Chimie Generala CHI-FMI

A.
Fodor, Notițe de curs şi seminar- Chimie generală
INTRODUCERE
Prezentul curs se adresează studenților din anul I de la specializarea CHIMIE şi FIZICĂ/FIZICĂ

MEDICALĂ. Durata medie a unui curs este de 2 ore.
Cadru didactic: Conf. univ. dr. Alexandrina FODOR (afodor@uoradea.ro)
CUPRINS
I Noțiuni introductive 2
II Sistemul periodic al elementelor, clasificarea elementelor, clasificarea şi nomenclatura 5
substanţelor chimice anorganice
III Structura compuşilor anorganici. Legături chimice. Rețele atomice şi moleculare. 12
IV Reacții chimice 29
V Viteza de reacție. Echilibrul chimic. 41
VI Energia chimică şi energia termică. 46
VII Dizolvarea. Solubilitatea. Soluții.Coloizi 51
VIII Compuşi organici-generalități 60
IX Hidrocarburi 68
X Compuşi organici cu funcţiune simplă. Compuşi organici cu funcțiuni mixte. 88
Evaluare
Tip activitate Criterii de evaluare Metode de evaluare Pondere din nota finală
1. Curs (C) - corectitudinea Examen-test tip grilă 80%
cunoştinţelor
- caracterul complet al
cunoştinţelor
- utilizarea vocabularului
de specialitate
2.Laborator (L) - gradul de operare cu Evaluare pe parcurs 20%
cunoştinţele dobândite
- deprinderea de utilizare
a cunoştinţelor dobândite
la rezolvarea
problemelor cu caracter
teoretic / aplicativ
- utilizarea vocabularului
de specialitate
- gradul de realizare a
sarcinilor de lucru
1
A.Fodor, Notițe de curs şi seminar- Chimie generală
I.NOŢIUNI INTRODUCTIVE
Tot cea ce ne înconjoară şi acţionează asupra simţurilor noastre se numeşte materie. Materia este o
realitate obiectivă existentă independent de conştiinţa noastră. Materia se găseşte în permanentă
transformare, în continuă mişcare.
Diversitatea de fenomene care se observă în natură reprezintă diferite forme de mişcare ale
materiei. Nu există materie fără mişcare şi nici mişcare fără materie.
Formele de mişcare ale materiei (căldura, lumina, electricitatea, magnetismul, transformările
chimice, procesele vitale) sunt calitativ deosebite şi au caracterul lor specific, fapt care nu exclude însă
transformările unor forme de mişcare în altele ca de exemplu: transformarea energiei mecanice în energie
termică, transformarea energiei chimice în energie electrică şi invers, etc.
Materia în mişcare se schimbă încontinuu, dar nu poate fi nici distrusă nici creată, având o existenţă
veşnică în timp şi în spaţiu. În practică nu avem de a face cu materia în general ci cu forme concrete ale
acesteia. Fiecare formă concretă a materiei ca de exemplu: apa, lemnul, aerul este constituită din substanţe
chimice.
O substanţă chimică se caracterizează prin două proprietăţi esenţiale: omogenitate şi compoziţie
constantă.
Astfel lemnul, betonul, oţelul sunt heterogene, sunt alcătuite din mai multe componente - nu pot fi
numite substanţe.
Omogenitatea singură nu este suficientă pentru a defini o substanţă, aliajele de exemplu sunt
omogene dar nu au o compoziţie constantă deoarece sunt constituite din mai multe metale. Apa, fierul, sulful
sunt însă substanţe deoarece compoziţia lor este întotdeauna aceeaşi.
În funcţie de compoziţia lor chimică substanţele se împart în elemente şi combinaţii chimice.
În natură există o mare diversitate de substanţe care se caracterizează prin anumite proprietăţi ca:
densitate, culoare, punct de topire, punct de fierbere, formă cristalină, duritate, conductibilitate termică şi
electrică.
În natură rareori întâlnim substanţe pure, în majoritatea cazurilor substanţele se găsesc în
amestecuri. Astfel de exemplu apa naturală conţine totdeauna dizolvată o mică cantitate de săruri minerale.
Când una dintre substanţe dintr-un amestec se găseşte în cantitate predominantă, întregul amestec poartă
numele ei.
La amestecarea a mai multe substanţe proprietăţile substanţelor componente rămân aceleaşi.
Spre deosebire de amestecare în cazul combinării a două sau mai multe substanţe rezultă substanţe
noi cu alte proprietăţi decât cele ale substanţelor iniţiale.
Atomul este cea mai mică parte dintr-un element chimic care păstrează proprietăţile acestuia.
Masa atomică a unui element este raportul dintre masa atomică a elementului respectiv si 1/12 din
masa atomică a izotopului 12C (unitatea atomică de masă). Masele atomice ale elementelor sunt trecute ȋn
tabele sau ȋn sistemul periodic al elementelor.
Mase atomice
2
Substanţele care prin metode chimice obişnuite nu pot fi descompuse ȋn alte componente si nici nu
pot fi compuse din alte substanţe se numesc substanţe simple sau elemente.
După proprietăţile pe care le au elementele se ȋmpart ȋn metale si nemetale, dar există si elemente
care prezintă proprietăţi din ambele clase. Prin unirea a doua sau mai multe elemente ȋntr-o substanţă
compusă, acestea nu ȋsi păstrează proprietăţile elementare, substanţa nou creată având proprietăţi diferite de
cele ale componentelor elementare. Trebuie facută distincţia ȋntre substanţă simplă (H2) si elementul (H) din
care este formată.
Substanţele care rezultă prin combinarea a două sau mai multe elemente se numesc substanţe
compuse sau combinaţii. Prin descompunerea unei substanţe compuse pot rezulta elemente sau alte
substanţe compuse. În timp ce numărul substanţelor compuse este foarte mare numărul elementelor este
restrâns.
Molecula este cantitatea cea mai mica dintr-o substanţă care poate exista ȋn stare liberă si care
posedă proprietăţile substanţei respective.
De exemplu: Molecula de apă-este formată din 2 atomi de H legați de un atom de oxigen.
Masa moleculară a unei substanțe se calculează adunând masele tuturor atomilor componenți.
De exemplu:
Masa moleculară a H2O este: 2xMasa atomică a H + 12x Masa atomică a O=2x1+16=18 uam
Masa moleculară a H2SO4 este 2x1+32+ 4x16=98 uam
Structura şi reactivitatea substanțelor depinde de natura legăturilor chimice dintre elementele care o
constituie.
FENOMENELE FIZICE ŞI CHIMICE
Orice aspect al materiei în mişcare care poate fi perceput de simţurile noastre, se numeşte fenomen.
Fenomenele prin care compoziţia chimică a substanţelor nu suferă schimbare se numesc fenomene
fizice, astfel de fenomene sunt de exemplu transformările de stare (evaporarea).
Fenomenele prin care substanţele îşi schimbă compoziţia lor chimică schimbându-şi totodată şi
proprietăţile se numesc fenomene chimice (reacţii chimice).
Fenomenele chimice sunt însoţite totdeauna de fenomene fizice, deoarece toate reacţiile chimice se
petrec cu absorbţie sau degajare de energie (calorică, luminoasă, electrică, etc.).
OBIECTUL DE STUDIU AL CHIMIEI
Chimia, ca ştiinţă, studiază compoziţia, structura, proprietăţile substanţelor şi transformările

acestora.
În chimie ca şi în alte domenii ale ştiinţei, studiul oricărui fenomen începe cu observarea lui. Ştiinţa
însă nu se mulţumeşte doar cu descrierea fenomenului, de aceea ştiinţa îşi propune să explice fenomenele şi
chiar să le prevadă.
În căutarea unei explicaţii a fenomenelor în ştiinţă se caută şa se găsească cauzele care produc
fenomenele respective şi condiţiile în care au loc. Pentru aceasta este necesar să se reproducă artificial
diferitele fenomene, această reproducere artificială purtând numele de experienţă.
3
De cele mai multe ori se recurge la experiment pentru a verifica anumite puncte de vedere sau
ipoteze care depăşesc cunoştinţele actuale. Dacă experienţa arată că ipoteza este adevărată, atunci
cercetătorii ordonează observaţiile într-un sistem unitar. Acest fel de generalizare se numeşte teorie.
Teoria constituie ansamblul de cunoştinţe pe baza cărora se interpretează faptele care aparţin unei
anumite categorii de fenomene. Când faptele experimentale vin în contradicţie cu ipotezele sau teoriile
existente, atunci este necesar să se procedeze la schimbarea şi perfecţionarea teoriei astfel ca ea să devină
mai cuprinzătoare sau mai precisă.
IMPORTANŢA CHIMIEI
Chimia este furnizorul de materii prime pentru toate celelalte activităţi productive, fiind în acelaşi
timp şi instrumentul de studiu şi de cercetare pentru o serie de alte ştiinţe cum sunt: biologia, geologia,
medicina, agricultura, etc., din aceste motive chimia ocupă o poziţie centrală în civilizaţia tehnologică
actuală.
4
II. SISTEMUL PERIODIC AL ELEMENTELOR. ELEMENTE CHIMICE.

CLASIFICAREA ŞI NOMENCLATURA COMPUŞILOR ANORGANICI
Gruparea elementelor ȋntr-o formă apropiată de cea cunoscută astăzi este opera catorva chimisti care au
observat periodicitatea anumitor proprietăţi si au reusit să ordoneze elementele cunoscute la acea dată
(secolul XIX). In 1863 un geolog francez A. E.
Beguyer de Chancourtois a ordonat elementele cunoscute pe o listă ȋn funcţie de masa atomică. Lista a
fost ȋnfăsurată pe un cilindru obţinandu-se astfel prima reprezentare 3D a sistemului periodic.
In acelasi timp, ȋn Anglia, chimistul de 32 de ani John A. R. Newlands a observat de asemenea că
grupele se repetă din 8 ȋn 8 elemente, denumind acest fenomen “regula octavei” prin analogie cu notele
muzicale. Societatea Engleză de Chimie a considerat această propunere ca fiind absurdă si munca acestuia a
fost ignorată timp de mai multi ani.
Chimistul rus Dimitrii I. Mendeleev 1868 si cel german Lothar Meyer 1869, lucrand independent, au
aranjat elementele cunoscute pe sapte coloane ȋn ordinea cresterii masei atomice. Cele doua sisteme sunt
similare, dar diferenţele subtile dintre ele sunt foarte importante. Intrucat Mendeleev a reusit publicarea cu
un an mai devreme, iar sistemul propus de acesta desi mai ȋndrăzneţ a reusit să se dovedească mult mai util,
a ramas ȋn istoria chimiei ca fiind cel care a creat sistemul periodic al elementelor.
Sistemul periodic al elementelor propus de catre Dmitrii I. Mendeleev
In acest tabel se observă ȋn mod clar relaţia periodică dintre grupele chimice si ca o confirmare a
veridicităţii acestuia se observă căsuţele libere corespunzatoare elementelor ce ȋncă isi asteptau descoperirea.
Chiar dacă este vechi de aproape 150 ani, tabelul lui Mendeleev ȋncă seamană foarte mult cu cel pe care ȋl
folosim astazi.
5
Sistemul periodic al elementelor utilizat astazi
Sistemul periodic reprezintă practic baza pentru ȋnsusirea noţiunilor de chimie. Fiecare element are
un număr atomic (Z) si ȋn consecinţă o poziţie fixă ȋn sistemul periodic si de aici i se poate prezice
comportamentul chimic: cum va reacţiona cu alte elemente, ce fel de compusi va forma, si ce fel de
proprietăţi fizice va prezenta.
La baza sistemului periodic al elementelor stă legea periodicităţii proprietăţilor (lege ce recunoaste
observaţia empirică a variaţiei periodice a anumitor proprietăţi cu numărul atomic):
- configuraţia electronică a atomilor variază periodic odată cu cresterea numărului atomic Z;
- ȋn consecinţă toate proprietăţile atomice ce depind de structura ȋnvelisului electronic vor varia ȋntr-un mod
periodic.
Legea variaţiei periodice a proprietăţilor este o lege fundamentală a chimiei, dar tabelul periodic nu
reprezintă decat o ȋncercare de a aranja elementele astfel ȋncat periodicitatea să fie cat mai bine
exemplificată, ȋntr-o manieră folositoare. Orice aranjament al elementelor ce respectă ordinea cresterii
numarului atomic si grupează elementele ȋn funcţie de proprietăţile lor similare poate constitui o
reprezentare a sistemului periodic.
Două sunt principiile care stau la baza alcătuirii oricarui sistem periodic:
- elementele pot fi grupate ȋn funcţie de proprietăţile lor asemănătoare,
- fiecare element este unic si prezintă proprietăţi specifice, diferite de cele ale celorlalte elemente.
Spre exemplu, hidrogenul diferă de toate celelalte elemente prin proprietăţile lui, ceea ce a dat
nastere la disputa privind locul său ȋn tabelul periodic: deasupra metalelor alcaline sau deasupra halogenilor?
În realitate hidrogenul ar trebui reprezentat ȋn ambele locaţii, sau asa cum a devenit o obisnuinţă, are locul
lui special ȋn tabelul periodic.Probleme similare pot fi ridicate si ȋn cazul altor elemente.
Sistemul periodic folosit ȋn momentul de faţă este format din siruri orizontale, numite perioade, ȋn
număr de 7 si coloane verticale, numite grupe, ȋn număr de 18.
6
CLASIFICAREA ELEMENTELOR CHIMICE
 Elementele din grupa I a formează așa numita grupă a metalelor alcaline

 Elementele din grupa a II a formează așa numita grupă a metalelor alcalino-pământoase
 Elementele din grupele III-VIIa se ȋmpart ȋn două fiind ȋmpărțite de diagonala care se poate trasa
ȋntre B şi At - cele care se găsesc deasupra diagonalei sunt nemetale iar cele care sunt sub
diagonolă sunt aşa numitele metale pământoase
 Elementele din grupa a VIII a sunt aşa numitele gaze rare sau gaze inerte/nobile
 Elementele din grupele I b -VIII b formează așa numitul bloc al metalelor tranziționale (sunt
10 elemente din acest bloc în fiecare perioadă).
 Elementele numite lantanide și respectiv actinide au caracter metalic şi sunt amplasate la baza
sistemului periodic al elementelor fiind 14 la număr fiecare dintre cele două serii de elemente.
Locul acestor elemente (conform valorii numărului atomic Z) este ȋn perioada 6 ȋntre elementul la
Si Hf pentru lantanide şi respectiv ȋn perioada 7 după elementul Ac pentru Actinide.
CLASIFICAREA ŞI NOMENCLATURA SUBSTANŢELOR CHIMICE ANORGANICE
Lavoasier este cel care ȋmpreună cu alţi trei chimisti francezi a pus bazele nomenclaturii chimice si a
schimbat multe din denumirile elementelor ȋn ceea ce cunoastem astăzi. Berzelius este cel ce a introdus
sistemul de abrevieri bazat pe simboluri (prima literă a denumirii elementului urmată eventual de o a doua).
Inaintea lui, Dalton a mai ȋncercat o reprezentare simbolică a elementelor dar bazata pe simboluri
geometrice.
Nomenclatura substanţelor anorganice diferă ȋn mod fundamental de nomenclatura substanţelor
organice, dar ȋn ambele cazuri pentru o bună ȋnţelegere a nomenclaturii trebuie ȋnţeleasă ȋmpărţirea acestora
ȋn clase distincte (de exemplu acizi, baze, săruri, oxizi etc pentru substanţele anorganice).
Substanţele simple poartă ȋntotdeauna numele elementului din care sunt formate (de exemplu
oxigen, hidrogen, clor etc).
7
Acizii, conform teoriei Bronsted–Lowry, sunt acele substanţe care pot ceda protoni H+, iar bazele sunt acele
substanţe capabile să accepte protoni. In urma reacţiei dintre un acid si o bază rezultă o sare si apă.
Acizii se pot impărţi ȋn hidracizi si oxiacizi. Hidracizii sunt acei acizi care au atomul de hidrogen legat ȋn
mod direct de atomul nemetalic (e.g. HCl, H2S, HI etc).
Denumirea hidracizilor se realizează prin utilizarea cuvântului “acid” urmat de denumirea elementului +
sufixul -hidric:
HCl acid clorhidric
H2S acid sulfhidric
HF acid fluorhidric
HI acid iodhidric
Oxiacizii sunt acei acizi ȋn care atomul de hidrogen este legat de un atom de oxigen, acesta fiind la randul
sau legat de un atom central cu caracter nemetalic.
Denumirea oxiacizilor se realizează ȋn mod asemănător, prin utilizarea cuvantului “acid” urmat de
denumirea elementului + un sufix. In cazul ȋn care elementul central cu caracter nemetalic se poate afla ȋn
mai multe stări de oxidare, sufixul pentru starea minimă de oxidare va fi –os, iar pentru starea maximă de
oxidare va fi –ic.
H2SO3 acid sulfuros S.O. pentru S este +4
H2SO4 acid sulfuric S.O. pentru S este +6
H3PO4 acid fosforic S.O. pentru P este +5
H3PO3 acid fosforos S.O. pentru P este +3
Pentru elementele care nu au mai multe stări de oxidare se utilizează sufixul corespunzător starii maxime, –
ic (H3BO3 acid boric).
Exerciţii:
1.Denumiţi următorii acizi HNO3 si HNO2.
Răspuns: acid azotic, Acid azotos
2.Scrieţi formula corespunzătoare denumirii acid carbonic.
Răspuns:H2CO3
In cazul ȋn care elementul cu caracter nemetalic poate avea mai mult de două stări de oxidare pozitive ȋn
denumirea acidului se vor introduce si prefixe, -hipo pentru starea de oxidare minimă si –per pentru starea
de oxidare maximă.
HClO acid hipocloros S.O. pentru Cl este +1
HClO2 acid cloros S.O. pentru Cl este +3
HClO3 acid cloric S.O. pentru Cl este +5
HClO4 acid percloric S.O. pentru Cl este +7
Denumirea bazelor se realizează prin utilizarea cuvintelor “hidroxid de” urmate de denumirea elementului
sau ionului:
NaOH hidroxid de sodiu
Ca(OH)2 hidroxid de calciu
NH4OH hidroxid de amoniu
Dacă elementul poate avea mai multe stări de oxidare atunci denumirea se va face prin utilizarea cuvantului
“hidroxid” urmat de denumirea elementului + un sufix. In cazul ȋn care elementul este ȋn starea minimă de
oxidare va fi sufixul este –os, iar pentru starea maximă de oxidare sufixul va fi –ic.
Fe(OH)2 hidroxid feros S.O. pentru Fe este +2
Fe(OH)3 hidroxid feric S.O. pentru Fe este +3
Denumirea se poate realiza si asemănător cu cazul anterior prin indicarea stării de oxidare cu cifre romane ȋn
paranteze rotunde:
Fe(OH)2 hidroxid de fer(II) S.O. pentru Fe este +2
Fe(OH)3 hidroxid de fer(III) S.O. pentru Fe este +3
Exerciţiu: Denumiţi următoarele baze Al(OH)3 si Mg(OH)2.
Răspuns: hidroxid de aluminiu, hidroxid de magneziu
8
Denumirea sărurilor se va face ȋn funcţie de provenienţa lor. Daca sarea provine de la un hidracid,
denumirea se realizează prin citirea numelui elementului care provine de la hidracid (anionul) + sufixul –ura
urmat de particula “de” si denumirea elementului (ionului) provenit de la bază (cationul).
NiCl2 clorura de nichel
MgS sulfura de magnziu
NH4Br bromura de amoniu
In cazul ȋn care cationul poate avea mai multe stări de oxidare, denumirea se va realiza ȋn acelasi mod si se
va indica starea de oxidare a cationului prin cifre romane ȋn paranteze rotunde:
FeCl2 clorura de fer(II) S.O. pentru Fe este +2
FeCl3 clorura de fer(III) S.O. pentru Fe este +3
Denumirea se poate realiza si prin citirea numelui elementului care provine de la hidracid (anionul) + sufixul
–ura urmat de denumirea elementului cationul + un sufix. In cazul ȋn care cationul este ȋn starea minimă de
oxidare va fi sufixul este –oasă, iar pentru starea maximă de oxidare sufixul va fi –ică.
FeCl2 clorura feroasă S.O. pentru Fe este +2
FeCl3 clorura ferică S.O. pentru Fe este +3
Exerciţiu:
1.Denumiţi următoarele săruri CuCl2 si CuI.
Răspuns: clorură cuprică, iodură cuproasă
Scrieţi formula corespunzătoare denumirii fluorură de calciu.
Răspuns: CaF2
In cazul ȋn care sarea provine de la un oxiacid denumirea se realizează citind numele elementului cu caracter
nemetalic care provine de la oxiacid + un sufix, urmat de particula “de” si denumirea elementului (ionului)
provenit de la bază (cationul). Dacă elementul care provine de la oxiacid este ȋn starea maximă de oxidare
sufixul va fi –at, iar dacă este ȋn starea minimă de oxidare sufixul va fi –it.
O altă modalitate de a memora modul ȋn care se realizează denumirea este sa se plece de la numele
oxiacidului si să se ȋnlocuiască sufixul specific acelui acid cu cel specific sării (HNO3 – acid azotic; NaNO3
– azotat de sodiu sau HClO4 – acid percloric;
KClO4 – perclorat de potasiu).
CaSO4 sulfat de calciu S.O. pentru S este +6
CaSO3 sulfit de calciu S.O. pentru S este +4
NaNO3 azotat de sodiu S.O. pentru S este +5
NaNO2 azotit de sodiu S.O. pentru S este +3
Pentru elementele cu caracter nemetalic care nu au mai multe stări de oxidare se utilizează sufixul
corespunzător starii maxime, –at (CaCO3 carbonat de calciu)
Exerciţiu:
Denumiţi următoarele săruri NH4NO3 si KNO2.
Răspuns: azotat de amoniu, azotit de potasiu
Pentru hidracizii sau oxiacizii care pot ceda mai mulţi ioni de hidrogen, precum acidul sulfhidric H2S sau
acidul sulfuric H2SO4, ȋn cazul ȋn care nu sunt cedaţi ambii protoni se va obţine o sare acidă. Denumirea se
va face ȋn mod corespunzător prin inserarea cuvântului “acidă”, respectiv “acid” ȋnainte de particula “de”.
NaHS sulfura acidă de sodiu
NaHSO4 sulfat acid de sodiu S.O. pentru S este +6
NaHSO3 sulfit acid de sodiu S.O. pentru S este +4
NaHCO3 carbonat acid de sodiu
Dacă acidul poate ceda mai mult de doi protoni, spre exemplu acidul fosforic H3PO4, atunci denumirea va
contine fie numărul de protoni rămasi sub forma cuvintelor monoacid sau diacid, sau va conţine numarul de
ioni proveniţi de la baza (cationi). In cazul ȋn care toti protonii au fost cedaţi se poate face menţiunea
“neutru”.
NaH2PO4 fosfat diacid de sodiu S.O. pentru P este +5
Na2HPO4 fosfat monoacid de sodiu S.O. pentru P este +5
Na3PO4 fosfat (neutru) de sodiu S.O. pentru P este +5
sau
9
NaH2PO4 fosfat monosodic S.O. pentru P este +5

