LABORATOR NR.

TEHNICA SECURITĂŢII MUNCII ÎN

LABORATORUL DE CHIMIE

Lucrările experimentale din cadrul laboratorului de chimie pot provoca diferite

accidente, care pot fi însă evitate prin respectarea normelor de tehnica securităţii muncii.
Reguli generale de protecţia muncii:
➢ Laboratorul trebuie să fie prevăzut cu instalaţii utilitare (energie electrică, apă,
canalizare, nişă).
➢ Ferestrele trebuie să fie mari pentru ca să se poată realiza la nevoie o ventilaţie
bună în cel mai scurt timp.
➢ În laborator trebuie să se găsească nişe prevăzute cu ventilaţie şi menţinute în
bună stare de funcţionare.
➢ Se interzice lucrul în vase deschise, cu substanţe toxice care emană vapori,
gaze, sau praf toxic, sub nişe care nu au aspiraţia asigurată perfect.
➢ Este interzis să se încarce nişa cu vase, în afara celor ce sunt necesare pentru
efectuarea operaţiilor respective.
➢ Lucrările cu substanţe nocive şi acizi concentraţi trebuie executate sub nişă.
➢ Mesele de lucru trebuie să rămână curate după terminarea şedinţei de lucru.
➢ Pe mese trebuie să existe doar substanţele necesare lucrării respective.
➢ Lucrările trebuie să fie executate în vase curate, care se vor spăla imediat după
terminarea lucrării.
➢ La primirea şi folosirea substanţelor pentru experimente, trebuie citite cu atenţie
instrucţiunile de pe etichetă.
➢ Nu se vor gusta substanţele chimice.
➢ Nu se va ţine vasul înclinat spre manipulant, spre a se evita stropirea cu picături
de lichid.

DETERMINAREA pH-ului SOLUȚIILOR

I. Consideraţii teoretice
O soluţie în care ionii HO- sunt în exces se numeşte soluţie bazică, iar o soluţie în
care ionii H3O+ sunt în exces se numeşte soluţie acidă.
pH-ul este un parametru de măsurare al acidităţii unei soluţii, concretizat prin
concentraţia ionilor hidroniu H3O+ din soluţia respectivă şi se defineşte ca fiind valoarea
cu semn schimbat a logaritmului zecimal din concentraţia ionilor hidroniu (sau a ionilor
de hidrogen).
pH= - lg [H3O+]
pOH-ul măsoară concentraţia ionului OH-, respectiv bazicitatea soluţiei şi
reprezintă valoarea cu semn schimbat a logaritmului zecimal din concentraţia ionilor
hidroxid din soluţie.
pOH = - lg[OH-]
Între pH şi pOH există următoarea relaţie de interdependenţă:
pH + pOH = 14
Gama uzuală de valori pentru pH este de la 0 la 14;
- valorile 0 - 7 corespund soluţiilor acide,
- valorile 7 - 14 corespund soluţiilor bazice,
- punctul central al scalei (7) indică faptul că soluţia are un caracter neutru (pH =
7 numai dacă apa este chimic pură).
Principalele metode de determinare a pH-ului sunt:
a) determinarea pH-ului cu ajutorul hârtiei indicatoare de pH (role sau benzi);
b) determinarea pH-ului cu ajutorul pH-metrului;

II. Materiale necesare

- hârtie indicatoare de pH
- pahare Berzelius
- pH-metru
- Soluţii de analizat: soluţia 1 - HCl 0,1N; soluţia 2 - NaOH 0,1N; soluţia 3 – apă
potabilă, soluţia 4 – apă de mare

III. Mod de lucru

a) Determinarea pH-ului cu ajutorul hârtiei indicatoare de pH
- Se introduce o baghetă de sticlă în prima soluţie de analizat;
- Se apropie bagheta de hârtia indicatoare de pH;
- Se aşteaptă 30 – 40 de secunde şi apoi se compară culoarea obţinută pe hârtia
indicatoare cu paleta de culori standard pe de cutie;
- Se clăteşte bagheta cu apă distilată, se şterge cu o hârtie de filtru şi se repetă
procedura pentru celelalte soluţii;
- Se notează pH-ul în tabelul cu rezultate

