Referat

Elemente de teoria suprafeţelor

Integralele de suprafaţă expuse aici succinct în consideraţiile care

urmează generalizează integralele duble într-o manieră similară celei
corespunzătoare extinderii integralei Riemann la integralele curbilinii.
În general, o suprafaţă se defineşte astfel:
 x  f (u , v )

a) prin ecuaţii parametrice:  y  g (u , v ) ,f,g,h : D  R 2  R ;
 z  h(u , v )


b) printr-o ecuaţie explicită de tipul z = f(x,y), (x, y)  G  R 2 ;

c) într-un mod implicit de forma F(x,y,z)=0, cu (x,y,z)  T  R3 .

Integrale de suprafaţă de prima speţă

Urmând tehnica definirii integralelor curbilinii de primul tip,
pentru a defini integralele de suprafaţă de prima speţă trebuie cunoscută
noţiunea de arie pe suprafeţe, care însă nu se poate defini ca marginea
superioară a ariilor suprafeţelor poliedrale înscrise în suprafaţă (aşa după
cum lungimea unui drum şi implicit lungimea unei curbe s-a introdus ca
marginea superioară a mulţimii formate din lungimile liniilor poligonale
înscrise), datorită ondulaţiilor (cutelor)suprafeţelor.
Din acest motiv, mai potrivită este introducerea ariei pentru
suprafeţe folosind planele tangente în fiecare punct (dacă suprafeţele le
admit), aproximând astfel aria suprafeţei respective prin suma ariilor
proiecţiilor ortogonale ale porţiunilor de suprafaţă, pe plane tangente la
suprafaţa corespunzătoare, după efectuarea diviziunilor disjuncte şi obţinând
formule de tipul celor prezentate, vizând aplicaţiile integralei duble din
paragraful precedent. Mai mult, dacă (Σ) este o suprafaţă netedă pe
porţiuni(adică funcţiile φ, Ψ , χ au derivatele parţiale continue de ordinul I şi
determinanţii funcţionali corespunzători
     
D ( , ) D ( ,  ) D( ,  )
 u u
,  u u
,  u u
D (u , v )   D(u , v)   D(u , v )  
v v v v v v

nu sunt simultan nuli), reprezentată parametric astfel:

 x   (u , v)

(Σ):  y   (u , v) , (u,v)  D  R 2 (cu D domeniu carabil) şi
 z   (u , v)


D( y, z ) D ( ,  ) D( z, x) D(  ,  )
A =  , B =  , C =
D (u , z ) D(u , v) D (u , v ) D (u , v)

D ( x, y ) D ( , )

D (u , v ) D (u , v )

atunci normala la suprafaţă este reprezentată prin produsul vectorial:

 
i j k
     
n  ru x rv = (A,B,C) = ,
u u u
  
v v v

unde
           
ru   , ,  , rv   , ,  ,
 u u u   v v v 

iar aria suprafeţei este redată prin:

A(Σ)=  A 2  B 2  C 2 dudv   EG  F 2 dudv ,

D D

unde:
 2 2 2
        
E= 

 

   ,
 u   u   u 

     
F= .  .  . ,
u v u v u v
2 2 2
        
G= 

 

   ,
 v   v   v 

ambele integrale fiind independente de reprezentarea parametrică a

suprafeţei.
Ecuaţiile parametrice ale unui drum pe suprafaţa (Σ) se vor scrie:
 x   (u (t ), v (t ))

d:  y   (u (t ), v (t )) , a  t  b, u , v :  a, b   R , fiind funcţii
 z   (u (t ), v (t ))


derivabile, cu derivatele integrabile Riemann.

Se verifică cu uşurinţă că lungimea l(d) a drumului este
b
l(d )=  ds   a x  2 (t )  y  2 (t )  z  2 (t ) dt
d

b
= a E  u 2  2  Fu   v  G  v 2 dt.

Să presupunem că reprezentarea parametrică pentru o suprafaţă

(Σ)este biunivocă , φ, Ψ , χ  C 1 ( D ) şi
    
 
rang  u u

u  = 2,
 
 (u , v )  D ,

 
 v v v 

unde prin D am notat aderenţa (închiderea) domeniului D, iar f: Σ→R.