Na2HPO4 fosfat disodic S.O. pentru P este +5
Na3PO4 fosfat trisodic S.O. pentru P este +5
O altă modalitate de denumire este menţionarea numărului de protoni ȋnlocuiţi sub forma prefix + cuvintele
“bazic de” + nume cation, unde prefixul va indica numărul sub forma mono, di, tri.
NaH2PO4 fosfat monobazic de sodiu S.O. pentru P este +5
Na2HPO4 fosfat dibazic de sodiu S.O. pentru P este +5
Na3PO4 fosfat tribazic de sodiu S.O. pentru P este +5
In cazul ȋn care si cationul metalic poate avea mai multe stări de oxidare, se va menţiona starea de oxidare
prin cifre romane ȋn paranteze rotunde, sau se va folosi numele cationului + un sufix (-ic pentru starea de
oxidare maximă si –os pentru starea de oxidare minimă).
Fe(NO2)2 azotit de fer(II) S.O. pentru Fe este +2
Fe(NO3)3 azotat de fer(III) S.O. pentru Fe este +3
sau
CuSO4 sulfat cupric S.O. pentru Cu este +2
Cu2SO3 sulfit cupros S.O. pentru Cu este +1
Exerciţiu:
Denumiţi următoarele săruri CaHPO4 si Ca3(PO4)2.
Răspuns: fosfat acid de calciu, fosfat de calciu
Oxizii sunt ȋn principiu combinaţii ale oxigenului cu metale sau nemetale. Ei se ȋmpart ȋn funcţie de
produsul unei ipotetice reacţii cu apa ȋn: oxizi bazici (ar da nastere unei baze – Na2O); oxizi acizi (ar da
nastere unui acid – CO2); oxizi indiferenţi (nu reacţioneaza cu apa – cum ar fi CO) si oxizi salini sau micsti
(pot fi priviţi ca produs al combinării unui oxid acid cu unul bazic – CaO + SiO2 = CaSiO3; Fe3O4 etc).
Na2O + H2O → 2 NaOH – oxid bazic
SO3 + H2O → H2SO4 – oxid acid
CO + H2O nu reacţionează – oxid indiferent
Oxizi precum Al2O3 care teoretic dau nastere prin reacţie cu apa unei substanţe amfotere (Al(OH)3), se
numesc amfoteri (pot reacţiona si cu acizi si cu baze) – Atenţie anumiţi oxizi nu reacţionează cu apa
deoarece sunt insolubili – Al2O3, SiO2 etc.
Al2O3 + 6 HCl → 2 AlCl3 + 3 H2O
Al2O3 + 2 NaOH + 3 H2O → 2 Na[Al(OH)4]
Oxizii se pot ȋmpărţi si ȋn oxizi ionici (ȋn general vor fi oxizi bazici) si oxizi covalenţi (ȋn general oxizi
acizi).
Denumirea oxizilor se face simplu prin menţionarea cuvintelor “oxid de” + elementul ȋnsoţitor, la care se
adaugă starea de oxidare cu cifre romane ȋn paranteze rotunde (dacă exista mai multe stări de oxidare).
Na2O oxid de sodiu
FeO oxid de fer(II) S.O. pentru Fe este +2
Fe2O3 oxid de fer(III) S.O. pentru Fe este +3
O altă modalitate de denumire ȋncă utilizată este cea prin care ȋn locul cifrelor romane se utilizează sufixe, -
os pentru starea de oxidare inferioară si –ic pentru starea de oxidare superioară.
FeO oxid feros S.O. pentru Fe este +2
Fe2O3 oxid feric S.O. pentru Fe este +3
Pentru oxizii micsti denumirea trebuie să ţină cont de ambele componente
FeO・Fe2O3 (sau Fe3O4) oxid feroferic S.O. pentru Fe sunt +2 si +3
Pentru oxizii nemetalelor denumirea se formeaza prin adăugarea unui prefix la cuvintele “oxid de” si numele
nemetalului. Prefixul indică numărul de atomi de oxigen din moleculă mono-, di-, tri- etc.
CO monoxid de carbon
CO2 dioxid de carbon
SO3 trioxid de sulf
Exerciţiu:
Denumiţi următorii oxizi CaO si P2O5.
Răspuns: Oxid de calciu, pentaoxid de fosfor
10
Dacă există posibilitatea de a obţine mai mulţi oxizi covalenţi cu un nemetal, atunci pentru evitarea
confuziei se va indica prin prefix si numărul de atomi ai nemetalului: NO – monoxid de azot; N2O –
monoxid de diazot; NO2 – dioxid de azot; N2O3 – trioxid de diazot; N2O4 – tetraoxid de diazot; N2O5 –
pentaoxid de diazot.
Prefixe care să indice numărul se folosesc si ȋn cazul combinaţiilor ȋntre două nemetale: PCl3 – triclorură de
fosfor; PCl5 - pentaclorură de fosfor; SF6 – hexafluorură de sulf;
11
III. STRUCTURA COMPUŞILOR ANORGANICI. LEGĂTURI CHIMICE
Studiul chimiei a arătat că substanţele diferă între ele prin proprietăţile lor, care sunt determinate de
natura particulelor ce le compun,de modul cum sunt aranjate aceste particule,precum şi de natura legăturilor
ce se stabilesc între ele.
Substanţele pot exista în patru stări de agregare: solidă, lichidă, gazoasă şi plasmă,în funcţie de
condiţiile de temperatură şi presiune. De exemplu un bloc de gheaţă,dacă este atins cu o bară de metal
încălzită, se transformă mai întâi în apă lichidă şi apoi în vapori de apă. Gheaţa, apa şi vaporii de apă sunt
cele trei stări de agregare ale aceleiaşi substanţe, apa (H2O).
Transformarea gheţii în apă şi apoi în vapori s-a făcut sub acţiunea căldurii. Răcirea vaporilor de apă
va determina condensarea acestora în lichid, iar apoi solidificarea lor. La fel ca şi apa şi celelalte substanţe
chimice se pot găsi, în funcţie de condiţii (temperatură, presiune) în oricare din cele trei stări de agregare.
Astfel un metal solid, fierul poate trece, in funcţie de temperatura la care îl încălzim,în stare lichidă
sau în vapori. Dioxidul de carbon, care la temperatura obişnuită este gaz, prin comprimare şi răcire poate fi
transformat în dioxid de carbon solid (zăpadă carbonică).
Există şi substanţe care nu pot trece prin toate stările de agregare. Astfel, carbonatul de calciu nu
poate fi practic obţinut în stare lichidă sau gazoasă, deoarece prin încălzire se descompune în oxid de calciu
şi dioxid de carbon, înainte de a atinge punctul de topire sau de evaporare.
Starea de agregare a unei substanţe este determinată de doi factori opuşi: tendinţa de aglomerare a
particulelor şi tendinţa de mişcare a acestora.
Tendinţa de aglomerare depinde de tăria forţelor de atracţie existente între particule, iar acestea la
rândul lor, depind de natura particulelor şi de distanţele dintre ele.
Tendinţa de mişcare se datorează energiei de mişcare pe care o posedă particulele.Cu cât energia
cinetică este mai mică, cu atât particulele sunt mai strâns unite între ele,predomină atracţia dintre ele; cu cât
energia cinetică este mai mare,particulele vor fi mai slab legate,se vor putea mişca,deci vor fi mobile.
Starea solidă. În stare solidă, particulele din care sunt constituite substanţele (atomii,ionii sau
moleculele) sunt strâns unite între ele,prin forţe de atracţie puternice,fiind imobilizate în poziţii fixe unele
faţă de altele,într-un aranjament compact. Distanţele între particule sunt mici,acestea nu se pot deplasa
liber,pot însă să oscileze în jurul unor poziţii fixe. Solidele au formă proprie şi volum determinat.
Starea lichidă. Când o substanţă trece din stare solidă în stare lichidă,particulele îşi modifică
mişcările de vibraţie în mişcari de transalaţie. Forţele de atracţie între particule sînt mai slabe, distanţele mai
12
mari. Energia cinetică a particulelor unui lichid este mai mare ca a particulelor unui solid, de aceea
particulele lichidului sunt mobile.
Lichidele n-au formă proprie, dar au volum propriu.
Starea gazoasă. În starea gazoasă energia cinetică a particulelor este mare , distanţele între particule
sunt mari, iar forţele de atracţie dintrer acestea sunt slabe.
Particulele gazelor se mişcă liber, ocupând tot spaţiul ce le stă la dispoziţie. Gazele nu au nici formă
şi nici volum propriu.
De cele mai multe ori cele trei stări nu se află izolate unele de altele, ci coexistă.
De exemlu, deasupra unui lichid se găsesc întotdeauna vapori. ,chiar şi deasupra unui solid pot exista vapori
(iod, naftalină, gheaţă).
La punctul de topire coexistă starea solidă şi starea lichidă. De exemlpu, o bucată de gheaţă şi apă în
care este pusă coexită în echilibru termic. În situaţia aceasta s-a stabilit echilibru de stare.
Plasma Este cea de a patra stare de agregare a materiei. Plasma este un gaz ionizat,în a cărui unitate
de volum numărul ionilor pozitivi este egal sau aproape egal cu cel al ionilor negativi. Plasma reprezintă cea
mai răspândită formă de existenţă a materiei,alcătuind 99% din întregul Univers. Stelele, nebuloasele,
ionosfera fulgerele şi flăcările sînt formate din plasmă.
În tehnica actuală există o serie de aplicaţii ale plasmei, ca de exemplu plasmatronul, utilizat în
sudura autogenă a metalelor, generatorul de curent magnetohidrodinamic etc.
SUBSTANŢE CRISTALINE. CRISTALE. REŢELE CRISTALINE

Particulele care intră în structura corpurilor solide (ioni,atomi, molecule) sunt aranjate, în marea
majotitate a cazurilor, într-o anumită ordine.
Substanţele care prezintă această aranjare ordonată a particulelor se numesc cristaline.
Substanţele cristaline sunt formate din cristale de diferite mărimi care se pot vedea cu ochiul liber sau
la microscop .
Cristale de gheaţă
13
Ştiinţa care se ocupă cu studiul cristalelor se numeşte cristalografie.

Cristalele sunt limitate de feţe plane, muchii şi colţuri, care determină o formă geometrică spaţială.
Aranjamentul ordonat al particulelor într-o reţea geometrică regulată formează o reţea cristalină.
Cea mai mică unitate structurală care, prin repetare,duce la construirea unei reţele cristaline se
numeşte celulă elementară.
De exemplu, cristalul de clorură de sodiu are ca celulă elementară un cub.
Structura cristalină a NaCl
După natura particulelor ce alcătuiesc reţeaua cristalină şi după tipul de legături dintre particule, se
disting patru tipuri de reţele: ionice,atomice,metalice şi moleculare.
Stabilitatea acestor reţele depinde de natura interacţiunilor dintre particole.
Particulele care alcatuiesc reţelele ionice, atomice şi metalice se unesc prin legături chimice
puternice, în reţele moleculare interacţiile de natură fizică dintre particule sunt mai slabe.
SUBSTANTE AMORFE
Un număr redus de substanţe solide se găsesc sub formă amorfă. Substanţele amorfe, spre deosebire
de substanţele solide cristalizate, au particulele componente (macromolecule sau microioni) în stare de
dezordine aproape completă. Din cauza mărimii şi formei particulelor, acestea nu se pot aranja în reţele
ordonate, ca în cazul cristalelor.
14
Structură cristalină
Structură amorfa
Exemple de substanţe amorfe sunt: ceara, sticlele anorganice pe bază de silicaţi, smoale, unele
cauciucuri şi mase plastice.
O caracteristică a acestor substanţe amorfe este faptul ca nu au punct de topire fix; trecerea de la
solid la lichid se face într-un întreg interval de temperatură, dependent de structura şi mărimea moleculelor.
Unele substanţe amorfe sunt plastice; plasticitatea este proprietatea compuşilor de a suferi deformări
durabile.
La temperatură scăzută substanţele plastice se prezintă ca materiale rigide, rezistente la deformări;
prin ridicarea temperaturii energia cinetică a macromoleculelor este suficient de mare pentru a învinge
forţele de atracţie (v a n d e r W a a l s), determinând alunecarea uneia de-a lungul alteia (stare plastică).
Unele substanţe amorfe (cauciucurile) au proprietăţi elastice. Cauciucurile sunt alcătuite din
molecule lungi, încolăcite neregulat care sub acţiunea unor forţe exterioare se orietează paralel, după ce
forţele dispar, moleculele revin la forma iniţială, ceea ce explică elasticitatea materialului.
Structura substanţelor amorfe elastice

Plasticitatea şi elasticitatea substanţelor amorfe sunt proprietăţi care le fac utilizabile în multe
domenii de activitate.
Obţinerea obiectelor din materiale plastice se face prin unul din procedeele; presare, prelucrare
mecanică sau expandare, injectare sub presiune în matriţe sau prin orificii.
LEGATURILE CHIMICE
Atomii liberi nu sunt stabili, ei nu pot exista decât unindu-se în molecule, sub forma de atomi liberi
stabili, în condiţiile ce domnesc curent la suprafaţa planetei noastre, există numai gazele rare şi metalele în
stare de vapori. Gazele rare sunt singurele elemente care au straturile electronice complet ocupate, ele sunt
foarte stabile, forma lor de existenţă este “atomică”, respectiv molecula este monoatomică. Datorită
stabilităţii lor au fost numite, după cum se ştie, gaze inerte.
Toate celelalte elemente au ultimul strat al învelişului electronic incomplet. Atomii acestor elemente
se găsesc combinaţi, fie între ei, fie mai ales cu atomii altor elemente. Majoritatea substanţelor din natură
sau obţinute artificial sunt combinaţii între atomi diferiţi.
Singura cale de a ajunge la un înveliş electronic cu configuraţie stabilă este intrarea în interrelaţie a
atomilor de acelaşi fel sau feluri diferite, convenabil aleşi în scopul de a-şi redistribui electronii spre a
realiza fiecare în parte configuraţii stabile, sau de a utiliza în comun unii electroni. Odată ajunşi la această
configuraţie, atomii rămân stabili numai în cadrul interrelaţiei realizate, adică în cadrul moleculelor.
15
În ceea ce priveşte redistribuirea electronilor se constată că este un proces care consumă energie, care
este însă compensată de energia eliberată prin realizarea interrelaţiei respective, adică prin formarea
moleculei.
Tendinţa atomilor este de a realiza configuraţia electronică a gazului inert cel mai apropiat de
elementul respectiv în sistemul periodic.
Unul din obiectivele principale ale chimiei este de a stabili şi de a explica de ce şi cum se combină
atomii între ei, iar un altul este fireşte, acela de a determina structura şi proprietăţile compuşilor chimiei care
iau naştere prin unirea atomilor.
Studiul îndelungat al substanţelor a condus la concluzia că interacţiile chimice dintre atomi se pot
clasifica în modul următor:
1. legătura ionică
2. legătura atomică covalentă
3. legătura coordinativă
4. legătura metalică
5. legături intermoleculare
LEGĂTURA IONICĂ. REŢELE IONICE
Chimistul german W. K o s s e l a explicat legătura ionică pe baza transferului de electroni de la

atomii elementelor cu caracter electropozitiv la atomii elementelor cu caracter electronegativ.
Acest tip de legătură se întâlneşte deci la compuşii formaţi din elemente cu caracter chimic opus: un
metal (capabil să cedeze electroni) şi un metal (capabil să accepte electroni).
În reacţia sodiului cu clorul fiecare atom tinde sa-şi formeze configuraţia stabilă a gazului rar cel mai
apropiat:
 atomul de sodiu cedează electronul de pe ultimul strat şi devine ion pozitiv de sodiu :
- e-
Na Na+
atom ion pozitiv
 atomul de clor acceptă electronul cedat de Na şi devine ion negativ de clor :
+ e-
Cl Cl-
atom ion negativ
Cei doi ioni de semn contrar Na+ şi Cl- se atrag datorită forţelor electrostatice şi formează compusul
ionic clorură de sodiu. În acest caz are loc un transfer de electroni de la sodiu la clor:
16
Legătura rezultată prin transferul de electroni este cunoscută sub numele de legătură electrovalenţă,
heteropolară sau ionică, iar proprietatea atomului de a forma astfel de legătură se numeşte electrovalenţă. Ea
este determinată de numărul de electroni pe care atomul îi poate primi sau ceda prin transfer.
Într-un oxid de metal cu legătură ionică, atomii metalului cedează electronii de valenţă atomilor de
oxigen.
Majoritatea substanţelor formate din ioni se prezintă sub formă de cristale ionice. Unul din cele mai
cunoscute cristale ionice este cristalul de clorură de sodiu. Clorura de sodiu, NaCl (sarea de bucătărie),
crisaslizează intr-o reţea cubică, în nodurile căreia se găsesc ioni de Na+ care alternează cu ioni de Cl-. În
realitate ionii sînt mult mai apropiaţi, determinînd o structură compactă.
Fiecare ion de Na+este înconjurat de 6 ioni de Cl- de alţi 6 ioni de Na+; raportul dintre numărul
ionilor cu sarcini de semn contrar este 1: 1, astfel că în ansamblu cristalul este neutru din punct de vedere
electric .
Cristale de clorură de sodiu. Structura cristalului de NaCl
PROPRIETĂŢILE SUBSTANŢELOR IONICE
 Combinaţiile ionice prezintă caracter salin, iar din soluţii separă cristale.
 Temperatura de topire şi fierbere a combinaţiilor ionice sunt ridicate. Ele scad pe măsura creşterii
razelor ionice şi cresc pe măsura creşterii sarcinilor electrice.
Legătura ionică este o legătură relativ puternică; pentru a rupe o legătură ce se stabileşte între ioni de semn
contrar, este necesară o cantitate mere de energie. Din această cauză compuşii ionici au puncte de topire şi
de feierbere ridicate. Cu cât forţa de atracţie dintre ioni este mai puternică, cu atât punctul de topire al
substanţei este mai ridicat.
Tăria legătirii ionice, deci şi valoarea punctului de topire, creşte cu diferenţa dintre caracterul electrochimic
al elementelor. De ex:
17
Substanţa NaF NaCl NaBr

Punct de topire 992oC 801oC 740oC
Creşte diferenţa de electronegativitate

Creşte punctul de topire
Punctul de topire (stabilitatea cristalului) depinde de sarcina ionilor; astfel, punctul de topire creşte cu
valenţa ionului pozitiv, ca în cazul următorilor compuşi:
Substanţa NaF MgF2 AlF3

Punct de topire 992oC 1266oC 1990oC
Creşte sarcina ionului pozitiv

Creşte punctul de topire
 Combinaţiile ionice sunt solubile în solvenţi polari (în special în apă) şi greu solubile în solvenţi
nepolari. Explicaţia solubilizării majorităţii substanţelor ionice în apă constă în micşorarea forţelor
electrostatice care reţin ionii în reţeaua cristalină, ca urmare a fenomenului de hidratare a ionilor.
 Comportarea la lovire. Sub acţiunea unei forţe exterioare, prin lovire, un cristal ionic se sfărâmă în
cristale mai mici; este casant. Aceasta se explică prin faptul că sub acţiunea unei forţe exterioare, planele
de ioni se deplasează astfel încât la un moment dat ionii de acelaşi semn din plane vecine se apropie mult
unii de alţii, iau naştere forţe de respingere, care duc la spargerea cristalului în fragmente mai mici.
Sfărâmarea unui cristal ionic, prin lovire
 Solubilitatea. Combinaţiile ionice sunt solubile în solvenţi polari, în special în apă şi greu solubile în
solvenţi nepolari.
Solubilitatea in apa a compușilor ionici se explica prin fenomenul de hidratare a ionilor (inconjurarea ionilor
de molecule de apa si scoaterea acestora din structura cristalina).
Hidratarea clorurii de sodiu
 Conductibilitatea electrică
În stare solidă compuşii ionici nu transporta curentul electric. In soluţie datorită faptului că ionii sunt mobili
pot să transporte sarcini electrice. De aceea se spune despre compuşii ionici că sunt electroliţi.
18
LEGĂTURA COVALENTĂ
Chimistul G.N. Lewis a elaborat fundamentele teoriei electronice a legăturii covalente.
La formarea moleculelor, atomii pun în comun electronii necuplaţi din stratul de valenţă, realizând
legături covalente, rigide şi orientale în spaţiu. Această legătură se realizează prin punerea în comun de
electroni cu participare egală, rezultând una sau mai multe perechi de electroni care aparţin deopotrivă
ambilor atomi, şi care, fiecare realizează un octet de electroni pe ultimul strat sau un dublet în cazul
hidrogenului.
Pentru reprezentarea legăturii covalente se figurează în jurul simbolurilor fiecărui atom atâtea puncte
câţi electroni de valenţă are, iar perechea de electroni comuni se notează prin puncte puse între simbolurile
chimice, astfel în cazul legăturii duble sau tripe se pun două sau trei perechi de puncte.
 Legătura covalentă nepolară. În cazul moleculelor diatomice de gaze cu atomii identici: H2, O2, Cl2,
N2 se realizează legături covalente nepolare.
Molecula diatomică de hidrogen, al cărei model spaţial este reprezentat în figura 5.10 se
formează prin legătură covalentă nepolară.
Atomul de hidrogen are un singur electron necuplat; doi atomi de hidrogen, pun în comun fiecare câte un
electron realizându-se o covalenţă printr-un dublet comun de electroni:
Cei doi electroni puşi în comun (dubletul comun) se reprezintă grafic printr-o linie ce uneşte cei doi atomi
legaţi; în cazul moleculei de hidrogen, liniuța simbolizând perechea de electroni pusă ȋn comun de cei doi
atomi.
În cazul formării moleculei biatomice de Cl2, cei doi atomi de clor (care au pe ultimul strat electronic
7 electroni ȋşi punȋn comun câte un electron pentru a-şi realiza o configuratie electronică stabilă de octet
(gaz rar).
Fiecare atom de clor se leagă cu o singură covalenţă de celălalt atom; clorul, ca şi hidrogenul, este
monocovalent.
Atomii se pot uni şi prin mai multe covalenţe (legături multiple); de exemplu
19
- ȋn molecula de oxigen, cei doi atomi de oxigen pun ȋn comun căte doi electroni necuplaţi din stratul
de valenţă, atomii de oxigen se unesc deci prin două dublete de electroni comune, două covalenţe
.. ..
- în molecula de azot, cei doi atomi de azot pun în comun câte trei electroni (electroni necuplaţi din stratul
de valenţă); atomii de azot se unesc deci prin trei dublete comune, trei covalenţe:
Deoarece în cazul moleculelor diatomice (H2, Cl2, N2), atomii care participă la legătură sunt identici,
dubletul comun de electroni aparţine în egală măsură celor doi atomi. Aceasta înseamnă că densitatea
norului electronic este distribuită simetric între cele două nuclee. Se realizează o legătură covalentă
nepolară şi moleculele rezultate sunt nepolare. Tot molecule nepolare formează şi unele substanţe care
prezintă o simetrie geometrică a moleculei (de exemplu; CH4, CCl4, CO2).
Multiplicitatea legăturii covalente

