
loc:
NH4OH ↔ NH4+ + HO-, este caracterizată de constanta de bazicitate
Kb =
NH  HO  = 1.79 10
4+
−
−5
, dar [NH4+] = [HO-], →
NH 4 OH 
Kb =
 HO  
− 2
 
= 1.79  10 −5 , → HO − = Kb  NH 4 OH  = 0.00134 ,
NH 4 OH 
pH = 11,13.
19
-la adăugarea a 10 ml soluţie HCl 0,1M, în sistem există:
NH4OH: 40ml∙0,1M=4 mmoli;
HCl: 10ml∙0,1M=1 mmoli;
În 50 ml soluţie sunt 3 mmoli NH4OH nereacţionaţi şi 1 mmol NH4Cl; →
C (NH 4 OH ) = NH 4 OH  =
3
50

+
= 0.06 , şi NH 4 =
1
50

= 0.02 , →
Kb =
 
NH 4+  HO − = 1.79  10 −5 =

0.02  HO −  
→ HO − = 
1.79  10 −5  0.06
, → pOH = -
NH 4 OH  0.06 0.02
lg 5,37∙10-5= 4,27; → pH = 14 – 4,27 = 9,73
pH = 9,73.

În 60 ml soluţie sunt 2 mmoli NH4OH nereacţionaţi şi 2 mmoli NH4Cl; →
C (NH 4 OH ) = NH 4 OH  =
2
60
+

= 0.033 , şi NH 4 =
2
60

= 0.033 , →
Kb =
 
NH 4+  HO − 
= 1.79  10 −5 =

0.033  HO −  
→ HO − = 
1.79  10 −5  0.03
, → pOH = -
NH 4 OH  0.033 0.03
lg 1,79∙10-5= 4,74; → pH = 14 – 4,74 = 9,26
pH = 9,26.

În 70 ml soluţie sunt 1 mmoli NH4OH nereacţionaţi şi 3 mmol NH4Cl; →
C (NH 4 OH ) = NH 4 OH  =
1
70

+
= 0.014 , şi NH 4 =
3
70

= 0.043 , →
Kb =
 
NH 4+  HO − = 1.79  10 −5 =

0.043  HO −  
→ HO − = 
1.79  10 −5  0.014
, → pOH =
NH 4 OH  0.014 0.043
-lg 5,98∙10-6= 5,22; → pH = 14 – 5,22 = 8,78
pH = 8,78.

În 80 ml soluţie sunt 4 mmoli NH4Cl; →, NH 4  +
 = 804 = 0.05 ,
NH4Cl este o sare ce rezultă dintr-o bază slabă şi un acid tare, deci
echilibrul este deplasat spre formarea bazei slabe, şi ecuaţia reacţiei de ionizare care are loc
este:
NH4+ + H2O ↔ NH3 + H3O+
Acest echilibru este caracterizat de constanta de echilibru (aciditate), dată de

următoarea relaţie:
20
( +   H O  , dar Ka (NH ) = 10
) = NHNH
+
+
−14
 , şi [NH3] = [H3O+],
3 3
Ka NH 4 +
Kb(NH 3)
4
4
−14 + 2
10 [ H 3O ]
→ −5
= +
, → [H3O+] = 5,29∙10-6, → pH = -lg 5,29∙10-6 = 5,27
1.79  10 [ NH 4 ]
pH = 5,27.

În 90 ml soluţie sunt 1 mmoli HCl în exces, iar în acest caz, pH-ul va fi dat de
concentraţia analitică a HCl.; →, HCl  =
1
= 0.011 = [ H 3O + ] , → pH = -lg 0,011,
90
pH = 1,95.

În 100 ml soluţie sunt 2 mmoli HCl în exces, iar în acest caz, pH-ul va fi dat de
concentraţia analitică a HCl.; →, HCl  =
2
= 0.02 = [ H 3O + ] , → pH = -lg 0,02,
100
pH = 1,69
14
13
12
11
10
9
8
pH
7
6
5
4
3
2
1
0
0 10 20 30 40 50 60
V HCl (ml)
.
Fig.5. Curba de titrare a soluţiei de NH4OH 0,1M cu o soluţie de HCl 0,1M
Analizând graficul curbei de titrare a unei baze slabe cu un acid tare, se observă că
punctul de echivalenţă este deplasat în domeniul pH-ului acid (5,27).
21
2.2.5. Acizi şi baze polifuncţionale
Mulţi acizi şi multe baze au capacitatea de a furniza mai mult de un ion H3O+ sau
HO-/moleculă, şi sunt denumiţi acizi sau baze polifuncţionale. În cazul unui acid slab sau a
unei baze slabe, transferarea fiecărui H+, respectiv HO-, constituie o etapă de echilibru
separată, caracterizată prin constanta sa de echilibru. În consecinţă, pentru aceste sisteme,
orice calcul precis, trebuie să ia în considerare toate etapele de ionizare.
Un acid slab tipic, este H3PO4, etapele de ionizare şi constantele de echilibru fiind
date prin următoarele ecuaţii şi relaţii:
−
[ H 2 PO 4 ]  [ H 3 O + ]
H3PO4 + H2O ↔ H2PO4- + H3O+ Ka1 = = 7.5  10 −3
[ H 3 PO 4 ]
2−
[ H PO 4 ]  [ H 3 O + ]
H2PO4 + H2O ↔
-
HPO42- + H3O +
Ka 2 = −
= 6.2  10 −8
[ H 2 PO 4 ]
3−
[ PO 4 ]  [ H 3O + ]
HPO42- + H2O ↔ PO43- + H3O+ Ka 3 = 2−
= 4.8  10 −13
[ HPO 4 ]
Constanta de aciditate totală a procesului, este dată de relaţia:
3−
[ PO 4 ]  [ H 3 O + ]3
Ka = Ka1  Ka 2  Ka3 =
[ H 3 PO 4 ]
Atunci când constantele Ka sau Kb diferă cel puţin printr-un factor de ordine a 10-3,
şi nu sunt mai mici de 10-8÷10-9, este de aşteptat ca pentru fiecare etapă de ionizare să
apară o modificare bruscă a pH-ului în curba de titrare.
În consecinţă, pentru acest sistem, calculele sunt parţial simplificate, deoarece
acesta poate fi tratat ca un amestec de 3 acizi slabi, ultimul fiind prea slab pentru a fi titrat.
Trebuie de asemenea remarcat faptul că la neutralizarea H3PO4 se formează una
după alta, trei baze conjugate, tăria lor fiind în următoarea ordine: PO43->HPO42->H2PO4-.
Cele 2 forme protonate sunt amfoterice, această proprietate influenţând pH-ul soluţiilor
acestor săruri.
Ex: Să se calculeze pH-ul, pentru o soluţie de NaH2PO4 0,1M.
Rezolvare: Etapele de ionizare sunt redate prin următoarele ecuaţii ale reacţiilor
chimice:
−
[ H 2 PO 4 ]  [ H 3 O + ]
H3PO4 + H2O ↔ H2PO4- + H3O+ Ka1 = = 7.5  10 −3
[ H 3 PO 4 ]
2−
[ H PO 4 ]  [ H 3 O + ]
H2PO4 + H2O ↔
-
HPO42- + H3O +
Ka 2 = −
= 6.2  10 −8
[ H 2 PO 4 ]
Conform etapei II de ionizare, [HPO42-] = [H3O+], dar o parte din H3O+ care se
formează în a II-a etapă de ionizare, reacţionează cu H2PO4- şi formează H3PO4 (conform
primei etape de ionizare. Deci [HPO42-] = [H3O+] + [H3PO4]. Din relaţiile constantelor de
aciditate, se exprimă [H3PO4] şi [HPO42-], iar egalitatea de mai sus devine:
22
− −
[ H 2 PO 4 ]  [ H 3O + ]2 + Ka1  [ H 3O + ] 2 = Ka1  Ka 2  [ H 2 PO 4 ] →
−
+ Ka1  Ka 2  [ H 2 PO 4 ]
[ H 3O ] = −
= 2,0978∙10-5, → pH = 4,68.
[ H 2 PO 4 ] + Ka1
Ex: Să se calculeze pH-ul unei soluţii de Na2HPO4 0,1M.
Rezolvare: Etapele de ionizare care au loc sunt:

2−
[ H PO 4 ]  [ H 3 O + ]
H2PO4 + H2O ↔ HPO4 + H3O Ka 2 =
- 2- +
−
= 6.2  10 −8
[ H 2 PO 4 ]
3−
[ PO 4 ]  [ H 3O + ]
HPO4 + H2O ↔ PO4 + H3O
2- 3- +
Ka 3 = 2−
= 4.8  10 −13
[ HPO 4 ]
Conform etapei III de ionizare, [PO43-] = [H3O+], dar, o parte din [H3O+] care se
formează, reacţionează cu HPO42-, şi formează H2PO42-, conform primei etape de ionizare,
→ [PO43-] = [H3O+] + [H2PO4-]. Din relaţiile constantelor de aciditate, se exprimă [PO43-]
şi [H2PO4-], în funcţie de [H3O+] şi [HPO4-2]. Relaţia de egalitate de mai sus devine:
2− 2−
[ HPO4 ]  [ H 3O + ]2 + Ka 2  [ H 3O + ]2 = Ka 2  Ka 3  [ HPO4 ] →
2−
+ Ka 2  Ka 3  [ HPO 4 ]
[ H 3O ] = , → pH = 9,76.
2−
[ HPO 4 ] + Ka 2
Pentru a trasa curba de titrare a H3PO4, se va titra un volum de 30 ml soluţie

H3PO4, 0,1M, cu o soluţie de NaOH 0,1M.
-la adăugarea a 0 ml soluţie NaOH, reacţia de ionizare care are loc este:
−
[ H 2 PO 4 ]  [ H 3 O + ]
H3PO4 + H2O ↔ H2PO4 + H3O Ka1 = - +
= 7.5  10 −3 , dar
[ H 3 PO 4 ]
[H2 PO42-] = [H3O+], → [ H 3 O + ] = Ka 1  [ H 3 PO 4 ] = 0,02738, → pH = 1,56.
pH = 1,56.
-la adăugarea a 10 ml soluţie NaOH 0,1M, în sistem sunt:

H3PO4 : 30 ml∙0,1M = 3 mmoli;
NaOH: 10 ml∙0,1M = 1 mmoli.
În 40 ml soluţie, se găsesc 2 mmoli H3PO4 în exces, şi 1 mmol NaH2PO4.
2 − 1
→ [ H 3 PO4 ] = = 0.05 , şi [ H 2 PO 4 ] = = 0.025 , →
40 40
−
[ H 2 PO 4 ]  [ H 3 O + ] 0.025  [ H 3 O]
Ka1 = = = 7.5  10 −3 , → pH = 1,82;
[ H 3 PO 4 ] 0.05

H3PO4 : 30 ml∙0,1M = 3 mmoli;
23
NaOH: 15 ml∙0,1M = 1.5 mmoli.
În 45 ml soluţie, se găsesc 1.5 mmoli H3PO4 în exces, şi 1.5 mmoli
1.5 − 1.5
NaH2PO4. → [ H 3 PO4 ] = = 0.033 , şi [ H 2 PO4 ] = = 0.033 , →
45 45
−
[ H 2 PO 4 ]  [ H 3 O + ] 0.033  [ H 3 O]
Ka1 = = = 7.5  10 −3 , → pH = 2.12;
[ H 3 PO 4 ] 0.033

H3PO4 : 30 ml∙0,1M = 3 mmoli;
În 60 ml soluţie, se găsesc 3 mmoli NaH2PO4. În această situaţie, pH-ul
sistemului este dat doar de soluţia de NaH2PO4.
−
− 3 Ka1  Ka 2  [ H 2 PO 4 ]
[ H 2 PO 4 ] = = 0.05 → [ H 3O + ] = −
, (vezi exemplul
60 [ H 2 PO 4 ] + Ka1
rezolvat, referitor la calculul pH-ului unei soluţii de NaH2PO4. După înlocuirea valorilor şi
efectuarea calculelor, → pH = 4,69.

NaH2PO4 : 30 ml∙0,1M = 3 mmoli;
NaOH: 10 ml∙0,1M = 1. mmoli.
În 70 ml soluţie, se găsesc 2 mmoli NaH2PO4 în exces, şi 1 mmoli
− 2 2− 1
Na2HPO4. → [ H 2 PO 4 ] = = 0.0286 , şi [ HPO4 ] = = 0.0143 , →
70 70
2−
[ HPO 4 ]  [ H 3O + ] 0.0143  [ H 3O]
Ka 2 = −
= = 6.2  10 −8 , → pH = 6,90;
[ H 2 PO 4 ] 0 .0286

NaOH: 15 ml∙0,1M = 1.5 mmoli.
În 75 ml soluţie, se găsesc 1,5 mmoli NaH2PO4 în exces, şi 1,5 mmoli
− 1.5 2− 1.5
Na2HPO4. → [ H 2 PO4 ] = = 0.02 , şi [ HPO4 ] = = 0.02 , →
75 75
2−
[ HPO 4 ]  [ H 3O + ] 0.02  [ H 3O]
Ka 2 = −
= = 6.2  10 −8 , → pH = 7,20;
[ H 2 PO 4 ] 0.02