b) Determinarea pH-ului cu ajutorul pH-metrului

Determinarea exactă a pH-ului se poate efectua prin metoda electrochimică cu
electrod de sticlă. În acest caz, diferenţa de potenţial existentă între un electrod de sticlă
şi un electrod de referinţă (calomel – soluţie KCl saturată) introduşi în proba de analizat,
variază liniar cu pH-ul probei.
- Se pun soluţiile de analizat în pahare Berzelius;
- Se introduce electrodul pH-metrului în primul pahar;
 - Se apasă tasta ON şi se aşteaptă până când pe ecranul aparatului apare valoarea
finală a pH-ului (până când nu mai clipeşte);
- Se scoate electrodul din soluţie, se clăteşte cu apă distilată şi se şterge pe o
hârtie de filtru;
- Se execută operaţiunile până la citirea pH-ului tuturor soluţiilor.

IV. Exprimarea rezultatelor

In cazul determinării pH-ului cu ajutorul pH-metrului se fac câte 3 determinări
pentru fiecare soluţie, iar media aritmetică a pH-ului se trece în tabelul cu rezultate.

Tabel cu rezultate
Determinarea pH-ului cu Determinarea pH-ului
Caracterul
Soluţia de analizat hârtie indicatoare de pH cu ajutorul pH-metrului
soluţiei
Interval pH valoare pH
Sol. 1: HCl 0,1N
Sol. 2: NaOH 0,1N
Sol. 3: apă potabilă
Sol. 4: apă de mare
 LABORATOR NR. 2
DETERMINAREA ALCALINITĂŢII p ŞI m

1. Consideraţii teoretice
Alcalinitatea reprezintă conţinutul de ioni care imprimă unei soluţii un caracter
bazic. Aceşti ioni provin din dizolvarea în apă a hidroxizilor precum şi a sărurilor
provenite de la acizi slabi şi baze tari (carbonaţi, bicarbonaţi, fosfaţi).
Alcalinitatea se determină faţă de doi indicatori:
- alcalinitatea p – faţă de fenolftaleină;
- alcalinitatea m – faţă de metiloranj
În cazul apelor naturale, alcalinitatea este dată doar de ionul bicarbonat (HCO3-)
provenit din bicarbonatul de calciu, Ca(HCO3)2 şi bicarbonatul de magneziu, Mg(HCO3)2
(ce reprezintă duritatea temporară, dtp), dar şi din bicarbonatul de sodiu, NaHCO3.

2. Aparatură şi reactivi
- biuretă;
- pahare Erlenmeyer
- cilindru gradat;
- pisetă;
- soluţie HCl 0,1N;
- indicator fenolftaleină;
- indicator metiloranj.

3. Mod de lucru
- Se spală vasele de titrare şi se clătesc cu apă distilată;
- Se aduce la zero biureta cu soluţie de HCl 0,1N;
- Se măsoară cu cilindrul gradat 50 mL apă de analizat şi se introduc în vasul de
titrare (dacă proba este tulbure, se filtrează în prealabil);
- Se adaugă 1 - 2 picături indicator fenolftaleină;
- Se titrează cu soluţie de HCl 0,1N (virajul culorii de la roşu-carmin la incolor);
- Se citeşte volumul de HCl 0,1N folosit la titrare în prezenţă de fenolftaleină, V1;
- Se adaugă peste aceeaşi probă 5 - 6 picături indicator metiloranj;
- Se titrează cu soluţie de HCl 0,1N (viraj de la galben la portocaliu);
- Se citeşte pe biuretă volumul de HCl 0,1N folosit de la începutul titrării cu
fenolftaleină până la sfârşitul titrării în prezenţă de metiloranj, V.

4. Exprimarea rezultatelor
Alcalinităţile p şi m se calculează cu relaţiile:

p = 2  V1  F (mval L )
în care: m = 2 V  F (mval L )
 V1 = volumul de HCl 0,1N folosit la titrare în prezenţă de fenolftaleină;
V = volumul soluţiei de HCl 0,1N folosit la titrare, de la începutul titrării cu
fenolftaleină până la virajul metiloranj-ului;
F = factorul soluţiei HCl (se consideră 1,0000).
Valorile pentru alcalinitatea p şi m obţinute în mval/L se transformă în ppm
CaCO3, utilizând relaţia:
1mval/L = 50 ppm CaCO3