În funcţie de numărul de electroni puşi ȋn comun legătura covalentă se clasifică ȋn:
-Legătură covalentă simplă (exemplu H2)
-Legătură covalentă dublă (exemplu O2)
-Legătură covalentă triplă (exemplu N2)
Legătura covalentă polară. Când legătura se formează între atomi diferiţi (HF, HCL, H2O, NH3,) atomul
mai electronegativ atrage mai puternic electronii puşi în comun şi îi menţine mai aproape de nucleul său;
densitatea norului electronic al orbitalului molecular este mai mare în aproprierea acestui atom. Ia naştere o
legătură covalentă polară; molecula este alungită, are doi poli şi se numeşte moileculă polară (dipol).
În cazul moleculei de acid clorhidric cei doi atomi cu câte un electron necuplat pun în comun câte un
electron unindu-se aprintr-o covalenţă:
Clorul, care este mai electronegativ decât hidrogenul, atrage spre el electonii comuni, astfel că orbitalul
molecular de legătură are densitatea mai mare spre atomul de clor.
Deoarece atomul de clor este parţial încărcat negativ, se poate considera că la el se află un pol negativ (-). La
celălalt atom (H), care atrage mai slab electronii, rămâne un deficit de electroni: la el se află deci polul
pozitiv (+). Molecula rezultată este deci un dipol.
20
Întrucât electronii puşi în comun nu sunt complet deplasaţi la atomul cu caracter electronegativ (ceea ce ar
corespunde unei ionizări), sarcinile care apar în dipol nu au valoare întreagă, ci fracţionară; pentru a se nota
astfel de sarcini se foloseşte notaţia
 + şi  - ( - litera grecească delta).
Datorită deplasării electronilor, legătura covalentă polară are un caracter partia l ionic. Se poate spune că
lrgătura polară este intermediară între legătura covalentă nepolară şi legătura ionică.
De exemplu :
F – F legătură covalentă nepolară
+ -
H - Cl legătură covalentă polară
Na1+ Cl1- legătură ionică

Molecula este cu atât mai polară cu cât diferenţa dintre caracterul nemetalic şi metalic al elementelor, care se
leagă, este mai mare. Dintre hidracizii halogenilor, molecula cea mai polară o are HF, deoarece flourul are
caracterul cel mai electronegativ din grupă.
HF
HCl
HBr creşte polaritatea moleculei
HI
Molecula apei este un dipol. Datorită polarităţii moleculei, apa are proprietatea de a fi un bun solvent al
substanţelor ionice şi al compuşilor polari. În schimb, apa nu poate dizolva compuşi cu molecule nepolare.
Legătura coordinativă
Un alt tip de covalenţă ce se mai poate forma este covalenţa coordinativă, în care unul din atomi
posedă o pereche de electroni neparticipanţi (atom donor) pe care pe care îi pune în comun cu un alt atom
deficitar în electroni (atom acceptor), de exemplu:
21
Atomul donor capătă astfel o sarcină parţială pozitivă, iar cel acceptor o sarcină parţial negativă.
Datorită acestui fapt, covalenţa coordinativă a mai fost denumită şi semi-ionică şi este simbolizată
printr-o săgeată orientată spre atomul acceptor.
LEGĂTURA METALICĂ
Metalele reprezintă o serie de proprietăţi care pun în evidenţă existenţa în reţeaua metalică a
electronilor mai mult sau mai puţin liberi. Aceste proprietăţi sunt următoarele:
a) Emisia termoelectrică, metalele încălzite la incandescenţă emit electroni;
b) Emisia fotoelectrică, adică emisia unor electroni pe care o prezintă unele metale în cazul iradierii
lor cu un fascicol luminos;
c) Conductibilitatea electrică ridicată a metalelor care se caracterizează prin acea că scade cu
ridicarea temperaturii.
Pentru explicarea acestor proprietăţi a trebuit să se admită că în reţeaua metalică exista electroni
mobili.
Proprietăţile metalelor enumerate mai sus sugerează că în reţeaua metalelor există o legătură
chimică specială denumită legătura metalică.
22
Luând în considerare proprietăţile metalelor asupra naturii legăturii metalice, s-au emis mai multe
teorii care fiecare în parte explică unele din proprietăţile metalelor dar care în stadiul actual nu pot explica
aspectele stării metalice.
Structura cristalină a metalelor
După cum am văzut metalele se caracterizează prin existenţa unor proprietăţi fizice caracteristice,
cum ar fi densitatea ridicată, duritate mare şi tenacitate. Aceste proprietăţi sunt o consecinţă a structurii stării
solide a metalelor care se caracterizează prin aceea că deosebindu-se de nemetale care sunt în general
amorfe, metalele sunt cristaline, în reţeaua cristalină atomii metalelor respectând principiul celei mai
compacte aranjări se înconjoară de numărul maxim de atomi pe care-l permite volumul geometric al
atomilor respectivi.
Studiul metalelor cu raze X a dezvăluit că metalele cristalizează în următoarele structuri, care prin
compactitatea lor respecta principiul celei mai compacte aranjări.
Principalele tipuri de retele cristaline metalice sunt:
Celelalte tipuri de retele metalice derivă din cele susamintite prin modificarea unor parametrii.
Unele metale se găsesc în mai multe forme cristaline (forme alotropice) prezentând fenomenul de
polimorfism. De exemplu fierul, până în temperatura de 906oC, are o reţea cubică centrată intern (fier alfa) şi
între 906-1401oC are o structură compactă, cubică cu feţe centrate (fier gamma). Aceste schimbări
structurale arată că la temperaturi înalte atomii difuzează, suferind rearanjări în reţeaua cristalină.
Deoarece atomii unui metal anumit sunt de acelaşi fel , între aceştia nu poate avea loc un transfer de
electroni, deci nu există legatură ionică. S-a constatat totodată, după cum s-a mai arătat, că în cristalele
metalice fiecare este înconjurat de alţi 12 sau 8 atomi vecini; numărul lor este mult prea mare ca să se admită
existenţa unor legături covalente. Deci, în cristalele metalice, legătura dintre atomii metalelor este o legătură
de un tip special, numită legătură metalică.
Această structură explică proprietăţile caracteristice ale metalelor: luciu metalic, opacitate, duritate,
maleabilitate, ductibilitate, conductibilitate termică şi electrică etc.
LEGĂTURI INTERMOLECULARE
Interacţiile dintre ionii de semn contrar (legătura ionică), dintre atomii metalelor (legătura metalică)
şi dintre atomii ce formează molecule (legătura covalentă) sunt legături chimice puternice.
Se stabilesc însă forţe de atracţie (de legătură) şi între molecule; astfel iau naştere legături
intermoleculare, care sunt mult mai slabe decât legăturile chimice.
23
Interacţiile între molecule determină următoarele tipuri de legături:

 legătura de hidrogen;
 legătura dipol-dipol;
 forţe v a n d e r W a a l s.
Legături de hidrogen
Legătura de hidrogen este un tip de legătură intermoleculară care apare ȋn cazul combinaţiilor în care
hidrogenul este legat direct de elemente puternic electronegative cum sunt: fluorul, oxigenul, azotul, clorul,
etc.
În cazul apei în stare lichidă cât şi în stare solidă, moleculele sunt legate între ele prin punţi de hidrogen
extramoleculare. Legătura de hidrogen ia naştere între atomi de hidrogen al unei molecule de apă şi atomul
de oxigen al moleculei de apă învecinate, rezultând asocierea moleculelor de apă (apă polimerizată).
Legătura de hidrogen ȋntre două molecule de apă
În gheaţă se găseşte un număr aproape dublu de legături de hidrogen decât în apă lichidă. Acest lucru
este explicat de faptul că cei doi atomi de hidrogen legaţi covalent de oxigen formează două legături de
hidrogen cu moleculele vecine. Deoarece cele două covalenţe din apă au o anumită orientare (un unghi de
105oC), moleculele de apă sunt orientate în cristalul de gheaţă după o schemă tetraedrică.
Deoarece ȋn structura cristalină a apei solidă există goluri de aer gheața are un volum mai mare
decât apa lichidă şi pluteşte pe suprafața acesteia.
Legăturile de hidrogen influenţează puternic proprietăţile substanţelor mai ales proprietăţile fizice,
care depind de interacţiile dintre molecule, explicând proprietăţile fizice anormale ale combinaţiilor care
conţin acest tip de legături, cum sunt: punctele de topire şi de fierbere, căldurile latente de topire şi
vaporizare la punctul de fierbere, căldurile specifice foarte înalte, densitatea mai scăzută, solubilitatea în
solvenţi polari.
24
Legături dipol-dipol
Indiferent de natura lor, interacţiile dipol-dipol sunt atractive şi repulsive, iar instabilitatea reţelelor
moleculare se datoreşte echilibrului dintre ele. Apropierea dintre molecule s-ar face până la contopirea lor
totală, datorită forţelor atractive, dacă concomitent nu s-ar naşte forţele repulsive între electronii învelişurilor
exterioare ale moleculelor şi între nucleele slab ecranate.
Acest tip de legătură se întâlneşte între moleculele polare (HCl, HBr, H2O). Polii de semn contrar ai
mioleculelor polare se atrag prin forţe de natură electrostatică
+ + + + +
+ + + +
Legătura dipol-dipol
Cu cât polaritatea moleculei este mai mare, cu atît legătura va fi mai puternică. Este o legătură mai
slabă decât legătura de hidrogen.
Forţe Van Der Waals

Moleculele diatomice în stare gazoasă ca şi moleculele mono sau poliatomice saturate din punct de
vedere al covalenţei din reţelele moleculare se leagă prin forţe slabe de natură electrostatice, numite forţe
van der Waals.
Cele mai slabe interacţiuni care se stabilesc între nuclee şi învelişul de electroni al particulei
învecinate sunt forţele de coeziune care se stabilesc între molecule saturate din punct de vedere al valenţei,
adică având straturi electronice stabile. Aceste forţe nu implică punerea în comun sau transferul de electroni,
la baza lor stând fenomenul de polarizaţie mutuală dintre particulele componente, iar interacţiunea se
realizează prin interacţiuni dipol-dipol, care sunt de trei feluri:
 Interacţiuni prin forţe de dispersie (interacţiuni London);
 Interacţiuni prin forţe de orientare (interacţiuni Keesom);
 Interacţiuni prin forţe de inducţie (interacţiuni Debye).
Toate aceste interacţiuni sunt de natură electrostatică, dar cum sarcinile dipolilor (instantanei,
permanenţi sau induşi) sunt mult mai mici decât sarcinile ionilor, forţele dintredipoli sunt considerabil mai
slabe decât interacţiile ionice.
STRUCTURA SUBSTANŢELOR CU REŢELE COVALENTE
Retelele cristaline ale compuşilor covalenţi spre deosebire de compuşii ionici conţin ȋn nodurile reţelei atomi
sau molecule.
Reţele atomice
Formele cristaline ale C (diamantul şi grafitul) care se mai numesc şi forme alotropice ale carbonului conţin
ȋn reţeaua cristalină atomi de carbon.
25
 Grafitul
Grafit
Grafitul este un mineral răspândit în natură face parte din categoria nemetalelor fiind după diamant
un element stabil datorită structurii simetrice. Grafitul are structură cristalină, este opac, de culoare neagră şi
are luciu. Duritatea pe scara Mohs este între 1 – 2 (scara Mohs este ȋntre 1 şi 10) densitatea 2,1 - 2,3 g/cm3 şi
lasă urme pe hărtie (clivează).
Structura hexagonală a cristalelor de grafit

Grafitul cristalin are o structură de straturi paralele. În straturile bazale ȋntre atomii de carbon există
legături covalente in cicluri hexagonale. Cele trei legăturile dintre atomii de carbon din straturile bazale sunt
legături covalente puternice care iau naştere prin punerea ȋn comun de electroni (3 electroni dintre cei 4 de
pe ultimul strat electronic al C), în schimb legăturile dintre atomii de C dintre două straturi bazale paralele
sunt legături labile de tip electrostatic (Van der Waals). Această structură stratificată a grafitului şi existenţa
de electroni neparticipanti la legături chimice covalente (la fiecra atom de C câte un electron) atrage după
sine existenţa următoarelor proprietăţi specific grafitului:
- clivajul dintre straturi
- proprietăţile de izolator termic şi electric prin stratul bazal (ortogonal) şi conductibilitatea bună
termică şi electrică în lungul straturilor bazale.
- luciul aproape metalic
26
 Diamantul
Briliant
Diamantul este un mineral nativ şi în acelaşi timp o piatră preţioasă. Din punct de vedere chimic este
una din formele de existenţă ale carbonului pur, celelalte fiind carbonul amorf (grafitul) şi fulerenele.
Diamantul cristalizează în sistemul cubic şi poate atinge duritatea maximă (10) pe scara Mohs, duritatea
variind însă în funţie de gradul de puritate a cristalului. Din cauza durităţii ridicate, cristalele de diamant pot
fi şlefuite numai cu pulbere de diamant.
Structura cristalină cubică (fcc) a diamantului.

Fiecare atom de carbon are o legătură uniformă covalentă stabilă cu ceilalţi patru atomi de carbon
învecinaţi. Masa diamantului este exprimată în carate, un carat corespunzând cu 0,200 grame. Duritatea
extremă a diamantului este explicată prin legătura stabilă simetrică dintre atomii de carbon
Reţele moleculare
În aceste reţele ȋn nodurile retelei cristaline se găsesc molecule care sunt legate ȋntre ele prin legături
intermoleculare.
Un exemplu aparte ȋl prezintă gheaţa care este formată din molecule de apă legate tridimensional prin
legături de hidrogen.
27
Legăturile de hydrogen ȋntre moleculele de apă din gheaţă

În interiorul ciclului hegagonal creat prin unirea moleculelor de apă prin legături de hidrogen rămȃn
goluri de aer care explică faptul că gheaţa pluteşte pe apă cȃt şi faptul că apa ȋşi măreşte volum la ȋngheţare.
Structura apei solide
28
IV. REACȚII CHIMICE-GENERALITĂȚI

Reacţia chimică reprezintă fenomenul de transformare a substanţelor, legat de transferul de energie,
prin care rezultă substanţe noi cu alte proprietăţi. Substanţele care există înainte de reacţie se numesc
reactanţi. Substanţele care rezultă ca produşi al reacţiei se numesc produşi de reacţie. Toate substanţele care
participă la reacţie se numesc participanţi la reacţie.
Principalele caracteristici ale reacţiilor chimice sunt:
-transformarea substanţelor în alte substanţe cu proprietăţi noi;
-transformarea particulelor (atomi, ioni, molecule) în particule de alt tip şi cu altă structură;
-transformarea legăturilor chimice (desfacerea, formarea şi modificarea legăturilor chimice);
-schimburi de energie (modificarea stării energetice a unui sistem de reacţie prin desfacerea legăturilor
iniţiale şi formarea noilor legături chimice); aceasta se referă la transferul de caldură şi/sau efectuarea sau
preluarea de lucru mecanic.
Dacă ţinem seama de cele două ramuri principale ale chimiei, organica şi anorganica, reacţiile chimice sunt
de două feluri:
 reacţii anorganice, în care este vorba despre transformările suferite de substanţe anorganice sau
minerale.
 reacţii organice, în care este vorba despre transformările suferite de substanţe organice.
Reacțiile anorganice se pot clasifica după mai multe criterii:
 Criteriul chimic
 În funcție de sensul de desfăşurare
 În funcție de viteza de desfăşurare
 În funcție de aspectele energetice care le ȋnsoțesc
 În funcție de particulele transferate
29
Clasificarea reacţiilor chimice conform criteriului chimic

Reacţia de combinare este reactia ȋn care din două sau mai multe substanţe se obţine una singură. Exemple
de asfel de reacţii sunt arderile substanţelor elementare, stingerea varului, obţinerea acidului sulfuric din
trioxidul de sulf, combinarea substanţelor elementare, etc.
CaO + H2O → Ca(OH)2
2Ca + O2 → 2CaO
2Na + Cl2 → 2NaCl
Reacţia de descompunere
Reacţia de descompunere este reactia ȋn care dintr-o singură substanţă rezultă două sau mai multe
substanţe. Exemple sunt descompunerile termice ale carbonaţilor, azotaţilor metalelor alcaline, etc
De exemplu dacă se încălzeşte într-o eprubetă pulbere albastră de carbonat de cupru, după un timp se
observă că aceasta se înnegreşte ca urmare a formării oxidului cupric de culoare neagră:
CuCO3 → CuO + CO2
Reacţiile ionice de dublu schimb, sunt acele reacţii în care două substanţe reacţionează între ele formâd
alte două substanţe noi. Amestecând o soluţie de clorură de natriu cu o soluţie de azotat de argint se
formează un precipitat alb, greu solubil de clorură de argint, care este sensibil la lumină. Deorece acest
precipitat se formează în cazul oricărei cloruri, reacţia serveşte ca metodă de determinare a ionilor clorură.
Reacţiile care au loc se pot scrie astfel :
(Na+ + Cl-) + (Ag+ + NO3-) → AgCl↓ + (Na+ + NO3 -)
Reacţii ionice de ȋnlocuire (deplasare)

Acizii şi bazele tari pot deplasa uşor acizii respectiv bazele mai slabe din săruri, aceasta constituind
principala metodă de obţinere a acestor combinaţii.
De exemplu acidul sulfuric scoate acidul acetic din acetatul de sodiu, fiind mai tare:
2CH3COONa + H2SO4 → 2CH3COOH + Na2SO4
Reacţii cu transfer de protoni (reacții acido-bazice/reacții de neutralizare)
Reacţia de neutralizare repezintă reacţia dintre un acid şi o bază sau dintre o substanţă cu funcţie acidă şi o
substanţă cu funcţie bazică în urma căreia rezultă sare şi solvent. Conform teoriei Bronsted-Lowry se poate
afirma că reacţia de neutralizare este o reacţie cu transfer de protoni.
De exemplu reacția dintre hidroxidul de odiu (bază) şi acidul clorhidric
(Na+ + OH-) + (H+ + Cl-) → (Na+ + Cl-) + H2O
Acizii se definesc: substanțe capabile să cedeze unul sau mai muti protoni, ȋn timp ce bazele se definesc
substanțe care sunt capabile să accepte unul sau mai mulți prootoni.
Există ȋnsă şi substanțe cu caracter amfoter, capabile să accepte sau să cedeze protoni ȋn funcție de condițiile
ȋn care se găsesc. De exemplu apa are caracter amfoter, ȋn prezența acizilor se comportă ca o bază iar ȋn
prezența bazelor se comportă ca un acid.
30
Apa este capabilă să sufere un proces de autoprotoliză:

2 H2 O → H3O+ + HO-
Constanta de disociere a apei ȋn ioni este:
KH2O = [H+].[HO-]/[H2O]
Avand in vedere faptul ca apa disociaza foarte slab, inseamna ca concentratia moleculelor de apa,
ramase nedisociate, ramane practic constanta si se include in expresia lui KH2O.
KH2O . [H2O] = [H+].[HO-]
Membrul intai al acestei ecuatii este produsul a doua constante, deci tot o constanta, notata cu P H2O
si care poarta numele de produsul ionic al apei, care se mai noteaza si cu Kw.
PH2O=[H+].[HO-]
La temperatura obisnuita (25 C), PH2O= 10 = [H+].[HO-].
0 -14
Se definesc noțiunile de pH şi pOH:

pH= -log[H+]
pOH= -log[OH-]
Prin disociere, o molecula de apa elibereaza un ion de hidrogen si un ion de hidroxil, adica
in apa chimic pura concentratia ionilor de hidrogen este egala cu concentratia ionilor hidroxil:
[H+]=[HO-] ; rezulta ca :
PH2O=[H+]2=[HO-]2=10-14 si [H+]=[HO-]=10-7
Deci la neutralitate:
pH= -log[H+]= -log10-7=7
pOH= -log[OH-]= -log10-7=7
şi pentru apa chimic pura exista relatia :
pH+pOH=14
Atunci cand se cunoaste pOH-ul unei solutii, se poate calcula pH-ul din relatia :
pH=14- pOH
În legatura directa cu valoarea pH-ului solutiilor, acestea pot fi: acide, neutre si alcaline.
Pentru o solutie acida pH<7, pOH>7, iar pentru una bazica pH>7, pOH<7.
Relatia dintre [H3O], [HO-], pH si pOH este redata in tabelul:
pH-ul [H 3 O +] [OH -] pOH Caracter
0 1 10 -14 14
-1 -13
1 10 10 13 Puternic acid
-2 -12
2 10 10 12
-3 -11
3 10 10 11
-4 -10 Slab acid
4 10 10 10
5 10 -5 10 -9 9
-6 -8 Aproape acid
6 10 10 8
7 10 -7 10 -7 7 Neutru
8 10 -8 10 -6 6
Aproape de bazic
9 10 -9 10 -5 5
10 10 -10 10 -4 4
-11 -3 Uşor bazic
11 10 10 3
12 10 -12 10 -2 2
-13 -1
13 10 10 1 Foarte bazic
-14
14 10 1 0
Scara de pH
31
Valori reprezentative ale pH-ului
Tipuri de substanțe pH
Acid clorhidric - HCl , 1M 0.1
Acid de baterie 0.5
Acidul gastric 1.5 – 2.0
Suc de lămâie 2.4
Cola 2.5
Oțet - CH3COOH 2.9
Suc de portocală sau de măr 3.5
Bere 4.5
Ploaie acidă <5.0
Cafea 5.0
Ceai 5.5
Lapte 6.5
Suc intestinal 6-7
Apă pură / distilata - H20 7.0
Saliva omului sănătos 6.5 – 7.4
Sânge 7.34 – 7.45
Apă de mare 8.0
Săpun de toaletă 9.0 – 10.0
Amoniac - NH3 11.5
Înălbitor 12.5
Leșie 13.5
Sodă caustică - NaOH
32
Reacţii care se produc cu transfer de electroni (redox)

Definiția reacțiilor redox
Oxidarea este procesul prin care un element cedează electroni (creşte valoarea algebrică a numărului de
oxidare). Elementul care cedează electroni poartă numele de reducător.
Reducătorul (red) ↔ Oxidant (ox) + ne_
Reducerea este procesul prin care un element acceptă electroni (scade valoarea algebrică a numărului de
oxidare). Elementul care acceptă electroni poartă numele de oxidant.
Oxidantul (ox) + ne- ↔ reducător (red)
De exemplu, în reacţia :
2Mg + O2  2 MgO
Magneziul s-a transformat în ioni Mg2+ cedând cei doi electroni care au fost acceptaţi de oxigen, acesta
devenind ion O2-. Oxidul de magneziu este deci un compus ionic: Mg2+O2-
Mg  Mg2+ + 2e; process de oxidare
O2 + 4 e-  2 O2; process de reducere

În reacțiile redox numărul de electroni cedați este egal cu numărul de electroni acceptați.
Alte exemple de reacții redox:
Aplicațiile reacțiilor redox:

Reacțiile redox stau la baza funcționării surselor electrochimice de energie numite şi cellule voltaice sau pile
electrice şi la baza proceselor ce au loc ȋn cazul electrolizei.
Celule galvanice/Pile electrice

Capacitatea de a se reduce (sau a se oxida) poate fi pusă în evidenţă prin introducerea în soluţia ce
conţine un cuplu redox a unui conductor metalic nereactiv (Pt , Pd , Au , etc.), cu numele de electrod inert.
33
Ansamblul electrod-soluţie se numeşte semicelulă galvanică. Când din cuplul redox face parte şi un element
metalic, conductorul inert este chiar porţiunea din metalul respectiv ce iese din soluţie .
Punând în contact doi electrozi inversaţi în două cupluri redox conjugate diferit , atâta timp cât
soluţiile sunt în contact între ele prin intermediul unui conductor ionic, se obţine un circuit parcurs de un
curent electric , produs al desfăşurării semireacţiilor redox din cele două semicelule. Ansamblul format din
cele două semicelule împreună cu conductorul ionic se numeşte celulă .
Experimental s-a constatat încă din anul 1800, că reacţiile redox permit transformarea energiei
chimice în energie electrică.
Dispozitivul în care se petrece această transformare se numeşte element galvanic sau pilă electrică .
În principiu, funcţionarea unui element galvanic se datorează tendinţei diferite a metalelor de a se transforma
în ioni pozitivi.
Se realizează un element galvanic astfel: se utilizează două pahare 1 şi 2. Cu ajutorul unui fir metalic
se realizează legătura dintre sârma de cupru şi cea de zinc. În acest circuit se introduce un voltmetru V şi un
întrerupător I. Legătura dintre soluţiile din cele două pahare se realizează printr-un tub de sticlă în formă de
U sau un tub îndoit de două ori în unghi drept în care s-a introdus soluţia saturată a unei sări (KCl ;
NH4NO3) . La capete, tubul este astupat cu hârtie de filtru sau cu vată . Acest tub se numeşte punte de sare .
În locul tubului de sticlă se poate utiliza o hârtie de filtru îmbibată în soluţia saturată a uneia din sărurile
menţionate mai sus.
Pila Cu/Zn (Daniel-Iacobi)

La închiderea circuitului se observă o deviaţie a ercului voltmetrului , deci se sesizează prezenţa unei
diferenţe de potenţial . După un interval de timp se constată depunerea cuprului pe electrodul de cupru şi
dizolvarea electrodului de zinc .
Montajul realizat reprezintă un element galvanic (pilă) . Într-o primă etapă se va discuta rolul fiecărui
element din montaj , apoi se vor explica fenomenele observate:
1. Electrozii (în cazul acesta de Cu şi Zn) permit contactul electric între soluţie şi circuitul exterior .
2. Puntea de sare realizează contactul electric între soluţii prin intermediul ionilor , dar împiedică
amestecarea soluţiilor .
34
3. Voltmetrul permite măsurarea diferenţei de potenţial dintre cei doi electrozi .