NaOH: 30 ml∙0,1M = 3. mmoli.
În 90 ml soluţie, 3 mmoli Na2HPO4. → în această situaţie, pH-ul sistemului
este dat doar de soluţia de Na2HPO4.
2−
2− 3 Ka 2  Ka 3  [ HPO 4 ]
[ HPO4 ]= = 0.033 , → [ H 3 O + ] = , vezi exemplu de
2−
90 [ HPO 4 ] + Ka 21
calcul al pH-ului unei soluţii de Na2HPO4. După efectuareacalculelor, → pH = 9,76.
24
Na2HPO4 : 30 ml∙0,1M = 3 mmoli;
În 110 ml soluţie, se găsesc 2 mmoli Na2HPO4 în exces, şi 1 mmoli Na3PO4.
Reacţia de ionizare care are loc este redată prin următoarea ecuaţie:
3−
[ PO 4 ]  [ H 3O + ]
HPO4 + H2O ↔ PO4 + H3O
2- 3- +
Ka 3 = 2−
= 4.8  10 −13
[ HPO 4 ]
2− 2 3− 1
[ HPO4 ] = = 0.018 , şi [ PO 4 ] = = 0.009 , →
110 110
3−
[ PO 4 ]  [ H 3O + ] 0.009  [ H 3O]
Ka 3 = 2−
= = 4.8  10 −13 , → pH = 12,01;
[ HPO 4 ] 0.018
Reprezentarea grafică a curbei de titrare, este redată în figura de mai jos:
14
12
10
8
pH
0
0 10 20 30 40 50 60 70 80
V NaOH 0.1M (ml)
Fig.6 Curba de titrare a soluţiei de H3PO4 0,1M, cu o soluţie de NaOH 0,1M
Analizând forma curbei de titrare, se observă 3 salturi ale pH-ului, corespunzătoare

celor 3 trepte de ionizare diferite ale H3PO4.
2.2.6. Titrarea diferenţială
În mod frecvent, probele întâlnite în practică conţin 2 sau mai multe specii acide
sau bazice. Conţinutul total de acid sau bază al probei, poate fi determinat dacă toţi acizii
sau bazele sunt suficient de tari (Ka sau Kb > 10-8).
Totuşi, ar fi bine să existe posibilitatea de a determina cantitatea fiecărei specii
acide sau bazice din probă. Aceasta depinde de tăria acidului sau bazei.
În cursul titrării unui amestec de acizi, titrantul bazic va neutraliza cel mai tare acid
din amestec, urmând neutralizarea acidului de tărie imediat inferioară. Realizarea acestor
etape va depinde de diferenţa de tărie a acizilor. În cazul unui amestec de acizi tari, mai
ales în soluţie apoasă, nu este posibilă o diferenţiere, şi de aceea, se poate determina doar
25
aciditatea totală. Dacă în amestec se află un acid tare şi unul slab, pe curba de titrare, se
observă 2 salturi. Primul salt corespunde neutralizării acidului tare, iar cel de-al doilea salt,
neutralizării acidului mai slab. Trebuie subliniat că, cu cât acidul este mai slab, cu atât va fi
mai pronunţat saltul pentru acidul mai tare.
Posibilitatea diferenţierii unui amestec de acizi slabi, va depinde de mărimea
valorilor pentru constanta de aciditate. În general, diferenţierea este posibilă, dacă acestea
diferă cel puţin cu 103.
Amestecurile debaze tari, de asemenea, nu pot fi diferenţiate. Se poate determina
doar cantitatea totală de bază. În cazul amestecurilor de tipul bază tare-bază slabă, titrantul
acid va neutraliza mai întâi baza tare,şi apoi baza slabă, făcând posibilă diferenţierea. Pe
măsură ce scade tăria bazei slabe, saltul corespunzător neutralizării bazei mai tari, devine
mai pronunţat. În cazul unui amestec de baze slabe, diferenţierea este posibilă dacă
valoarea constantelor de bazicitate diferă prin cel puţin 103.
Pentru exemplificarea titrării diferenţiate, se va considera titrarea unui amestec
format din 10 ml HCl 0,1M şi 10 ml CH3COOH 0,1M, cu o soluţie de NaOH 0,1M.
-la adăugarea a 0 ml NaOH, pH-ul sistemului este dat de soluţia de HCl (acid tare).
Astfel C HCl = [ H 3O + ] = 0.1 , → pH = -lg0,1 = 1. pH = 1.

HCl : 10ml ∙ 0,1M = 1 mmol;
NaOH: 5 ml ∙ 0,1M = 0,5 mmoli;
În 25 ml soluţie, sunt 0,5 mmoli HCl în exces şi 0,5 mmoli NaCl. În această
situaţie, pH-ul va fi dat de cantitatea de HCl în exces.
0.5
C ( HCl ) = [ H 3O + ] = = 0.02 , → pH = -lg 0,02 = 1,69; pH = 1,69.
25

HCl : 10ml ∙ 0,1M = 1 mmol;
NaOH: 10 ml ∙ 0,1M = 1mmoli;
În această situaţie, întraga cantitate de acid tare (HCl) a fost neutralizată,
deci pH-ul sistemului va fi dată de soluţia de CH3COOH 0,1M. Reacţia de ionizare care
are loc este:

[CH 3 COO − ]  [ H 3 O + ]
Ka = = 1.76  10 −5 , dar [CH3COO-] = [H3O+], →
[CH 3COOH ]
[ H 3 O + ] = Ka  [CH 3 COOH ] = 1.32  10 −3. → pH = 2,87.

NaOH: 5ml∙0,1M = 0,5 mmol
În 35 ml soluţie sunt 0,5 mmol CH3COONa şi 0,5 mmoli CH3COOH în
exces.
0.5 0.5
C (CH3COOH)= = 0.0142 , iar C (CH3COONa) = [CH3COO-] = = = 0.0142
35 35
 
H O +  CH 3COO −
Ka = 3

=1,76∙10-5; →
CH 3COOH 
26
H O  = 1,76 10
−5
+  0.014 −5
3 = 1.76  10 → pH = -lg 1,76∙10-5 = 4,75
0.014
pH = 4,75.

În această situaţie, CH3COOH este neutralizat complet, şi transformat în
CH3COONa. Efectul de ionizare care va avea loc este redat prin următoarea reacţie:
CH3COO- + H2O ↔ CH3COOH + HO-, caracterizat de constanta de bazicitate:
Kb (CH 3 COO ) =
−  
HO −  CH 3 COOH 
, dar [HO-] = [CH3COOH], →

CH 3 COO − 
)  HO   = Ka(CH10 COOH )
− 2 −14
(
Kb CH 3COO − = −
CH COO 3 3
În 40 ml soluţie sunt 1mmol CH3COONa şi 0 mmoli CH3COOH în exces.
C (CH3COONa) = [CH3COO ]=
1
= 0.025 , →
HO −
=
- 10 −14 
, →, pOH =

2
40 0.025 1.75  10 −6
5,42 , pH = 14 – pOH = 8,58
pH = 8,58.
14
13
12
11
10
9
8
pH
7
6
5
4
3
2
1
0
0 5 10 15 20 25 30
V HCl (ml)
Fig.7 Curba de titrare a unui amestec de HCl 0,1M şi CH3COOH 0,1M, cu o soluţie de
NaOH 0,1M.
Capacitatea de diferenţiere a amestecurilor de acizi şi baze, poate fi mult mărită,

prin folosirea unor solvenţi neapoşi.
27
2.3.TITRAREA SĂRURILOR
În general sărurile acizilor slabi şi a bazelor slabe, inclusiv ale acizilor şi bazelor
polifuncţionale, pot fi titrate în mod cantitativ. Numărul salturilor din curba de titrare, va
depinde de bunărul constantelor de aciditate/bazicitate, de mărimea lor, şi de diferenţa
dintre ele.
Un exemplu tipic îl constituie titrarea Na2CO3, cu un titrant standard de HCl. Spre
exemplu, considerăm titrarea a 20 ml Na2CO3 0,1M, cu o soluţie de HCl 0,1M.
Reacţia globală care are loc este redată prin următoarea ecuaţie:
Na2CO3 + 2HCl ↔ 2NaCl + H2O + CO2
-la adăugarea a 0 ml HCl, pH-ul este dat de pH-ul soluţiei de Na2CO3. Reacţia de
ionizare care are loc este:
−
[ HCO3 ]  [ HO − ] 10 −14 10 −14
CO32- + H2O ↔ HCO3- + HO- , Kb2 = 2−
= = ,
[CO3 ] Ka 2 4.68  10 −11
10 −14  0.1
Dar [HCO3-] = [HO-], → [ HO − ] = = 2.13  10 −5 , → pOH = 2,33,
4.68  10 −11
pH = 11,67.
-la adăugarea a 5 ml soluţie HCl 0,1M, în sistem avem:

Na2CO3 : 20ml ∙ 0,1M = 2 mmoli;
HCl : 5 ml ∙ 0,1M = 0,5 mmoli;
În 25 ml soluţie sunt 1,5 mmoli Na2CO3 în exces şi 0,5 mmoli NaHCO3.
2− 1.5 − 0.5 10 −14 0.02  [ HO − ]
[CO3 ] = = 0.06 , şi [ HCO3 ] = = 0.02 , → = , Ka2 = 4,68∙10-
25 25 Ka 2 0 .06
, → [HO − ] = 6,4∙10-4, →
11
pH = 10,80.
-la adăugarea a 10ml soluţie HCl 0,1M, în sistem avem:

Na2CO3 : 20ml ∙ 0,1M = 2 mmoli;
HCl : 10 ml ∙ 0,1M = 1 mmoli;
În 30 ml soluţie sunt 1 mmoli Na2CO3 în exces şi 1 mmoli NaHCO3.
2− 1 − 1 10 −14 0.033  [ HO − ]
[CO3 ] = = 0.033 , şi [ HCO3 ] = = 0.033 , → = , Ka2 =
30 30 Ka 2 0.033
4,68∙10-11, → [HO − ] = 6,4∙10-4, →
pH = 10,32.

Na2CO3 : 20ml ∙ 0,1M = 2 mmoli;
HCl : 20 ml ∙ 0,1M = 2 mmoli;
În 40 ml soluţie sunt 2 mmoli NaHCO3, iar pH-ul sistemului va fi dat de
soluţia de NaHCO3.
C(NaHCO3) = [HCO3-] = 2/40 = 0,05.
Reacţia de ionizare care are loc este dată de ecuaţia:
28
2−
[CO3 ]  [ H 3O + ]
HCO3- + H2O ↔ CO32- + H3O+, Ka 2 = −
= 4.68  10 −11
[ HCO3 ]
[CO3 ] = [H3O ], dar, o parte din H3O format, reacţionează cu HCO3- şi formează H2CO3,
2- + +
conform reacţiei de ionizare:

−
[ HCO3 ]  [ H 3 O + ]
H2CO3 + H2O ↔ HCO3 + H3O , Ka1 =
- +
= 4.47  10 −7
[ H 2 CO3 ]
−
[ HCO3 ]  [ H 3 O + ]
Deci, [CO ] = [H3O ] + [H2CO3]. Din expresia Ka1, → [ H 2 CO3 ] =
2- +
, şi
Ka1
−
Ka 2  [ HCO3 ]
din expresia lui Ka2, → [CO3 2− ] = , şi înlocuind în relaţia de egalitat de mai
[ H 3O + ]
− −
Ka 2  [ HCO3 ] + [ HCO3 ]  [ H 3 O + ]
sus, → = [ H O ] + . După înlocuirea valorilor numerice,
[ H 3O + ]
3
Ka1
şi efectuarea calculelor, → [H3O+] = 4∙10-9, → pH = 8,34.

NaHCO3 : 2 mmoli;
HCl : (30-20) ml ∙ 0,1M = 1 mmoli;
În 50 ml soluţie sunt 1 mmoli NaHCO3 şi 1 mmoli H2CO3.
− 1 1
[ NaHCO3 ] = [ HCO3 ] = = 0.02 , şi [ H 2 CO3 ] = = 0.02
50 50
Reacţia de ionizare care are loc este:
−
[ HCO3 ]  [ H 3 O + ]
H2CO3 + H2O ↔ HCO3- + H3O+, Ka1 = = 4.47  10 −7 , →
[ H 2 CO3 ]
Ka1  [ H 2 CO3 ]
[ H 3O + ] = −
= 4.47  10 −7 , → pH = 6,35.
[ HCO3 ]

NaHCO3 : 2 mmoli;
HCl : (40-20) ml ∙ 0,1M = 2 mmoli;
În 60 ml soluţie sunt 2 mmoli H2CO3. pH-ul sistemului va fi dat de soluţia
de H2CO3.
Reacţia de ionizare care are loc este:

−
[ HCO3 ]  [ H 3 O + ]
H2CO3 + H2O ↔ HCO3- + H3O+, Ka1 = = 4.47  10 −7 , → dar
[ H 2 CO3 ]
2
[HCO3-] = [H3O+] şi [ H 2 CO3 ] = = 0.033 → [H3O+] = 1,21∙10-4, →
60
pH = 3,91
-la 50 ml de HCl adăugaţi, acesta va fi în exces, deci pH-ul va fi dat de concentraţia

analitică a HCl, pH = -lg 0,1 = 1.
Curba de titrare a soluţiei de Na2CO3 0,1M, cu HCl 0,1M, este reprezentată în

graficul de mai jos:
29
14
12
10
V HCl (ml)
8
0
0 10 20 30 40 50 60
pH
Fig. 8 Curba de titrare a Na2CO3 0,1M, cu o soluţie de HCl 0,1M
2.4. TITRĂRI DE PRECIPITARE

O titrare de precipitare este accea în care o substanţă este titrată cu o soluţie
standard a unui agent de precipitare. La sfârşitul precipitării, definit prin stoechiometria
reacţiei, se va observa fie apariţia unui exces de titrant, fie dispariţia reactivului. Punctul
stoechiometric, de echivalenţă, poate fi pus în evidenţă, cu ajutorul indicatorilor de culoare,
sau prin metode instrumentale.
Condiţiile necesare titrărilor de precipitare, sunt:
-formarea unui precipitat stoechiometric;
-precipitatul format să nu absoarbă titrant. În aceste condiţii pot apare erori foarte
mari;
-formarea precipitatului să se realizeze într-un timp foarte scurt. Formarea
precipitatului într-o perioadă mai îndelungată, atrage după sine o supratitrare.
-posibilitatea de determinare a punctului de echivalenţă.
Cele mai folosite titrări de precipitare sunt: titrarea halogenurilor (Cl-, Br-, I-), a
pseudohalogenurilor (S2-, HS-, CN-, SCN-) cu Ag+, şi titrarea SO42- cu Ba2+.
Calculul curbei de titrare

Pentru exemplificare, se titrează 40 ml soluţie de AgNO3 0,1M, cu o soluţie de
NaCl 0,1M, obţinându-se produsul insolubil AgCl, conform reacţiei:
Ag+ + Cl- → AgCl↓
Pe măsură ce se adaugă titrantul, concentraţia Ag+ scade, pentru că precipită AgCl.

Când se atinge punctul de echivalenţă în soluţia de AgNO3, a fost adăugată o cantitate
stoechiometrică de NaCl. Totuşi în acest punct, concentraţia Ag+ nu poate fi egală cu 0,
deoarece precipitatul AgCl este în echilibru cu ionii săi. Precipitatul AgCl, este caracterizat
de constanta produsului de solubilitate Kp s = [ Ag + ]  [Cl − ] = 1.8  10 −10 .
30
- la adăugarea a 0 ml soluţie NaCl 0,1M
pAg = - lg [Ag+] = - lg 0,1 = 1

pAg = 1;
- la adăugarea a 10 ml soluţie NaCl 0,1M, în sistem sunt:

Ag : 40 ml ∙ 0,1M = 4 ml;
Cl- : 10 ml ∙ 0,1M = 1 ml;
În 50 ml soluţie, au rămas 3 mmoli Ag+ nereacţionaţi.
3
C Ag + = [ Ag + ] = = 0.06 ; → pAg = -lg [Ag+] = - lg 0,06 = 1,22
50
pAg = 1,22.

Ag : 40 ml ∙ 0,1M = 4 ml;
Cl- : 20 ml ∙ 0,1M = 2 ml;
În 60 ml soluţie, au rămas 2 mmoli Ag+ nereacţionaţi.
2
C Ag + = [ Ag + ] = = 0.033 ; → pAg = -lg [Ag+] = - lg 0,033 = 1,48
60
pAg = 1,48.

Ag : 40 ml ∙ 0,1M = 4 ml;
Cl- : 40 ml ∙ 0,1M = 4ml;
În acest punct, soluţia este o soluţie saturată de AgCl, aflată în contact cu
AgCl solid. În consecinţă,
Kps = [ Ag + ]  [Cl − ] = 1.8  10 −10 . Dar [Ag+] = [Cl-], → [Ag+]2 = 1,8∙10-10.; →
[Ag+] = 1,34∙10-5 → pAg = 4,87.
pAg = 4,87.