5. Tabel cu rezultate
Alcalinitatea p Alcalinitatea m
Nr. Vprobă V1 V
Produs FHCl ppm ppm
det. (mL) (mL) (mL) mval/L mval/L
CaCO3 CaCO3
1. Apă distilată 50 1

2. Apă potabilă 50 1

3. Apă tehnică 50 1
 LABORATOR NR. 3
DETERMINAREA DURITĂȚII TOTALE

I. Consideraţii teoretice:
Duritatea totală (dT) reprezintă conţinutul total în săruri de calciu şi magneziu
dintr-un litru de apă. Principalele săruri care conferă apei duritate, sunt: CaSO4 – sulfat de
calciu, CaCl2 – clorură de calciu, Ca(HCO3)2 – carbonat acid de calciu, MgSO4 – sulfat
de magneziu, MgCl2 – clorură de magneziu, Mg(HCO3)2 – carbonat acid de magneziu.
Exprimarea durităţii se face în grade de duritate, miliechivalenţi-gram/L sau
părţi per milion (ppm);
- grade de duritate, od: germane, franceze, engleze, americane, etc.
- milival (miliechivalent gram sau a milioana parte dintr-un echivalent gram)
Relaţia de dependenţă între mval/L şi gradele de duritate este:
1mval/L = 2,8 og = 2,8 od = 3,5 oe = 5 of = 50 oa = 50 ppm CaCO3

Principiul metodei:
Duritatea totală se determină prin titrare cu sarea disodică a acidului
etilendiaminotetraacetic (EDTA) în prezenţă de eriocrom negru T, la pH alcalin. pH-ul
este menţinut la valoarea 10 cu ajutorul unei soluţii tampon, NH3 – NH4Cl.
Mecanismul titrării complexonometrice se bazează pe faptul că indicatorul
formează cu ionii metalici combinaţii complexe colorate în roşu, instabile. Sfârşitul
titrării este marcat de reacţia complexonului cu combinaţiile complexe metal – indicator,
cu punerea în libertate a ionului provenit de la indicator, colorat în albastru.

II. Aparatură:
- pipete;
- pahare Erlenmeyer;
- pisetă;
- cilindru gradat;
Reactivi:
- soluţie EDTA 0,01N;
- soluţie tampon amoniacală NH3 – NH4Cl;
- indicator negru eriocrom T.
III. Mod de lucru:
- Se spală vasele de titrare şi se clătesc cu apă distilată;
- Se aduce biureta cu EDTA la zero;
- Se măsoară cu cilindrul gradat 10 mL apă de analizat şi se introduc în vasul de
titrare (pahar Erlenmeyer);
- Se adaugă 2mL soluţie tampon NH3 – NH4Cl cu pipeta;
- In probă se adaugă un vârf de spatulă indicator negru eriocrom T;
- Se titrează cu soluţie de EDTA 0,01N până la virajul culorii de la roşu la
albastru net;
 - Se citeşte pe biuretă volumul de EDTA 0,01N folosit la titrare.

IV. Exprimarea rezultatelor:

Duritatea totală se calculează conform relaţiei:

dT = V  F (mval L )
în care:
dT = duritatea totală, în mval/L;
V = volumul de EDTA 0,01N folosit la titrare, în mL;
F = factorul soluţiei de EDTA 0,01N (se consideră 1,0000)

V. Tabel cu rezultate:

Nr. Probă de Duritatea totală (dT)

Vprobă VEDTA
FEDTA o o o o o
det. analizat (mL) (mL) mval/L g d e f a

1. Apă distilată 10 1
2. Apă potabilă 10 1
3. Apă de mare 10 1
 LABORATOR NR. 4

DETERMINAREA CONŢINUTULUI DE IONI DE CLOR

ŞI A SALINITĂŢII

1. Consideraţii teoretice
Pentru apa de căldare, conţinutul de cloruri sau salinitatea apei foloseşte la
verificarea gradului de concentrare a apei şi la stabilirea purjei. Conţinutul de ioni de clor
foloseşte şi la aprecierea contaminării diferitelor ape tehnice cu apă de mare.
Salinitatea apei reprezintă conţinutul total de săruri dizolvate dintr-un litru de apă.
Salinitatea apei este direct proporţională cu conţinutul de ioni de clor, [Cl-].
Determinarea ionului corură se face prin metode titrimetrice. Conform metodei
Mohr, probele de apă sunt titrate cu soluţie de AgNO3 în mediu neutru în prezenţa
cromatului de potasiu.
Reacţiile care au loc sunt:
Cl- + Ag+ AgCl (pp. alb)
-2
CrO 4 + 2 Ag + Ag2CrO4 (pp. brun – roşcat )

Punctul de echivalenţă se obţine la formarea precipitatului brun – roşcat; această

culoare apare datorită prezenţei cromatului de argint.
Metoda poate fi aplicată probelor care nu conţin concentraţii mari de fosfaţi.