Considerând partiţionări carabile arbitrare Δ ={ Σ i : i = 1, n }, (n 
N*) pentru Σ , Mi  Σi , i = 1, n , dacă există
n
lim  f ( M i )  aria( i ) ,
 0
i 1

unde  = max {di : = 1, n } , di fiind diametrul celei mai mici bile din R3
ce conţine
Σi (i = 1, n ), aceasta se notează prin 

f ( x , y , z ) d şi se numeşte integrala

de suprafaţă de prima speţă.

Cum elementul de arie al suprafeţei
d  A2  B 2  C 2 dudv  EG  F 2 dudv ,

rezultă următoarea formulă de reducere a integralei anunţate la o integrală

dublă

 f ( x, y, z )d   f ( (u, v), (u, v),  (u, v))

 D
A 2  B 2  C 2 dudv

=  f ( (u , v ), (u , v ),  (u , v)) EG  F 2 dudv .

D

 
Dacă α este unghiul format de n cu Ox,β unghiul format de n cu

Oy, iar γ unghiul format de n cu Oz ,
A
cos α = ,
 A  B2  C 2
2

B
cos β = ,
 A  B2  C 2
2

C
cos γ =  A  B2  C 2
2


sunt cosinusurile directoare ale normalei n la suprafaţă şi suprafaţa este
dată explicit prin z = χ(x,y), (x,y)  D, atunci formula precedentă devine
(în condiţii adecvate):
2 2
dxdy      


f( x, y, z)d  
D
f( x, y, ( x, y))
cos 
 
D
f( x, y, ( x, y)) 1   
 x 
  
 y 
dxdy

Fiind analogă integralei curbilinii de tipul I prin integrarea unor

funcţii reale în raport cu aria suprafeţei, integrala de suprafaţă de prima speţă
deţine următoarele proprietăţi similare :
a) liniaritatea în raport cu funcţia ;
b) conservarea continuităţii prin convergenţa uniformă;
 c) aditivitatea şi continuitatea faţă de suprafaţă .
Integralele improprii de această natură corespund suprafeţelor
respectiv funcţiilor cu puncte singulare şi se abordează, în linii generale,
urmând tehnicile de raţionament şi calcul expuse pentru integralele
improprii.
Ca aplicaţii practice imediate (după calculul ariei suprafeţelor)
pentru integralele de suprafaţă de primul tip indicăm:
a) determinarea masei M a unei suprafeţe (Σ) cu densitatea ρ =

ρ(x,y,z) integrabilă, prin formula M = 


( x, y, z)d ;

b) calculul coordonatelor centrului de greutate G(x G,yG,zG) al unei

suprafeţe (Σ) care îndeplineşte condiţiile de la punctul (a) urmând relaţiile:
1
xG = M  x ( x, y.z )d ,


1
yG = M  y ( x, y.z )d ,


1
zG = M  z ( x, y.z )d ,


c) estimarea momentelor de inerţie în raport cu axele de

coordonate , respectiv cu originea:

IOx =   z 2 )  ( x , y , z ) d ,
2
(y


IOy =   z 2 )  ( x , y , z ) d ,
2
(x

 IOz =   y 2 )  ( x, y, z ) d ,
2
(x


IO =   y 2  z 2 )  ( x , y , z ) d .
2
(x


Integrale de suprafaţă de speţa a doua .

Pentru introducerea integralelor de suprafaţă de speţa a doua (tipul
II) este necesară precizarea orientabilităţii suprafeţelor, reamintind că prin
orientarea oricărui vector se înţelege cuplul format din direcţia şi sensul
vectorului.
Definiţia 1. O suprafaţă este orientabilă dacă îndeplineşte una
dintre următoarele condiţii echivalente:

