UNIVERSITATEA DUNĂREA DE JOS DIN GALAȚI

Facultatea de Inginerie și Agronomie din Brăila

INDRUMAR LUCRĂRI DE LABORATOR

Disciplina CHIMIE

Specializarea Agricultură - Anul I

Prof.dr.ing. Petronela NECHITA

1
 1. ASPECTE PRIVIND ORGANIZAREA ACTIVITĂŢII ÎN
LABORATOARELE DE ANALIZE CHIMICE

1.1. PROTECŢIA MUNCII ÎN LABORATOARELE DE ANALIZE CHIMICE

Executarea cu succes a lucrărilor practice de laborator la disciplina Chimie, precum şi

prevenirea accidentelor necesită, în mod obligatoriu, cunoaşterea specificului muncii într-un
astfel de laborator, amenajările şi dotările necesare (aparatură, reactivi, sticlărie,
instrumentar), dar şi regulile de protecţie a celor ce lucrează în laborator, după cum
urmează:

1. În laborator nu se ating obiectele sau montajele experimentale, fără aprobarea

cadrului didactic care conduce lucrările practice; nu se pune în funcţiune un aparat
electric, sau instalaţia electrică, la care mânuirea nu este perfect cunoscută;
2. Părţile metalice ale aparatelor care ar putea intra accidental sub tensiune vor fi legate
la pământ;
3. Planul de desfăşurare a experimentelor va fi dinainte stabilit iar studenţii vor fi
instruiţi în prealabil;
4. În cazul când se constată o funcţionare anormală, care indică prezenţa unui
deranjament, (în special la instalaţiile şi echipamentele alimentate electric) se va
întrerupe imediat sursa de alimentare. Punerea în funcţiune se va face numai după
identificarea şi înlăturarea deranjamentului.
5. De pe locul unde se desfăşoară experimentele se vor îndepărta toate obiectele care nu
sunt necesare;
6. Studenţii intraţi în laborator vor rămâne tot timpul la masa lor de lucru;
7. Se interzice introducerea în gură a soluţiilor şi substanţelor chimice, iar mirosirea
substanţelor care emană vapori se va face cu prudenţă, executând cu mâna o mişcare
de vânturare deasupra gurii vasului, spre nas;
8. Manipularea sticlăriei cu reactivi se face cu grijă pentru a nu se picura pe mână, pe
masă şi evita prelingerea lichidului din recipienţi pe partea exterioară a vasului spre
etichetă;
9. Efectuarea experimentelor în vase murdare este interzisă; imediat după terminarea
experimentului, vasele utilizate trebuie să fie spălate;
10. Studenţilor le este interzis să guste sau să miroase substanţele, să se aplece asupra
vaselor fără avizul cadrului didactic de specialitate, deoarece acţiunea multor
substanţe este puternic toxică, chiar dacă aceasta nu se manifestă imediat;
11. Eprubeta în care se încălzeşte un lichid se ţine înclinată (nu spre cel care lucrează, sau
spre vecin); de asemenea, eprubeta nu trebuie încălzită numai la partea de jos, ci pe
toata lungimea ocupată de substanţă; susţinerea eprubetei se va face cu un suport
special construit, nu improvizat;
12. Introducerea unui dop de plută sau de cauciuc într-un tub de sticlă se face ţinându-se
tubul cu mâna cât mai aproape de capătul de introdus (mâna înfăşurată într-o batistă
şi fără a se forţa tubul);
13. Încălzirea substanţelor în vase de laborator cu pereţi subţiri se face pe o sită de azbest
sub agitare continuă;