2. Aparatură şi reactivi
Aparatură:
- biuretă;
- pipetă;
- pâlnie;
- cilindru gradat;
- pahar Erlenmeyer;
Reactivi:
- soluţie AgNO3 0,01N;
- indicator soluţie de cromat de potasiu.

3. Mod de lucru
- Se pregăteşte biureta cu soluţie de AgNO3 de concentraţie 0,01N, cu factor
cunoscut ( in mod obişnuit factorul soluţiei este F = 1,000, soluţia fiind standard)
- Se spală vasele de titrare şi se clătesc cu apă distilată;
- Se măsoară cu cilindrul gradat 10mL apă de analizat şi se introduc în vasul de
titrare;
- Se adaugă 3-4 picături soluţie cromat de potasiu, obţinându-se coloraţia galben;
- Se titrează cu soluţie de AgNO3 0,01N până la obţinerea unui precipitat de
culoare galben-brun;
 - Se citeşte pe biuretă volumul de AgNO3 0,01N în mL, folosit la titrare.

4. Exprimarea rezultatelor
Conţinutul de cloruri în mg/L se determină utilizând formula:

Cl ( −
mg L ) = V  35,5

în care:
V - volumul de de AgNO3 0,01N folosit la titrare;
35,5 - echivalentul-gram al clorului

Transformând valoarea [Cl-]mg/L în [Cl-]g/L se poate determina salinitatea în g/L

utilizând relaţia empirică:
S( g L)  (
= Cl − g L) 1,8 + 0,03

5. Tabel cu rezultate
Nr. Vprobă VAgNO3 [Cl-] [Cl-] S
Produs
det. (mL) (mL) (mg/L) (g/L) (g/L)
1. Apă distilată
2. Apă potabilă
3. Apă de mare
 LABORATOR NR. 5
COROZIUNEA ELECTROCHIMICĂ A METALELOR

I. Consideraţii teoretice:
Prin coroziune se înţelege distrugerea materialelor prin reacţii chimice sau
electrochimice cu mediul înconjurător. Reacţia chimică este posibilă la toate materiile
prime folosite în industrie, în timp ce reacţia electrochimică nu apare decât la metale,
deoarece numai ele posedă electroni liberi.
Se cunosc două tipuri de coroziune:
- coroziune chimică, în cursul căreia reacţia dintre metal şi mediul înconjurător nu
are loc cu transport de sarcini electrice;
- coroziune electrochimică, în cursul căreia în timpul reacţiei metalului cu mediul
înconjurător apare şi un transport de sarcini electrice.
Coroziunea aluminiului se studiază în soluţie de hidroxid de sodiu, NaOH, în care
are loc următoarea reacţie:
Al → Al3+ + 3e-,
concomitent cu reducerea ionului de hidrogen
3H+ + 3e- → 3H → 3/2H2
Prin cântărirea probei înainte (m1) şi după coroziune (m2) se poate calcula
pierderea în greutate a probei (Δm = m1-m2), viteza de coroziune (Vcor) precum şi
indicele de penetraţie (P).
Viteza de coroziune (indicele gravimetric), (Vcor) este cel mai utilizat mod de
exprimare a coroziunii, putând reprezenta creşterea în greutate a probei, prin formarea de
produşi de coroziune (oxidarea metalelor) care rămân aderenţi la metal sau poate
simboliza scăderea în greutate, atunci când produşii de coroziune pot fi îndepărtaţi de pe
suprafaţă.
Viteza de coroziune reprezintă variaţia masei probei (Δm), ca rezultat al
coroziunii, pe unitatea de suprafaţă (S) în unitatea de timp (t).
Indicele de penetraţie (P) reprezintă adâncimea până la care a pătruns coroziunea
în masa metalului, timp de un an. Se calculează din indicele gravimetric Vcor şi densitatea
metalului.