Ag : 40 ml ∙ 0,1M = 4 ml;
Cl- : 50 ml ∙ 0,1M = 1 ml;
În 90 ml soluţie, a rămas 1 mmoli Cl- nereacţionat.
1 Kps 1.8  10 −10
CCl − = [Cl − ] = = 0.011 ; → [ Ag + ] = = = 1.62  10 −8 , → pAg = 7,79
90 [Cl − ] 0.011
pAg = 7,79.
31
9
5
pAg
0
0 10 20 30 40 50 60
V NaCl (ml)
Fig.9 Curba de titrare a unei soluţii de AgNO3 0,1M, cu o soluţie de NaCl 0,1M
În apropierea punctului de echivalenţă, concentraţia ionilor deAg+ se modifică

foarte mult. Deoarece, la punctul de echivalenţă concentraţia ionilor de Ag+ este
determinată numai de produsul de solubilitate, ea nu depinde de concentraţia soluţiilor
întrebuinţate în procedeul de titrare. Celelalte porţiuni ale curbei sunt influenţate de
concentraţia titrantului şi a probei.
2.4.1. Detectarea punctului final al titrării
Metodele clasice de detectare a punctului final într-o titrare de precipitare, Mohr,

Volhardt şi Fajans, folosesc indicatori de culoare. În general, aceste 3 metode, implică
titrarea unei halogenuri sau a unei pseudohalogenuri, cu ioni de Ag+. Reactivii chimici
folosiţi ca indicatori pentru aceste reacţii, nu se pot utiliza şi pentru alte titrări de
precipitare.
a) Metoda Mohr
În cadrul acestei metode, la atingerea punctului final al titrării, se formează un
precipitat colorat. Pentru titrarea Cl- cu Ag+, ca indicator se foloseşte Na2CrO4, sau
K2CrO4, iar reacţiile care au loc sunt:
Ag+ + Cl- → AgCl↓ ; Kps = 1,8∙10-10; - pe parcursul titrării;
2Ag+ + CrO42- → Ag2CrO4; Kps = 1,1∙10-12, - la punctul final al titrării;
Na2CrO4 şi K2CrO4, careacţionează ca indicator, este adăugat în soluţia ce conţine

Cl . Pentru a fi un indicator utilizabil, CrO42- nu trebuie să interacţioneze cu Ag+, decât
-
atunci când concentraţia ionilor Ag+, atinge punctul de echivalenţă. Cu alte cuvinte, ionii
de Ag+, trebuie să precipite mai întâi Cl- şi abia apoi CrO42-. Acest lucru se poate anticipa
şi din studierea constantelor produsului de solubilitate. Din păcate, întreaga titrare este
influenţată de culori contrastante: CrO42- - galben; AgCl – precipitat alb iar Ag2CrO4-
32
precipitat roşu. Această metodă este utilizată pentru determinarea Cl-; Br-, dar nu şi pentru
I- şi SCN-.
b) Metoda Volhardt
Ag+ este titrat direct cu o soluţie standard de SCN-, punctul final fiind marcat prin
formarea unui complex solubil, intens colorat. În sistem se introduce Fe3+, care se foloseşte
ca indicator. Dacă condiţiile de titrare sunt corecte, imediat după ce SCN- este adăugat în
exces, apare o culoare roşu-intens, datorată complexării Fe(III). Reacţiile care au loc sunt:
Ag+ + SCN- ↔ AgSCN – pe parcursul titrării;
Fe3+ + SCN- → [Fe(SCN)]2+ (roşu)- la punctul final.
Datorită culorii foarte intense, acest complex poate fi detectat chiar şi în

concentraţii foarte mici.
Prin metoda Volhardt, se pot determina şi alţi anioni care precipită sub formă de
săruri de argint. Analiza dă rezultate bune numai dacă sarea de argint a ionului ce trebuie
determinat, are solubilitate mai redusă decât precipitatul de AgSCN.
c) Metoda Fajans
În cazul acestei metode, acţiunea indicatorului se bazează pe apariţia sau dispariţia
unei anumite culori pe suprafaţa precipitatului. Indicatorii folosiţi, sunt numiţi indicatori de
adsorbţie.
Un indicator de adsorbţie are proprietăţi acide sau bazice şi participă la echilibrul:
HIN + H2O ↔ H3O+ + IN-
Deplasarea acestui echilibru va fi determinată de pH-ul soluţiei. Cel mai utilizat

indicator pentru titrările Ag+Cl-, este fluoresceina.
Cl- este titrat cu o soluţie standard de Ag+. Înainte de atingerea punctului de
echivalenţă, suprafaţa precipitatului de clorură de argint, va avea avea un strat de Cl-,
având deci o sarcină negativă.
AgCl + Cl- → AgCl Cl)-
Astfel, soluţia ia o culoare fluorescentă, verde-gălbui, a formei anionice a

fluoresceinei, întrucât aceasta nu este adsorbită de precipitatul de AgCl.
Pe măsură ce se trece de punctul de echivalenţă, în prezenţa Ag+, sarcina electrică a
suprafeţei precipitatului de AgCl, se va schimba:
AgCl + Ag+ → AgCl Ag)+
Imediat, anionii de fluoresceină acţionează ca nişte contraanioni şi sunt adsorbiţi pe

suprafaţa precipitatului de AgCl: AgCl Ag)+IN-. Ca urmare a acestui fapt, precipitatul
capătă o culoare roz-roşie.
Acţiunea indicatorului este reversibilă. Dacă în soluţia de mai sus, se adaugă o
cantitate suficientă de Cl-, stratul roz-roşu dispare, şi soluţia capătă din nou o culoare
verde-gălbui.
33
2.5. TITRĂRI COMPLEXONOMETRICE
O titrare complexonometrică este aceea în care, în timpul adăugării titrantului în

soluţia de probă, se formează un complex stoechiometric solubil şi nedisociat. Metoda
generală are 3 puncte principale:
-alegerea unui agent de chelatizare adecvat;
-alegerea condiţiilor experimentale care conferă o titrare optimă;
-alegerea unei metode adecvate pentru detectarea punctului de echivalenţă al
titrării.
Titrările complexonometrice îmbină avantajele şi dezavantajele pe care le au în
mod individual, metodele de titrare şi formare ale complecşilor. De exemplu, cu toate că
produsul de reacţie (un complex) este nedisociat, , acesta nu va da erori de coprecipitare, ca
în cazul erorilor de precipitare. Faptul că agentul de precipitare coordinează (reacţionează)
numai cu anumiţi ioni metalici, conferă selectivitate. Totuşi, stoechiometria nu este la fel
de bine definită ca în cazul titrărilor de precipitare, de neutralizare, sau redox.
2.5.1. Titranţi
Un ion complex, este acela în care sunt ocupate toate poziţiile de coordinare, sau o
parte din acstea. În general, posibilitatea ca un ion metalic să existe într-o stare simplă,
necoordinată, apare numai în fază gazoasă, la temperaturi ridicate. Imediat ce ionul metalic
este dizolvat într-un solvent, prin ocuparea poziţiilor coordinative, în jurul ionului metalic
şi al anionului său, se formează un înveliş de solvent. Gradul de solvatare şi numărul de
molecule de solvent coordinate, vor fi determinate de tipul ionului metalic şi de solvent.
O reacţie de complexare în soluţie poate fi descrisă ca fiind aceea în care una sau
mai multe molecule de solvent din sfera coordinativă, sunt înlocuite prin alt grup.
Me(H2O)xn+ + Lm- ↔ [Me(H2O)x-1L]n-m + H2O, unde L, poate fi o moleculă, sau un

ion încărcat electric.
În reacţia de mai sus, grupările H2O rămase, pot fi înlocuite succesiv prin L,
rezultând o serie de complecşi:
[Me(H2O)x-2L2 ]n-2m; [Me(H2O)x-3L3 ]n-3m, etc.
Ionul metalic din complex este numit ion central, iar grupurile legate de ionul
central, sunt numite liganzi (agenţi de complexare sau grupuri coordinative).
Numărul maxim de liganzi care pot fi legaţi prin coordinare de ionul central, este
dat de numărul de coordinaţie al ionului central. Fiecare ion metalic are propiul său număr
de coordinaţie, caracteristic. În mod frecvent, ionul metalic poate avea mai mult de un
singur număr de coordinaţie.
Liganzii care sunt ataşaţi de ionul central numai într-o singură poziţie sunt denumiţi
liganzi monodentaţi. Marea majoritatea a acestora sunt anorganici, exemple tipice fiind:
H2O , NH3, X-. Atunci când liganzii au 2 sau mai multe locuri de coordinaţie, poartă
denumirea de liganzi polidentaţi. În mod obişnuit, acestea sunt molecule sau ioni organici.
Exemple de liganzi polidentaţi:
H2N−CH2−CH2−NH2 - etilendiamina bidentată
H2N−CH2−CH2−NH−CH2−CH2−NH2 - dietilentriamina tridentată
Mulţi liganzi monodentaţi formează o serie de complecşi în etape succesive, fiecare

etapă implicând o constantă de stabilitate (echilibru). În mod uzual, valorile constantelor
sunt mici, adeseori fiind aproape similare, astfel că reacţia de titrare nu are o
34
stoechiometrie bine definită. Deoarece nu se formează un singur compus stoechiometric,
punctul de echivalenţă este greu de observat.
De exemplu, pentru determinarea Zn2+, ca titrant, se poate folosi NH3 conform
reacţiei:
Zn2+ + 4NH3 ↔ Zn(NH3)42+
Totuşi, reacţia de mai sus nu dă o reprezentare adevărată a ccea ce se întâmplă în
soluţie, deoarece are loc formarea în trepte a complecşilor de Zn – NH3.
[ Zn( NH 3 ) 2+ ]
Zn2+ + NH3 ↔ Zn(NH3)2+ Ks1 = = 1.9  10 2 ;
[ Zn 2+ ]  [ NH 3 ]
[( Zn( NH 3 ) 2 ) 2+ ]
Zn(NH3)2+ + NH3 ↔ Zn(NH3)22+ Ks 2 = = 2.1  10 2 ;
[ Zn( NH 3 ) 2+ ]  [ NH 3 ]
[( Zn( NH 3 ) 3 ) 2+ ]
(Zn(NH3)2) 2+ + NH3 ↔ (Zn(NH3)3) 2+ Ks 3 = 2+
= 2.5  10 2 ;
[ Zn( NH 3 ) 2 ]  [ NH 3 ]
[( Zn( NH 3 ) 4 )2 + ]
(Zn(NH3)3) 2+ + NH3 ↔ (Zn(NH3)4) 2+ Ks 4 = 2+
= 1.1 102 ;
[ Zn( NH 3 )3 ]  [ NH 3 ]
Pentru reacţia globală:
[ Zn( NH 3 ) 4 ) 2+ ]
Zn + 4NH3 ↔ Zn(NH3)4
2+ 2+
Ks =
[ Zn 2+ ]  [ NH 3 ] 4
Ks = Ks1∙Ks2∙Ks3∙Ks4
Dacă se urmăreşte modificarea concentraţiei Zn2+, pe măsură adaăugării NH3, se

observă o modificare gradată. Nu se observă nici un punct în care concentraţia de Zn 2+
suferă o descreştere abruptă. Acest dezavantaj este caracteristic pentru multe alte sisteme
care utilizează ca titranţi agenţi de complexare monodentaţi. În plus, mulţi agenţi de
complexare monodentaţi coordinează la o viteză mult prea mică, neputând fi utilizaţi într-
un procedeu volumetric.
Deşi liganzii organici polidentaţi formează complecşi mult mai stabili, folosirea lor
ca titranţi este mult limitată din cauza a doi factori:
1-în majoritatea cazurilor, vitezele de reacţie, deşi mari, nu sunt adecvate tehnicilor
de titrare directe;
2-până când ionul metalic este complet coordinat, formarea complecşilor decurge
tot în trepte.
În general, diferenţele de stabilitate pentru fiecare treaptă sunt mai mari decât în
cazul liganzilor monodentaţi, dar este încă destul de dificil stabilirea unei stoechiometrii
exacte.
După 1940, au fost folosiţi ca titranţi, acizii poliaminocarboxilici şi poliaminele.
Aceşti agenţi de complexare sunt unici, întrucât posedă proprietăţile cerute unor buni
titranţi.
Acizii poliaminocarboxilici combină proprietăţile coordinative ale N din gruparea
(-NH2) şi ale grupării –COOH. Primul grup are o puternică tendinţă de a coordina cu Co,
Ni, Cu, Zn, Cd şi cu alţi ioni metalici care formează complecşi cu NH3. Cea de-a doua
grupare, prezintă tendinţa de a coordina cu aproape toţi ionii metalici. Cel mai bun titrant
din această categorie este EDTA (acidul etilendiaminotetraacetic) sau Complexon III.
Motivele pentru care este folosit EDTA sunt:
-EDTA formează cu ionii metalici complecşi stabili, solubili într-un raport
stoechiometric de 1:1;
35
-datorită diferenţelor dintre constantele de stabilitate şi prin controlul pH-ului din
soluţie, se poate obţine un anumit grad de selectivitate (grupa I este titrată la pH = 8÷11;
grupa II, la pH = 4÷7; grupa III la pH = 1÷4).
Grupa I – Mg2+; Ca2+; Sr2+; Ba2+;
Grupa II – Mn2+; Fe2+; Co2+; Ni2+; Cu2+; Zn2+; Cd2+; Al3+; Pb2+; TiO2+; V2+; VO2+;
Grupa III – Hg2+; Bi3+; Co3+; Cr2+; Fe3+; Ga3+; In3+; Sc3+; Sn2+; Ti3+;
-toţi complecşii Me-EDTA sunt solubili şi majoritatea se formează foarte rapid;
-punctul de echivalenţă poate fi detectat uşor, prin metode chimice sau
instrumentale;
-titrarea poate fi folosită în domeniul de concentraţie de la semimicro la micro.
Titrarea este foarte sensibilă la pH, astfel încât toate procedeele în care se utilizează
ca titrant EDTA, trebuie să conţină şi o soluţie tampon, care să aibă o capacitate suficientă
de a face faţă ionilor de H+ produşi în timpul titrării.
Titrarea cu EDTA este foarte sensibilă la pH, succesul titrării necesitând alegerea
unui pH adecvat. Deoarece în timpul reacţiei sunt produşi H+, soluţia tampon utilizată
pentru ajustarea pH-ului, trebuie să aibă o capacitate suficientă de tamponare.
Men+ + EDTA ↔ [MeEDTA]n-4 + 4H+
Titrările cu EDTA sunt folosite la determinarea durităţii apei, determinări clinice
ale Ca şi Mg din urină şi din ser, la determinarea conţinutului de ioni metalici, după ce
amestecurile lor au fost separate.
2.6. TITRĂRI REDOX. AGENŢI OXIDANŢI ŞI REDUCĂTORI