(i) versorul n al normalei la (Σ) există în fiecare punct şi este o
funcţie continuă pe (Σ) ;
(ii) considerând vectorul normalei la suprafaţă aplicat într-un
punct arbitrar al suprafeţei, cu o orientare fixată , pe orice curbă închisă a
suprafeţei ne-am deplasa ulterior, revenim în acel punct cu aceeaşi
orientare pentru normală .
Orice suprafaţă pe care există măcar o curbă închisă cu
proprietatea că, pentru cel puţin un punct al curbei , deplasându-ne pe
curbă revenim în acel punct cu o orientare opusă pentru normala la
suprafaţă în raport cu orientarea de start se numeşte suprafaţă
neorientabilă.
Exemple de suprafeţe orientabile:
1. planele şi suprafeţele plane;
2. suprafeţele netede;
 3.suprafeţele închise fără autointersecţii;
4. cuadricele.
Exemple de suprafeţe neorientabile:
1.suprafeţele răsfrânte cu autointersecţii;
2.banda lui Mőbius, cu următoarea reprezentare parametrică:
 v
 x  (a  u sin 2 ) cos v
 v
 y  (a  u sin ) sin v , a  R arbitrar fixat ,

u  a, v   0,2,
 2
 v
z  u cos
 2

imaginată ca pornind dintr-un dreptunghi, prin alipirea extremităţilor, după

aplicarea celor iniţiale a unei răsuciri sub un unghi cu măsura π (parcurgând
de exemplu, curba închisă determinată de mijloacele segmentelor răsucite,
normala la suprafaţă îşi schimbă sensul; în consecinţă, versorul normalei la
această suprafaţă nu este o funcţie continuă).
Fie P = P (x,y,z), Q =Q (x,y,z), S=S(x,y,z) funcţii definite cel puţin
în punctele unei suprafeţe (Σ) pentru care proiecţiile pe planele de

coordonate (xOy), (yOz) şi (zOx) se notează prin Pr ( )

xOy , Pr ( )
yOz , Pr ( ) .
zOx

Dacă fiecare dintre integralele duble

 P( x, y, z)dydz,
Pr( 1 )
yOz

 Q( x, y, z)dzdx,
Pr( 1 )
 S( x, y, z)dxdy,
Pr( 1 )
zOy xOy


există ( Σ1 fiind faţa suprafeţei Σ definită de versorul normalei n (cos α, cos
β,cos γ) şi suma lor are sens, atunci suma lor se numeşte integrala de
    
suprafaţă de speţa a doua a vectorului v  Pi  Qj  Sk în raport cu (Σ) şi se
notează cu

 Pdydz  Qdzdx  Sdxdy .



Observaţia 1. O interpretare fizică a integralelor de suprafaţă de

speţa a II-a este următoarea: să considerăm un lichid care efectuează o
curgere staţionară(vitezele particulelor de lichid depind numai de poziţiile
lor) şi fie
   
v  P ( x, y , z )  i  Q ( x , y , z )  j  S ( x, y , z )  k

viteza particulei de lichid în punctual (x,y,z).

Dacă pe traseul “curentului” de lichid se interpune o suprafaţă (Σ)
şi ne interesează “fluxul” (cantitatea de lichid care străbate suprafaţa în
unitatea de timp), atunci numai componenta normalei la suprafaţă a vitezei

v influenţează traversarea, spre deosebire de componenta tangenţială ce se

dovedeşte pasivă în problema formulată . Notând cu n versorul normalei la
suprafaţă în punctul (x,y,z) dirijat în sensul de ieşire a lichidului, mărimea
componentei normalei la suprafaţă în acest punct este reprezentată prin
 
produsul scalar v , n , iar volumul elementar de lichid care traversează
 
unitatea de suprafaţă dσ (suprafaţa în unitatea de timp) este  v , n  dσ.

Fluxul curentului de lichid (al vectorului v ) prin suprafaţa (Σ) se
obţine în mod natural prin însumarea acestor valori şi se notează cu
 
 v , n d   ( P  cos   Q  cos   S  cos  )d
 

= 

Pdydz  Qdzdx  Sdxdy ,

formulă care sugerează şi posibilitatea reducerii calculului integralelor de

suprafaţă de speţa a doua la determinarea integralelor de suprafaţă de
prima speţă corespunzătoare, folosind
 Teorema 1. Dacă P,Q,S:   R sunt funcţii continue, (Σ1) este o
faţă a suprafeţei orientabile (Σ) şi cos α, cos β, cos γ sunt cosinusurile
directoare ale normalei la suprafaţă dirijate în concordanţă cu faţa aleasă,
atunci

 Pdydz  Qdzdx  Sdxdy =  ( P cos   Q cos   S cos  )d

1 

= 
D
( PA  QB  SC ) dudv ,

semnificaţiile notaţiilor care intervin fiind aceleaşi din paragraful precedent.