II. Materiale necesare:

- Balanţa analitică;
- Hârtie abrazivă;
- Hârtie de filtru;
- Plăcuţă de aluminiu
- Soluţie de NaOH, 5%;
- Lapte de var
III. Mod de lucru:
Se ia proba de aluminiu, se măsoară suprafaţa acesteia (m2), (atenţie sunt două
feţe) se şlefuieşte cu hârtie abrazivă, se degresează cu lapte de var, se spală cu apă de la
robinet, cu apă distilată şi se usucă prin tamponare cu hârtie de filtru. Se cântăreşte proba
la balanţa analitică (m1) şi se suspendă apoi pe suport. În vasul de coroziune se toarnă
soluţie de NaOH până la 2/3 din volumul vasului. Se imersează proba în mediul de
coroziune şi se menţine 20 de minute. Se scoate proba, se spală cu apă de la robinet, cu
apă distilată, se usucă prin tamponare cu hârtie de filtru şi se recântăreşte (m2). Se
calculează pierderea în greutate a probei, Δm = m1-m2 , viteza de coroziune Vcor şi apoi
indicele de penetraţie P, ţinând cont de densitatea aluminiului (2,7 g/cm3).

IV. Interpretarea rezultatelor:

Calculele se efectuează utilizând următoarele relaţii:
Vcor = Δm/S·t (g/m2·h)
P = (24⋅365⋅Vcor)/(1000⋅ρ)
unde:
24 - numărul orelor dintr-o zi;
365 - numărul zilelor dintr-un an;
1000 - factorul de conversie al unităţilor de măsură.

Tabel cu rezultate:
Vcor P
Probă Sprobă (m2) m1 (g) m2 (g) ∆m (g) Timp (h)
(g/m2·h) (mm/an)

Al
 LABORATOR NR. 6
DETERMINAREA DENSITĂŢII RELATIVE A PRODUSELOR PETROLIERE

1. Consideraţii teoretice
Produsele petroliere (combustibilii şi uleiurile minerale lichide) sunt substanţe de
provenienţă organică, a căror compoziţie depinde de natura materiei prime şi de
tehnologia de obţinere. Componentele de bază ale combustibililor sunt hidrocarburile,
adică specii chimice organice care conţin in moleculă numai atomi de carbon şi hidrogen.
Densitatea absolută, ρt - reprezintă raportul dintre masa unui corp, în vid, m, şi
volumul său, V, la temperatura, t:
Formula de calcul pentru densitatea absolută este:
m
t =
V
În Sistemul Internaţional de unităţi, densitatea absolută se măsoară în kg/m3.
Densitatea relativă, dt - reprezintă raportul dintre densitatea absolută a unei
substanţe şi densitatea absolută a unui substanţe de referinţă, aflată într-o stare dată.
În cazul produselor petroliere, se consideră drept substanţă de referinţă apa
distilată, în vid, la temperatura de 4 oC şi presiunea de 760 torri; (ρa4 = 1000 kg/m3).
Formula de calcul pentru densitatea relativă este:
 pt
d4 = 4
t

a
în care:
t – temperatura produsului a cărui densitate se determină (temperatura de lucru);
4 – temperatura substanţei de referinţă;
ρa 4 – densitatea absolută a apei distilate la 4oC;
ρp t – densitatea absolută a produsului petrolier la temperatura t;

Densitatea relativă este o mărime adimensională şi se exprimă, de regulă, la

temperatura etalon de 15oC (d415) sau 20oC (d420),

2. Aparatură şi reactivi
- densimetru sau termodensimetru;
- termometru 0 – 50oC;
- cilindru de sticlă sau de metal în cazul în care se fac determinări la
temperaturi mai mari de 40oC;
- produse petroliere de analizat (combustibil, uleiuri minerale);
- solvenţi pentru curăţat densimetrul.
 Descrierea termodensimetrului
Datorită rapidităţii determinării şi preciziei suficient de bune
a metodei, se utilizează curent determinarea densităţii relative cu
areometrul sau densimetrul, aparat prezentat în figura alăturată.
Termodensimetrul este un tub de sticlă împărţit în trei
compartimente, astfel:
1. Partea inferioară conţine rezervorul cu mercur şi alice de
plumb impregnate cu o răşină specială. Acestea dau o anumită
greutate termodensimetrului şi fac posibilă pătrunderea acestuia în
interiorul produsului petrolier;
2. Partea de mijloc corespunde scalei gradate pentru citirea
temperaturii, in grade Celsius, temperatura avand o importanţă
deosebită in determinarea densităţii relative a produsului de
analizat;
3. Partea superioară care corespunde scalei gradate unde se Termodensimetru
citeşte densitatea relativă a produsului de analizat.