La închiderea întrerupătorului , în cele două pahare Berzelius au loc anumite procese redox . Fiecare pahar
în parte poate fi considerat o semicelulă .
Zincul are tendinţa de a trimite ioni în soluţie , iar cuprul de a se depune . Ecuaţiile proceselor care au loc în
cele două semicelule sunt :
Zn0 Zn2+ + 2e- Cu2+ + 2e- Cu0

Oxidare Reducere
Deci, în semicelula zincului are loc un proces de oxidare, iar în semicelula cuprului un proces de reducere .
În circuitul exterior curentul circulă de la Zn la Cu , Zn fiind electrodul negativ , iar Cu este electrodul
pozitiv.
Elemente galvanice folosite frecvent ca surse de curent electric

A.Celule voltaice ireversibile
Bateria Zn/C, Pila Leclanche’ (pila uscată)
Este formată dintr-un cilindru mic de zinc , care constituie polul negativ umplut cu o pastă formată din :
clorură de amoniu , clorură de zinc , apă şi un material inert de umplutură (de exemplu : rumeguş de lemn ,
amidon) . În mijlocul cilindrului , în amestecul păstos se introduce un electrod de cărbune înconjurat de
dioxid de mangan . Acesta formează electrodul pozitiv .
Pila Leclanche’
Reacţiile ce se petrec la electrod sunt :
(-) Zn Zn2+ + 2e-
(+) 2NH4+ + MnO2 + 2e- MnO(OH) + NH3
Ionii Zn(II) se combină cu NH3 formănd [Zn(NH3)4] 2+ F.E.M maximă ce poate fi produsă de un element
galvanic uscat este de 1,5 V .
B.Celule voltaice reversibile (acumulatori)

Celulele reversibile sunt convertoare electrochimice de energie chimică în energie electrică, bazate
pe reacţii reversibile.
35
Acumulatorul cu plumb
O pilă reversibilă mult utilizată în practica curentă este acumulatorul cu plumb.
Schema acestuia este: (-) Pb/H2SO4 sol / PbO2 (+)
Anodul (-), este realizat dintr-un grătar de Pb cu ochiurile umplute cu Pb spongios iar catodul (+),
este tot un grătar de Pb dar care are ochiurile umplute cu PbO2. Electrolitul este o soluţie de H2SO4 38% (
= 1,29 g/cm3).
Este o pilă electrică cu electrolit lichid cu multiple aplicaţii în practică.
Acumulator cu Pb
1. Carcasa
2. Electrozi (+) şi (–) dispuşi alternativ
3. Separatori de plastic ȋntre electrozi
În interiorul bateriei, plăcile pozitive şi plăcile negative trebuiesc separate pentru a preveni scurt-
circuitele. Separatorii sunt folii de plastic subţiri, folosite ca izolatori ȋntre plăcile pozitive şi cele negative.
Porii din separatori permit curentului electric să circule ȋntre plăci ȋn timp ce ȋmpiedică scurt circuitele.
În timpul funcţionării celulei galvanice, deci când debitează curent electric, au loc procesele ce pot fi
reprezentate prin ecuaţiile:
(-) Pb + SO42- → PbSO4 + 2e-
(+) PbO2 + SO42- + 4H+ + 2e- → PbSO4 + 2H2O
F.E.M a unei celule este de aproximativ 2 V. În mod obişnuit se utilizează baterii: 3 sau 6 celule
legate în serie pentru a produce 6 sau 12 V.
În procesul „descărcării” H2SO4 se consumă, densitatea soluţiei scade, acumulatorul funcţionează ca
element galvanic.
În procesul „încărcării” prin aplicarea la borne a unui potenţial de semn contrar, reacţiile au loc în sens
invers printr-un proces de electroliză.
Există şi celule voltaice reversibile şi ireversibile alcaline, care au ca electrolit soluţii alcaline de
KOH, LiOH, NaOH, pile care au o durată de viaţă mai mare decât a acumulatorului PbO2. Un exemplu de
asemenea pilă este acumulatorul Ni-Fe.
36
Electroliza
Electroliza este un fenomen ce se petrece la trecerea curentului electric continuu prin soluţia sau
topitura unui electrolit. Fomenul este complex si constă atȃt ȋn migraţia ionilor pozitivi către catod şi a
ionilor negativi spre anod, cȃt şi ȋn neutralizarea acestora.
Fenomenele care au loc la electroliză

Astfel la electrozi, ionii captează, respectiv cedează electroni, tranformȃndu-se ȋn atomi neutri sau
grupe de atomi. Aceştia se pot depune ca atare pe electrod sau pot reacţiona: cu moleculele dizolvantului, cu
electrodul, sau ȋntre ei. Se formează astfel produşi secundari ai electrolizei. De fapt, procesele la electrozi,
avȃnd loc cu un tranfer de electroni sȃnt transformări redox.
Electroliza apei
Experimental s-a constatat că prin electroliza apei acidulate se obţine hidrogen şi oxigen.
În soluţie sȃnt prezenţi ionii proveniţi prin ionizarea apei şi a acidului.
2H2O↔H3O+ + HO-
La electrozi au loc următoarele procese:
Reacţia globală: 2H2O → 1/2H2 + O2
Deci la catod are loc procesul de reducere şi se degajă hidrogenul iar la anod are loc procesul de
oxidare şi se degajă oxigenul.
37
Electroliza topiturii de clorură de sodiu
Electroliza soluției de clorură de sodiu

Obţinerea sodei are la baza electroliza unei solutii de clorură de sodiu. În soluţia de clorură de sodiu
se găsesc at6t ionii apei: H3O+ şi OH- , cȃt şi ionii clorurii de sodiu: Na+ si Cl- . Ecuaţiile proceselor care au
loc la electroliza soluţiei de NaCI sunt:
Reacţia globala: 2NaCl + 2H2O → Cl2 + H2 + 2 NaOH
În prezent cea mai mare cantitate din necesarul mondial de hidroxid de sodiu şi de potasiu se obţine
prin electroliza soluţiilor apoase concentrate de clorură de sodiu, respectiv de potasiu.
38
Legile electrolizei
Întrucȃt electroliza are multiple aplicaţii este deosebit de importantă cunoaşterea aspectului cantitativ
al fenomenului, deci a legilor ce o guvernează.
 Prima lege a electrolizei, enunțată de Faraday în anul 1833.

Masa de substanță depusă pe unul dintre electrozi m (exprimată ȋn g)) este proporțională cu
echivalentul ei electrochimic K și cu cantitatea de electricitate Q (exprimată ȋn C) ce trece prin soluție.
unde K se numește echivalent electrochimic și este numeric egală cu masa substanței depusă la unul
dintre electrozi când prin electrolit trece o cantitate de electricitate egală cu un coulomb.
Cunoaștem relația de definire a curentului electric
, adică sarcina ce trece prin circuit în unitatea de timp. Astfel:
Unde:
m-masa de substanța descărcată la electrod ȋn g
I-Intensitatea curentului exprimat ȋn A
t-timpul cât durează electroliza exprimat ȋn s
 A doua lege a electrolizei

Echivalentul electrochimic K depinde de natura substanței depuse la electrod prin intermediul masei
atomice a elementului (A), de valența substanței (n) și de un factor de proporționalitate constant (F), numit
numărul lui Faraday.
Rezumând această dependență putem scrie cea de-a doua lege a electrolizei:
Valoarea constantei lui Faraday este F= 96400 C.

Enunțurile celor două legi sunt următoarele:
Reunind cele două afirmații obținem legea generala a electrolizei:
Unitatea de măsură pentru echivalentul electrochimic este: [K]= 1g/C
Aplicatiile electrolizei
Industriile electrochimice reprezintă o ramură cu aplicaţii importante pentru economia naţională.
Aplicarea electrochimiei permite să se obţină cantităţ mari de produse importante, cum sunt: hidrogenul,
oxigenul, clorul, hidroxizii alcalini, peroxizii, oxiclorurile etc.
Prin electroliza substanteţor topite se obtin: sodiu, calciu, magneziu, aluminiu şi alte metale. Datorită
metodelor eletrochimice s-a reuşit să se realizeze la scară indsutrială obţinerea unor metale ca: bariu, cesiu,
litiu etc.
39
Coroziunea metalelor
Coroziunea metalelor este un proces redox nedorit. Coroziunea metalelor poate fi chimică sau
electrochimică.
a) Coroziunea chimică rezultă din reacţia suprafeței metalice cu substante gazoase uscate sau
nelectroliți şi are ca rezultat acoperirea suprafeței metalului cu oxizi sau săruri
b) Coroziunea electrochimică, apare la contactul metalelor cu apa, soluția unui electrolit, aerul
umed şi se explică prin formarea unor micro pile electrice. Coroziunea electrochimică oate fi accelerată de
prezența impurităților ȋn masa metalului.
Protectia impotriva coroziunii reprezinta totalitatea masurilor care se iau pentru a feri materialele tehnice de
actiunea agresiva a mediilor corosive.
Metodele si mijloacele de protectie anticorosiva sunt foarte variate si numeroase;principial ele se pot grupa
in urmatoarele categorii:
· metode de prevenire a coroziunii
· utilizarea metalelor si aliajelor rezistente la coroziune;
· metode de actionare asupra mediului coroziv;
· metode de acoperire a suprafetelor metalice.
40
V.VITEZA DE REACȚIE
Viteza de reacţie este mărimea care indică variaţia concentraţiei reactanţilor sau produşilor de reacţie în
unitatea de timp.
Viteza medie de reacţie se calculează cu formula:
V=∆A/∆t, unde:
[A]= concentraţia reactantului sau produsului în mol/L
Factorii care influențează viteza de reacție:

Concentrația reactanților
Viteza de reactie creste cu concentratia substantelor care iau parte la reactie. In general, pentru ca o reactie
chimica sa se produca, este necesar ca o serie de legaturi dintre particule sa se rupa, iar altele sa se formeze.
Redistribuirea legaturilor chimice are loc in urma ciocnirii dintre particulele reactante. Presupunem ca la
inceputul reactiei concentratia a doua substante A si B este 0,1 mol/l. Daca marim concentratia substantei A
de zece ori numarul de ciocniri de molecule va creste de zece ori si viteza de reactie va fi de zece ori mai
mare. Daca marim si concentratia substantei B de zece ori, viteza de reactie va creste de o suta de ori.
Rezulta ca viteza de reactie este proportionala cu produsul concentratiilor molare ale substantelor intrate in
reactie.
Temperatura
S-a observat ca viteza unei reactii creste odata cu ridicarea temperaturii. Determinarile experimentale arata
ca la o crestere de temperatura cu numai 100 C viteza creste de 2-3 ori. Cresterea vitezei se datoreaza maririi
numarului de ciocniri dintre molecule deoarece cresterea temperaturii mareste mobilitatea moleculelor , iar
probabilitatea de a se ciocni intre ele este mai mare. Numarul care ne arata de cate ori creste viteza de reactie
pentru fiecare interval de temparatura de 10 grade C se numeste coeficient de temperatura al vitezei de
reactie.
Catalizatorii
Catalizatorii sunt substante care modifica viteza de reactie, iau parte la reactia chimica intr-un anumit stadiu
al ei, dar se regasesc neschimbati la sfarsitul reactiei. Catalizatorii se caracterizeaza prin asa numita
activitate catalitica.
Legea vitezei de reacție

Dependenţa vitezei de reacţie de concentraţia reactanţilor se exprimă prin legea vitezei de reacţie.
Pentru reacţia: aA +bB →cC+dD
v = k[A]a [B]b
unde:
a,b=coeficienţii stoechiometrici
[A], [B]=concentraţiile reactanţilor in mol/L
41
k = constantă de viteză
k- depinde de natura reactantilor, şi de condiţiile de reacţie: temperatura, presiune, catalizatori
Pentru reactia: 2NO2(g) →2NO(g) + O2(g)
legea vitezei are expresia: v = k[NO2]2
Atunci cand concentrariile reactantilor sunt: [A]=[B]=1mol/L, viteza de reactie este egala cu constanta de
viteza: v=k
Clasificarea reacțiilor din punct de vedere cinetic:

Reacții de ordinul 1
A→ Produși v = k1[A]
k1= constanta de viteză de ordinul 1
A+ B→ Produși v= k2[A][B]
k2= constanta de viteză de ordinul 2
A+ B+C→Produși
ECHILIBRUL CHIMIC
Din acest punct de vedere reacţiile chimice pot fi clasifiate în :
- reacţii reversibile
- reacţii ireversibile
Reacţiile la care după stabilirea echilibrului între reactanţi şi produşii de reacţie, randamentul este practic de
100% se numesc reacţii totale sau ireversibile. Acest randament se poate obţine în următoarele cazuri :
A) când unul din produşii de reacţie este volatil şi după reacţie părăseşte sistemul:
CaCO3 + 2 HCl → CaCl2 + H2O + CO2↑
B) când una din substanţele rezultate din reacţie se separă sub forma unei combinaţii greu solubile
(precipitat), care iese din sistem :
AgNO3 + NaCl → AgCl↓ + NaNO3
C) când una din substanţele rezultate din reacţie este solubilă, dar este puţin disociată :
Hg(NO3)2 + 2 KCN → Hg(CN)2 + 2 KNO3

Cianura de Mercur(II)
Solubilă, dar foarte puţin disociată
42
Cu alte cuvinte reacţiile ireversibile sunt reacţiile care se desfăşoară într-un singur sens, adică practic sunt
totale.
Reacţiile a căror randament este mai mic decât 100% se numesc reacţii parţiale sau de echilibru
(reversibile). Ele se petrec în ambele sensuri şi se pot reprezentaprin două săgeţi inverse între reactanţi şi
produşii de reacţie simbolizând sensul echilibrului.
Două reacţii care se produc simultan în ambele sensuri (astfel încât sunt prezenţi cantitativ atât
reactanţii cât şi produşii de reacţie) duc la o stare finală de netransformare chimică, adică la un echilibru
chimic.
De exemplu :
Spunem despre un sistem că se află în echilibru atunci când, după o variaţie oricât de mică şi de
scurtă durată a condiţiilor, acesta revine la starea iniţială. Dacă un sistem nu se găseşte în stare de
echilibru, acesta tinde ca prin modificarea condiţiilor în care se află, să treacă în stare de echilibru. Echilibrul
unei reacţii reversibile se menţine neschimbat atâta timp cât nici una din condiţiile sale de desfăşurare nu se
schimbă.
În cazul acestui echilibru este valabil legea echilibrului chimic numită şi legea acțiunii maselor,
raportul dintre produsul concentraţiilor produşilor de reacţie şi produsul concentraţiilor reactanţilor este
constant la o temperatură dată.
Legea acţiunii maselor
O reacţie chimică, la nivel molecular, reprezintă un proces în care două specii se ciocnesc, astfel încât se vor
rupe una sau mai multe legături chimice şi se vor forma una sau mai multe legături noi:
V1
aA + bB ↔ cC + dD
V2
Reactanţi Produşi de reacţie
Majoritatea reacţiilor chimice decurg în ambele sensuri, deci pe măsură ce se formează C şi D aceştia
reacţionează între ei formând A şi B; aceste reacţii se numesc reversibile.
Pentru reacţia directă, ecuaţia cinetică a vitezei de reacţie este:
V1= K1[A]a[B]b
unde:
K1=constantă de viteză = viteza de reacţie în cazul în care concentraţiile reactanţilor sunt egale cu unitatea.
[A],[B] = concentraţiile molare ale reactanţilor (mol/l)
Pentru reacţia inversă, ecuaţia vitezei de reacţie este:
V2= K2[C]c[D]d
43
Iniţial, la momentul t = 0, concentraţiile A şi B sunt maxime şi probabilitatea ciocnirii moleculelor

speciilor A şi B este mare, ca urmare viteza V1 este maximă. În acelaşi timp, deoarece concentraţiile C şi D
sunt egale cu zero şi viteza V2 = 0. Pe măsură ce A reacţionează cu B, numărul lor scade şi corespunzător
V1 se va micşora; în acelaşi timp apar în sistem speciile C şi D care vor reacţiona între ele cu viteza V 2 care
va creşte. La un moment dat în sistem se atinge o stare de echilibru pentru care V 1= V2. După atingerea
acestei stări, care se realizează pentru anumite condiţii de presiune şi temperatură, concentraţiile tuturor
speciilor chimice rămân constante, deci s-a atins starea de echilibru chimic, pentru care putem scrie:
K1[A]a[B]b = K2[C]c[D]d
Respectiv
=K
unde K este constanta de echilibru.
Constanta de echilibru, K, depinde de temperatură, iar pentru speciile gazoase şi de presiune, dar este
constantă pentru anumite valori ale acestora (t = 25°C, p = 1 atm).
Această relaţie reprezintă legea acţiunii maselor, aplicabilă oricărui sistem în echilibru chimic, elaborată de
Guldberg şi Waage în anul 1867 şi este formulată astfel:
″Într-un echilibru chimic, raportul între produsul concentraţiilor produşilor de reacţie şi produsul
concentraţiei reactanţilor este constant, fiecare dintre concentraţii fiind ridicată la o putere egală cu
coeficienţii stoichiometrici″.
Legea acţiunii maselor numită şi legea echilibrului chimic are o importanţă practică deosebită, deoarece
permite calcularea concentraţiilor tuturor componenţilor sistemului ajuns la echilibru la o anumită
temperatură, dacă se cunosc concentraţiile iniţiale ale reactanţilor şi constanta de echilibru K. De asemenea,
cunoscând factorii care influenţează echilibrul chimic, aceştia pot fi schimbaţi în scopul deplasării
echilibrului în sensul dorit.
Factorii care influenţează echilibrele chimice

Factorii care influenţează echilibrele chimice, producând deplasarea lor sunt:
- concentraţia,
- presiunea (în cazul acelor sisteme care au loc în fază gazoasă)
- temeratura.
Această deplasare se face în comformitate cu Principiul lui Le Châtelier- Braun, care se enunţă
astfel: dacă asupra unui sistem aflat în echilibru acţionează un factor exterior, echilibrul sistemului se
deplasează în sesnsul de a anula efectul acestei acţiuni.
 Influenţa temperaturii.
Dacă unui sistem chimic în echilibru i se măreşte temperatura, echilibrul se va deplasa în sensul în care se
consumă căldură, deci în sensul unui proces endoterm.
 Influenţa presiunii
Dacă se măreşte presiunea unui sistem gazos în echilibru, acesta se va deplasa în sensul în care este
diminuată presiunea.
De exemplu, în cazul reacţiei de sinteză a NH3 din elemente:
3H2 + N2 ↔2 NH3
care are loc cu micşorare de volum, mărirea presiunii va deplasa echilibrul spre dreapta.
44
 Influenţa concentraţiei
Pentru reacţiile utilizate în chimia analitică care se produc mai ales în soluţie, prezintă o importanţă
deosebită influenţa concentraţiei. Reluând reacţia chimică generală:
aA + bB ⇔ cC + dD
pentru care:
Se observă că prin mărirea concentraţiei unuia dintre reactanţii A sau B, va creşte numitorul fracţiei.
Deoarece valoarea constantei de echilibru K nu variază pentru condiţiile date, vor trebui să crească şi
concentraţiile produşilor de reacţie G şi D, ceea ce corespunde deplasării echilibrului de la stânga spre
dreapta, deci în sensul formării produşilor de reacţie.
Presupunând că unul din produşii de reacţie C sau D este scos din sistem, echilibrul reacţiei se va deplasa
sensibil spre dreapta deoarece se micşorează numărătorul fracţiei şi în consecinţă, alte cantităţi din A şi B se
vor angaja în reacţie în scopul obţinerii produşilor de reacţie.
Discuție: Sinteza amoniacului din elemente:

N2 + 3H2 ↔ 2NH3 + 22 Kcal
1+3= 4 moli reactanți→2 moli produs de reacție
Randamentul reacției este mai mică de 50%.
Pentru a creşte randamentul reacției este necesar să se deplaseze echilibrul sistemului aflat ȋn echilibru:
- Prin creşterea concentrației unuia dintre reactanți (se introduce exces de N2 pentru că e
mai ieftin decăt H2/70% din aer este Azot)
- Creşterea presiunii pâna la cca 250 atm (deoarece reacția de sinteză a amoniacului are loc
cu scăderea volumului de la 4 moli la 2 moli
- Creşterea temperaturii până la aproximativ 500-600oC, deoarece reacția de sinteza a
amoniacului este endotermă (are loc cu absorbție de căldură)
- Prezența ȋn mediul de reactie a unui catalizator -Fe pulbere (Catalizatorul este o substanță
care modifică viteza unei reacții chimice fără a participa la reacție și fără ca ea însăși să
sufere modificări).
45
VI. ENERGIA CHIMICĂ ŞI ENERGIA TERMICĂ
Termochimia este ramura chimiei care se ocupă cu studiul efectelor calorice ce însoţesc reacţiile
chimice şi unele procese fizicochimice (topire, fierbere, dizolvare…).
FENOMENE EXOTERME ŞI ENDOTERME

Din punctul de vedere al modului în care are loc schimbul de căldură cu exteriorul, reacțiile chimice
pot fi: exoterme sau endoterme.
- Reacțiile chimice exoterme (exoenergetice) sunt acelea în care se degajă căldură.
(Scriem ecuaţia termochimică; aceasta conţine şi starea de agregare pentru că de aceasta depinde căldura de
reacţie)
Fe(s) + S(s) → FeS(s) + Q
- Reacțiile chimice endoterme (endoenergetice) sunt acelea în care se absoarbe căldură.
Ba(OH)2(aq) + 2NH4SCN(aq) + Q → Ba(SCN)2 (aq) + 2NH3(g) + 2H2O(l)
Din punct de vedere termochimic, semnul efectului termic se defineşte în raport cu mediul exterior: dacă
mediul exterior primeşte căldură de la sistemul de reacţie, Q>0 (+) iar dacă mediul exterior cedează energie
sistemului, efectul termic este negativ Q<0.
Căldura de dizolvare.
Căldura degajată sau absorbită la dizolvarea unui mol de substanţă într-o cantitate foarte mare de solvent se
numeşte căldură molară de dizolvare.
Căldura de neutralizare
Căldura degajată când un ion-gram de hidroniu reacţionează în soluţie diluată cu un ion-gram de ioni
hidroxil pentru a forma o moleculă-gram de apă se numeşte căldură de neutralizare.
H3O+ + HO- → H2O + H2 O + Q
Căldura de neutralizare a acizilor tari cu bazele tari nu depinde de natura reactanţilor şi este întotdeauna
egală cu –57,27 kj/mol.
Căldura de combustie
Prin căldura de combustie se înţelege căldura de reacţie la arderea unui mol de substanţă.
CĂLDURA DE REACŢIE
Energia internă
Variaţia energiei interne are loc ca urmare a variaţiei energiei de translaţie, vibraţie, rotaţie, variaţiei energiei
de legătură intramoleculară şi intermoleculară:
∆U = ∆Utransl. + ∆Urot. + ∆Uvibr. + ∆Uinter. + ∆Uintra.
În stare gazoasă sunt posibile toate cele trei feluri de mişcări (libertate absolută), în stare lichidă gradul de
libertate scade iar în starea solidă rămâne numai mişcarea de vibraţie. Reacţiile chimice se pot efectua,
practic, la volum sau presiune constantă.
În reacția:
Zn(s) + 2HCl(aq) → ZnCl2 (aq) + H2(g)↑ +Q
46
Se degajă H2 şi sistemul efectuează un lucru mecanic de expansiune. Reacţia decurge la presiune

atmosferică. In urma reacției se efectuează lucrul mecanic:
L = p∆V
Conform principiului I al termodinamicii, variaţia energiei interne a sistemului este:

∆U = Q – L; diferența dintre căldura de reacție şi lucrul mecanic efectuat
La volum constant, L = p ∆V = 0 şi atunci ∆U = Qv, deci căldura absorbită de sistem serveşte numai
la creşterea energiei interne a sistemului.
La presiune constantă (majoritatea reacţiilor), expresia energiei interne este:
∆U = Qp - p∆V , de unde Qp = ∆U + p∆V; Q = ∆(U + pV)
Entalpia de reacție
Însumarea energiei interne cu lucrul mecanic necesar ocupării de către sistem a volumului său propriu la
presiune constantă se numeşte entalpie H.
H = U + pV ; Qp = ∆ H
Entalpia este o mărime măsurabilă pentru fiecare substanţă chimică în parte, este tabelată şi se utilizează
pentru calcularea căldurii de reacţie astfel:
∆H = np∑Hprodusi de reactie. - nr∑Hreactanti
În care:
nr, np –nr. de moli de reactant şi produs ;
Hreactanți, Hprodusi de reactie- entalpiile molare ale reactanţilor şi produşilor
De exemplu:
Pentru reacția: CO(g) + ½ O2(g) → CO2(g)
∆H = HCO2(g) – (HCO(g) +1/2HO2(g)) = -282,57 Kj
Variaţia entalpiei unei reacţii este egală ca mărime dar de semn contrar cu variaţia entalpiei pentru reacţia
inversă.
Variaţia entalpiei unei reacţii depinde de starea de agregare a reactanţilor şi produşilor de reacţie
∆Hºf –entalpia molară de formare standard- reprezintă variaţia de entalpie a reacţiei de sinteză a unui mol de
substanţă compusă din elementele componente, măsurata în condiţii standard ( t = 25ºC , p= 1 atm, pentru
soluţii cM=1).
∆Hºf substanţe simple = 0
Cu cât ∆Hºf a unei substanţe este mai mică (negativă), cu atât substanţa este mai stabilă (valorile entalpiilor
de formare ale substanțelor sunt tabelate).
De exemplu:
Căldura de formare a CO2
C(s) +O2(g) → CO2(g) ∆H = - 393,2 Kj
47
Entalpia de formare a unei substanţe depinde de condiţiile în care se găseşte substanţa. În scopul utilizării
în calcul, se iau entalpiile de formare în aceleaşi condiţii (în general, starea standard la 25°C si 1 atm.).
Convenţional, entalpia unui element este considerată 0. Dacă o substanţă există sub mai multe forme
alotropice, se consideră starea cea mai stabilă. La soluţii starea standard este concentraţia 1M. O substanţă
este cu atât mai stabilă cu cât entalpia de formare este mai mică.
Variaţii de entalpie în reacţiile chimice

Într-o reacţie chimică, variaţia de entalpie este în funcţie de numărul de moli ai fiecărui component
participant la reacţie:
2Al (s) + 3/2 O2(g) → Al2O3(s) ∆H1 = -1670 Kj
4Al (s) + 3O2 (g) → Al2O3(s) ∆H2 = - 3340 Kj
În reacţiile exoterme sunt reacţiile în care entalpia reactanţilor este mai mică decât entalpia produşilor,
variaţia de entalpie fiind mai mică decât 0.
∆H < 0
Reacţiile endoterme sunt reacţiile în care entalpia totală a reactanţilor este mai mică decât entalpia totală
a produşilor de reacţie iar variaţia de entalpie ∆H > 0.
Legea lui Hess

Căldura absorbită sau degajată într-o reacţie chimică este constantă şi determinată numai de starea
iniţială şi finală a sistemului, indiferent de calea urmată de reacţie.
Deci, dacă o reacţie are loc în mai multe trepte, suma algebrică a căldurilor de reacţie este egală cu căldura
totală a reacţiei.
C(s) + O2(g) → CO2(g) ∆H = -393,2 Kj

∆H = ∆H1 + ∆H2
C(s) + ½ O2 → CO(g) ∆H1 = -110,4 Kj
CO(g) + ½ O2 → CO2(g) ∆H2 = -282,8 Kj
48
Consecinţele legii lui Hess:

În reacţiile reversibile, căldura reacţiei directe este egală cu căldura reacţiei inverse
-
dar de semn contrar.
C(s) + 2S (s) → CS2(l) ∆H1
CS2(l) → C(s) + 2S(s) ∆H2 = - ∆H1
-Dacă în două reacţii chimice se porneşte de la două stări iniţiale diferite şi se

ajunge la aceeaşi stare finală, diferenţa dintre căldurile de reacţie ale celor două
reacţii reprezintă căldura absorbită sau degajată la trecerea dintr-o stare în alta.
C(grafit) + O2(g) → CO2(g) ∆H1
C(diamant) + O2(g) → CO2(g) ∆H2
C (diamant) → C(grafit) ∆H = ∆H2 - ∆H1
-Dacă în două reacţii chimice se porneşte de la aceeaşi stare iniţială şi se ajunge la

două stări finale diferite, diferenţa căldurilor de reacţie ale celor două reacţii
reprezintă căldura de transformare dintr-o stare în alta.
C2H2(g) + H2(g) = C2H4(g) ∆H1
C2H2(g) + 2 H2(g) = C2H6(g) ∆H2
C2H4(g) + H2(g) = C2H6(g) ∆H = ∆H2 - ∆H1
Determinarea entalpiei de ardere se face cu ajutorul calorimetrului. Calorimetrul este format dintr-un
recipient împlântat în apă (în cantitate cunoscută) care se găseşte izolată termic la exterior printr-o manta.
După ce, în urma reacţiei apa a ajuns la o temperatură constantă, se stabileşte ∆t adică diferenţa dintre
temperatura a apei după preluarea căldurii de reacţie t2 şi temperatura apei înainte de reacţie. Deoarece
variaţia de căldură care are loc la reacţie se transmite nu numai apei ci şi întregului dispozitiv, la
calcularea lui ∆H trebuie să se ţină cont atât de capacitatea calorică a apei cât şi de cea a calorimetrului,
stabilite în prealabil pe cale experimentală. Pentru stabilirea entalpiei (căldurii) de ardere, în recipientul
calorimetrului (bomba calorimetrică), confecţionat din oţel inoxidabil şi rezistent la presiuni de 20 – 30 atm
se introduce o cantitate cântărită de substanţă şi un exces de oxigen sub presiune. Prin trecerea unui curent
electric se creează o scânteie între capetele a doi electrozi sau se încălzeşte o spirală de sârmă de platină
foarte subţire introduă în bomba calorimetrică. Scânteia sau sârma incandescentă aprinde substanţa de
studiat iar căldura de ardere degajată este preluată de apa din calorimetru.
Exemplu:
Să se calculeze căldura de formare a benzenului, C6H6 din carbon (grafit) şi hidrogen (gaz):
6C + 3H2 → C6H6 ∆H0298 = x Kj/mol
ţinând cont de entalpiile de ardere ale substanţelor participante:
49
C + O2 → CO2 ∆H1 = - 393,77 Kj

H2 + ½ O2 → H2O ∆H2 = -286,17 Kj
C6H6 + 15/2 O2 → 6CO2 + 3H2O ∆H3 = - 3274,91 Kj
Rezolvare: Deoarece entalpia de formare a benzenului este egală cu diferenţa dintre suma algebrică a
entalpiilor de ardere pentru carbon şi hidrogen şi entalpia de ardere a benzenului, rezultă:
∆H = (∆H1 +3∆H2) - ∆H3
= 6(-393,77) + 3(- 286,17) – (-3274,91) = 53,82 Kj
Prin urmare, formarea benzenului din elemente este un proces endoterm.
Relaţia între variaţia de entalpie şi energia de legătură

Variaţiile de energie care însoţesc reacţiile chimice sunt datorate ruperii legăturilor dintre atomii reactanţilor
şi formarea de noi legături chimice între aceştia.
Exemplu:
La descompunerea apei se rup legăturile H—O şi se formează legături H—H şi O—O.
În general, ruperea legăturilor chimice este un proces endoterm (absorbţie) iar formarea legăturilor este un
proces exoterm (degajare). La disocierea termică a unei molcule de apă:
H2O(g) → HO(g) + H(g) ∆H = +501,2 Kj
HO(g) → H(g) + O(g) ∆H = +423 Kj
Pentru a doua legătură energia este mai mică. La moleculele poliatomice, energia de legătură este o
medie:
+501,2 + 423
ε= = 462,1 Kj
2
Energia de disociere este energia necesară ruperii unei anumite legături chimice dintr-un compus dat.
Energia de legătură este o medie a energiilor de disociere pentru un anumit tip de legătură chimică.
Cunoscând energia necesară ruperii tuturor legăturilor existente într-un mol de substanţă precum şi
energia de legătură a unui anumit tip de legătură se poate calcula energia de legătură pentru alte tipuri de
legături existente în moleculă.
Exemplu:
C2H6(g) → 2C(g) + 6H(g) ∆H = 2819,8 kj/mol
Ştiind că: ЄC—H = 413,8 Kj /mol să se determine ЄC—C.
ЄC—C = ∆H - 6ЄC—H = 2819,8 - 6 ∙ 413,8 = 337 kj
Cu cât energia de legătură este mai mare, cu atât legătura este mai puternică (se explică proprietăţile
unor substanţe). Variaţia de entalpie ∆H a unei reacţii chimice este egală cu diferenţa dintre suma tuturor
energiilor de legătură care se formează:
∆H = ∑Єleg. desfăcute - ∑Єleg. formate
∆H = ∑Єleg. reactanţi - ∑Єleg. produşi
Exemplu:
3C(grafit) + 4H2(g) → C3H8(g)
∆H = (3ЄC—C gr. + 4ЄH—H) - (3Є C—C + 8Є C—H ) =
= 3 ∙ 717,7 + 4 ∙ 431,58 - 3 ∙ 334,4 - 8∙ 413,8 =
= 2153,1 + 1726,32 - 1003,2 - 3310,4 = -434,18 Kj
50
VII. DIZOLVAREA. SOLUBILITATEA. SOLUȚII.
DIZOLVAREA
Procesul de amestecare omogenă a două sau mai multe substanţe, urmat de formarea unei soluţii
se numeşte dizolvare.La dizolvarea substanţelor au loc concomitet două fenomene:
 un fenomen fizic, în cursul căruia particulele solvatului difuzează printre moleculel e
solventului,fenomen însoţit de absorbţie de căldură (endotermi):
 un fenomen chimic, care constă în interacţii cu formaree de legături între particule de
solvat şi solvent, fenomen numit solvatare, care are loc cu degajare de căldură
(exoterm).
Dacă solventul este apa, fenomenul se numeşte hidratare.
Când la dizolvarea unei substanţe cantitatea de căldură absorbită depăşeşte cantitatea de
căldură degajată, temperatura soluţiei este mai mică decât temperatura iniţială a dizolvantului
(dizolvare endotermă).
Dacă vrei să şti!

Proprietatea unor substanţe de a absorbi căldură la dizolvare este folosită pentru obţinerea de
amestecuri răcitoare.De exemplul amestecul de 100 g de zăpadă şi 22 g NH 4 Cl produce o
răcire de până la 16 0 C; cel de 100 g zăpadă cu 21 g NaCl determină o răcire până la 21 0 C.
Dacă la dizolvarea unei substanţe cantitatea de căldură degajată este mai mare decât acea
absorbită, soluţia se încălzeşte (dizolvare exotermă).

La dizolvarea cu H 2 SO 4 în apă, soluţia se încălzeşte, de aceea în laborator, dizolvarea şi
diluarea acidului se face turnând treptat acid în apă şi sub răcirea continuă a soluţiei, şi nu
invers,deoarece se pot produce accidente.
La dizolvarea compuşilor ionici în apă, interacţiile dintre solvat -solvent constau în

formarea de legături ion-dipol între ionii substanţei dizolvate şi moleculele polare de apă.
Rezultă ioni înconjuraţi de dipolii apei, ioni hidraraţi; aceşti ioni mobili explică
conductibilitatea electrică a soluţiilor de compuşi (săruri,baze).
Când se dizolvă în apă substanţe cu moleculă polară, se formează legături dipol -dipol
între moleculele polare de solvat şi moleculele polare de apă; consecinţa fenomenului este
ionizarea solvatului (desfacerea dipolului în ioni). Ionii rezultaţi se hidratează cu molecule de
apă.
Astfel la dizolvarea acidului clorhidric în apă are loc rteacţia de ionizare:
HCl + H 2 O  H 3 O + + Cl -
Ionii proveniţi din ionizarea acizilor în soluţie apoasă sunt particule materiale care conduc
curentul electric.
51
Acizii, bazele şi sărurile care în soluţie şi topituri conduc curentul electric prin
intermediul ionilor mobili, se numesc conducători d e ordinul II (electroliţi).
Prin evaporarea soluţiilor apoase, multe substanţe dizolvate se separă sub formă de
cristale, în care particulele sunt hidratate. Cristalele de acest fel, care înglobează în ele apă, se
numesc cristalohidraţi; apa conţinută de c ristalohidraţi se numeşte apă de cristalizare. Dintre ei
amintim:
Na 2 CO 3 . 10 H 2 O – sodă cristalizată
CaSO 4 . 2 H 2 O – gips
CuSO 4 . 5 H 2 O – piatră vânătă
Unii cristalohidraţi lăsaţi în aer, pierd o parte din apa lor de cristalizare, se produce
eflorescenţă. Exemplu: Na 2 CO 3 . 10H 2 O este eflorescent.
Unele substanţe au proprietatea de a absorbi vapori de apă din atmosferă, sunt substanţe
higroscopice (CaCl 2 , AlCl 3 ).
SOLUBILITATEA
Dacă o substanţă se dizolvă într-un anumit solvent formând o soluţie, se spune că este solubilă
în acest solvent, substanţa care nu se dizolvă, este insolubilă.
Proprietatea unei substanţe de a se dizolva se numeşte solubilitate; care se exprimă prin
cantitatea maximă de substanţă care se poate dizolva, la o temperatură dată, într -o anumită
cantitate de solvent (coeficient de solubilitate).

S-a constatat experimental că la temperatura de 20 0 C: 100 g apă dizolvată cu 200 g zahăr, 36
g NaCl, 7,3 g KClO 3 , 0,000014 g AgCl.
După solubilitate, substanţele se pot clasifica în:

 uşor solubile ( zahăr, NaCl ) ,
 puţin solubile ( gips ),
 greu solubile ( clorură de argint ).
Soluţia care conţine dizolvată o cantitate de substanţă egală cu solubilitatea ei maximă, nu mai
poate dizolva o cantitate suplimentară de solvat, ea se numeşte soluţie sturată.
O soluţie în care se mai pot dizolva noi cantităţi de substanţă (solvat) se numeşte soluţie
nesaturată.
Factorii care influenţeaza solubilitatea substanţelor

1.Natura solvatului şi a solventului
Experienţele dovedesc faptul că substanţele se dizolvă în solvenţi cu structură asemănătoare.
Dizolvantul cel mai folosit în practică este apa, care are molecule cu polaritate mare; apa
dizolvă multe substanţe cu structură ionică şi polară.
Substanţe cu molecule nepolare, ca sulfura de carbon (CS 2 ), tetraclorura de carbon (CCl 3 ),
benzenul (C 6 H 6 ) sunt solvenţi pentru substanţele cu structuri nepolare. De exemplul, uleiul nu
se dizolvă în apă,dar se dizolvă în sulfură de carbon. Două lichide care se dizolvă unul ȋn altul
se numesc miscibile, lichidele care nu formează soluţii între ele se numesc nemis cibile.
2.Temperatura
Solubilitatea pentru multe substanţe variază apreciabil cu temperatura. În cele mai multe
caziri, solubilitatea substanţelor solide şi lichide creşte cu temperatura.
52
Datorită creşterii temperaturii, creşte energia particulelor din so luţie şi se măreşte viteza de
difuziune a solvatului în solvent.
Cristalizarea prin răcirea soluţiilor saturate la cald, se foloseşte pentru izolarea substanţelor din
amestecuri.
Solubilitatea gazelor scade atunci când creşte temperatura.Variaţia solubilit ăţii gazelor cu
temperatura se poate verifica încălzând puţină apă minerală;la cald dispare gustul înţepător al
apei carbogazoase, deoarece CO 2 dizolvat la rece iese din soluţie la cald.
3. Presiunea
Presiunea influenţează în special solubilitatea gazelor, solubilitatea gazelor creşte când se
măreşte presiunea. Variaţia direct proporţională a solubilităţii gazelor cu presiunea explică de
ce sifonul se obţine prin dizolvarea dioxidului de carbon în apă la o presiune de câteva
atmosfere.
SOLUȚII. CONCENTRAŢIA SOLUŢIILOR
O substanţă se poate dizolva într-un solvent în diferite proporţii; rezultă soluţii de diferite
concentraţii. Cantitatea de soluţie dizolvată într -o anumită cantitate (volum) de soluţie sau
dizolvant reprezintă concentraţia soluţiei respective. După concentraţie se deosebesc soluţii
diluate (conţin mici cantităţi de solvat) şi soluţii concentrate (au cantităţi mari de solvat).
Cele mai concentrate soluţii sunt soluţiile saturate (conţin o cantitate de solvat egală cu
coeficientul de solubilitate).
Concentraţia unei soluţii se poate exprima în următoarele moduri:
1. Concentraţia procentuală
Concentraţia procentuală (procente de masă) arată cantitatea (în grame) de substanţă dizolvată
în 100 g de soluţie. De exemplu, o soluţie de concentraţie 20% NaCl conţine 20g sare (NaCl)
dizolvată în 100 g soluţie, soluţia a rezultat prin dizolvarea celor 20g sare în 80g apă.
Concentraţia procentuală (C%) se exprimă prin masa de substanţă anhidră (fără apă) raportată
la 100g de soluţie. Concentraţia procen tuală se poate calcula folosind relaţia:
2. Concentraţia molară ( C M )
Concentraţia molară (C M ) indică numărul de moli (molecule gram) de substanţă dizolvată într-
un litru (dm 3 ) de soluţie. După numărul de echivalenți gram de solvat la litru (mol/l) , soluţiile
pot fi:
 soluţii molare (1M) conţin 1 mol /1 litru soluţie;
 soluţii dublu molare (2M) conţin 2 mol / l litru de soluție;
53
 soluţii semimolare (0,5M) conţin 0,5 mol / l litru de soluție;

 soluţii decimolare (0,1M) conţin 0,1 mol / l litru de soluție
De exemplu în cazul unor soluţii de H 2 SO 4 (M= 98g), o soluţie molară conţine 98g H 2 SO 4
dizolvate într-un litru (1000 cm 3 ) soluţie semimolară conţine 49g H 2 SO 4 la un litru soluţie.
Volumul unei soluţii este dat de raportul dintre masa soluţiei şi densitatea ei:
Atenție: Vs se exprimă ȋn dm 3 (litri)
3. Concentraţia normală ( C N )
Concentraţia normală (C N ) indică numărul de Echivalenți gram (Vali g) de substanţă dizolvată
într-un litru (dm 3 ) de soluţie. După numărul de moli de solvat la litru (mol /l) , soluţiile pot fi:
 soluţii molare (1M) conţin 1 Eg /1 litru soluţie;
 soluţii dublu molare (2M) conţin 2 Eg / l litru de soluție;
 soluţii semimolare (0,5M) conţin 0,5 Eg / l litru de soluție;
Concentraţia normală se calculează folosind relaţia

md
CN 
E g Vs ,
în care: md - este masa de dizolvat (în grame);

Eg - echivalentul gram;
Vs - volumul soluţiei (în dm3 (litri)).
Pentru exprimarea acestei concentraţii este necesar să se cunoască noţiunea de echivalent -gram
(val).
Echivalentul gram (E g ) este cantitatea în grame dintr-o substanţă care se combină sau
înlocuieşte 1g de hidrogen sau 8g de oxigen.
Între echivalent-gram, atom-gram şi valenţă există relaţia:

E g atom  Atom gram
Valenta
De exemplu:
Eg  27 g  9g;
Al 3
54
rezultă că 9g aluminiu se combină cu 8g oxigen sau înlocuiesc 1g de hidrogen.