Următoarea generalizare a formulei lui Green şi a binecunoscutei
teoreme aparţinând lui Leibnitz şi Newton, vizând legătura intimă dintre o
funcţie primitivabilă pe un interval şi orice primitivă corespunzătoare
conţine o conexiune importantă dintre integralele de suprafaţă de speţa a
doua şi integralele curbilinii de tipul II.

Teorema 2 . (Formula lui Stokes George Gabriel (1819-1903)).

 Pdx  Qdy  Sdz =

 S Q   P S   Q P 
  y 

 dydz  
z 
 dzdx  
 z x   x
 dxdy
y 

oricare ar fi γ o curbă rectificabilă închisă în R 3 frontieră pentru o

suprafaţă (Σ) şi P,Q,S : D    R funcţii cu derivate parţiale de primul
ordin continue pe un domeniu arbitrar D din R3 care conţine suprafaţa (Σ) .
Demonstraţie.
 Pentru simplificare, vom presupune că (Σ) are reprezentarea z
=z(x,y), suprafaţa (Σ) se proiectează în planul (xOy) după un domeniu D 1
simplu în raport cu ambele axe. În virtutea formulei lui Green, obţinem:
 P P Z 
 Pdx   P( x, y, z ( x, y ))dx     y
D1
 
z y 
dxdy


 P P cos  (n , Oy ) 
=       dxdy
D1 
y z cos 
 ( n , Oz ) 
 P  P   dxdy
=    cos 
 ( n , Oz )  cos 
 ( n , Oy )  
D1 
y z  cos 
 ( n , Oz )

P  P 
 z

 ( n , Oy) d  
cos 

y
 ( n , Oz ) d
cos  =

P P
=  z dzdx  
y
dxdy.
 

În mod similar se determină  Qdy şi  Sdz şi imediat rezultă

formula lui Stokes.

Observaţia 2. În formula de mai sus, remarcăm că pentru scrierea
integrantului corespunzător suprafeţei este suficient să indicăm primul
termen, ceilalţi obţinându-se prin permutări circulare efectuate simultan
pentru x  y  z  x şi PQS P .
Când există şi posibilitatea reducerii integralei de suprafaţă de
speţa a doua la o integrală de suprafaţă de primul tip, formula lui Stokes
permite să fie scrisă şi astfel:
 Pdx  Qdy  Sdz =

 S Q   P S   Q P 
=   y   cos 
z 
   cos      cos d =
   z x   x y 
 cos  cos  cos 
  
=  x y z
d ,

P Q S

fiind posibilă generalizarea în orice spaţiu de tip Rn , n  N şi n>3.

Dacă ţinem seama de exprimarea rotorului câmpului vectorial
   
V  Pi  Qj  Sk prin
  
i j k
   
rot (V ) 
x y z
,
P Q S

determinantul fiind înţeles dezvoltat după prima linie şi aplicarea ulterioară a

  
operatorilor , ,
x y z funcţiilor P,Q,S, atunci forma vectorială a formulei

lui Stokes este:

   
 dr 

V 

 rot V , n  d
,


n fiind versorul normalei la suprafaţă, iar <· , ·> semnifică produsul scalar
uzual în R3 . Dacă Σ  (xOy), se obţine formula lui Green. Având în vedere
interpretătile fizice corespunzătoare integralelor curbilinii de speţa a doua şi
integralelor de suprafaţă de tipul II, teorema lui Stokes afirmă, în condiţiile

aferente, că lucrul mecanic al câmpului vectorial V = (P, Q, S)

(“circulaţia” câmpului v ) pe “bordul” suprafeţei coincide cu fluxul

rotorului câmpului v prin suprafaţă .