3. Mod de lucru
- Se omogenizează produsul petrolier prin amestecare pentru a se obţine aceeaşi
valoare a densităţii relative în fiecare punct din interiorul volumului de produs petrolier
de analizat;
- Produsele vâscoase sau cu puncte de congelare ridicate se încălzesc pe baie de
apă la 50 – 60oC;
- Se toarnă produsul în cilindrul de sticlă sau de metal, evitând pe cât posibil
spumarea, cilindrul fiind aşezat pe o suprafaţă plană;
- Dacă s-au format bule, acestea se sparg prin apropierea unei baghete încălzite
sau a unui băţ de chibrit stins, fără a atinge suprafaţa lichidului;
- Se curăţă areometrul cu solvenţi.
- Areometrul curat şi uscat se ţine de partea superioară, se introduce în lichid cu
atenţie, astfel încât să nu atingă pereţii cilindrului sau partea inferioară pentru a nu se
sparge;
- Dacă densimetrul nu este prevăzut cu termometru, se introduce în produs şi un
termometru, se omogenizează produsul prin amestecare cu termodensimetrul şi se lasă în
produs timp de aproximativ 5 minute, pentru a ajunge la echilibru termic cu produsul;
- Când oscilaţiile densimetrului au încetat, se citeşte pe scala superioară a
densimetrului densitatea relativă, ţinând ochii la nivelul suprafeţei lichidului. Citirea se
face astfel:
- pentru produsele transparente se va citi reperul din dreptul meniscului
inferior;
- pentru produsele închise la culoare, opace, se va citi reperul din dreptul
meniscului superior, dar la această valoare se va adăuga diferenţa de densitate ce
corespunde unui milimetru de scală a densimetrului, considerînd distanţa de la meniscul
superior la suprafaţa lichidului de un milimetru.

4. Exprimarea rezultatelor
Calculul densităţii, d415, când se cunoaşte d4t, se face utilizand relaţiile:

d 4 = d 4 + c(t − 15 ) d 4 1 = d 4 2 + c(t 2 − t1 )
15 t t t

în care:
d4t = densitatea relativă a produsului la temperatura t;
t = temperatura la care se face determinarea, în oC;
c = coeficient de corecţie pentru dilatarea lichidului la o diferenţă de temperatură
o
de 1 C, conform tabelului de mai jos:

Valori ale coeficienţilor de corecţie pentru dilatarea lichidului la o diferenţă de temperatura de 1 oC

Coeficient de Coeficient de
Densitatea citită Densitatea citită
corecţie pentru 1oC corecţie pentru 1oC
0,6900 ... 0,6999 0,000910 0,8500 ... 0,8599 0,000699
0,7000 ... 0,7099 0,000897 0,8600 ... 0,8699 0,000686
0,7100 ... 0,7199 0,000884 0,8700 ... 0,8799 0,000673
0,7200 ... 0,7299 0,000870 0,8800 ... 0,8899 0,000660
0,7300 ... 0,7399 0,000857 0,8900 ... 0,8999 0,000647
0,7400 ... 0,7499 0,000844 0,9000 ... 0,9099 0,000633
0,7500 ... 0,7599 0,000831 0,9100 ... 0,9199 0,000620
0,7600 ... 0,7699 0,000818 0,9200 ... 0,9299 0,000607
0,7700 ... 0,7799 0,000805 0,9300 ... 0,9399 0,000594
0,7800 ... 0,7899 0,000792 0,9400 ... 0,9499 0,000581
0,7900 ... 0,7999 0,000770 0,9500 ... 0,9599 0,000567
0,8000 ... 0,8099 0,000765 0,9600 ... 0,9699 0,000554
0,8100 ... 0,8199 0,000752 0,9700 ... 0,9799 0,000541
0,8200 ... 0,8299 0,000733 0,9800 ... 0,9899 0,000528
0,8300 ... 0,8399 0,000725 0,9900 ... 1,0000 0,000515
0,8400 ... 0,8499 0,000712