Două substanţe se combină (se unesc) în raport cu echivalenţii lor. Echivalenţii -gram ai
substanţelor compuse se calculează după anumite reguli.
Masa molara acid
Eg 
acid Nr ioni de H  (bazicitate)
Exemplu:
H SO 98 g
Eg  2 4  49 g.
H SO 2 2
2 4
Masa molara baza
Eg 
baza Nr grupari HO(aciditate)
Exemplu:
M
Ba(OH )
Eg  2  171g  85,5g.
Ba(OH ) 2 2
2
Masa molara sare
Eg 
sare Valenta metal  Numar de ioni metal
Exemplu:
M
Al (SO )
Eg  2 4 3  342 g  57 g.
Al (SO ) 3 2 6
2 43
Concentraţia normală(CN) indică numărul de echivalenţi-gram de substanţă dizolvată într-un dm3 (litru) de
soluţie.
O soluţie normală (1N) conţine un echivalent-gram de solvat la un litru soluţie;o soluţie dublă normală (2N)
are dizolvaţi doi echivelenţi-gram la un litru de soluţie; soluţia seminormală (0,5N) conţine într-un litru de
soluţie 0,5 echivalenţi-gram de substanţă dizolvată.
De exemplu soluţia normală de:
H2SO4 are 49 g H2SO4 la un litru de soluţie;
Ba(OH)2 are 85,5 g BA(OH)2 la un litru de soluţie;
Al2(SO4)3 are 57 g Al2(SO4)3 la un litru de soluţie.
Proprietăţile soluţiilor
Generalităţi
Se numesc proprietăţi coligative ale soluţiilor acele proprietăţi care sunt proporţionale cu
concentraţiile molare ale substanţelor dizolvate şi sunt independente de natura chimică a acestora. Astfel, în
cazul când se dizolvă o substanţă se constată o micşorare a presiunii de vapori a soluţiei comparativ cu a
dizolvantului pur, o urcare a punctului de fierbere, o scădere a punctului de îngheţate şi apariţia unei presiuni
osmotice, toate fiind proporţionale cu concentraţia molară a solvatului, factorul de proporţionalitate fiind
independent de natura chimică a solvatului.
55
Osmoza şi presiunea osmotică

Osmoza este fenomenul care se produce atunci când două soluţii de concentraţii diferite, sau o
soluţie şi solventul ei pur sunt separate printr-o menbrană semipermeabilă. În acest caz are loc o pătrundere
a moleculelor de solvent prin membrană, din soluţia mai diluată în cea mai concentrată, în coformitate cu
tendinţa generală a tuturor sistemelor moleculare de a atinge uniformizare maximă. Întrucât membrana
semipermeabilă permite trecerea moleculelor solventului, dar împiedică trecerea substanţei dizolvate,
fenomenul de osmoză poate fi comparat cu o difuziune care are loc într-un singur sens.
Tendinţa celor două lichide de a se omogeniza este posibilă doar într-o singură direcţie. Din cauza
dimensiunilor foarte mici ale porilor membranei, numai moleculele de apă o pot străbate. Prin urmare,
datorită osmozei, ia naştere o presiune care se opune tendinţei dizolvantului de a mai trece prin membrana
semipermeabilă. Această presiune poartă numele de presiune osmotică. Ea se defineşte ca fiind presiunea
suplimentară care trebuie aplicată unei soluţii pentru a realiza echilibrul dintre soluţie şi solvent (când
încetează trecerea moleculelor de solvent prin membrana semipermeabilă).
Presiunea osmotică are o deosebită importanţă pentru viaţa plantelor şi animalelor. Aşa cum se ştie,
pereţii celulelor vegetale şi animale sunt adevarate membrane semipermeabile, funcţionând ca celulele
osmotice. Introducând celula într-o soluţie a cărei presiune osmotică este mai mare decât cea din interiorl
celulei, se observă că celula se contractă (se zbârceşte), fenomenul poartă numele de plasmoliză şi se
datorează difuziunii apei din interiorul celulei prin membrană, în mediul exterior în sensul diluării soluţiei cu
presiunea osmotică mai mare decât cea din interiorul celulei. În apă, celula se umflă, crapă, datorită
pătrunderii apei în interiorul celulei prin membrană. Fenomenul poartă numele de turgescenţă, folosit în
industrie la extragerea zahărului din sfeclă.
Analog se comportă şi celulele animale. Să ne imaginăm că globulele roşii ale sângelui se găsesc
introduse în apă care conţine mai puţin de 0,86% NaCl, acestea se umflă şi crapă datorită fenomenului de
turgescenţă întâlnit la celula sfeclei de zahăr. Dacă globulele roşii sunt introduse într-o soluţie apoasă de
NaCl cu concentraţia mai mare de 0,86% NaCl, acestea se contractă (se zbârcesc). Din această cauză, în cazl
pierderilor de sânge sau la administrarea antibioticelor se foloseşte serul fiziologic, care este o soluţie de
NaCl numit si soluţie izotonică, având aceeaşi presiune osmotică cu lichidele organismului.
COLOIZI
Generalităţi
Denumirea de coloid âşi are originea în lucrările lui Graham (1861) şi provine de la cuvântul grecesc
colla (clei). Cercetând difuziunea substanţelor, Graham a constatat o diferenţă în viteza cu care soluţiile
diferitelor substanţe trec prin membrane semipermeabile. În funcţie de aceasta, propune clasificarea
substanţelor în: cristaloizi şi coloizi. Cristaloizii, ca de exemplu, sărurile, zahărul, în general substanţele
cristaline difuzează cu uşurinţă, pe când coloizii, ca de exemplu dextrina, ovalbumina, cleiul difuzează cu
viteze foarte mici.
Din punct de vedere al dimensiunii particulelor fazei disperse, dispersiile coloidale (numite şi soluţii
coloidale) se găsesc între soluţii şi dispersiile grosiere.
În soluţii, solutul este dispersat în solvent sub formă de moleculă sau ioni (particule cu dimensiuni sub
1mµ), de aceea trec prin hârtie de filtru şi nu se pot observa sub microscop, pe când în suspensii de exemplu,
particulele soliului (cristalin sau sticlos), dispersate într-un lichid, au dimensiuni mai mari de 1 mµ, astfel că
sunt reţinute de hârtia de filtru şi se pot observa uneori chiar cu ochiul liber.
56
Sisteme disperse
Dimensiunea particulelor (m) Sistemul
10-3 – 10-6 Sisteme dispersate grosier

10-6 – 10-9 Sisteme dispersate coloidal
10-9 – 10-10 Sisteme dispersate coloidal sau ionic
S-a constatat că proprietăţile caracteristice sistmelor coloidale se datorează dimensiunilor mici ale
particulelor, adică raportul dintre suprafaţa şi volumul particulelor este foarte mare, cât şi existenţei de
suprafeţe de separare între particulă şi lichid.
Ţinând seama de cele trei stări de agregare (solidă, lichidă şi gazoasă), în care se pot găsi mediul dispergent
şi faza dispersă, există diferite tipuri de dispersii coloidale.
Tipuri de dispersii coloidale
Mediul dispergent Faza dispersă Denumirea sistemului

Gazos (Aerosol) Lichidă Ceaţă
Solidă Fum
Lichid (Liosol) Gazoasă Spumă
Lichidă Emulsie
Solidă Suspensie
Solid (Xerosol) Gazoasă Spumă solidă
Lichidă Sisteme capilare
Solidă Sticle, aliaje
Solul reprezintă orice sistem coloidal fluid format din două sau mai multe componente, ca de
exemplu; soli de proteine, soli de aur, emulsii, aerosoli.
O emulsie este o suspensie de picături de lichid în alt lichid cu care nu este miscibil (picături de ulei în apă),
pe când spuma este o dispersie în care un volum mare de gaz – sub formă de bule – este dispersat într-un
lichid sau solid. Dispersiile coloidale în gaze se numesc aerosoli, care pot fi : aerosoli de particule solide
(fum) şi aerosoli de particule lichide (ceaţa).
Proprietăţile sistemelor coloidale

Gradul de dispersie al sistemului influenţează puternic proprietăţile sale fizice şi fizico-chimice.
Intensitatea unor proprietăţi cum sunt, de exemplu, cele molecular-cinetice (mişcarea browniană, difuziunea,
dializa, presiunea osmotică) este direct proporţională cu gradul de sispersie, ia intensitatea altor proprietăţi,
ca viteza de sedimentare, capacitatea de a filtra, tulbureala, este invers proporţională cu gradul de sispersie.
Este foate interesant si important că unele proprietăţi au intensitatea maximă în domeniul gradului coloidal
de dispersie, de exemplu, culoarea, opalescenţa, efectul Tyndall, plasticitatea, capacitatea de absorbţie,
acţiunea catalitică etc.
Proprietăţi cinetice
Cele mai importante proprietăţi molecular-cinetice ale soluţiilor coloidale sunt: mişcare browniană,
difuziunea, dializa şi presiunea osmotică.
Mişcarea browniană reprezintă mişcarea dezordonată a particulelor dispersate şi care se observă indiferent
de natura substanţei dispersate şi a mediului în care se găsesc dispersate – lichid sau gaz. Ea a fost observată
57
în 1827 de către R. Brown care a constatat că particulele de polen suspendate în apă manifestă mişcări
continue şi dezordonate în toate direcţiile.
Difuziunea este un proces spontan de nivelare (egalizare) a concentraţiilor, fiind rezultatul mişcărilor
moleculare (în gaze şi soluţii moleculare) şi browniene (în soluţii coloidale).
Proprietăţi optice
Toate proprietăţile optice ale sistemului coloidal, ca de exemplu, culoarea, opalescenţa, efectul
Tyndall se datoresc în mare parte diferenţei de densitate şi diferenţei de indice de refracţie între faza dispersă
şi mediul dispergent. S-a constatat că cu cât aceste diferenţe sunt mai mari cu atât proprietăţile optice sunt
mai accentuate, iar la baza lor stau două fenomene luminoase complexe : difuziunea şi absorbţia luminii.
Culoarea solilor. Majoritatea coloizilor, in special metalici sunt puternic coloraţi în cele mai diferite culori.
Uneori, culoare diferă chiar la acelaşi sol, dupa cum este privit, în lumină directă sau reflectată.
Numeroşi soli se caracterizează şi prin fenomenul de policromie, adică prin apariţia diferitelor culori la
acelaşi sol în funcţie de metoda de preparare.
Efectul Tyndall este un fenomen de difuziune a luminii şi constă în apariţia unui con luminescent la
trecerea unui fascicul de lumină prin medii lichide şi gazoase, care conţin în suspensie particulele altei
substanţe mai dense, cu grad de dispersie coloidal.
Efectul Tyndal
Acest fenomen a fost observat prima dată de Faraday (1857) la solii de aur şi ulterior cercetat mai
amănunţit de J. Tyndall (1868) nu numai pentru mediile lichide dar şi gazoase; el a dovedit că acest fenomen
are aceeaşi natură cu alte fenomene cunoscute, ca de exemplu, apariţia unui con luminos într-o cameră cu
praf, intunecată, în care pătrunde lumina solară, sau formarea unor benzi mluminoase imense de la
proiectoarele îndepărtate care se văd bine în nopţile cu ceaţă şi geroase.
Efectul Tyndall nu se observă la trecerea unui fascicul de lumină prin apă curată şi alte lichide pure,
prin aer curat sau prin soluţii de substanţă cu molecule mici. Asemenea medii au fost denumite optic goale.
Prin urmare efectul Tyndall este un mijloc de recunoaştere a stării coloidale, adică a microeterogenităţii unui
sistem.
Fenomene electrocinetice
În sistemele coloidale, la limitele de separare dintre faze, apar sarcini electrice. Pentru a se înţelege
natura lor precum şi proprietăţile electrice ale sistemelor coloidale, este utilă cunoaşterea fenomenelor
electrocinetice care au loc la deplasarea unei faze în raport cu celalaltă fază.
58
Electroforeza
Deplasarea particulelor coloidale într-un câmp electric se numeşte electroforeză. Solii pozitivi (de
exemplu oxizi şi hidroxizi de metale) migrează sper catod, iar solii negativi (soli de metale, sulf şi sulfuri
metalice) migrează spre anod
Electroosmoza
Prin aplicarea unei forţe electromotoare între doi electrozi aşezaţi de fiecare parte a unei diafragme
poroase introdusă în apă (sau alt lichid) se constată, după un timp, cum nivelul lichidului – iniţial egal în
ambele părţi ale diafragmei – creşte în una din părţi, dovedind că o parte din lichid a străbătut membrana
poroasă. Transportul unui lichid prin diafragme poroase şi capilare înguste sub influenţa unui curent electric
aplicat se numeşte electroosmoză.
Alte proprietăţi ale dispersiilor coloidale
 Coagularea
Particularitatea distinctivă a soluţiilor coloidale – solii – precum şi a sistemelor cu grad mic de dispersie –
suspensii şi emulsii – faţă de soluţiile moleculare constă în stabilitatea lor redusă, adică în timpul limitat cât
există în starea nemodificată. Sub influenţa diferiţilor factori exteriori (temperatură, lumină, electricitate,
modificarea concentraţiei, prezenţa impurităţilor, acţiuni mecanice, etc.) şi uneori fără contribuţia factorilor
exteriori vizibili se petrec în aceste sisteme o serie de procese ireversibile, care duc la modificarea şi
precipitarea fazei disperse. Ca exemplu avem coagularea şi imbătrânirea, care joacă un rol important în
diferitele procese vitale şi cu caracter tehnologic.
 Gelificarea
Gelurile sunt mase semisolide provenite prin răcirea unui sol liofil nu prea diluat sau prin tratarea cu
un electrolit a unui sol liofil. Gelificarea poate fi considerată o etapă a procesului de coagulare, dar se
deosebeşte de salifiere prin faptul că nu are loc o separare a sistemului în două faze cu formare d eprecipitat,
ci întregul sistem trece ântr-o masă coerentă, gelul.
Prin gelificarea unui sol se modifică proprietăţile mecanice ale sale: dispariţia curgerii şi apariţia
unor proprietăţi noi ca duritatea, elasticitatea şi rezistenţa mecanică. Procesul de gelificare este influenţat de
temperatură, concentraţie şi impurităţi.
59
VIII. COMPUŞI ORGANICI-GENERALITĂȚI
Compoziţia substanţelor organice

Chimia organică este chimia compuşilor organici. Obiectul de studiu al chimiei organice este:
 sinteza compuşilor organici
 stabilirea structurii
 proprietăţile fizice şi chimice
 elucidarea mecanismelor reacţiilor chimice specifice
Componentele compuşilor organici sunt aşa numitele elemente organogene: C, H, O, N,Halogeni, S, P şi
uneori şi ioni metalici.
Moleculele substanţelor organice sunt formate din lanţuri de atomi de carbon de care se leagă atomi ai altor
elemente, dintre care cele mai importante sunt: H, O, N, S, halogenii (F,Cl, Br, I).
Din studiul compoziţiei chimice a compuşilor organici s-a constatat că există un număr mare de compuşi
alcătuiţi din C şi H.
Compuşii organici care conţin numai carbon şi hidrogen se numesc hidrocarburi.
Prezenţa altor elemente organogene în substanţe în afară de carbon şi hidrogen, determină proprietăţi diferite
de ale hidrocarburilor. Derivaţii hidrocarburilor sunt compuşi organici care conţin alături de carbon şi
hidrogen şi alte elemente organogene. Unele grupe de atomi imprimă substanţelor care le conţin proprietăţi
specifice. De aceea, fiecare grupă de atomi este considerată o grupă funcţională.
Unele substanţe organice sunt sintetizate de organismele vii (proteine, vitamine, zaharide, grăsimi), iar multe
altele sunt obţinute în industria chimică (medicamente, detergenţi, pesticide, mase plastice). Cele mai
importante surse de substanţe organice sunt: petrolul, gazele naturale, cărbunii, plantele şi animalele.
Structura compuşilor organici
Legatura covalenta ȋn compusii organici
Între atomii elementelor organice se stabilesc legaturi covalente ( atomii elementelor organice sunt atomi de
nemetale).
Componenta de bază a compuşilor organici este carbonul. Având pe ultimul strat electronic 4 electroni
atomul de carbon este tetracovalent formând:
-legături covalente simple
-legături covalente duble
60
-legături covalente triple
Azotul, are pe stratul de valență 3 electroni, astfel este tricovalent, oxigenul are pe stratul de valență 6
electroni şi este dicovalent, halogenii au pe stratul de valență 7 electroni sunt monocovalenți şi hidrogenul
având un singur electron este tot monocovalent.
Element Covalența Legături simple Legături duble Legături triple
C 4 >C=C< -C≡C-
N 3 -N< -N= N≡
O 2 -O- O=
X (F,Cl,Br,I) 1 -X
H 1 -H
Elementele organogene-covalențe şi tipuri de legături chimice pe care le formează
Catene de atomi de carbon

Atomii de carbon au proprietatea de a se lega ȋntre ei şi de a forma lanțuri de atomi de carbon, numite
catene.
În funcție de forma catenelor de atomi de carbon acestea pot fi: lineare, ramificate şi ciclice.
61
În funcție de tipul legăturilor carbon-carbon ȋntâlnite ȋn catene aceste se pot clasifica ȋn: catene saturate
(conțin numai egături simple carbon-carbon); catene nesaturate (conțin Si legături duble sau triple carbon-
carbon) şi aromatice (conțin cicluri benzenice).
Atomii de carbon se pot clasifica ȋn funcție de numărul altor atomi de carbon de care se leagă ȋn catenă ȋn:
primari (când se leagă de un sindur atom de carbon), secundari (când se leagă de alți doi atomi de carbon),
terțiari (când se leagă de alți trei atomi de carbon) şi cuaternari (când se leagă de alți patru atomi de carbon).
Formula moleculară a compuşilor organici

Formulele moleculare ale compuşilor organici indică numărul şi tipul atomilor componenți ai moleculei
compusului respectiv. De exemplu:
Aceste formule un dau indicații cu privire la structura compuşilor organici respectivi.
Formula structurală a compuşilor organici

Aceste formule dau indicații cu privire la tipul legăturilor chimice existente ȋntre atomii componenți ai
moleculelor compuşilor organici.
62
De exemplu:
1,4-pentantriol
Denumirea compuşilor organici

Alegerea catenei de bază, a carei denumire precede prefixul grupei funcţionale astfel ȋncât lungimea catenei
sa fie maximă. Denumirea se face precizând poziția şi denumirea grupării funcționale.
De exemplu:
Izomeria compuşilor organici

Izomerii se definesc a fi compuşii carea u aceeaşi formulă moleculară (aceeaşi compoziție) dar carea u
structură şi implicit proprietăți fizico-chimice diferite. Numărul izomerilor şi tipul acestora depende de
complexitatea moleculei.
Compuşii organici prezintă diferite tipuri de izomerie:
-izomerie de constituție –de catenă şi de poziție
63
-izomerie geometrică (de orientare spațială)
-izomerie optică
• Proprietatea unor substanțe de a roti planul luminii polarizate atunci când sunt străbătute de aceasta,
se numește activitate optică. Substanțele optic active au cel puțin un centru de asimetrie. Cel mai
frecvent sunt întâlnite substanțele cu carbon asimetric (atom de carbon care are toate cele patru
covalențe satisfăcute de substituenți diferiți).
Izomerii optici se mai numesc enantiomeri. Enantiomerii se comportă unul față de celălalt ca obiectul și
imaginea sa în oglindă.
Izomerii dextrogir si levogir ai acidului lactic

Enantiomerul care rotește planul luminii polarizate spre dreapta se numește dextrogir (+) iar enantiomerul
care rotește planul luminii polarizate spre stânga se numește levogir (-). Amestecul echimolecular al unei
perechi de enantiomeri este optic inactiv și se numește amestec racemic.
64
Dacă vrei să şii!