2
14. Baloanele, paharele şi celelalte vase în care se află lichid fierbinte nu se pun direct pe
masă, ci pe o placă din material termoizolant;
15. Paharele mari cu lichid se ridică numai cu ambele mâini şi se ţin în aşa fel, ca
marginile răsfrânte ale paharului să se sprijine pe degetele mari şi pe degetele
arătătoare;
16. Prinderea în stative a baloanelor de distilare, a biuretelor şi a refrigerentelor se
efectuează cu ajutorul clemelor prevăzute cu apărători de plută sau cauciuc;
17. La începutul şi sfârşitul oricărei experienţe, mâinile se spală cu apă şi săpun;
18. Aprinderea becurilor de gaz se va face astfel: în partea superioară a becului de
gaz,lateral, se va ţine chibritul aprins, după care, gradat, se va deschide robinetul de
la conducta de gaz;
19. Obiectele fierbinţi nu se vor prinde direct cu mâna numai dacă se folosesc mănuşi
speciale ignifuge sau termoizolante;
20. Aparatele şi instalaţiile electrice se vor folosi numai în stare perfect uscată;
21. Ştecherele se vor introduce şi scoate din priză ţinând cu mâna numai partea de
ebonită nu şi cordonul.
22. Nu se ating cu mâna sârmele neizolate sau cele cu izolaţie deteriorată;
23. Se înlătură din preajma surselor de foc (a spirtierelor, becurilor de gaz, plitelor)
obiectele confecţionate din materiale care pot să se aprindă uşor (dopuri de vată,
mănuşi, elastice alimentare, folie de polietilenă).
24. Nu se apropie de flacără mâna ştearsă proaspăt cu alcool;
25. Nu se trec prin dreptul flăcării becului de gaz sau spirtierei materiale care pot lua foc.
În cazul în care cârpa de dezinfectat mâinile (îmbibată fiind cu alcool) se aprinde, ;
aceasta se aşează cu grijă pe gresie, se diluează alcoolul cu apă, astfel focul se stinge
26. Este interzis personalului şi studenţilor care lucrează în laborator de a se apleca
asupra vasului în care s-a turnat sau se fierbe un lichid oarecare, sau a se ţine vasul
înclinat spre operator (pentru a se evita stropirea cu picăturile lichidului);
27. Experienţele şi analizele care prezintă pericol de stropire cu substanţe nocive şi
degajare de vapori toxici se vor efectua numai sub nişe în stare de funcţionare;
28. Pipetarea lichidelor se va face numai cu utilizarea dispozitevelor speciale (pară de
cauciuc) iar pipetarea lichidelor toxice sau chimice agresive se va face numai cu
pipete speciale care să elimine orice posibilitate de accidentare;
29. Toate recipientele cu substanţe şi reactivi chimici utilizaţi în laboratoare trebuie
etichetate; nu se vor gusta substanţele de laborator şi nu se vor utiliza vasele de
laborator pentru băut şi mâncare;
30. Amestecarea sau diluarea reactivilor însoţită de degajare de căldură (diluarea
acidului sulfuric concentrat, prepararea amestecului sulfocromic, dizolvarea NaOH
(KOH) cristale se va face astfel: ÎNTOTDEAUNA SE VA TURNA REACTIVUL
CONCENTRAT PUŢIN CÂTE PUŢIN ÎN APĂ, RĂCIND LA EXTERIOR VASUL
DE DILUARE
31. Indiferent de incidentul produs în laborator, nu se intră în panică.
32. Îmbrăcămintea studentului trebuie să fie adecvată muncii în laboratoarele de analize
chimice: părul strâns, mânecile hainelor să fie scurte, îmbrăcăminte uscată, curată,
încălţăminte curată, purtarea halatului obligatorie; unghii tăiate scurt, fără lac de
unghii;
3
 33. În timpul lucrării se va respecta disciplina în muncă şi se va păstra liniştea,
interzicându-se convorbiri străine de lucrare.
34. Instrucţiunile de prim ajutor, se vor prelucra cu fiecare grupă de studenţi, spre luare
la cunoştinţă şi se vor afişa vizibil în laborator.
35. Pentru a se putea interveni în caz de incendiu, se va întrerupe curentul electric şi se
va acţiona conform normelor P.S.I. afişate în fiecare laborator.
36. Experimentele se supraveghează tot timpul, iar înainte de părăsirea laboratorului, se
lasă totul în ordine, robinetele de gaz, de apă şi comutatoarele electrice închise.

1.2 MANIPULAREA SUBSTANŢELOR CHIMICE

Pericol de accidentare poate apărea în timpul următoarelor operaţii de manevrare a

substanţelor chimice:
- transport
- depozitare
- transvazare
- luarea probelor pentru analiză
- diluare
- mărunţirea substanţelor solide
- efectuarea reacţiilor
- îndepărtarea reziduurilor
Pentru manipularea corectă a substanţelor chimice este necesară cunoaşterea din
punctul de vedere al securităţii muncii, a proprietăţilor substanţei respective: toxic, exploziv,
inflamabil, caustic, corosiv, inert. Vor fi indicate, obligatoriu, pe ambalajul substanţei cu
ajutorul unor etichete primele trei proprietăţi (dacă există).
Substanţele necunoscute vor fi manipulate numai după identificarea lor de către cadrul
didactic şi în baza instrucţiunilor acestuia.

Transport şi transvazare

Multe accidente se produc la manevrarea reactivilor în ambalaje din sticlă, în special

la manevrarea recipienţilor de dimensiuni mari ce conţin lichide caustice sau inflamabile.
Deoarece constituie un pericol permanent de accidente, substanţele toxice, caustice sau
inflamabile din recipienţii de mari dimensiuni nu vor fi păstrate în laborator, ci se vor păstra
în depozit. Reactivii se vor transvaza în sticle de max. 5 – 10 L şi numai acestea vor fi duse în
laborator. Sticlele mai mici vor fi transportate cu grijă, evitându-se prelingerea lichidelor pe
lângă dop. Sticlele nu vor fi ţinute numai de gât, deoarece există pericolul ca acesta să se
desprindă şi lichidul să se împrăştie, accidentând pe cel care face transportul.