5. Tabel cu rezultate
Nr.
Produs de analizat toC d4t c d415
det.
1. Apă potabilă
2. Apă de mare
3. Ulei de transmisie
 LABORATOR NR. 7
DETERMINAREA VISCOZITĂŢII CINEMATICE
CU VISCOZIMETRUL UBBELOHDE

1. Consideraţii teoretice
Viscozitatea este proprietatea fluidelor datorită căreia în interiorul lor iau naştere
tensiuni tangenţiale ce se opun deplasării straturilor de molecule. Această proprietate se
datorează forţelor de frecare internă dintre molecule.
Viscozitatea constituie un parametru care caracterizează calitatea unui lichid din
punct de vedere al compoziţiei chimice şi al purităţii acestuia, din acest motiv
determinarea experimentală a valorii viscozităţii este foarte importantă în practică.
Viscozitatea dinamică, η, se defineşte ca fiind raportul dintre tensiunea de
forfecare, τ, dintre straturile interne de fluid şi gradientul de viteză, Δ.

η=

Unitatea de masură în Sistem Internaţional este N.s/m2.
Unitatea de masură utilizată în practică este Poise-ul (P) sau centi – Poise-ul (cP).
Viscozitatea cinematică, ν, reprezintă raportul dintre viscozitatea dinamică şi
densitatea absolută a produsului, ambele la aceeaşi temperatură, t.
t
 = t
t

în care:

ηt – viscozitatea dinamică a produsului, la temperatura t;
ρt - densitatea absolută a produsului la aceeaşi temperatură, t.

Unitatea de măsură în Sistem Internaţional pentru viscozitatea cinematică este

2
m /s.
Unitatea de masură utilizată în practică este Stockes –ul (St) sau centiStokes: 1
mm /s = 1cSt = 10-2St
2

Viscozitatea cinematică se determină cu ajutorul viscozimetrelor capilare,

măsurându-se timpul de scurgere a unui anumit volum de produs printr-un tub capilar
calibrat.

2. Aparatură şi reactivi
- baie ultratermostat (cu mediu de încălzire apă sau ulei);
- viscozimetru Ubbelohde;
- termometru;
- cronometru;
- produşi de analizat;
- solvenţi pentru curăţarea viscozimetrului.
 Părţile componenete ale
viscozimetrului Ubbelohde:
1, 2, 3 – tuburi (braţe) de sticlă;
4 – rezervor produs petrolier;
5 – rezervor inferior;
6 – tub capilar;
7- rezervor calibrat de volum constant;
8 – rezervor suspendat;
M – reper până la care se introduce
produsul petrolier;
M1 – reper superior;
M2 – reper inferior

3. Mod de lucru
- Se curăţă viscozimetrul cu solvenţi şi se usucă prin suflare cu aer; la inceperea
determinării acesta trebuie să fie perfect curat şi uscat, fără impurităţi;
- Se introduce produsul în capilară, prin braţul 3 până la reperul M de pe
rezervorul inferior 5;
- Se aduce baia la temperatura de lucru (40- 45oC);
- Se aşază capilara în baia termostat;
- Se introduce termometrul în braţul 3;
- Când temperatura băii şi temperatura produsului au ajuns la valoarea de lucru şi
se menţin constante timp de 5 minute, se aspiră produsul printr-un tub de cauciuc montat
la capătul tubului 2, până când acesta depăşeşte reperul superior M1 (tubul 1 se obturează
în timpul aspiraţiei) al balonului Ubbelohde de volum constant;
- Se lasă produsul să curgă (destupând tubul 1) şi se porneşte cronometrul în
momentul când meniscul inferior al lichidului atinge reperul M1;
- Se opreşte cronometrul când meniscul lichidului atinge reperul M2 al balonului
Ubbelohde de volum constant şi se notează timpul în secunde, t.

4. Exprimarea rezultatelor
Viscozitatea cinematică se calculează cu formula:

 = k  t (cSt )
în care:
ν = viscozitatea cinematică, în cSt;
t = timpul, în secunde;
k = constanta aparatului (k = 1 cSt/s)
5. Tabel cu rezultate
Viscozitatea determinată cu
Nr. viscozimetrul Ubbelohde
Produs petrolier
det. temperatura timp k ν
(0C) (s) (cSt/s) (cSt)
1.

2.

3.