FOLOSIŢI CA TITRANŢI ÎN CHIMIA ANALITICĂ
Multe elemente posedă mai multr stări de oxidare. Aşadar, titrarea cu un agent
oxidant sau reducător, constituie o metodă generală de analiză, foarte utilă. Atunci când
titrarea se face cu un agent oxidant, speciile titrate, trebuie să seafle în starea lor de oxidare
cea mai scăzută. În mod similar, atunci când titrarea se face cu un agent reducător, speciile
titrate trebuie să se afle în starea lor de oxidare cea mai ridicată. În consecinţă, majoritatea
metodelor care se bazează pe titrări redox, folosite în cazul probelor anorganice, necesită o
etapă preliminară, pentru ajustarea stării de oxidare a probei. Această schimbare trebuie
executată din punct de vedere cantitativ, iar reactivii şi condiţiile utilizate în acest scop nu
trebuie să interfereze în titrare.
De asemenea, cu ajutorul agenţilor de oxidare sau reducători, pot fi titrate multe
grupări funcţionale organice. Desigur, în acest caz, nu mai este necesară etapa preliminară
de ajustare a stării de oxidare.
Titranţii reducători sunt mai puţin utilizaţi decât cei oxidanţi. Motivul este stabilitatea.
Aproape toţi agenţii reducători sunt predispuşi la oxidare în aer. Cu cât agentul reducător
este mai bun, cu atât reacţionează mai uşor cu oxigenul. Acest lucru se poate îndrepta prin
standardizarea frecventă a titrantului, şi în cazuri mai deosebite, prin protejarea titrantului
de oxigen (sau aer).
2.6.1. Titranţi oxidanţi
Agenţii oxidanţi cel nai des folosiţi sunt: KMnO4, K2Cr2O7; Ce(SO4)2; H5IO6;
KIO3; I2; KBrO3; NaOCl; FeCl3; H2O2.
36
a) KMnO4, reprezintă un agent oxidant puternic şi multilateral. Are aplicaţii
specifice, în funcţie de modul cum este utilizat: în soluţii acide, neutre sau alcaline, în care
prezintă puteri de oxidare diferite.
MnO4- + 8H+ + 5ē = Mn2+ + 4H2O – mediu acid;
MnO4- + 4H+ + 3ē = MnO2(s) + 2H2O – mediu neutru;
MnO4- + 2H2O + 3ē = MnO2(s) + 4HO- - mediu bazic;
Un alt motiv pentru utilizarea lui pe scară largă este faptul că acţionează şi ca
autoindicator. Primul exces de MnO4- peste punctul de echivalenţă, provoacă o coloraţie
roz-mov. Dezavantajele folosirii ca titrant a KMnO4, constau în faptul că acesta nu este un
standard primar şi că prepararea soluţiei provoacă adesea formare de MnO2 solid. Aşadar,
titrrantul trebuie să fie filtrat înainte de utilizare, şi după perioade îndelungate de stocare.
Deoarece lumina catalizează formarea de MnO2, este bine ca stocarea să se facă la
întuneric, sau în sticle brune. Formarea de MnO2 este accelerată şi de prezenţa materiilor
organice. Din această cauză soluţia de KMnO4 trebuie standardizată în mod frecvent.
Pentru standardizare se folosesc de obicei acidul oxalic dihidratat (H2C2O4∙2H2O); oxalatul
de sodiu (Na2C2O4) etc.
Cele mai uzuale aplicaţii ale permanganometriei constau în determinarea Fe; Mn;
peroxizilor şi ionilor metalici prin formare de oxalaţi.
În cazul determinării Fe, se ajustează mai întâi starea de oxidare a acestuia la Fe(II).
Ajustarea stării de oxidare a fierului, se face de obicei cu SnCl2 sau cu zinc reducător. De
asemenea se mai pot folosi H2S; SO32-, sau Ti(III).
În cazul determinării Mn(II), MnO2 este redus la Mn(II) cu H3AsO3 în exces, în
soluţie de H2SO4, utilizând KI drept catalizator. După aceea, excesul de H3AsO3 este titrat
cu KMnO4. în loc de H3AsO3, pot fi utilizate şi soluţii de Fe(II) sau H2C2O4.
Metoda folosită pentru determinarea peroxizilor implică o titrare directă. Proba este
acidulată cu H2SO4 şi titrată cu KMnO4 standard. Sărurile peroxidului sunt tratate în
acelaşi mod. Soluţiile H2O2 au o mare importanţă în industrie şi farmacie. Prin titrare cu
KMnO4, se poate calcula cantitatea de O2 produsă de acestea.
Unii ioni metalici formează oxalaţi cu o solubilitate moderată. Întrucât C2O42- este
titrat cu uşurinţă cu KMnO4, această metodă de titrare poate fi de asemenea adaptată pentru
determinarea ionului metalic. De exemplu, determi-narea Ca(II):
Ca2+ + C2O42- → CaC2O4 (s)
CaC2O4(s) + H2SO4 → CaSO4 + H2C2O4
5H2C2O4 + 2KMnO4 + 6H+ → 2Mn2+ + 2K+ + 10CO2 + 8H2O
Această metodă este folosită mai ales la determinarea Ca din sărurile minerale, cum
ar fi CaCO3.
KMnO4 poate fi utilizat şi ca agent oxidant pentru determinarea acizilor poli şi
hidroxicarboxilici,acidului uric, acidului formic, formaldehidei, acidului ascorbic, etc.
b) K2Cr2O7. Este un agent de oxidare mai slab decât KMnO4 sau decât Ce(IV).
Totuşi este un standard primar, iar soluţiile sale au o stabilitate de lungă durată în mediul
acid, sunt stabile la lumină, stabile în contact cu majoritatea materiilor organice şi cu Cl -.
Este utilizat în special în soluţii acide. Principalul dezavantaj constă în faptul că atât
reactantul Cr2O72-, cât şi produsul Cr3+ au culori intense: portocaliu, respectiv verde.
K2Cr2O7 este utilizat mai ales pentru analiza Fe(II). Pentru ajustarea stării de
oxidare a Fe(II), se foloseşte SnCl2 sau Zn metalic.
c ) Halogenii. Foarte folosită în analize este semireacţia:

I2 + 2ē = 2I-
37
Iodul poate fi utilizat în titrarea directă a agenţilor reducători. De asemenea, poate
fi utilizat în exces pentru a reacţiona cu proba reducătoare, şi titrat invers, cu o soluţie de
tiosulfat de sodiu. I- este utilizat în cazul reacţiilor cu agenţii oxidanţi, iar I2 produs, este
titrat cu Na2S2O3 standard. Reacţiile care descriu aceste trei metode de titrare sunt
următoarele:
a)titrarea directă: I2 este adăugat ca titrant, într-o cantitate stoechiometrică
Sn2+ + I2 → Sn4+ + 2I-
b)titrarea inversă: I2 este adăugat în exces în proba reducătoare, şi apoi este titrat
invers:
I2 exces+ 2S2O32- → 2I- + S4O62-
c)titrarea indirectă:
2Cu2+ + 4I- → 2CuI(s) + I2
I2 + S2O32- → 2I- + S4O62-
Ca titrant, iodul este folosit sub forma unei soluţii ce conţine ioni de iod, I3-.
Ionii care pot fi determinaţi printr-o titrare directă cu o soluţie de I2 sunt: As3+;
Sb ; Sn2+; H2S; SO2; S2O32-; etc. Cu toate că iodul poate fi preparat ca un standard primar,
3+
soluţiile sale sunt în mod obişnuit standardizate cu As2O3 sau Na2S2O3.

Bromul, adăugat iodului, este folosit ca agent oxidant, principala sa aplicaţie
constând în determinarea grupărilor organice funcţionale. Soluţiile de brom nu sunt
folosite, datorită reactivităţii compuşilor organici, şi naturii corosive şi volatile a Br. În
general, cea mai bună metodă, constă în generarea Br in situ. Aceasta se realizează prin
adăugarea în proba aflată în soluţie, a unei cantităţi de soluţie standard de KBrO3 şi de
KBr(S) în exces, care va genera Br, prin intermediul reacţiei:
BrO3- + 5Br- + 6H+ → 3Br2 + 3H2O
După de bromurarea este completă, Br2 rămas, este determinat prin adăugare de KI:
Br2 + 2I- → 2Br- + I2, iar iodul produs, este titrat cu o soluţie standard de Na2S2O3.
Bromul şi iodul pot fi utilizaţi şi pentru analiza unor compuşi organici ce conţin
sulf. În acest caz nu se utilizează o titrare directă. Se adaugă I2 în exces, iar iodul rămas, se
titrează cu Na2S2O3.
2.6.2. Titranţi reducători
Titranţii reducători uzuali, sunt prezentaţi mai jos. Dintre aceştia, cei care sunt
standarde primare, pot fi folosiţi la prepararea soluţiilor standard ale agenţilor reducători,
sau pentru standardizarea titranţilor oxidanţi.
FeSO4; Fe; As2O3; Na2S2O3∙5H2O; Cr2+; Ti3+; KI; K4Fe(CN)6; Na2C2O4; SnCl2;
H2S.
Metodele iodometrice, se caracterizează prin faptul că un agent oxidant este tratat
cu exces de I- în soluţie acidă sau neutră. Oxidantul este redus în mod cantitativ, eliberând
o cantitate corespunzătoare de I2, care este titrată cu o soluţie de Na2S2O3. In acest mod,
pot fi determinaţi următorii ioni: IO4-; IO3-; BrO3-; ClO3-; HclO; Cl2; Br2; I-; NO2-; AsO43-;
Fe(CN)63-; MnO4-; Ce4+; Cr2O72-; Fe3+; Cu2+; H2O2; MnO2. ca indicator se foloseşte de
obicei amidonul.
Ca titranţi reducători, pot fi de asemenea folosiţi Ti(III); Cr(II), şi Sn(II), care sunt
agenţi reducători puternici. Cu toate acestea, utilizarea lor în practică este dificilă, datorită
faptului că reacţionează foarte uşor cu O2. aceşti titranţi nu sunt folosiţi decât în cazuri
speciale.
38
Ti (III) şi Cr(II) pot fi utilizaţi pentru analiza grupărilor –NO2; -NO; -N=N-,
precum şi a esterilor nitraţi. Principalele dificultăţi constau în stoechimetria, viteza de
reacţie şi reactivitatea grupărilor funcţionale.
Exemple de calcul:
O probă de sârmă de Cu cântărind 0,1105g este dizolvată (în HNO3 la fierbere) şi

seadaugă KI în exces. Iodul eliberat, este titrat până la punctul de echivalenţă marcat de
amidon, cu 39,42 ml soluţie de Na2S2O3. O probă de minereu de Cu, cântărind 0,2129 g, a
fost tratată în acelaşi mod, iar pentru titrare, au fost necesari 28,42 ml soluţie de Na2S2O3.
Să se calculeze conţinutul de Cu din minereu, în procente.
Rezolvare:
Reacţia pentru dizolvare:
2Cu(NO3)2 + 4KI = 2CuI + 4KNO3 + I2
Reacţia pentru titrare:
I2 + 2Na2S2O3 = 2NaI + Na2S4O6
m 0.1105
 Cu = = = 0.00172moli
M Cu 64
Conform reacţiei de dizolvare, din 2 moli de Cu(NO3)2, rezultă 1 mol I2; → din 0,00172
moli Cu(NO3)2, vor rezulta 0,000863 moli I2.
Conform reacţiei de titrare, pentru 1 mol I2, se consumă 2 moli Na2S2O3, deci pentru
0,000863 moli I2, se vor consuma 0,00172 moli Na2S2O3.
 0.00172
Deci, concentraţia soluţiei de Na2S2O3 va fi C = = = 0.0436
Vs 39.42
Numărul de moli de Na2S2O3 folosiţi la titrare = C∙Vs = 0,001239 moli;
Conform reacţiilor de dizolvare şi titrare, 2 moli Cu generează o cantitate de I2 care este
titrată cu 2 moli de Na2S2O3, deci pentru 0,001239 moli Na2S2O3, trebuie să reacţioneze
0,001239 moli Cu, care conţin de fapt 0,0793 g Cu
( mCu =  Cu  M Cu = 0.001239  64 = 0.0793g )
Atunci dacă în 0,2129 g probă sunt 0,0793 g Cu pur, în 100 g probă, vor fi 37,25 g Cu pur.
Deci concentraţia procentuală a minereului de Cu este de 37,25% Cu.
ÎNTREBĂRI:
1.Care sunt acizii conjugaţi pentru următoarele baze: HCO3-; F-; CH3COO-; H2O;
C2O42-.
2.Care sunt bazele conjugate pentru următorii acizi:H2O; HNO2; H3PO4; H2PO4-;
H2CO3; HCO3-.
3.Daţi exemple de acizi tari şi de baze tari.
4.Să se arate că pH + pOH = 14.
5.Ce este autoprotoliza.
6.Care este diferenţa între o soluţie concentrată de acid, şi o soluţie de acid tare.
7.Cum variază pH-ul în următoarele situaţii:
a)adăugarea a 50 ml apă în 50 ml NH3 0,1M;
b)adăugarea a 50 ml apă în 50 ml CH3COOH 0,1M;
c)adăugarea 1 g NaOH în 25 ml NaHCO3 0,1M.
8.Care este puritatea H2C2O4 1%, dacă 0,1683 g soluţie, este complet neutralizată
de 34,65 ml NaOH 0,1045M.
39
9.Să se calculeze pH-ul şi pOH-ul pentru soluţia rezultată prin amestecarea a 400
ml apă cu 200 ml NaOH 0,1M. Se presupune că volumele sunt aditive.
10.Oţetul este o soluţie diluată de CH3COOH. Dintr-o probă de oţet s-au luat 25 ml
care s-au diluat şi s-au titrat cu 31,75 ml NaOH 0,25M până la punctul final, pus în
evidenţă cu ajutorul fenolftaleinei. Să se calculeze cantitatea de CH3COOH, exprimată în
g/100 ml oţet.
11.Să se calculeze pH-ul unei soluţii de H3PO4 0,05M.
12.O soluţie de HCl 0,1M are pH = 1,0, în timp ce o soluţie de CH3COOH, 0,1M,
are pH = 2,88. Care este volumul de NaOH 0,12 M, necesar pentru a titra câte 50 ml din
fiecare acid, până la punctele finale respective.
13.Care sunt avantajele folosirii KMnO4, faţă de Ce(IV), ca titrant oxidant.
14.De ce titranţii oxidanţi au o răspândire mai largă decât titranţii reducători.
15.Pentru standardizarea unei soluţii de KMnO4, s-au cântărit 0,1245 g As2O3, care
după un tratament adecvat au fost titrare cu 42,44 ml soluţie KMnO4. Să se calculeze
concentraţia soluţiei de KMnO4.
(As2O3 se dizolvă în apă, conform reacţei:
As2O3 + 3H2O → 2H3AsO3, iar reacţia de titrare este următoarea:
2KMnO4 + 5H3AsO3 + 3H2SO4 = 2MnSO4 + K2SO4 + 5H3AsO4 + 3H2O).
16.O probă de fier, de 0,3155 g, a fost dizolvată, şi după o reducere
corespunzătoare, pentru titrarea sa au fost necesari 42,15 ml soluţie K2Cr2O7, care conţine
42,15 g K2Cr2O7 în 1000 ml soluţie. Să se calculeze conţintul de Fe din probă, în procente.
(Reacţia este următoarea:
K2Cr2O7 + 6FeSO4 + 7H2SO4 = K2SO4 + Cr2(SO4)3 + 3Fe2(SO4)3 + 7H2O).
17.Pentru determinarea conţinutului de As din insecticide, o probă de insecticid
este tratată cu HCl la fierbere, în prezenţa unui reducător. În acest fel, se produce AsCl 3,
care este colectat şi titrat cu o soluţie de I2. Dacă pentru o probă de insecticid au fost
necesari 25,42 ml I2, de concentraţie 0,1121 F, să se calculeze conţinutul de As din probă,
în procente.
(Reacţia de titrare directă este:
AsCl3 + I2 + H2O → H3AsO4 + 2HI + 3HCl).
18.O probă de K2Cr2O7 pur, cântărind 0,188 g a fost dizolvată, acidulată şi tratată
cu KI în exces. Iodul eliberat, necesită 41,15 ml Na2S2O3 pentru a fi titrat. Să se calculeze
concentraţia soluţiei de Na2S2O3.
METODE OPTICE DE ANALIZĂ
Absorbţia şi emisia energiei radiante de către molecule şi atomi, constituie baza

multor metode folosite în chimia analitică. Prin interpretarea acestor date se pot obţine
informaţii calitative şi cantitative.
Spectrometria de absorbție în UV și VIS
Reprezintă una din principalele metode instrumentale ce are la bază analiza spectrală a
luminii emise sau absorbite de un corp, și permite identificarea elementelor componente,
stabilirea structurii și a concentrației anumitor substanțe.
40
Fig. 1 Principiul de funcționare al unui spectrofotometru UV-VIS
- Lampa D2 – lampă de deuteriu – sursă pentru radiația UV