În lumea vie existența enantiomeriei este deosebit de importantă deoarece proprietățile biologice ale
enantiomerilor sunt diferite.
În compușii naturali apare numai unul dintre enantiomeri și numai acesta poate îndeplini funcțiile
biologice.
În cazul medicamentelor cu structură chirală numai unul dintre enantiomeri are acțiune benefică asupra
organismului iar celălalt enantiomer este inactiv sau chiar dăunător.
Clasificarea compuşilor organici

Compuşii organici ȋn funcție de elementele organogene pe care le conțin pot fi clasificați ȋn:
-hidrocarburi (conțin numai atomi de H şi de C ȋn moleculă)
-derivați ai hidrocarburilor
Hidrocarburile la rândul lor ȋn funcție de ce tip de legături există ȋntre atomii de carbón se pot clasifica ȋn:
-hidrocarburi saturate-Alcani
-hidrocarburi nesaturate-Alchene (conțin o legătura carbón-carbon dublă), Alchine (conțin o legătură
carbón-carbon triplă) şi Arene (conțin cel puțin un nucleu aromatic/benzenic).
Derivații hidrocarburilor conțin pe lângă atomi de C şi de H şi alte elemente organogene ȋn moleculă.
Avceste elemente sunt grupate ȋn aşa numite grupări funcționale. În funcție de numărul şi tipul acestor
grupări funcționale derivații hidrocarburilor se clasifică ȋn:
-derivați monofuncționali
-derivați cu funcțiuni mixte
65
Exemple:
Formule moleculare Exemple

Denumirea clasei de Denumire
compuşi organici
generale
Alcani CnH2n+2 C2H6 Etan
Alchene CnH2n C2H4 Etenă
CnH2n-2 C2H2 Etină (Acetilenă)

Alchine
Arene Ar C6H6 Benzen
CH3-Cl Clorură de metil

Derivaţi halogenaţi R-X
66
R-OH CH3-OH Alcool metilic

Compuşi Alcooli
hidroxilici
Fenoli Ar-OH C6H6-OH Fenol
Amine R-NH2 CH3- NH2 Metil amină
Compuşi carbonilici CH3- COH Etanal (Aldehidă

formică)
Aldehide
Compuşi carbonilici Dimetil cetona

(Acetona)
Cetone
R-COOH CH3- COOH Acid acetic

Acizi carboxilici
67
IX.HIDROCARBURI
ALCANI
Definitie
Alcanii (parafinele) sunt hidrocarburile in care nu apar decat legaturi simple de tipul C─C si C─H si
la care raportul numeric dintre cele doua tipuri de atomi este exprimat prin formula:
CnH2n+2
unde n este numarul atomilor de carbon din molecula.
Alcanii sunt hidrocaruri saturate aciclice.
Nomenclatura
Daca i se dau lui n valori naturale succesive(sirul natural al numerelor) se obtine seria omologa a alcanilor.
Numele alcanilor se exprima dupa regula:
numarul de atomi de C in limba greaca + “an”
cu exceptia primilor patru termeni care au denumiri specifice.
n=1 CH4 metan CH4
n=2 C2H6 etan CH3─CH3
n=3 C3H8 propan CH3─CH2─CH3
n=4 C4H10 butan CH3─CH2─CH2─CH3
n=5 C5H12 pentan CH3─CH2─CH2─CH2─CH3
n=6 C6H14 hexan CH3─CH2─CH2─CH2─CH2─CH3
n=7 C7H16 heptan CH3─CH2─CH2─CH2─CH2─CH2─CH3
Toti acesti alcani au catene liniare. La alcanii cu patru atomi de carbon sau mai multi poate aparea
ramificarea lantului. De aceea, denumirea alcanilor liniari este completata cu prefixul normal iar denumirea
alcanilor ramificati se completeaza cu prefixul izo.
Cicloalcanii (cicloparafinele) sunt hidrocarburi ciclice saturate care contin o catena ciclica si au formula
generala CnH2n. Cel mai mic cicloalcan are 3 atomi de carbon.
68
Radicali
Daca din molecula unui alcan se indeparteaza un atom de hidrogen rezulta un radical alchil. Numele
radicalilor alchil cu o valenta libera(radicali alchil) se formeaza din numele hidrocarburii respective in care
se inlocuieste sufixul an cu il. Sufixul ilen se foloseste pentru radicalii divalenti iar in pentru radicalii
trivalenti.
Ex. CH4 – metan; CH3─ - metil; ─CH2─ - metilen ─CH─ - metin
Izomerie
Atomii din catenele de metan, etan, propan, nu se pot aranja decat in cate un singur mod. Pentru butan exista
doua modalitati:
p.f. – 0,5°C p.f. – 11,7°C
Numarul de izomeri de catena creste progresiv cu numarul atomilor de carbon din molecula. Este
foarte important de retinut ca toti izomerii unei substante au aceeasi formula moleculara dar sunt substante
chimice diferite.
Izomerii de catena ai alcanilor se denumesc dupa urmatoarea regula:
- se stabileste cea mai lunga catena liniara
- se numeroteaza de la un capat atomii de C, in asa fel incat catena laterala sa ocupe pozitia cu
numarul cel mai mic
- se denumesc radicalii catenelor laterale si se indica pozitia lor prin cifre
- citirea radicalilor se face in ordine alfabetica (etilul inaintea metilului)
- daca sunt mai multi radicali identici se folosesc prefixe: di-, tri-, etc.
Exemplu
Structura
In molecula alcanilor toti atomii de carbon sunt legați prin legături covalente simple, unghiurile dintre
covalente sunt de 109°28'. Catenele de carbon sunt orientate in spatiu dupa varfurile unui tetraedru regulat.
69
Stare naturala
Principalele surse de alcani sunt gazele naturale si petrolul.
Gazele naturale pot fi:

a) formate din metan (zacaminte de gaz metan)
b) gaze de sonda (gaze de petrol) care contin alcani de la C1 la C5.
Proprietati fizice
Punctele de topire si fierbere ale alcanilor cresc in seria omologa odata cu cresterea numarulude atomi de
carbon. Ramificarea scade punctul de fierbere al compusilor respective, prin comparatie cu catenele liniare
cu acelasi numar de atomi de C.
- C1 – C4 – gaze
- C5 – C15 – lichide
- > C16 solide
Deoarece alcani gazosi nu a miros, pentru depistarea scaparilor de gaze din conducte si de la aragaz
se folosesc compusi cu miros respingator, de avertizare, numiti mercaptani.
Solubilitatea
- alcanii sunt substanţe insolubile în apă, dar solubile
în substanţe organice (benzen, alcool, cloroform)
Densitatea
- densitatea alcanilor este mai mică decât densitatea
apei.
Mirosul
- alcanii inferiori sunt inodori;
- alcanii superiori au miros caracteristic.
Proprietati chimice
Denumirea de parafine provine de la “parrum affinis”- afinitate (chimica) mica.
Reactiile chimice la care participa alcanii se grupeaza dupa natura legaturilor covalente care se desfac:
70
- legaturile C─H se desfac la substitutie, dehidrogenare, oxidare;

- legaturile C─C se desfac la descompunere termica, izomerizare, ardere.
Reactiile de substitutie
Halogenarea:→ derivati halogenati
R─H + X2 → R─X + HX
alcan halogen derivat halogenat hidracid
Exemplu:
Un amestec de metan si clor expus la o sursa de lumina sau de incalzit la circa 500°C fomeaza un amestec
de derivati halogenati:
Reactiile de izomerizare au local temperatura de 50 - 100°C si sub actiunea unor catalizatori ca bromura
sau clorura de aluminiu anhidra.
Reactii de oxidare
Sunt reactiile care au loc in prezenta oxigenului. Acestea pot fi: oxidari incomplete sau oxidari si oxidari
totale sau arderi..
a)Oxidarile sunt care conduc la produsi care fac parte din alte clase de substante: alcooli, aldehide, acizi,
etc.
Ex. Oxidarile metanului
CH4 + 1/2O2 → CH3OH 60 atm si 400°C
alcool metilic (metanol)
CH4 + O2 → CH2O + H2O catalizatori oxizi de azot, 400-600°C
aldehida formica(formol)
2CH4 + O2 → 2CO + 4H2
gaz de sinteza
71
b) Arderi. Oxidarea totala a alcanilor conduce la formarea dioxidului de carbon si a apei, cu degajare de
caldura. Aceasta explica folosirea unor alcani ca si combustibili.
CH4 + 2O2 → CO2 + 2H2O + Q(căldură)
C4H10 + 13/2 O2 → 4CO2 + 5H2O + Q
Descompunerea termică a alcanilor

Datorita inertiei lor chimice, alcanii preznta o stabilitate termica mare, putand fi incalziti pana la 300-400°C
fara a suferi vreo transformare. La temperaturi mai ridicate au loc ruperi ale lgaturilor covalente C─C si
C─H cu obtinerea unor molecule mai mici, saturate sau nesaturate. Daca temperatura la care are loc reactia
este t<650°C se produce cracare iar daca temperature este t>650°C se produce piroliza.
Utilizările alcanilor
Reacţiilor de izomerizare a alcanilor au aplicații ȋn obţinerea benzinelor de calitate superioară,datorită
faptului că izoalcanii ard mai bine în motoare cu explozie ale automobilelor decât cei cu catene normale.
Metanul este utilizat drept combustibil, dar se pune un accent deosebit şi pe transformarea lui într-o serie de
compuşi chimici de mare importanţă practică cum ar fi solvenții, agenții frigorifici, negrul de fum, etc.
Metanul
A fost descoperit de A. Volta in 1778 in malul baltilor si a fost denumit gaz de balta. In scoarta
terestra formeaza zacamite a caror puritate atinge 99%. Metanul apare si in minele de carbuni unde,
impreuna cu aerul formeaza un amestec exploziv numit gaz grizu; mai pare in gazele de cocserie si cele de
cracare.
Metanul se extrage din zacaminte cu ajutorul sondelor si se transporta la consumatori cu ajutorul
conductelor deoarece se imbuteliaza foarte greu si exista mare pericol de explozie. In prezent, procentul cel
mai mare de metan exploatat este utilizat pentru transformarea intr-o gama larga de produse prin
chimizare. Valoarea unui singur metru cub de gaz metan prelucrat prin chimizare creste de 30 de ori.
Principalele directii de chimizare ale metanului sunt:

a) Chimizare prin clorurare. Se obtin compusi cu numeroase intrebuintari:
- CH3Cl-clorura de metal, un bun agent frigorific
- CH2Cl2 – clorura de metilen - solvent
- CCl4 – tetraclorura de carbon – solvent, stingerea incendiilor
b) Chimizarea prin oxidare duce la formarea de compusi ca alcool metilic, aldehida formica si gazul de
sinteza. Prin acelasi procedeu, mai poate forma si negru de fum:
CH4 + O2 → C + 2H2O (procedeul nu este rentabil)

negru de fum
72
Daca oxidarea are loc in prezenta oxigenului din aer, azotul ramane necombinat.
CH4 + aer (O2 + N2) → CO2 + 2H2O + N2
(procesul este o buna sursa de azot)
c) Chimizarea prin oxidare partiala cu vapori de apa
CH4 + H2O → CO + 3H2 catalizator de Ni, 650-900°C
gaz de sinteza
d) Amonoxidarea metanului este reactia metanului cu amoniac si aer, cu formare de acid cianhidric.
CH4 + NH3 + 3/2O2 → HCN + 3H2O catalizator de Pt,1000°C
acid cianhidric
e) Obtinerea din metan a acetilenei este posibila dar este mai costisitoare decat procedeul clasic din
carbide si apa. De aceea se utilizarea numai in unele cazuri. Acetilena este un compus esential pentru
industria maselor plastice.
ALCHENE
Definitie
Se numesc alchene hidrocarburile aciclice care conţin în molecula lor o legătură covalentă dublă între doi
atomi de carbon C═C şi a căror formulă moleculară răspunde la formula generală
CnH2n
Datorită prezenţei legăturii duble, alchenele fac parte din clasa hidrocarburi nesaturate.
Nomenclatura
Daca dăm valori lui n în formula generală a alchenelor, obţinem seria lor omologă. Compuşii se denumesc
prin înlocurea sufixului „an” de la alcani cu „enă”.
Trebuie să remarcăm că seria alchenelor începe de la n=2.
Exemple:
H2C═CH2 etenă
CH3─CH═CH2 propenă
CH3─CH2─CH═CH2 butenă..... etc.
La alchenele cu mai mult de trei atomi de carbon, se denumeşte atomul purtător al dublei legături:
CH2═CH─CH2─CH3 CH3─CH═CH─CH3
1 2 3 4 1 2 3 4
1- butena 2-butena
La o catenă ramificată, se precizează atât poziţia dublei legături cât şi poziţia ramificaţiei, folosid
indici numerici, alegându-se situaţia în care indicele care arată poziţia dublei legături să fie minim.
73
Exemplu:
Izomerie
Înafară de izomeria de catenă, întâlnită la alcani, alchenele pot genera un nou tip de izomerie,
denumită izomerie de poziţie. Cel mai întâlnit caz este butena-1 şi butena-2 prezentate anterior.
Un alt tip de izomerie este izomeria geometrică ce se referă la poziţia substituenţilor faţă de legătura
dublă C═C.
Exemplu: 2-butena prezintă izomerii geometrici „cis” şi „trans”.
Proprietăţi fizice
Alchenele pot fi gazoase, lichide sau solide, după numărul atomilor de carbon din moleculă.
C1 ................ C5 ................... C18 .......................
gaze lichide solide
Punctele de fierbere şi de topire cresc o dată cu masa moleculară, dar sunt mai mici decât la alcanii
corespunzători. Au densitatea mai mică decât apa, sunt insolubil în apă dar solubile în solvenţi organici.
Sunt incolore şi fără miros.
Proprietăţi chimice
Datorită prezenţei dublei legături, reactivitatea chimică a alchenelor este mai mare decât a alcanilor.
74
Reacţii de adiţie
Legătura dublă din alchene se compune dintr-o legătură sigma (σ) şi o legătură pi (π). În reacţiile de
adiţie are loc desfacerea legăturii π sub acţiunea unor reactanţi, atomii de carbon care au fost angajaţi în
dubla legătură se leagă de atomi sau grupe de atomi proveniţi din reactanţi. Substanţele capabile de a da
reacţii de adiţie se numesc nesaturate; prin adişie ele se transformă în substanţe saturate.
a) Adiţia hidrogenului
R─CH═CH2 + H2 R─CH2─CH3
alchenă alcan
Procesul de hidrogenare decurge în condiţii catalitice, la temperaturi cuprinse între 80 - 200°C şi
până la 200 atm. Drept catalizatori se folosesc metale în stare fin divizată, ca Ni, Pt, Pd, etc.
Procesul decurge prin cataliză eterogenă, deoarece catalzatorul solid se află într-o stare de
agregare diferită de a reactanţilor (H gazos, alchena gazoasă sau lichidă).
b) Adiţia halogenilor la alchene conduce la derivaţi dihalogenaţi vicinali(halogenul se leagă la
atomi de carbon vecini)
R─CH═CH2 R─CH─CH2
│ │
Cl Cl
alchenă derivat dihalogenat vicinal
c)Adiţia de hidracizi la alchene duce la derivaţi monohalogenaţi.
CH2═CH2 CH2─CH2
│ │
H Cl
Atunci când alchena este simetrică, adiţa decurge fără condiţii. Dacă alchena este asimetrică, atunci
atomul de halogen se fixează la atomul cel mai sărac în hidrogen. Aceasta este regula lui Markovnikov.
Exemplu:
R─CH═CH2 + HCl R─CH─CH2
│ │
Cl H
alchenă nesimetrică derivat halogenat
d) Adiţia apei la alchene conduce la formarea alcolilor. Adiţia se face în prezenţa acidului
sulfuric concentrat, conform regulii lui Markovnikov:
R─CH═CH2 + H─OSO3H → R─CH─CH3

│
O─SO3H
75
R─CH─CH3 + H─OH → R─CH─CH3

│ │
O─SO3H OH
sulfat acid de alchil alcool
Reacţia de oxidare
În acest tip de reacţie chimică, alchenele se pot comporta:
- cu desfacerea legăturii duble, când se obțin dioli
- cu ruperea dublei legături când ȋn funcție de structura alchenei se obțin diferiți compuşi oxigenați

Oxidarea blândă a alchenelor cu permanganat de potasiu(KMnO4) în soluţie apoasă slab bazică(Na2CO3)
conduce la alcooli:
R─CH═CH2 + [O] + H2O → R─CH─CH2
│ │
OH OH
alchenă diol (dialcool)
Oxidarea energică a alchenelor cu permanganat de potasiu în mediu de acid sulfuric determină ruperea
dublei legături cu obţinere de acizi, sau cetone, după structura alchenei supuse oxidării:
R─CH═CH2 + 5[O] → R─COOH + CO2 + H2O
alchenă acid
R─CH═CH─R’ + 4[O] → R─COOH + R’─COOH
alchenă asimetrică acid acid
R R
│ │
C═CH─R’’ + 3[O] → C═O + R’’─COOH
│ │
R’ R’
alchenă cetonă acid
Reacţia se aplică la determinarea poziţiei dublei legături în catena alchenei.
Reacţia de polimerizare
Dacă etena este încălzită la circa 300°C şi la aproximativ 1000 de atmosfere, rezultă un compus alb,
lăptos sau transparent care are acelaşi conţinut procentual de carbon şi de hidrogen ca şi etena (87,7%C şi
12,13%H) dar are o masă moleculară medie egală cu 50 000 u.a.m.. Prin polimerizare se înţelege procesul
chimic prin care un mare număr de molecule identice, ale unor compuşi nesaturaţi, se leagă între ele,
formând o moleculă unică, de dimensiuni apreciabile, adică o macromoleculă. Schematic, procesul de
polimerizare se reprezintă:
nA → ─[A]n─
76
adică n molecule de tip A se leagă între ele într-un lanţ în care A intră de n ori iar legătura π se rupe. În cazul
etenei se poate scrie:
nCH2═CH2 → ─ [CH2─CH2]n ─ (polietenă)

Indicele n, numit grad de polimerizare, arată numărul de molecule de etenă care alcătuiesc lanţul
macromolecular. Substanţa A este monomer iar produsul final este polimerul.
După condiţiile de lucru, gradul de polimerizare poate avea o gamă foarte largă de valori.
- dacă valoarea sa este redusă (n=2, 3, 4, .... , 10, ... 20 unităţi) este vorba de polimeri inferiori (dimeri,
trimeri, tetrameri, ....) sau de oligomeri;
- dacă aceste valori sunt ridicate (sute, mii de unităţi) este vorba de polimeri înalţi sau simplu polimeri.
Polimerii sunt substanţe solide, cu proprietăţi plastice sau elastice, cu puncte de înmuiere cuprinse între
70-180°C, solubile în diferiţi solvenţi (acetonă, alcool metilic, apă, etc.); au însuşiri termoplastice, putând fi
prelucraţi prin turnare, presare, sau extrudere. Au proprietăţi dielectrice (izolatori electrici) ridicate. Din
punct de vedere mecanic, proprietăţile polimerilor depind foarte mult de regularitatea structurală a
macromoleculelor lor; rezistenţă mare la rupere, îndoire, forfecare, întindere prezintă cei cu structură
ordonată.
În general, polimerii cu proprietăţi elastice sunt folosiţi la fabricarea maselor plastice. Masele plastice
sunt materiale tehnologice care au în compoziţie un polimer, un plastifiant, o umplutură inertă şi un colorant.
ALCHINE
Definitie
Se numesc alchine hidrocarburile aciclice nesaturate care contin in molecula lor o tripla legatura intre doi
atomi de carbon
─C≡C─
si in care raportul dintre numarul de atomi de carbon si hidrogen este exprimat prin formula generala:
CnH2n-2
Seria omologa a alchinelor contine termeni succesivi, obtinuti dand valori lui n in formula generala.
Denumirea alchinelor
Denumirea alchinelor este asemanatoare cu cea a alcanilor corespondenti, la care se inlocuieste terminatia
“an” cu “ina”. Compusii prezinta si denumiri tehnice uzuale.
Exemplu:
HC ≡ CH etina (acetilena)
HC ≡ C ─ CH3 propina
HC ≡ C ─ CH2 ─ CH3 butina
HC ≡ C ─ CH2 ─ CH2 ─ CH3 pentina… etc
Cel mai important termen al seriei este acetilena, C2H2
77
Izomeria alchinelor
Prezenta triplei legaturi in molecula alchinelor determina aparitia izomerilor de pozitie, obtinuti prin
schimbarea locului legaturii triple in catena de carbon a alchinei respective.
Exemplu:
HC ≡ C ─ CH2 ─ CH3 H3C ─ CH ≡ CH ─ CH3
1 – butina 2 – butina
Metode de preparare
1. Obtinerea acetilenei din metan
a) Cracarea in arc electric. Caldura necesara reactiei este obtinuta printr-o descarcare electrica intre
doi electrozi metalici alimentati la current continuu, intre care se formeaza un arc electric. Inafara de
acetilena se obtin mari cantitati de hydrogen.
1500°C
2CH4 C2H2 + 3H2
Pentru a se evita descompuerea acetilenei in elemente, produsii de reactie sunt raciti brusc cu un jet
de apa rece.
b) Procedeul arderii incomplete. In acest procedeu, caldura necesara este data de arderea unei parti din
metan, in cuptoare de tip special; o alta parte se descompune in acetilena si hidrogen conform reactiei
anterioare. In asemenea conditii de reactie pot rezulta si alti produsi dintre care mai important este
gazul de sinteza:
CH4 + ½ O2 CO + 2H2
2. Obtinerea din carbura de calciu. Din carbura de calciu sau carbid, prin tratare cu apa se obtine
acetilena.
CaC2 + 2H ─ OH C2H2 + Ca(OH)2
Carbidul reactioeaza violent cu apa, reactia fiind puternic exoterma. Acetilena obtinuta prin aceasta
metoda se foloseste la aparatele de sudura cu flacara oxiacetilenica.
Carbura de calciu este obtinuta in cuptorul electric prin reactia oxidului de calciu cu carbune:
CaO + 3C CaC2 + CO
Proprietati fizice: Acetilena este un gaz incolor, fara gust, cu miros usor eterat in stare pura, putin mai
usoara ca aerul, este solubila in apa in proportia 1:1 (parti de volum). Este solubila in solventi organici,
solubilitatea crescand odata cu presiunea. Pentru a putea fi imbuteliata, acetilena este introdusa in cilindri de
otel umpluti cu un material poros (azbest), care impiedica propagarea unei explozii. Acesta se imbiba cu
78
acetona in care acetilena se dizolva sub presiune (1l acetona dizolva 300l acetilena la 12 atm). Aceste tuburi
pot fi manipulate fara pericol.
Proprietati chimice. Factorul determiant al comportarii chimice a acetilenei il constituie tripla legatura.
Aceasta, fiind formata dintr-o legatura sigma si doua legaturi pi cu stabilitati diferite, imprima moleculelor
un character nesaturat mai accentuat decat dubla legatura.
Reactiile de aditie ale acetilenei decurg in doua etape, uneori separabile, alteori nu. In prima etapa se obtin
produsi de reactie cu o dubla legatura, deci nesaturati, iar in a doua etapa produsi de aditie saturati.
a) Hidrogenarea. Aditia hidrogenului la acetilena poate duce la etena sau la etan, in functie de
catalizatorii utilizati.
Pd otravit cu saruri de Pb
HC ≡ CH + H2 CH2 ═ CH2
Ni fin divizat
CH ≡ CH + 2H2 CH3 ─ CH3
b) Aditia halogenilor. Dintre elementele grupei VIIA, clorul si bromul dau produsi de aditie. Aditia
bromului decurge dupa urmatoarea reactie:
Br
CH ≡ CH + Br2 CHBr ═ CHBr 2 CHBr2 ─ CHBr2
acetilena 1,2 – dibrometena 1,1,2,2 – tetrabrometan
(cis – trans)
In cazul clorului reactia in faza gazoasa este violenta si poate da nastere la explozii, obtinandu-se
acid clorhidric si carbune.
HC ≡ CH + Cl2 2C + 2HCl
Pentru a se evita acest lucru, componentele reactiei se dizolva in tetraclorura de carbon sau
tetracloretan.
Avand ca model aditia bromului, scrieti singuri reactiile de aditie ale clorului.
c) Aditia acizilor. Acetilena aditioneaza cu usurinta acizi anorganici si organici formand produsi de
aditie cu un grad de nesaturare mai mic (legatura tripla devine legatura dubla) de tipul monomerilor
vinilici.
- Aditia acidului clorhidric. In prezenta clorurii de mercur (II) (depusa pe carbine activ) la temperature
cuprinse intre 120-170°C, aditia conduce la cloretena sau clorura de vinil:
CH ≡ CH + HCl CH2 ═ CHCl
79