Integrale duble
Fie D→R o funcţie reală definită pe un domeniu compact
măsurabil Jordan D  R2 şi Δ={Δ1 ,Δ2,…,Δn} (n  N*) o descompunere a
domeniului D într-o mulţime finită de submulţimi Δ i (i = 1, n ) care sunt
închideri (aderenţe) de mulţimi deschise carabile, mutual disjuncte, astfel ca
n

D =  (orice astfel de descompunere a domeniului D se numeşte partiţie

i 1
i

(diviziune)riemanniană).

Cel mai mare dintre diametre d ( i )  max

x , y
x  y (i  1, n) se
i

numeşte norma (diviziunii) şi se notează cu  . În fiecare mulţime

i (i  1, n) se consideră un punct arbitrar   i , i    i (i  1, n) . Expresia:
n
  ( f ;  , )   f ( j , i )  A( i )
i 1

se numeşte suma riemanniană ataşată funcţiei f, diviziunii Δ şi punctelor

intermediare   i , i  (i  1, n) .

Definiţia 2. Funcţia f se numeşte integrabilă în sens Riemann pe

D dacă satisface una dintre următoarele condiţii echivalente:
(i) I  R,   0,   0 :   ( f ;  , )  I   ,  diviziune cu   şi
oricare ar fi alegerea punctelor intermediare corespunzătoare (numărul I se
numeşte integrala dublă în sens Riemann a funcţiei f pe D şi se notează cu

 f ( x, y )dxdy )).
D

(ii) oricare ar fi un şir de diviziuni pentru D cu şirul normelor convergent

către 0 şi oricare ar fi alegerea punctelor intermediare aferente , şirul
sumelor riemanniene este convergent;
(iii)   0,   0 :    1 ,  2 ,...,  n   n  N * diviziune pentru D cu
   
   si ( i , i ), ( i , i )   i (i  1, n) 
n
   

i 1
f ( i , i )  f ( i , i ) A(  i )  

(iiii) f este mărginită şi mulţimea punctelor de discontinuitate are măsura

Lebesque nulă.
 Aplicaţii ale integralelor duble

1. Aria oricărei plăci compacte carabile D se exprimă prin 

D
dxdy

.
2.Pentru orice corp din spaţiu mărginit superior de o suprafaţă cu
ecuaţia z=f(x,y), (x,y)  D  R 2 unde D este un domeniu compact carabil
oarecare, delimitat lateral de o suprafaţă cilindrică având generatoarele

paralele cu Oz, volumul se calculează folosind relaţiaV = 

V
f ( x, y ) dxdy
.

3. Masa M a oricărei plăci plane D , cu densitatea

ρ=ρ(x,y)integrabilă este M = 
D
 ( x, y ) dxdy , coordonatele centrului de

1
greutate corespunzător G(xG , yG) sunt date prin xG = M  x ( x, y )dxdy ,
D

1
M  x ( x, y )dxdy
D
, iar momentele de inerţie se determină după cum

urmează:

 în raport cu axa Ox : IOx = 

D
y 2  ( x, y )dxdy ;

 în raport cu axa Oy : IOy = 

D
y 2  ( x, y )dxdy ;

 faţă de originea axelor : IOx+IOy.

 x   (u , v)
4. Dacă T : →D , T :  , (u,v)  d este o transformare
 y   (u , v)

D ( , )
regulată astfel încât (u,v)→ D (u , v )
defineşte o funcţie integrabilă pe d ,

D ( , )
atunci aria domeniului D se exprimă prin  D (u , v )
dudv .
d
 5. Aria oricărei suprafeţe reprezentată parametric sub forma
 x  f (u , v )

 y  g (u , v)) , unde (u,v)  D cu D domeniu compact carabil şi
 z  h(u , v)


f,g,h :D→R având derivate parţiale de primul ordin integrabile pe D , se

calculează evaluând integrala dublă 

D
EG  F 2 dudv in care
2 2 2
 f   g   h 
E=   
 
   ,
 u  u   u 

 f f   g g   h h 
F=       
 u v   u v   u v 

şi
2 2 2
 f   g   h 
G=       ,
 v   v   v 

iar dacă suprafaţa este dată explicit printr-o ecuaţie de tipul z = f(x,y)((x,y)
 D) , atunci formula de calcul a ariei devine
2 2
 f   f 
 D
1    
 x 
 dxdy .
 y 