- Lampă tunsten – sursă pentru radiațai VIS
- Monocromator – prisma din cuarț
La baza determinărilor spectrofotometrice stă legea Lambert-Beer, conform căreia,

cantitatea de lumină absorbită de o soluție, este expresia unei funcții exponențiale a
concentrației și grosimii stratului de soluție.
Dacă o radiație incidentă monocromatică I0 cade pe o celula de lungime b, cu probă
de concentrație c, intensitatea finală a radiației monocromatice I, va fi mai mică decât
I0. Relația dintre I și I0 este descrisă de ecuația:
b – lungimea cuvei,
k – constantă
Prin convenție, se notează = T, iar după logaritmare și notare A = - lnT, se obține
relația :
În care, A – absorbanța
C – concentrația
ε – coeficient molar de absorbție
Domeniul de concentrație pentru care se respectă liniaritatea funcției A = f(c) este
îngust, metoda fiind adecvată pentru soluții diluate.
Spectre de absorbție
Spectrul reprezintă dependența semnalului de lungimea de undă.
Fiecare substanță are un spectru de absorbție caracteristic, și un Maxim de
absorbție la o anumită lungime de undă.
41
Numărul de maxime, precum și forma generală a curbei reprezintă o caracteristică
calitativă, după care se pot identifica substanțele. Inălțimea curbei și suprafața âncadrată de
curbă reprezintă caracteristici cantitative și servesc la determinarea concentrației
substanțelor din probă.
Cea mai utilizată variantă de exprimare a dependenței este A = f(c). Pentru analiza
chimică cantitativă, se utilizează o curbă de etalonare și se trasează dependența A = f(c),
pentru probe de concentrații cunoscute, lucrându-se cu aceeași cuvă, la λmax ( lungimea de
undă la care se înregistrează valoarea maximă a absorbanței).
+
0
oo oo -
%T
A A
0 100 0 a b c d
c [ mol/l ]
Fig.3 Dependența grafică dintre absorbanță și concentrație (curba de etalonare)

Pentru obținerea unor rezultate corecte, este nevoie ca:
- Soluțiile să fie limpezi (fără suspensii)

- În soluțiile supuse măsurătorilor să nu se petreacă transformări fotochimice sau reacții cu
oxigenul din aer
- Valoarea absorbanței măsurată pentru proba necunoscută, să se situeze pe cât posibil pe
porțiunea de mijloc a domeniului punctelor de etalonare.
Spectrometria de absorbție atomică

Are la bază măsurarea puterii radiante absorbite de către o populație de atomi metalici
liberi. Întrucât la temperaturi obișnuite doar mercurul poate furniza vapori de atomi liberi,
probele trebuie atomizate prin încălzire. Cele 2 mijloace folosite sunt : flacăra și
evaporarea electrotermică ( cuptorul de grafit).
Principiul, stabilit pe baze experimentale, se poate enunţa sub formă de lege fizică - legea
lui
Kirchhoff - astfel: fiecare element chimic absoarbe acele radiaţii pe care le poate emite în
aceleaşi condiţii, bine determinate, de temperatură şi presiune.
42
Fig. 4 Principiul de funcționare al unui spectrofotometru de absorbție atomică
Datorită temperaturii flăcării, solventul se evaporă iar proba este descompusă până
la nivel de atomi. În funcție de temperatura flăcării, atomii pot ramâne pe nivelul energetic
fundamental, sau pot suferi un proces de excitare. Spectroscopia de emisie oprerează cu
atomi în stare excitată, iar absorbția atimică, cu atomi în stare fundamentală.
Sursa de radiație este o lampă cu catod cavitar, ce emite o linie spectrală îngustă,
caracteristică elementului determinat.
Fig.5 Lampa cu catod cavitar

Lampa cu catod cavitar este alcătuită dintr-un tub de sticlă, cu o fereastră transparentă
pentru transmiterea radiației emise. În interior sunt plasați catodul – prevăzut cu o cavitație
și anodul – fir metalic. Mediul interior este un gaz inert, ultrapur, de obicei neon. Între
electrozi se aplică o tensiune de până la 300 V, intensitatea curentului electric fiind de până
la 30 mA. Ionii pozitivi ai gazului inert, rezultați în urma descărcarii electrice sunt
accelerați de către câmpul electric, și bombardează catodul. În interiorul cavității catodului,
are loc o concentrare mare a ionilor ce lovesc peretele interior al acestuia, determinând
smulgerea unor atomi din catod. Atomii smulși sunt antrenați în plasma creată și excitați de
cionirea cu ionii gazului inert, emițând spectrul atomic caracteristic. Fasciculul luminos
emis, strabate flacăra e conține vaporii atomici ai analitului. Semnalul luminos transmis
prin flacără, este amplificat, iar după demodulare este transformat într-o măsură digitală,
proporționașă cu concentrația analitului. Monocromatorul izolează banda spectrală
caracteristică.
43
3.4.2. Exemple de calcul
1.O probă de oţel, cântărind 1 g este dizolvată în HNO3. Manganul din probă, este
oxidat la KMnO4, cu KIO3 şi apoi diluat la 100 ml. Soluţia este introdusă într-o cuvă,
având grosimea stratului străbătut de radiaţie, de 1 cm, şi la lungimea de undă prescrisă, se
înregistrează A = 0,700. În aceşleaşi condiţii, o soluţie de KMnO4 standard, de concentraţie
1,52∙10-4M, are A = 0,350. Care este conţinutul de Mn din oţel, în procente.
Rezolvare:
A1 =  1  b1  c1 şi A2 =  2  b2  c 2 ; dar ε1 = ε2 – pentru că este acelaşi compus; şi b1 = b2 –
grosimea cuvei este aceeaşi (1 cm);
A A2 A1 A2
1 = 1 şi 2 = ; → = ; →
c1  b1 c 2  b2 c1 c 2
A1  c 2 0.7  1.52  10 −4
c1 = = = 3.04  10 − 4 mol / lKMnO4
A2 0.350
În 1000 ml soluţie, sunt 3,04∙10-4 moli Mn, deci în 100 ml soluţie, vor fi 3,04∙10-5 moli
Mn, adică 0,001672 g Mn.
Deci 1 g oţel, conţine 0,001672 g Mn, atunci 100 g oţel, vor conţine 0,17 g Mn.
Conţinutul în Mn al oţelului supus analizei , este de 17%.
2.Transmitanţa unei soluţii de KMnO4 5 ppm, la lungimea de undă de 520 nm, este
T(%) = 27% (grosimea cuvei este 1 cm). Să se calculeze:
a) A;
b) A şi T(%) pentru o soluţie ce conţine 3,20 ppm KMnO4;
Rezolvare:
a) A = 2- lg T(%) = 2-lg27 = 0,568; A = 0,568
A 0.568
b) A = k∙b∙c; → k = = = 0.1136
bc 1 5
Dar, pentru soluţia de KMnO4 de concentraţie 3,2 ppm, valoarea lui k(absorbtivitatea) este
aceeaşi; →A′= k∙b∙c′; → A′ = 0,363;
A′ = 2 – lg T(%); → T = 43,35%
44
CAPITOLUL 4
LUCRĂRI PRACTICE
Lucrarea nr.1
METODE VOLUMETRICE DE ANALIZĂ
În analiza volumetrică (titrimetrie), componenţii materialului de analizat se aduc

sub formă de soluţie, şi apoi sunt determinaţi prin titrare. Prin titrare, se înţelege adăugarea
la soluţia de analizat a reactivului, sub forma unei soluţii de concentraţie cunoscută, pâna la
terminarea reacţiei. Stadiul la care se consideră reacţia terminată, se numeşte punct de
echivalenţă , caracterizat de volumul de echivalenţă. Pentru a cunoaşte volumul de
echivalenţă, este necesar ca, printr-un procedeu oarecare, să se determine punctul de
echivalenţă.
Metodele volumetrice se caracterizează prin simplitate, rapiditate, precizie şi
specificitate redusă. Ustensilele şi vasele de laborator folosite în analiza titrimetrică sunt:
pahare Erlenmeyer, pipete, biurete, pahare Berzelius.
După modul de titrare al componentului de analizat, metodele titrimetrice pot fi:
- directe;
- indirecte (retitrarea excesului de reactiv);
În funcţie de echilibrele chimice care se produc între titrant şi substanţa titrată,
metodele volumetrice se clasifică în:
- metode volumetrice bazate pe echilibre cu transfer de protoni (neutralizare);
- metode volumetrice bazate pe echilibre de precipitare;
- metode volumetrice bazate pe echilibre cu transfer de electroni (redox);
- metode volumetrice bazate pe echilibre de complexare;
Reacţiile chimice utilizate în volumetrie, trebuie să îndeplinească anumite condiţii:

- să se producă cu viteză mare (spontan dacă este posibil);
- substanţa de determinat să reacţioneze stoechiometric cu reactivul de titrare;
- dacă în soluţia de analizat sunt prezente şi alte substanţe, ele nu trebuie să
reacţioneze cu titrantul, şi nici să nu deranjeze reacţia principală;
- fiecărei reacţii de titrare trebuie să i se găsească un indicator potrivit, pentru
stabilirea punctului de echivalenţă.
1. Titrări de neutralizare:
Prepararea unei soluţii de NaOH 0,1N, şi determinarea factorului acestei soluţii
Pentru prepararea a 100 ml soluţie NaOH 0,1 N, se cântăresc pe o sticlă de ceas,

0,5-0 6 g NaOH in rotullis, şi se introduc într-un pahar Erlenmeyer, cu aproximativ 25 ml
apă distilată. După dizolvare, se trece soluţia într-un balon cotat de 100 ml, seaduce la cotă,
şi se omogenizează prin agitare.
Pentru determinarea concentraţiei soluţiei de NaOH astfel preparată, se foloseşte ca
substanţă etalon, o soluţie de H2C2O4 (acid oxalic) 0,1 N.
45
Modul de lucru:
Din soluţia de NaOH, se iau 4 probe a câte 20 ml fiecare, se introduc în pahare
Erlenmayer, se adaugă 2-3 picături de fenolftaleină (indicator de neutralizare), după care se
titrează cu H2C2O4, pâna la dispariţia culorii roz-mov.
Reacţia care are loc la neutralizare este:
NaOH + H2C2O4 = Na2C2O4 + H2O
Sticlăria necesară:
- biuretă, balon cotat de 100 ml, pipetă, pahare Erlenmayer.
Reactivi necesari:
- NaOH in rotullis; soluţie H2C2O4 0,1 N – standardizată, indicator de neutralizare –
soluţie alcoolică de fenolftaleină.
Calculul rezultatelor:
Se completează tabelul de mai jos:
Nr.probă V NaOH (ml) V H2C2O4 m NaOH N NaOH F NaOH

fol. la titrare (g) (normalitatea) (factorul
(ml) sol.)
1.
2.
3.
4.
Media
Lucrarea nr.2
Determinarea concentraţiei CH3COOH din oţetul alimentar
Modul de lucru:
Într-un balon cotat de 100 ml, se pipetează 10 ml de oţet, şi se aduc la semn cu apă
distilată. Cu ajutorul unei pipete, se extrag din balonul cotat 4 fracţiuni a câte 20 de ml, şi
se transferă în pahare Erlenmayer. Seadaugă 2-3 picături de fenolftaleină (indicator).
Conţinutul se titrează cu atenţie, cu o soluţie standard de NaOH 0,1N, până când culoarea
slab roz persistă.
Reacţia care are loc la neutralizare este:
2NaOH + CH3COOH = (CH3COO)2Na + 2H2O
- biuretă, balon cotat de 100 ml, pipetă, pahare Erlenmayer.
46
Reactivi necesari:
- soluţie NaOH 0,1N cu factorul cunoscut; oţet alimentar, indicator de neutralizare –
soluţie alcoolică de fenolftaleină.
Nr.probă V probă (ml) V NaOH fol. m (g) C oţet

la titr. (ml) CH3COOH (g/l)
1.
2.
3.
4.
Media
Lucrarea nr.3
Determinarea durităţii temporare a apei
Duritatea apei este dată de săruruile de Ca şi Mg, care se găsesc dizolvate în

aceasta. Aceste săruri se găsesc sub formă de bicarbonaţi, cloruri, sulfaţi. Suma tuturor
sărurilor de calciu şi magneziu dizolvate în apă, alcătuesc duritatea totală a apei. Duritatea
apei determinată de prezenţa în apă a Ca(HCO3)2 şi a Mg(HCO3)2 se numeşte duritate
temporară, datorită faptului că în urma fierberii dispare. Prin fierbere, Ca(HCO3)2 şi
Mg(HCO3)2, pierd o parte din CO2 şi trec în CaCO3 şi MgCO3, care se depun.
Reacţiile care au loc la fierbere sunt:
Ca(HCO3)2 = CaCO3 + H2O + CO2
Mg(HCO3)2 = MgCO3 + H2O + CO2
Duritatea determinată de sărurile de Ca şi Mg care nu se elimină prin fierbere,

constituie duritatea permanentă a apei.
Duritatea apei poate fi exprimată în grade de duritate:
- gradul de duritate adoptat în România, corespunde la un conţinut de 10 mg
CaO/1000 ml apă;
- gradul de duritate adoptat în Germania, corespunde la 1 mg CaO/1000 ml apă;
- gradul de duritate francez corespunde la 10 mg CaCO3/1000 ml apă.
Modul de lucru:
Duritatea temprară a apei se determină prin titrare cu HCl.
În acest scop se măsoară 4 probe a câte 20 ml apă, se introduc în pahare
Erlenmayer. Seadaugă 2-3 picături de soluţie indicatoare de metil-oranje, şi se titrează cu
HCl 0,1n (soluţie standardizată), până la viraj portocaliu-roşiatic. Sefierbe apoi proba
deanalizat, pentru îndepărtarea CO2, iar după răcire, dacă culoarea a revenit la galben, se
continuă titrarea pâna la acelaşi viraj portocaliu.
47
Reacţiile care are loc la neutralizare sunt:
Ca(HCO3)2 + 2HCl = CaCl2 + 2H2O + CO2

Mg(HCO3)2 + 2HCl = MgCl2 + 2H2O + CO2
- biuretă, pahare Erlenmayer, cilindru gradat
Reactivi necesari:
- Soluţie HCl 0,1N standardizată, indicator – soluţie de metil-oranje.
Nr.probă V apă (ml) V HCl fol. la m CaO °D

luat în lucru titrare (ml) probă (mg) (mg CaO/1000 ml apă)
1.
2.
3.
4.
Media
Lucrarea nr.4
Determinarea concentraţiei unui amestec de NaOH şi Na2CO3
prin titrare cu HCl 01N
Prin această metodă se determină prin titrare de neutralizare, concentraţia unui

amestec bicomponennt. În prezenţă de roşu de metil, NaOH şi Na2CO3 se titrează până la
eliberarea completă de CO2.
Reacţiile care au loc sunt:
NaOH + HCl = NaCl + H2O
Na2CO3 + 2HCl = 2NaCl + CO2 + H2O
Pe o altă probă identică, se adaugă un exces de BaCl2, pentru precipitarea

carbonatului, conform reacţiei:
Na2CO3 + BaCl2 = BaCO3 + 2NaCl
Astfel, NaOH rămas în soluţie, se titrează în prezenţă de fenolftaleină, cu HCl..