- Acidul acetic aditioneaza la acetilena, in prezenta acetatului de zinc la 200°C si formeaza acetatul
de vinil.
CH ≡ CH + CH3 ─ COOH CH2 ═ CH ─ O ─ CO ─ CH3
- Acidul cianhidric aditioneaza la acetilena in prezenta unui amestec de clorura de cupru (I) si
clorura de amoniu la 80°C, formandu-se cianura de vinil sau acrilonitril.
CH ≡ CH + HCN CH2 ═ CH ─ CN
Toti acesti monomeri au proprietatea de a polimeriza usor, formand polimerii respective. Ei
au utilizari diverse la obtinerea maselor plastice, firelor si fibrelor sintetice, lacurilor sintetice si se
produc in cantitati mari.
d) Aditia apei la acetilena are loc intr-o solutie de acid sulphuric in prezenta sulfatului de mercur.
Intermediar se obtine alcool vinilic nestabil care se izomerizeaza (prin fenomenul numit tautomerie)
la acetaldehida. Procedeul este cunoscut sub denumirea de reactia Kucerov. Alcoolul vinilic si
acetaldehida sunt doua substante izomere numite tautomere.
HC ≡ CH H2C ═ CH
+ │ CH3 ─ CHO
H ─ OH OH
acetilena + apa alcool vinilic acetaldehida
Reactia de dimerizare. In prezenta unui catalizator mixt de clorura de cupru (I) si clorura de amoniu, la 80
- 100°C, are loc aditia reciproca a doua molecule de acetilena sau o dimerizare:
HC ≡ CH + HC ≡ CH H2C ═ CH ─ C ≡ CH
acetilena vinilacetilena
Prin aditia acidului clorhidric la vinilacetilena se obtine 2-clorbutena sau cloroprenul. Acesta este
un monomer important in sinteza cauciucului.
H2C ═ CH ─ C ≡ CH + HCl H2C ═ CH ─ C ═ CH2
│
Cl
vinilacetilena cloropren
Reactii de oxidare.
80
- Cu agenti oxidanti slabi (solutie de KMnO4) acetilena poate forma acid oxalic:
CH ≡ CH + 4[O] COOH
│
COOH
acid oxalic
- Oxidata energic, acetilena arde cu degajarea unei cantitati mari de caldura (3000°C). Procesul este
utilizat la aparatul de sudura cu flacara oxiacetilenica (sudura autogena).
-
C2H2 + 5/2 O2 2CO2 + H2O + energie
Reactii de substitutie. Legatura C ─ H din acetilena este slab polara; ca urmare acetilena va avea un
caracter slab acid, deci va ceda usor protonul in reactie cu metalele sau cu substantele cu caracter basic,
formandu-se o clasa importanta de compusi, numita acetiluri.

a) Acetiluri ale metalelor din grupele principale I si II. Reactia are loc la cald.
CH ≡ CH + Na C:- ≡ CH + ½ H2 C:- ≡ C:- +1/2 H2
Na+ Na+ Na+
acetilena acetilura monosodica acetilura disodica
b) Acetilurile metalelor tranzitionale se obtin ca precipitate in solutie prin reactia dintre acetilena si o
sare complexa solubila a metalului respectiv.
Ex. Acetilura de cupru (I):
CH ≡ CH + 2 [Cu(NH3)2]Cl C:- ≡ C:- + 2NH4Cl +2NH3
Cu+ Cu+
clorura de diamino Cu(I) acetilura de Cu clorura de amoniu amoniac
Acetilura de Ag:
CH ≡ CH + 2[Ag(NH3)2OH] C:- ≡ C:- + 4NH3 + 2H2O
Ag+ Ag+
hidroxid diamino Ag acetilura de Ag amoniac apa
Aceste acetiluri sunt stabile fata de apa dar in stare uscata, la incalzire sau la temperatura obisnuita si
la lovire se descompun spontan, cu explozie.
Utilizarile acetilenei se desprind usor din materialul expus anterior:

- obtinerea solventilor
- a maselor plastice
- prepararea cauciucului sintetic
81
- fibre sintetice(melana)
- acid acetic
- alcool etilic
- aparatul de sudura autogena
- intermediar in alte reactii chimice
ARENE
Definiție
Hidrocarburile aromatice mononucleare sunt substanţe organice care conţin nucleul benzenic C6H6.
Clasificare şi nomenclatură
Arene mononucleare –care conțin un singur nucleu benzenic
Exemple:
Polinucleare
- A). Cu nuclee izolate
82
- B). Cu nuclee condensate
Denumirea de hidrocarburi aromatice vine de la o clasificare mai veche a substanţelor organice în

alifatice (sau grase) şi aromatice, printre care se găseau numeroase substanţe cu miros aromat. Caracterul
aromatic nu are nimic în comun cu mirosul, ci defineşte o anumtă comportare a substanţelor organice
care conţn nucleul benzenic, benzenul fiind prototipul substanţelor aromatice.
Structura nucleului benzenic

Deşi formula moleculară a fost cunoscută de mult, prima formulă structurală a fost dată de Kekulé:
Formula Kekule
- explică raportul 1:1 dintre carbon şi hidrogen;
- nu explică: - distanţele interatomice
- lipsa unor izomeri la derivaţii orto-di-substituiţi;
- comportarea chimică.
O nouă formulă structurală:
Conform acestei formule structurale dublele legături nu sunt localizate înte

anumiţi atomi de carbon ci aparţin întregului ciclu. Această formulă explică
faptul că toate legăturile carbon-carbon din nucleul benzenic sunt identice.
Izomeria arenelor
Derivaţii polisubstituiţi ai benzenului prezintă izomerie de poziţie.
- derivaţii disubstituiţi se pot denumi fie numerotând atomii de carbon fie folosind termenii specifici
de: orto (pentru pozițiile 1,2), meta (pentru pozițiile 1,3) şi para (pentru pozițiile 1,4). Se folosesc
prescurtările o (pt. Orto), m (pentru meta) şi p (pentru para).
83
- derivaţii trisubstituiţi se denumesc utilizând numerotarea atomilor de carbon din nucleul benzenic
STARE NATURALĂ
Hidrocarburile aromatice se găsesc în petrol şi în gudroanele de cărbune.
OBŢINERE
1) Distilarea gudroanelor de cărbune. În cadrul acestui proces chimic, se obţin următoarele fracţiuni:
- ulei uşor la t < 170°C – benzen, toluen, xilen
- ulei mediu (170 - 230°C) – fenoli, crezoli, naftalină
- ulei greu (230 - 270°C) – naftalină şi alte hidrocarburi
- uleiul de antracen (270 - 360°C) – hidrocarburi policiclice
- smoala.
2) Reformarea catalitică a benzinei (platformare)
La trecerea benzinei peste catalizator de platină, Pt pe Al2O3 la 450 - 500°C şi 15 – 20 at, alcanii se
transformă în hidrocarburi aromatice care se extrag cu glicol. Prin distilare fracţionată se
separă benzen, toluen, xilen, etil-benzen.
3) Izolarea din petrol (procedeul Edeleanu) foloseşte SO2 ca solvent selectiv.
PROPRIETĂŢI FIZICE
Sunt substanţe solide şi lichide, cu miros specific, insolubile în apă, solubile în solvenţi organici.
Cele lichide sunt solvenţi pentru diverse substanţe organice.
PROPRIETĂŢI CHIMICE
Reacţii de substituţie: înlocuirea unui atom de hidrogen de pe nucleu aromatic cu alt element chimic sau
grupă funcţională.
A). Substituția la nucleul aromatic

Exemplu:
Fe Br2
Br2 + C6H6 C6H5 ─ Br + HBr
brombenzen
84
HOSO3H + C6H6 C6H5 ─ SO3H + H2O

acid benzen-sulfonic
HONO2 + C6H6 C6H5 ─ NO2 + H2O

nitrobenzen
AlCl3
CH3Cl + C6H6 C6H5 ─ CH3 + HCl
toluen (metil-benzen)
Această reacţie se numeşte Friedel-Crafts şi se utilizează la obţinerea omologilor benzenului.

AlCl3
CH3─CH2─Cl + C6H6 C6H5─CH2─CH3 + HCl
etil - benzen
AlCl3
C2H4 + C6H6 C6H5─C2H5
etil – benzen
Intermediar, se formează C2H5Cl:
AlCl3 + 3H2O Al(OH)3 + 3HCl
HCl + H2C ═ CH2 H3C ─ CH2 ─ Cl
clorură de etil
Al doilea substituent la nucleul aromatic, se orientează în funcţie de categoria din care face parte:
- substituienţi de ordinul I: ─CH3, ─OH, ─Cl, ─Br, ─NH2, ─N(CH3)2, etc, orientează al doilea
substituent în poziţiile orto şi para(o, p).
Exemplu: Nitrarea brombenzenului

Alchilarea
85
Halogenarea(clorurarea)
substituienţii de ordinul II: ─NO2, ─SO3H, ═CO, ─COOH orientează al doilea substituient în poziţia
meta.
- Exemplu: Bromurarea nitrobenzenului
B). Substituția la catena laterală

Substituția poate avea loc şi la catena laterală a a arenelor
Exemplu:
Clorurarea la catena laterală are loc la lumină:
Reacţia de oxidare:
KMnO4
C6H5 ─ CH3 + 3[O] C6H5 ─ COOH + H2O
toluen acid benzoic
Reacţia se utilizează la identificarea omologilor superiori ai benzenului.
Reacții de adiţie
86
În anumite condiții pot avea loc reacții de adiție la legăturile duble din nucleul benzenic.
Exemplu:
Ni, Pt
3H2 + C6H6 C6H12
ciclohexan
lumina
3Cl2 + C6H6 C6H6Cl6
hexaclorciclohexan (gamexan)
Întrebuinţări
Benzenul:
- solvent organic
- materie primă pentru :
- fenol – mase plastice
- anilină - coloranţi
- sinteze organice diverse
Toluenul – intermediar în sinteza organică şi de medicamente.
Xileni:
- o – xilenul – obţinerea anhidridei ftalice
- obţinerea unor produse farmaceutice
- sinteze organice
- m – xilenul – solvent
- produse farmaceutice
- materiale plastice
- p – xilenul – acid tereftalic → terilen
- produse farmacutice
87
XIII.COMPUŞI ORGANICI CU FUNCȚIUNI SIMPLE-DEFINIȚIE, EXEMPLE,

NOMENCLATURĂ
88
TIP CARACTERI CLASIFICARE EXEMPLE GRUPARE TIPUL

STICĂ A GRUPĂRI
FUNCŢIO I
NALĂ
1.După nr. atomilor de
H înlocuiţi cu radical :
Def.: Sunt acea
clasă de
H3C CH CH3
derivaţi
organici ce primare, NH2
„amino” – Monovalentă
conţin una sau
izopropilamină NH2
Amine mai multe
grupări
„amino”.
H3C NH CH3
secundare dietilamina
H3C N CH3
CH3
terţiare ;
trimetilamină
.După natura radicalului

hidrocarbonat :
alifatice , H3C NH2
metilamina
aromatice, H5C6 NH2
fenilamina (alanina)
mixte ; H5C6 NH CH3
fenilmetilamina
3.După nr. grupărilor

funcţionale „amino” :
H3C NH
a) monoamine,
CH3
89
dimetilamina
b) poliamine H2C CH2 CH2 CH2

NH2 NH2
1,4-butilendiamina
Def.: Sunt acea 1.După natura

clasă de radicalului
derivaţi hidrocarbonat :
organici ce
Comp -alifatici „carboxil”- Trivalentă
conţin în
uşi H-COOH COOH
structura lor
carbox saturaţi Acid formic
una sau mai H3C COOH
ilici
multe grupări
acid acetic (acid
„carboxil”. etanoic)
nesaturaţi
H2C CH COOH
ccid propenoic
O
C
-aromatici ; OH
acid benzoic
2.După nr. grupărilor

funcţionale:
a)monocarboxilci
H3C CH2 COOH
acid propanoic
HOOC CH2 COOH
b)policarboxilici
acid propandioic
Def.:Sunt acea După numărul

clasă de radicalilor care se
derivaţi leagă de gruparea
organici care carbonil :
„carbonil” Divalentă
conţin în
a) aldehide ; -C = O
Comp molecula lor
uşi una sau mai
R-CH=O H-CH=O
carbon multe grupări Aldehida formică
ilici funcţionale
„carbonil”. H3C CH O
Aldehida acetică
90
b) cetone
H3C
R C O
C O H3C
R . Propanonă (acetonă)
Def.: Sunt acea După natura atomului

clasă de de carbon de care se
derivaţi leagă gruparea
organici ce hidroxil:
Comp „hidroxil” - Monovalentă
conţin grupări
uşi a) alcooli: OH-ul H3C-OH OH
funcţionale
hidrox
„hidroxil” legat se leagă de un Metanol (alcool
ilici
de un carbon carbon saturat metilic)
H3C CH2 OH
aromatic.
etanol (alcool etilic)
b) enoli :OH-ul se H C C CH
2 3
leagă de un
OH
carbon
nesaturat(sunt 2-propenol
instabili)
OH
c) fenoli: OH-ul se
leagă de un
carbon
aromatic
fenol
După nr. grupărilor

funcţionale „hidroxil”
HO
a)monohidroxilici ; CH3
Ortocrezol
H2C CH CH2
b)polihidroxilici .
OH OH OH
1,2,3-propantriol
(glicerină)
91
Def.: Sunt acea După natura F – flor

clasă de halogenului :
derivaţi
organici care a) floruraţi, H3C F
Cl- clor
conţin în florometan
Comp molecula lor
b) cloruraţi,
uşi unul sau mai Cl CH CH Cl
haloge mulţi atomi de 1,2-dicloroetenă Br- brom
naţi halogen legat c) bromuraţi,
de un radical Br Monovalentă
hidrocarbonat. I- Iod
Bromobenzen
d) ioduraţi ;
H3C CH2 I
iodoetan
După natura
radicalului
hidrocarbonat :
-alifatici saturaţi H2C CH2 CH2 CH2
Br Br
1,4-dibromoetan
H2C C Cl
-alifatici nesaturaţi Cl
1,1-dicloroetenă
Cl
-aromatici ;
Cl
Cl
1,2,3-triclorobenzen
După nr. atomilor de
halogen :
a) monohalogenaţi H3C CH CH Cl
1-cloropropan
b) polihalogenaţi ; Cl
Cl Cl
Cl Cl
Cl
hexaclorociclohexan
92
COMPUSI ORGANICI CU FUNCTIUNI MIXTE - contin două sau mai multe grupări functionale
Proprietățile chimice ale acestor compuşi sunt date de grupările funcționale existente ȋn molecula acestora.
Hidroxiacizi, conțin grupări hidroxidice şi grupări carboxilice
Aminoacizi, conțin grupări aminice şi grupări carboxilice
Acizi monoaminomonocarboxilici
Acizimonoaminodicarboxilici
Aminoacizi ce conțin şi alte grupări funcționale
93
Proteine
Proteinele sunt combinații macromoleculare formate din resturi de α-aminoacizi, unite prin legături
amidice Elementele chimice care intră în compoziția proteinelor sunt: C, H, O, N, S, adesea P și unele
metale (Fe, Mg, Ca, Cu).
Prin hidroliza totală proteinele sunt transformate într-un amestec de α-aminoacizi. În procesele de
hidroliză sau identificat circa 20 de aminoacizi prezenți in mod constant.
Clasificarea proteinelor
Complexitatea structurală și de compoziție a făcut ca încercările de clasificare să întâmpine mari
dificultăți.
I. În funcție de solubilitatea în apă:
1. Insolubile, fibroase sau scleroproteine:
 Keratina: din lână, păr, unghii
 Colagenul: component de bază a pielii
 Fibrina: din firul de mătase.
2. Solubile, globulare:
 Hemoglobina: proteina roșie din sânge
 Albuminele: proteinele din albușul de ou
 Glutinele: proteinele din cereale
II. În funcție de produșii rezultați din reacțiile de hidroloză:

1. Holoproteine: prin hidroliză formează numai aminoacizi
2. Heteroproteinele sau proteide: care pe lângă lanțul macromolecular conțin și grupe neproteice
(grupe prostetice):
 Fosfoproteide: caseina din lapte
94
 Lipoproteide: conțin resturi de gliceride

 Glicoproteide: conțin resturi de zaharide
 Metaloproteide: Conțin atomi de metal (exemplu pigmenții respiratori sunt
proteine cu Cu).
III. În funcție de valoarea lor biologic:
1. Proteine complete: conțin toți aminoacizii esențiali în proporție care permit sintetizarea
aminoacizilor necesari organismului. Se găsesc în lapte, brânză, carne, ouă.
2. Proteine parțial complete: conțin toți aminoacizii esențiali, dar nu în proporții optime pentru
sintetizarea proteinelor.
Zaharide ( Polihidroxialdehide, Polihidroxicetone)

Contin grupări hidroxil ( -OH ) si gruparea carbonil ( >C = O )
A. Monozaharide:
Monozaharidele sunt compusi hidroxi-carbonilici, care contin în molecula lor,pe lângă grupa hidroxil –OH,
o grupa aldehidica (aldoze) sau cetonica (cetoze).
In functie de numarul atomilor de carbon care alcătuiesc molecula, monozaharidele se clasifica în dioze (cu
2 atomi de carbon), trioze (cu 3 atomi de carbon), tetroze (cu 4 atomi), pentoze (cu 5 atomi), si hexoze.
Cea mai simpla monozaharidă este aldehida glicolica,care este o aldotrioza. Tetrozele nu se gasesc în natură.
Pentozele sunt foarte raspândite in natura: arabinoza,xiloza, riboza; cât si hexozele:
glucoza,galactoza,fructoza,sorboza.
Hexoze
Principalii reprezentanti ai clasei sunt glucoza, manoza, galactoza, fructoza, care sunt si cele mai raspandite
monozaharide. Ele se gasesc in natura libere, sub forma de glicozide, de oligozaharide si de polizaharide.
Cele patru monozaharide naturale fermenteaza sub actiunea drojdiei de bere.
Exemple:
Proprietari fizice Sunt compuși solizi cristalini, solubili în apa si insolubil în solvenți organici. Punctul de
topire este de 146-165 oC. La distilare se descompun, au un gust dulce, prezintă proprietati optice.
Metode de preparare
Monozaharidele sunt obținute de câtre plante in procesul fotosintezei, de asemenea au fost cercetate si
metode de sinteza de laborator.
95
Proprietari chimice
a) reacții datorate semiacetalizarii intramoleculare - mutarotatia
b) reacții ale grupei carbonil - reacții de reducere
- condensare cu compuși de azot (hidroxilamina)
c) reacții de oxidare - oxidare blinda (cu apa de brom sau acid azotic diluat). Din glucoza se obține acid
gluconic, din galactoză, acid galactonic. - oxidare energetica (cu acid azotic concentrat) - oxidarea grupei
hidroxil primare - oxidare cu acid periodic.
B). Dizaharide: iau naştere prin eliminarea apei între două molecule, identice sau diferite, de monozaharide,
cu stabilirea unei legături eterice.
Exemplu:
Zaharoza C12H22O11, legătură dicarbonilică.

Zaharoza este o substanţă solidă, cristalină, albă, solubila in apă si insolubilă în majoritaea solvenţilor
organici. Este ceea mai răspândită diglucidă din natură, găsindu-se, în cantităţi mici, aproape în toate
organele vegetalelor.
Zaharoza naturală se găseşte în cantităţi mai mari în sfeclă, porumbul zaharat, prune, mere, caise,
banane şi piersici. Forma neconcentrată, nepurificată în care se găseşte acest glucid în natură este
sănătoasă pentru organism.
Din zaharoza din sfeclă sau din trestia de zahăr se obţine zahărul brut şi cel rafinat (zahărul alb).
Spre deosebire de zahărul rafinat, zaharoza naturală are un rol calcifiant pronunţat. Acest diglucid este un
suport bun şi pentru alte minerale, în special fier şi potasiu.
C). Polizaharide: produşi macromoleculari naturali rezultaţi prin policondesarea unor monozaharide (în
special glucoza),în procesul fotosintezei în plante.
- amidonul ( - C6H11O5- )n , polizaharidă de rezervă în plante, prin hidrolizăacidă sau enzimatică trece în α-
glucoză.
96
Structura amidonului
- glicogenul – polizaharidă de rezervă energetică a mamiferelor,localizată în special în ficat, prin hidroliză
chimică sau enzimatică formează α-glucoză.
Structura glicogenului
- celuloza ( - C6H11O5 -)n , intră în alcătuirea pereţilor celulelor plantelor şi le dă rezistenţa mecanică şi
elasticitatea, prin hidroliză enzi matică formează β-glucoză.
Structura celulozei
97

Chimie Generala CHI-FMI

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Chimie Generala CHI-FMI

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

A.

Fodor, Notițe de curs şi seminar- Chimie generală

Prezentul curs se adresează studenților din anul I de la specializarea CHIMIE şi FIZICĂ/FIZICĂ

Cadru didactic: Conf. univ. dr. Alexandrina FODOR (afodor@uoradea.ro)

FENOMENELE FIZICE ŞI CHIMICE

OBIECTUL DE STUDIU AL CHIMIEI

Chimia, ca ştiinţă, studiază compoziţia, structura, proprietăţile substanţelor şi transformările

II. SISTEMUL PERIODIC AL ELEMENTELOR. ELEMENTE CHIMICE.

Sistemul periodic al elementelor propus de catre Dmitrii I. Mendeleev

Sistemul periodic al elementelor utilizat astazi

CLASIFICAREA ELEMENTELOR CHIMICE

 Elementele din grupa I a formează așa numita grupă a metalelor alcaline

CLASIFICAREA ŞI NOMENCLATURA SUBSTANŢELOR CHIMICE ANORGANICE

NaH2PO4 fosfat monosodic S.O. pentru P este +5

III. STRUCTURA COMPUŞILOR ANORGANICI. LEGĂTURI CHIMICE

SUBSTANŢE CRISTALINE. CRISTALE. REŢELE CRISTALINE

Ştiinţa care se ocupă cu studiul cristalelor se numeşte cristalografie.

Structura cristalină a NaCl

Structura substanţelor amorfe elastice

LEGĂTURA IONICĂ. REŢELE IONICE

Chimistul german W. K o s s e l a explicat legătura ionică pe baza transferului de electroni de la

Cristale de clorură de sodiu. Structura cristalului de NaCl

PROPRIETĂŢILE SUBSTANŢELOR IONICE

Substanţa NaF NaCl NaBr

Creşte diferenţa de electronegativitate

Substanţa NaF MgF2 AlF3

Creşte sarcina ionului pozitiv

Sfărâmarea unui cristal ionic, prin lovire

Hidratarea clorurii de sodiu

Multiplicitatea legăturii covalente

Na1+ Cl1- legătură ionică

Structura cristalină a metalelor

Principalele tipuri de retele cristaline metalice sunt:

Interacţiile între molecule determină următoarele tipuri de legături:

Legătura de hidrogen ȋntre două molecule de apă

Forţe Van Der Waals

STRUCTURA SUBSTANŢELOR CU REŢELE COVALENTE

Structura hexagonală a cristalelor de grafit

Structura cristalină cubică (fcc) a diamantului.

Legăturile de hydrogen ȋntre moleculele de apă din gheaţă

Structura apei solide

IV. REACȚII CHIMICE-GENERALITĂȚI

Clasificarea reacţiilor chimice conform criteriului chimic

Reacţii ionice de ȋnlocuire (deplasare)

Apa este capabilă să sufere un proces de autoprotoliză:

Se definesc noțiunile de pH şi pOH:

Valori reprezentative ale pH-ului

Acid clorhidric - HCl , 1M 0.1

Acid de baterie 0.5

Acidul gastric 1.5 – 2.0

Suc de lămâie 2.4

Oțet - CH3COOH 2.9

Suc de portocală sau de măr 3.5

Ploaie acidă <5.0

Suc intestinal 6-7

Apă pură / distilata - H20 7.0

Saliva omului sănătos 6.5 – 7.4

Sânge 7.34 – 7.45

Apă de mare 8.0

Săpun de toaletă 9.0 – 10.0

Amoniac - NH3 11.5

Sodă caustică - NaOH

Reacţii care se produc cu transfer de electroni (redox)