Titrarea se conduce în picături şi sub agitare, pentru a evita descompunerea BaCO3.
Această metodă se aplică în special la determinarea CO32- în amestec cu HO-, când
acesta se găseşte în cantitate mică faţă de HO-. Reducerea solubilităţii şi a hidrolizei
BaCO3 se asigură prin adăugarea în exces de BaCl2, de concentraţie cel puţin 5 %.
Modul de lucru:
48
Din soluţia de analizat se pipetează câte 25 ml şi se introduc în 4 pahare
Erlenmayer. Seadaugă 2-3 picături de indicator – roşu de metil, şi se titrează cu HCl 0,1N.
Înainte de echivalenţă (când culoarea roşie a indicatorului dispare tot mai greu), soluţia se
fierbe cca.2 minute, iar după răcire, se continuă titrarea pâna la virajul culorii. Volumul de
HCl folosit la titrare, se notează cu V1.
Alte 4 probe identice de 25 ml, se tratează cu 5 ml soluţie BaCl2 5%. Se agită
energic, şi se titrează cu HCl 0,1N în prezenţă de fenolftaleină, pâna la dispariţia culorii
roşii. Cantitatea de HCl folosită la titrare, se notează cu V2.
- biuretă, pahare Erlenmayer, cilindru gradat
Reactivi necesari:
- Soluţie HCl 0,1N standardizată, indicator – soluţie de roşu de metil; indicator –
soluţie de fenolftaleină
Nr.probă V1 (ml) V2 (ml) V1-V2 (ml) NaOH Na2CO3

(g/100ml) (g/100 ml)
1.
2.
3.
4.
Media
Lucrarea nr.5
2. Titrări de precipitare:
Acest capitol al titrimetriei se bazează pe formarea unor compuşi greu solubili în

timpul reacţiilor de titrare.
Pentru ca o reacţie de precipitare să poată sta la baza unei metode titrimetrice de
analiză, trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- precipitatul obţinut să fie practic insolubil;
- precipitatul obţinut să se depună suficient de repede;
- procesul de precipitare să nu fie deranjat de fenomene de absorbţie sau de
coprecipitare;
- să existe o posibilitate de identificare a punctului de echivalenţă.
Cele mai importante aplicaţii ale reacţiilor de precipitare în titrimetrie sunt:

- argentometria (formare de AgCl, AgBr, AgI, AgCN, AgSCN);
- mercurimetria (formare de Hg2Cl2, Hg2I2).
Argentometria utilizează 2 procedee de titrare, şi anume:
49
- titrări directe, în care titrantul se adaugă direct soluţiei de titrat, până la
atingerea punctului de echivalenţă;
- titrări indirecte, în care, la soluţia de titrat se adaugă un exces de reactiv
(soluţie de AgNO3) care se retitrează cu un exces de KSCN sau NH4SCN, cu sau fără
filtrarea prealabilă a precipitatului. Această metodă este folosită în cazul în care sărurile de
argint formate au o solubilitate mare, iar sesizarea punctului de echivalenţă fiind mult mai
dificilă.
Prepararea soluţiei de AgNO3 0,01N, şi determinarea factorului
Modul de lucru:
Într-un balon cotat de 100 ml, se introduc 0,170 g AgNO3 chimic pur. Se dizolvă, şi
se aduce la semn cu apă distilată. Soluţia astfel preparată, trebuie ferită de praf şi lumină,
care favorizează descompunerea AgNO3 şi modificarea concentraţiei soluţiei în timp.
Factorul soluţiei astfel preparate, se stabileşte cu o soluţie de NaCl 0,01N, cu titrul şi
factorul cunoscut, în prezenţă de K2CrO4 (cromat de potasiu).
Pentru stabilirea concentraţiei normale a soluţiei de AgNO3 preparate, în 4 pahare
Erlenmayer, se pipetează câte 10 ml soluţie NaCl 0,01N. Seadaugă 1 ml soluţie K2CrO4
5%, şi se titrează cu soluţia de AgNO3, pâna la formarea unui precipitat roşu-cărămiziu.
- biuretă, balon cotat de 100 ml, pipete, pahare Erlenmayer.
Reactivi necesari:
- soluţie NaCl 0,01N cu factorul cunoscut; soluţie K2CrO4 5%, soluţie AgNO3, a
cărei concentraţie şi factor trebuie determinate.
Nr.probă V probă (ml) V NaCl fol. me AgNO3 CN a sol.de F sol AgNO3

(sol. AgNO3) la titr. (ml) (probă) AgNO3
1.
2.
3.
4.
Media
50
Lucrarea nr.6
Determinarea argentometrică a Cl-din apa potabilă, în prezenţă de K2CrO4
Soluţia neutră sau slab alcalină cu conţinut de cloruri, se titrează cu o soluţie

deAgNO3 0,01N, în prezenţă de K2CrO4 ca indicator. Excesul de AgNO3 se va precipita în
final sub formă de Ag2CrO4, de culoare roşu-cărămiziu, punând astfel în evidenţă sfârşitul
reacţiei.
Reacţiile care au loc în timpul titrării sunt:
Cl- + AgNO3 = NO3- + AgCl (precipitat alb) Ks = 1,78·10-10 mol/l
K2CrO4 + AgNO3 = K+ + NO3- + Ag2CrO4 (precipitat roşu-cărămiziu) Ks = 1,1·10-
12
mol/l.
Deoarece KsAgCl>Ks Ag2CrO4, AgCl va precipita primul, iar Ag2CrO4 va începe să
precipite în momentul în care s-a terminat precipitarea Cl-, iar AgNO3 este în exces.
Determinarea argentometrică a clorurii se face la un pH=6,6÷10,5. În cazul în care
soluţia supusă titrării, are un pH acid, acesta se corectează prin adăugare de NaHCO3 sau
KHCO3. Dacă soluţia este prea alcalină, pH-ul se corectează prin adăugare de HNO3.
Modul de lucru:
În 4 pahare Erlenmayer, se introduc câte 20 ml apă potabilă. Se adaugă 2 ml soluţie
K2CrO4 5% (cromat de potasiu) şi se titrează cu o soluţie de AgNO3 0,01N, pâna la apariţia
unui precipitat roşu-cărămiziu. Spre sfârşitul titrării, titrantul se adaugă încet, în picături,
pentru a evita indicarea prematură a sfârşitului reacţiei.
- biuretă, , pipetă, pahare Erlenmayer.
Reactivi necesari:
- soluţie AgNO3 0,01N cu factorul cunoscut; indicator – soluţie de K2CrO4 5%
Nr.probă V probă (ml) V AgNO3 m Cl- C Cl-

fol. la titr. (mg) din (mg/l)
(ml) probă
1.
2.
3.
4.
Media
51
Lucrarea nr.7
2. Titrări redox
Bicromatometria
În soluţie acidă anionul bicromat este un oxidant energic şi se reduce până la ionul
crom trivalent conform reacţiei:
Cr2O72- + 14H++ 6e-  2Cr+3 + 7H2O
Prepararea soluţiei de bicromat de potasiu 0,1n

cu factorul egal cu unitatea
Bicromatul de potasiu întruneşte condiţiile unei titrosubstanţe şi pot fi preparate

soluţii titrimetrice prin cântărire directă la balanţa analitică. Soluţia de bicromat de potasiu
are o mare stabilitate în timp şi la fierbare în mediu acid. Un oarecare dezavantaj la
utilizarea soluţiilor de bicromat, ca agent de titrare oxidimatrică, constă în coloraţia în
verde a ionilor Cr(3+) apăruţi în urma reducerii bicromatului şi care împiedică observarea
punctului de echivalenţă, în special când se formează în cantitate mare.
Modul de lucru:
Pentru prepararea soluţiei de bicromat de potasiu 0,1n se cântăresc la balanţa
analitică 4,9032 g bicromat, în prealabil uscat la 150 C, care se dizolvă în apă distilată şi
se aduc la cota de 1000 ml. Soluţia astfel preparată se poate utiliza imediat, concentraţia sa
rămânând stabilă mai mult timp. La prepararea soluţiei de bicromat de potasiu 0,1n s-a
ţinut seama de valoarea echivalentului gram al acestuia care se calculează astfel:
M K 2Cr 2O 7
Eg K 2Cr 2O 7 = = 49,0319
6
Determinarea bicromatometrică a Fe (2+)
În mediu de acid sulfuric, soluţia de bicromat de potasiu oxidează cu viteză mare

ionii de Fe (2+) şi Fe (3+) conform reacţiei:
6FeSO4 + K2Cr2O7 + 7H2SO4 = 3Fe2(SO4)3 + Cr2(SO4)3 + K2SO4 + 7H2O
Principiul metodei:
Punctul de echivalenţă poate fi sesizat folosind ca indicator redox difenilamina,
indicator care virează la un potenţial ceva mai ridicat decât potenţialul normal al sistemului
Fe(3+)/Fe(2+) care are valoarea 0,76V. Din valorile potenţialelor redox ale indicatorului şi
a cuplului Fe(3+)/Fe(2+) se observă faptul că potenţialul redox la care virează indicatorul
are o valoare ceva mai mare decât potenţialul normal al sistemului Fe(3+)/Fe(2+), dar este
mai mică decât valoarea potenţialului soluţiei la echivalenţă. Acest fapt arată că indicatorul
îşi va schimba culoarea cu mult tipm înainte de echivalenţă, rămânând în acest fel o
52
cxantitate mare de Fe(2+) netitrată. Această eroare poate fi eliminată adăugând o soluţie de
acid fosforic care prin complexarea Fe(3+) reduce concentraţia acestuia şi implicit duce la
scăderea potenţialului sistemului redox Fe(3+)/Fe(2+) la o valoare la care practic nu se mai
atinge valoarea potenţialului indicatorului. La echivalenţă, în soluţii incolore, virajul
difenilaminei este de la incolor la albastru-violet. În cazul de faţă, având în vedere
formarea treptată pe parcursul titrării a ionilor de Cr(3+), soluţia devine verzuie, iar
punctul de echivalenţă este sesizat de virajul de la verde la albastru-violet.
Modul de lucru:
Pentru determinarea Fe(2+) în soluţia de sare feroasă (25 ml) se adaugă 10 ml acid
sulfuric 6n, 5 ml acid ortofosforic concentrat (aprox. 65%) şi 5 - 6 pic. de difenilamină. Se
aduce apoi soluţia la un volum de 50 - 60 ml cu apă distilată şi se titrează cu soluţia de
bicromat de potasiu de concentraţie cunoscută, până la viraj albastru-violet.
Calculul cantităţii de Fe(2+) se face cu ajutorul relaţiei:
V  T  55,847
m Fe ( 2 + ) =
43,0319
V - volumul soluţiei de bicromat de potasiu 0,1n folosit la titrare (ml);

T - titrul soluţiei de bicromat de potasiu 0,1n folosit la titrare (ml);
55,847 - echivalentul gram al Fe(2+);
49,0319 - echivalentul gram al bicromatului de potasiu.
M K 2Cr2O7 294,2
Eg K 2Cr2O7 = = = 43,03
6 6
M Fe( 2 + ) 55,847
Eg Fe( 2 + ) = = = 55,847
1 1
Rezultatele obţinute sunt trecute în următorul tabel:
Nr Vprobă V K2Cr2O7 T K2Cr2O7 mFe(2+) mFe(2+)

crt. (ml) (ml) (ml) (g) (g/ml)
1
2
3
4
5
Media
53
Lucrarea nr.8
Prepararea unei soluţii de tiosulfat de sodiu 0,01n

şi determinarea titrului şi a factorului
Principiul metodei:
Tiosulfatul de sodiu are un caracter reducător şi se transformă în tetrationat
conform reacţiei:
2S2O32- - 2e- → S4O62-
Cu toate că tiosulfatul de sodiu cristalizat cu cinci molecule de apă se poate prepara

suficient de pur, nu este utilizat ca etalon primar din cauza instabilităţii soluţiilor apoase.
Stabilitatea soluţiilor apoase de tiosulfat de sodiu este influenţată de mai mulţi factori, şi
anume:
- în soluţii acide are loc formarea ionului tiosulfat acid, instabil şi el, conform reacţiilor:
H+ + S2O32- → HS2O3-- → HSO3-- + S
Stabilitatea cea mai mare este la pH = 9-10 şi de aceea la prepararea soluţiilor de

tiosulfat se adaugă carbonat de sodiu sau borax. O alcalinitate mai mare determină
descompunerea tiosulfatului.
- Bioxidul de carbon dizolvat în apă, sub formă de acid carbonic, determină o creştere a
concentraţiei soluţiei în timp, deoarece sulfatul acid format consumă o cantitate dublă de
iod decât tiosulfatul care s-a format:
Na2S2O3 + H2CO3 → NaHSO3 + NaHCO3 + S
NaHSO3 + I2 + H2O → NaHSO4 + 2HI
- oxigenul din aer şi cel dizolvat în apă duce la depunere de sulf şi formare de tetrationat:
2Na2S2O3 + O2 → Na2SO4 + 2S
4Na2S2O3 + H2O + O2 → 2Na2S4O6 + 4NaOH
- unele microorganisme avide de sulf duc la descompunerea tiosulfatului, fenomen

accelerat de temperatură şi lumină.
Modul de lucru:
Pentru prepararea a 1000 ml soluţie de tiosulfat de sodiu 0,01n, având în vedere
descompunerea în timp, se cântăresc mai mult de 0.01 echivalenţi gram (echivalentul gram
al tiosulfatului de sodiu cristalizat cu cinci molecule de apă este de 248,10286 g) şi anume
2,5 g şi se dizolvă în apa distilată proaspăt fiartă şi răcită. Se adaugă apoi 0,2 g carbonat de
sodiu, 1 ml acid izobutilic sau amilic şi se aduce la cota de 1000 ml cu apă distilată
proaspăt fiartă şi răcită. Soluţia astfel obţinută se păstrează în sticle brune cu dop rodat la
adăpost de lumină.
Pentru stabilirea factorului şi a titrului real al soluţiei de tiosulfat preparată mai sus
se pot utiliza etaloane primare cu caracter oxidant cum ar fi: iodat de potasiu, bromat de
54
potasiu, biiodat de potasiu sau bicromat de potasiu. În cazul în care se utilizează bicromat
de potasiu, ca etalon primar, se prepară 1000 ml soluţie 0,01n prin cântărirea exactă a
0,4903 g bicromat, în prealabil uscat la 150 C, care se dizolvă în apă distilată şi se aduc la
cota de 1000 ml cu apă distilată. Din soluţia astfel obţinută se ia o cotă parte de 10 ml peste
care se adaugă 2 ml soluţie KI 10%. Se acidulează cu 1 ml acid clorhidric 4n şi se lasă să
reacţioneze timp de 2-3 min. Iodul eliberat colorează în brun proba, prin dizolvarea sa în
iodură de potasiu în exces şi formarea de I3-, care în continuare este titrată cu soluţia de
tiosulfat, a cărei factor se determină, până la apropierea punctului de echivalenţă când
culoarea soluţiei se deschide. Se adaugă apoi 1 ml soluţie de amidon 1% (soluţia
colorându-se în albastru9 şi se continuă titrarea în porţiuni mici şi sub agitare până la
virajul în verde.
Reacţiile care au loc în timpul titrării cu tiosulfat sunt:
2Na2S2O3 + I2 → Na2S4O6 + 2NaI
iodul fiind pus în libertate în urma reacţiei:
6KI + K2Cr2O7 + 7H2SO4 = 3I2 + K2SO4 + Cr2(SO4)3 + K2SO4 + 7H2O
Reacţia de oxidare a iodurii de potasiu de către oxigen
KI + O2 + H2SO4 = I2 + K2SO4 + 2H2O
este catalizată de ionii de Cr(3+) şi de aceea virajul indicatorului (amidon), în reacţia cu

tiosulfatul), nu este stabil. Pentru a împiedica acţiunea catalitică a sării cromice în soluţia
de titrat se adaugă 2 ml soluţie de acid tartric 20%, care formează cu ionii Cr(3+) un
complex stabil. Acelaşi efect îl au şi glicerina, acidul citric şi manita.
Soluţia de amidon utilizată ca şi indicator se prepară astfel: 5g amidon se suspendă

în puţină apă şi se adaugă într-un litru de apă adusă la fierbere; se consumă fierberea până
când soluţia devine clară, după care se răceşte şi se filtrează. Pentru a împiedica formarea
mucegaiului, soluţia de amidon este tratată cu puţină soluţie de KI 5% şi apoi se
alcalinizează uşor.
Calculul factorului şi respectiv al titrului soluţiei de tiosulfat 0,01n se face cu
ajutorul relaţiilor:
VK 2Cr2O7  FK 2Cr2O7 = VNa2 S2O3  FNa2 S2O3
VK 2Cr2O7  VK 2Cr2O7
FNa2 S2O3 =
V Na2 S2O3
V K2Cr2O7 - volumul de soluţie de bicromat 0,01n;

F K2Cr2O7 - factorul soluţiei de bicromat 0,01n;
V Na2S2O3 - volumul soluţiei de tiosulfat de sodiu 0,01n;
F Na2S2O3 - factorul soluţiei de tiosulfat de sodiu 0,01n;
T Na2S2O3 = V Na2S2O3∙ Tteor Na2S2O3
Rezultatele obţinute se trec în tabelul de mai jos:
55
Nr T K2Cr2O7 V K2Cr2O7 V Na2S2O3 T Na2S2O3 F Na2S2O3
crt. (ml) (ml) (ml) (g/ml)
1
2
3
4
5
Media
Determinarea oxigenului dizolvat în apă
Principiul metodei:
Metoda de determinare se bazează pe oxidarea oxigenului molecular dizolvat în
apă, în mediu puternic alcalin, a hidroxidului de mangan la acid manganos:
2Mn(OH)2 + O2 = 2H2MnO3
Acidul manganos, în mediu acid, eliberează iodul din iodurile alcaline (echivalent
co oxigenul dizolvat în apă) conform reacţiei:
H2MnO3 + 2I- + 4H+ = I2 + Mn2+ + 3H2O
Iodul rezultat este apoi titrat cu o soluţie de tiosulfat 0,01n în prezenţă de indicator:
2Na2S2O3 + I2 = 2NaI + Na2S4O6
Mod de lucru:
Pentru determinarea oxigenului din apă se folosesc flacoane de sticlă pentru oxigen
care au o capacitate de 150 - 300 ml, cu dop rodat tăiat oblic, cu care poate fi astupat
complet flaconul cu apă fără a se introduce bule de aer. În astfel de flacoane se iau probe
de apă potabilă, lăsându-se să curgă, cu ajutorul unui tub de cauciuc ataşat la robinet, un
volum de apă de trei ori mai mare decât capacitatea flaconului evitându-se formarea
bulelor de aer. După aceasta se scoate capătul tubului de cauciuc având grije ca flaconul să
rămână complet umplut. Imediat după aceasta se trece la fixarea oxigenului introducându-
se în fiecare flacon cu ajutorul unei pipete, 1 ml soluţie de sulfat de mangan 50% şi 1 ml
soluţie alcalină (500 g NaOH şi 150 g KI dizolvate în 1 litru apă distilată) pentru fiecare
100 ml apă de analizat. Vârful pipetei se introduce sub suprafaţa apei, până aproape la
fundul recipientului şi se ridică încet pe măsura scurgerii reactivului. Se închide flaconul
evitându-se formarea de bule de aer şi se agită conţinutul flaconului prin răsturnare de 2-3
ori. Se scoate dopul flaconului în care s-a făcut fixarea oxigenului şi cu ajutorul unei pipete
se introduce sub suprafaţa lichidului 5 ml acid sulfuric concentrat. Se astupă din nou cu
dopul şi se agită flaconul până la dizolvarea completă a precipitatului, când are loc punerea
în libertate a unei cantităţi echivalente de iod cu cea a oxigenului dizolvat. Conţinutul
flaconului se transvazează cantitativîntr-un pahar Erlenmeyer de 500 ml şi se titrează cu o
soluţie de tiosulfat de sodiu 0,01n până la culoarea galben-pai; se adaugă apoi o soluţie de
amidon 1% şi se continuă titrarea încet până la decolorarea soluţiei. Titrarea se consideră
terminată dacă coloraţia albastră nu apare după 1 min.
56
Oxigenul dizolvat în apă se exprimă îm miligrame oxigen la litru şi se
calculează cu relaţia:
80  V  F
O2 dizolvat(mg / l ) =
V1 − V2
V - volumul de soluţie de tiosulfat de sodiu 0,01n folosit la titrare (ml);

F - factorul soluţiei de tiosulfat de sodiu 0,01n folosit la titrare;
V1 - volumul flaconului pentru dozarea oxigenului (ml);
V2 - volumul de sulfat de mangan şi iodură alcalină adăugată (ml).
Lucrarea nr.9
Determinarea clorului rezidual dizolvat în apă
Principiul metodei:
Metoda de determinare se bazează pe reducerea clorului dizolvat în apă la clorură,
odată cu formarea unei cantităţi echivalentr de iod, conform reacţiei:
Cl2 + 2KI = I2 + 2KCl
Deoarece iodul este foarte greu solubil în apă şi o asemenea soluţie nu este stabilă, se
foloseşte întotdeuna un exces de soluţie alcalină în care iodul format se dizolvă cu
formarea complexului I3(-):
I2 + 2KCl = K(I3) sau I2 + I- = I3-
Iodul rezultat, în cantitate echivalentă cu clorul dizolvat în apă, se titrează cu soluţie de

tiosulfatde sodiu 0,01n în prezenţă de indicator:
2Na2S2O3 + I2 = 2NaI + Na2S4O6
Modul de lucru:
În vederea determinării conţinutului de clor rezidual din apă, se iau probe de apă de
câte 10-15 ml, se introduc în flacoane Erlenmeyer, peste care se adaugă 2 ml soluţie 10%
KI şi se lasă la întuneric timp de câteva minute. Iodul eliberat se titrează cu soluţia de
tiosulfat de concentraţie cunoscută până în apropierea punctului de echivalenţă. Se adaugă
1 ml soluţie de amidon 1% şi se continuă titrarea până la virajul de la albastru la incolor.
Calculul conţinutului de clor rezidual se face cu ajutorul relaţiei:
71  V  F
Cl2 (mg / l ) =
N
V - volumul de soluţie de tiosulfat de sodiu 0,01n folosit la titrare (ml);

F - factorul soluţiei de tiosulfat de sodiu 0,01n folosit la titrare (ml);
N - volumul de probă luat în lucru (ml).
57
Lucrarea nr.10
4. Titrări de complexare:
Sub denumirea de complecşi se cuprind totalitatea compuşilor de cordinaţie care

conţin un atom sau ion central (de obicei metal) înconjurat de un anumit număr de ioni sau
molecule (liganzi sau agenţi complexanţi).
Liganzii utilizaţi în titrarea complexometrică, numiţi complexoni, sunt în general acizii
aminocarboxilici. Cel mai des utilizat este acidul etilendiaminotetraacetic (EDTA sau
compexon III), mai exact sarea disodică a acestuia deoarece acidul liber este puţin solubil
în apă.
În mod prescurtat în reacţiile chimice se utilizează pentru acidul

etilendiaminotetraacetic formula de scriere H4Y unde Y(4-) este anionul
etilendiaminotetraacetic. Valorile constantelor de aciditate ale acidului tetrabazic sunt
următoarele:
Ka1 = 10-2; Ka2 = 2  10-3, Ka3 = 6,9  10-7, Ka4 = 5,5  10-11;
Deoarece EDTA ionizează cu eliberare de ioni de hidrogen, stabilitatea chelaţilor

metalici va depinde de concentraţia ionilor de hidrogen, respectiv de pH. Cu cât
concentraţia ionilor de hidrogen este mai mare, cu atât stabilitatea chelaţilor este mai mică.
Influenţa pH-ului este cu atât mai mică cu cât chelatul metalic este mai stabil.
Curba de titrare complexonometrică reprezintă variaţia concentraţiei ionului metalic în

funcţie de volumul de complexon adăugat:
pm = f(Vz)
pm = -lg[M]
[M] - concentraţia ionului metalic;
Vz - volumul de complexon z adăugat.
Prepararea soluţiei de complexon III 0,01n

şi determinarea concentraţiei sale
În titrarea chelatometrică se utilizează de obicei soluţii de complexon III de

concentraţii 0,05m; 0,02m sau 0,01m. Pentru a prepara o soluţie de complexon III se
foloseşte sarea disodică a acidului etilendiaminotetraacetic care este suficientă de solubilă
în apă. Formula moleculară a acesteia este Na2H2C10O8N2 ∙ 2H2O cu M = 372,24g.
Modul de lucru:
Pentru a prepara 1000 ml soluţie de complexon III 0,01m se cântăresc la balanţa
analitică 3,7224g EDTA care se dizolvă în 200-300 ml apă distilată, pentru uşurarea
dizolvării suspensiei se adaugă 2-3 granule de hidroxid de sodiu. După dizolvare soluţia se
tratează cu puţin acid acetic pentru ajustarea pH-ului la6, apoi se aduce la cota 1000 ml cu
apă distilată. O astfel de soluţie are concentraţia 0,01m. Pentru stabilirea corectă a
concentraţiei este necesar să se stabilească factorul soluţiei.
Stabilirea factorului soluţiei de complexon III se face folosind substanţe etalon ca
şi: MgSO4∙ 7H2O, Mg(CH3COOH)2 ∙ 4H2O, CaCO3, etc. Din aceste substanţe se prepară
58
soluţii de aceeaşi concentraţie cu cea a soluţiei de complexon III (0,01m) cu factorul egal
cu unitatea.
Pentru stabilirea factorului soluţiei de complexon III , cu sulfat de magneziu, se
măsoară cu pipeta 40 ml soluţie de sulfat de magnaziu 0,01n cu factorul F = 1,0000; se
aduc într-un flacon de titrare, se adaugă 2-3 ml soluţie tampon (pH = 10) şi un vârf de
spatulă de indicator Eriocrom negru T. Soluţia astfel pregătită se titrează cu soluţia de
complexon III preparată anterior până la virajul de la roşu la albastru.
Soluţia tampon de pH = 10 se prepară din 70 g clorură de amoniu şi 500 ml amoniac 25%,
care se aduc la cota 1000 ml cu apă distilată.
Soluţia de sulfat de magneziu se prepară din sulfat de magneziu cristalizat cu şapte
molecule de apă prin cântărire la balanţa analitică. Pentru ca acesta să îndeplinească
condiţiile unui etalon primar este necesar să fie păstrat timp de 24 de ore într-un exicator
cu un amestec format din cinci părţi apă şi o parte sulfat de magneziu. Pentru a prepara un
litru soluţie 0,01m se cântăresc 2,4637 g MgSO4∙ 7H2O, se dizolvă în apă distilată şi se
aduce la cota de 1000 ml cu apă distilată.
Factorul soluţiei de complexon III se calculează cu relaţia:
VMgSO 4  FMgSO 4
FEDTA =
VEDTA
Rezultatele obţinute se trec în tabelul de mi jos:
Nr. mMgSO4 VEDTA FMgSO4 FEDTA

crt. (g) (ml)
1
2
3
4
5
Media
Determinarea calciului şi magneziului din apa potabilă (duritatea totală)
Modul de lucru:
Într-o probă de apă potabilă se determină suma ambilor cationi Ca(2+) şi Mg(2+)
prin titrare complexonometrică directă, la pH = 10 în prezenţă de Eriocrom negru T.
Reacţiile care au loc sunt:
Ca2+ + Y4- = CaY2-
Mg2+ + Y4- = MgY2-
Se formează întâi CaY2- şi apoi MgY2- deoarece constanta de stabilitate a complexului de

calciu este mai mare decât a celui de magneziu.
Într-o altă probă identică se precipită magnaziul cu hidroxid de sodiu, iar calciu
rămas se titrează cu complexon III la pH = 13 în prezenţă de murexid conform procedurii
titrării directe.
59
Practic se iau două grupe de probe identice de câte 25 ml apă potabilă de
analizat.Într-o probă din primul grup, diluată în prealabil la 50 ml şi neutralizată la pH = 7,
se adaugă 2 ml soluţie tampon amoniacal pH = 10; 0,3 g amestec solid de eriocrom negru
T şi se titrează cu compexon III până la virajul de la roşu la albastru. Se notează cu V1
volumul de compexon III utilizat.
Într-o probă din al doilea grup, diluată în prealabil la 50 ml, se adaugă 10 ml soluţie
de hidroxid de sodiu 1m (până la pH = 12-13 când precipită ionii de magneziu); 0,1 g
amestec solid de murexid şi se titrează cu compexon III până la virajul de la roşu la violet.
Se notează cu V2 volumul de soluţie de complexon III folosit la titrare.
Cantităţile de calciu şi de magneziu din cei 25 ml apă potabilă luaţi în lucru se
calculează cu relaţiile:
mg Ca = 0,4008 ∙ V2 ∙F
mg Mg = 0,2431 ∙ (V1 - V2) ∙F
F - reprezintă factorul soluţiei de complexon III folosită la titrare.
Duritatea totală exprimată în grade de duritate se determină cu ajutorul relaţiei:
56,29  F  V1
Gd =
V
V - volumul de apă potabilă luată pentru analiză (ml).
Rezultatele obţinute se trec în tabel:
Nr. VH2O V1 V2 V1 - V2 Ca Mg grade

crt. (ml) (ml) (ml) (ml) (mg) (mg) duritate
1
2
3
4
5
Media
60
Lucrarea nr.11
METODE OPTICE DE ANALIZĂ

SPECTROFOTOMETRIA DE ABSORBŢIE
La baza spectrofotometriei de absorbţie stă legea de bază care guvernează absorbţia

luminii de către substanţele colorate, legea lui Bourguer- Lambert- Beer, care se reprezintă
prin relaţia:
I0
E = lg = a l c
I
în care:
E = extincţia sau absorbanţa;
I0 = intensitatea radiaţiei incidente;
I = intensitatea radiaţiei transmise;
l = grosimea stratului absorbant;
c = concentraţia soluţiei;
a = constantă care depinde de natura substanţei absorbante şi de lungimea de undă;
dacă concentraţia se exprimă în moli / litru, a reprezintă coeficientul molar de extincţie sau
absorvitatea;
I / I0 = transmitanţa (T); valoarea transmitanţei raportată la unitatea de grosime a unui
strat absorbant de un centimetru poartă denumirea de coeficient de transmisie;
Aşa cum se vede din relaţia de mai sus extincţia unei soluţii este proporţională cu
concentraţia substanţei colorate şi cu grosimea stratului absorbant.
Spectrofotometria are avantajul unei sensibilităţi mari şi, în general, este mult mai
rapidă decât metodele clasice. Metoda spectrofotometrică permite, de asemenea, analiza
unei soluţii cu unul, doi sau mai mulţi componenţi absorbanţi. Domeniul spectral utilizat
fiind foarte îngust, determinările analitice se efectueaza pe baza unei curbe de etalonare;
dar există şi alte metode.
În majoritatea cazurilor curbele de calibrare se construiesc prin reprezentarea
grafică a absorbanţei în funcţie de concentraţie. Studiile experimentale au arătat că legea
lui Bourguer- Lambert - Beer este valabilă numai pentru soluţii diluate (de ordinul 0,01
moli / litru). Abaterile de la această lege se manifestă prin lipsa de liniaritate între
absorbanţă şi concentraţie, iar cauza lor poate fi reală sau aparentă. Deviaţiile reale apar în
cazul în care nu este respectată premiza conform căreia speciile absorbante acţioneaza
independent una de alta. Majoritatea abaterilor de la această lege sunt de natură aparent şi
pot fi grupate în erori chimice şi erori instrumentale. Erorile chimice se datorează
transformărilor ce le suferă substanţele de analizat în soluţie în urma fenomenelor de
disociaţie, asociaţie, polimerizare, formare de complecşi, etc. Deviaţiile instrumentale pot
avea cauze din cele mai diferite, acestea incluzând variaţiile de sensibilitate ale detectorilor
şi ale sursei de radiaţie, modificări în amplificarea semnalelor, lumină falsă,
monocromaticitate redusă, etc.
61
Determinarea fotometrică a azotului nitric în extract de acid acetic 2%
Principiul metodei:
Nitraţii din materialul vegetal uscat se extrag cantitativ cu o soluţie de acid acetic
2%, în prezenţă de cărbune activ pentru reţinerea materiei organice solubile şi se
colorimetrează cu acid fenoldisulfonic.
Dozarea fotocolorimetrică a nitraţilor cu acid fenoldisulfonic se bazează pe
proprietatea acestora de a forma cu acidul fenoldisulfonic nitroderivaţi, care în mediu
alcalin se colorează în galben, intensitatea culorii fiind proporţională cu concentraţia
ionilor de nitrat din extract.
In vederea determinării fotometrice a ionilor de nitrat sunt necesare următoarele:
Aparatura şi materiale
-balanţa analitică;
-spectrofotometru sau colorimetru echipat cu filtre;
-baie de apa;
-baloane cotate de 100 şi 1000 ml;
-capsule de porţelan cu diametrul de 7-10 cm;
-pipete gradate de 1, 5, 10, şi 25 ml;
-pâlnii cu diametrul de 6 cm;
-baghete de sticla;
-hârtie de filtru;
Reactivi necesari:
-soluţie de acid acetic 2% - se obţine prin diluarea a 20 ml acid acetic glacial
(d=1,06) cu apă distilată la cota de 100 ml;
-cărbune activ vegetal;
-soluţie de hidoxid de sodiu 40% - se obţine prin dizolvarea a 40 grame de hidoxid
p.a. în 60 ml apă distilată;
-acid fenoldisulfonic – se prepară astfel: 25 grame fenol se tratează cu 255 ml acid
sulfuric concentrat (d=1,84) într-o capsulă de porţelan, se acoperă cu o sticlă de ceas şi se
ţine timp de şase ore pe baie de apă sub nişă amestecând din când în când;
-soluţie etalon concentrată de azotat de potasiu – se obţine astfel: 1,631 grame de
azotat de potasiu chimic pur (cântărit la balanţa analitică) se dizolvă în aproximativ 200 ml
apă distilată, după care se aduce la cota de 1000 ml; soluţia astfel preparată conţine 1 mg
NO3 / ml;
-soluţia etalon de lucru – se obţine din soluţia concentrată prin diluarea acesteia de
100 de ori şi conţine 10 g NO3 /ml;
-apă distilată.
Modul de lucru:
-se cântăresc 10 g material vegetal fin măcinat, care se trece apoi într-un flacon
Erlenmayer. Se adaugă 25 ml acid acetic 2%, se agită uşor pentru realizarea unui contact
cât mai intim între materialul vegetal şi soluţia de extracţie, după care se lasă în repaus
până a doua zi. In ziua următoare proba de analizat se tratează cu 0,5 g cărbune activ, 25
ml soluţie de acid acetic 2%, se agită 3-5 minute şi se filtrează.
Din filtrat se pipetează 10-20 ml şi se evaporă la sec pe baie de apă. Reziduul
obţinut se dizolvă într-un ml soluţie acid fenoldisulfonic, prin rotirea capsulei astfel ca
acidul să umecteze toată suprafaţa cu reziduu. După circa 5 minute proba se tratează cu 10
ml apă distilată şi se neutralizează cu 20 ml hidroxid de sodiu, când se observă apariţia
coloraţiei galbene. Conţinutul capsulei se trece cantitativ într-un balon cotat de 100 ml şi se
62
aduce la cotă cu apă distilată. In paralel cu proba de analizat se pregăteşte în aceleaşi
condiţii un set de etaloane ce conţin 1, 5, 10, 15 şi 20 ml soluţie etalon de lucru (respectiv
1, 5, 10, 15si 20 g NO3 / ml) şi o probş de referinţă (oarbă).
Extincţia etaloanelor şi a probei de analizat se masoară la fotometrul din dotare la
lungimea de undă de 420 nm. Pentru măsurarea corect a extincţiei, trebuie să se parcurgă
următoarele etape:
-conectarea aparatului la reţeaua de tensiune şi aşteptarea timpului necesar pentru
intrarea în regim de funcţionare;
-alegerea lungimii de undă caracteristică elementului de determinat;
-stabilirea, cu ajutorul butoanelor aparatului, absorbanţei maxime (100%) şi
minime (0%);
-măsurarea propriu-zisă a extincţiei.
Determinarea conţinutului de nitraţi din probă se face prin compararea extincţiei
probei în lucru cu extincţia etaloanelor. Pentru aceasta se reprezintă grafic valorile
extincţiei etaloanelor (pe ordonată) în funcţie de concentraţia acestora (pe abscisă).
Cunoscând valoarea extincţiei se poate determina din curba de etalonare concentraţia in
nitraţi.
Rezultatul se exprimă în ppm şi se calculează cu ajutorul relaţiei:
c V
NO3− ( ppm) =
mv
unde:
-c - micrograme nitraţi, determinat din grafic;
-V - volumul soluţiei de extracţie (50 ml);
-v - volumul de soluţie luată pentru evaporare (10-20 ml);
-m -cantitatea de material vegetal luată în lucru (10 g)
Rezultatele obţinute se trec în tabelele de mai jos:
NO3 γ / ml 1 5 10 15 20
Extincţie
Nr. Extincţie NO3 g / ml NO3 ppm

crt
1
2
3
Media
63
BIBLIOGRAFIE
1.CROITORU VASILICA; POPESCU D.A. – Aplicaţii şi probleme de chimie analitică,
Ed. Tehnică, Bucureşti, 1979;
2.DAVIS J.E., KEITH MACNAB J.R.W, HAENISCH E.L., McCLELLAN A.L.,
OCONNOR P.R., - Chimie, experienţe şi principii, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1983.
3.DAVIS J.E., KEITH MACNAB J.R.W, HAENISCH E.L., McCLELLAN A.L.,
OCONNOR P.R., - Chimie, experienţe şi principii, Manual de laborator,
Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983
4.DEMIAN NELLY, BUTUCEANU EVA ş.a. – Aplicaţii şi probleme de chimie generală,
Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980;
5.GERGEN I., GOGOAŞĂ I., - Analiză cantitativă anorganică, Îndrumător de laborator,
Ed.USAB Timişoara, 1994,
6.LITEANU C., - Chimie analitică cantitativă. Volumetria, Ed.de stat Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1962.
7.PIETRZYK D.J, FRANK C.W., - Chimie analitică, Ed.Tehnică, Bucureşti, 1989.
8.POPA GR., CROITORU VASILICA, - Chimie analitică cantitativă. Gravimetria,
Ed.Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971.
9.RIPAN RALUCA, LITEANU C, - Chimie analitică calitativă, Ed.Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1971.
10.SAVICI L. – Aparate de analiză fizico-chimică, Ed.tehnică, Bucureşti, 1980.
64
UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE
ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ A BANATULUI
DIN TIMIŞOARA
FACULTATEA DE AGRICULTURĂ
Şef lucr.dr. Adina BERBECEA
CURS
CHIMIE ANALITICĂ
Timişoara
2006
65

Chimia in Economie PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Chimia in Economie PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

1.

DEZVOLTAREA METODE ANALITICE

Metoda analitică reprezintă ansamblul de operații și măsurători menite să indice

La alegerea unei metode analitice, în primul rând se stabilesște obiectivul urmărit.

Odată ce obiectivul analizei este definit, este necesar ca la alegerea metodei

Metoda Mărimea aproximativă

1.2. TIPURI DE METODE ANALITICE

Avantajele metodelor chimice rezidă din următoarele:

2.1. Teorii privind conceptul de acid şi bază

2.2. Tăria acizilor şi bazelor

Acid1 + Baza2 ↔ Baza1 + Acid2 (1)

HCl + H2O ↔ Cl- + H3O+ (2)

CH3COOH + H2O ↔ CH3COO- + H3O+ (3)

H2O + NH3 ↔HO- + NH4+ (4)

2.3. Efectul de nivelare

H2O + NH3 ↔HO- + NH4+ (apa acţionează ca un acid)

HCl + H2O ↔ Cl- + H3O+ (apa acţionează ca o bază)

H2O + H2O ↔ H3O+ + HO-,

Consatanta de autoprotoliză a apei a fost măsurată la diferite valori ale temperaturii,

O metodă simplă şi convenabilă de exprimare a [H3O+] şi [HO-], rezultă din

Dar [H3O+] [HO-] = 10-14 / se logaritmează relaţia, şi rezultă:

pH-ul soluţiilor de acizi tari şi baze tari

HCl + H2O ↔ H3O+ + HO-,

[H3O+], este egală cu concentraţia analitică iniţială a acidului.

Ex: Să se calculeze [H3O+], [HO-] şi pH-ul, pentru 100 ml soluţie HCl, de

pH = -lg[H3O+] = -lg 2,5 10-2 = 1,60;

pOH = -lg [HO-] = -lg 0,4 10-12 = 12,40.

NaOH este o bază tare, deci este complet disociată în apă, →

Ex: Să se calculeze [H3O+] şi pH-ul pentru o soluţie de HCl de concentraţie 5∙10-8M.

H2O + H2O ↔ H3O+ + HO-.

Cantitatea totală de aciditate care va rezulta în urma reacţiilor de dosociere de mai

prin rezolvarea acestei ecuaţii, → [H3O+] = 1,28∙10-7, → pH = -lg [H3O+] = 6,89.

pH-ul soluţiilor de acizi slabi şi baze slabe

a) Soluţii de acizi slabi

CH3COOH + H2O ↔ CH3COO- + H3O+

Constanta de ionizare (echilibru) aferentă acestei reacţii, este dată de relaţia:

aH2O = 1, şi dacă presupunem că activităţile ionice sunt egale cu concentraţiile

b) Soluţii de baze slabe

Pentru exemplificare, se consideră o soluţie apoasă de NH3 0,1M, a cărei etapă de

NH3 + H2O ↔ NH4+ + HO-

Expresia constantei de bazicitate (echilibru) este dată de relaţia:

2.5. Acizi şi baze conjugate

Relaţiile ce caracterizează ionizarea acizilor şi bazelor conjugate în apă, pot fi scrise

CH3COO- + H2O ↔ CH3COOH + HO-

H O  CH COO  = Ka (CH COOH )

Înlocuind, se obţine relaţia: Kapa = Kb(CH3COO-)∙ Ka(CH3COOH)

NH4+ + H2O ↔ NH3 + H3O+

3. CLASIFICAREA METODELOR DE ANALIZĂ

1.3.1. Metode gravimetrice

Gravimetria este un procedeu analitic cantitativ, care se bazează pe cântărirea

CaCO3 (s)→ CaO(s) + CO2 (g)↑,

Sau prin pierderea substanţelor volatile din componenţa probei, ca de exemplu:

KCl∙xH2O (s)→ KCl (s) + xH2O (g)↑

1.3.2. Metode volumetrice

Metodele volumetrice cuprind procedee bazate pe măsurarea volumelor unei soluţii

a) Titrarea acido-bazică implică o reacţie de neutralizare. În acest caz, acizii

H3O+ + Cl- + Na+ + HO-→ Na+ + Cl- + 2H2O

b) O titrare de tipul oxidant-reducător implică o schimbare a stării de oxidare,

6Fe2+ + Cr2O72- + 14H+→ 6Fe3+ + 2Cr3+ + 7H2O

Proba şi titrantul, în stările de oxidare corespunzătoare, interacţionează

c) O titrare prin precipitare, are ca rezultat formarea unui precipitat prin

Cu2+ + Na22+EDTA2-→ CuEDTA + 2Na+

Ca titranţi nu pot fi folosiţi decât anumiţi agenţi de complexare.