Diluarea şi măsurarea soluţiilor

Operaţia de turnare din sticlă în pahar sau în cilindrul gradat se va executa cât mai
departe de ochi. Pentru a citi gradaţiile se întrerupe turnarea şi se îndepărtează mai întâi
sticla cu reactiv. La diluarea soluţiilor se va ţine seama de efectul termic al operaţiei. În cazul
când se degajă o cantitate mare de căldură există pericolul de a se sparge vasul de sticlă, dacă
nu se adaugă apa în porţiuni mici. De exemplu, la diluarea acidului sulfuric concentrat, se
toarnă acidul în apă, încet, sub agitare continuă. Dacă se procedează invers, se formează
vapori de apă care ies brusc din vas, antrenând picături de acid. La măsurarea probelor de
analizat se va evita pipetarea soluţiilor caustice sau a lichidelor care emană vapori toxici.
Dacă pipetarea este obligatorie, se pot utiliza pipete cu bulă. Cel mai indicată este utilizarea
biuretei pentru măsurare.
4
1.3 METODICA LUCRĂRILOR ÎN LABORATOR

Pentru ca în laborator să existe disciplină şi lucrările să decurgă normal, trebuie să se

ţină seama de anumite reguli de ordin interior: organizarea locului de muncă, exploatarea
aparaturii şi ustensilelor de laborator, păstrarea, depozitarea substanţelor de lucru şi a
materialelor rezultate în urma experimentelor de laborator.
Încă din prima şedinţă de laborator, studenţii trebuie să se obişnuiască cu împărţirea
şi utilizarea raţională a timpului de lucru, cu organizarea spaţiului, încât în timpul alocat
şedinţei de laborator, fiecare student trebuie :
- să întocmească referatul lucrării;
- să efectueze experimentele stabilite;
- să achiziţioneze datele importante, să realizeze calculele, să traseze graficele, după
caz;
- să formuleze concluziile finale şi interpretarea datelor experimentale.

Fiecare student va avea un caiet de laborator sau un dosar cu foi albe pe care îşi va
întocmi referatele lucrărilor şi îşi va nota toate informaţiile legate de lucrarea respectivă.
Calculele rezultate trebuie finalizate, iar rezultatele se vor nota ca fiind satisfăcătoare numai
cu două sau trei zecimale, în funcţie de specificul lucrării. În prima parte a şedinţei se face un
scurt seminar (10 – 30 minute) a părţii teoretice din curs aferentă lucrării practice, apoi prin
sondaj, studenţii vor prezenta lucrarea de laborator. Partea a doua a şedinţei este destinată
experimentelor şi prelucrării datelor experimentale şi poate dura între 50 – 90 minute.
Studenţii organizaţi în grupe (echipe de lucru din 3 – 5 studenţi) sau în bloc (în funcţie de
complexitatea lucrării şi disponibilul de materiale) vor efectua experimentele sub
îndrumarea cadrului didactic conducător.
Datele experimentale obţinute vor fi prelucrate sub formă de observaţii, concluzii,
tabele sau diagrame.
La ultima şedinţă de laborator din semestru, se prezintă lucrările de laborator cu
datele experimentale prelucrate şi concluziile formulate.
Cadrul didactic va efectua şi o examinare a cunoştinţelor dobândite sub forma unui
chestionar, întrebări scrise sau orale. Situaţia nefinalizată a laboratorului determină
neacceptarea studentului la examenul programat în sesiunea de examene. Aprecierea de la
laborator este utilă studentului care intră în examen şi are o pondere însemnată în stabilirea
notei finale la disciplina Chimie.

5
2. USTENSILE ŞI APARATURĂ UTILIZATE ÎN LABORATORUL DE
CHIMIE
Pentru analiza chimică a unei substanţe, sunt necesare vase, ustensile de laborator şi
aparate. Aceste obiecte sunt confecţionate din diferite materiale, de exemplu: sticlă, porţelan,
cuarţ, platină, alamă, nichel, argint, oţel etc. Este necesar să se cunoască, pe lângă modul de
întrebuinţare a acestor ustensile, şi proprietăţile materialelor din care sunt confecţionate,
pentru a evita unele erori la efectuarea analizei cantitative, erori datorită comportării diferite
a acestor materiale faţă de reactivii întrebuinţaţi.

2.1 Vase şi ustensile de laborator

Fiole de cântărire cu dop şlefuit utilizate la cântărirea substanţelor care nu sunt
stabile la aer, sunt higroscopice sau se descompun. Pentru substanţe stabile la aer se pot
folosi şi sticle de ceas.
Pahare cilindrice cu cioc sau pahare Berzelius, sunt utilizate pentru precipitare şi
pentru transvazarea precipitatului în timpul filtrării.
Flacoane conice, tip Erlenmayer de 250 – 500 ml, folosite pentru colectarea soluţiilor
filtrante şi pentru determinările volumetrice.
Baghetele de sticlă lungi de 15-20 cm, cu diametrul de 3-5 mm. Baghetele trebuie să
depăşească cu aproximativ 7 cm înălţimea paharului şi să fie rotunjite la capete prin topire în
flacără, pentru a nu zgâria pereţii paharului şi a nu introduce sfărâmături de sticlă în
eventualul precipitat. Unele baghete trebuie să fie prevăzute la un capăt cu un tub subţire de
cauciuc (lung de 15-20 mm) care serveşte la desprinderea precipitatelor cristaline aderente la
pereţii paharelor. Tubul de cauciuc trebuie să rămână 4-5 mm în afara capătului baghetei şi
să se închidă prin turtire, în aşa fel încât precipitatul să nu pătrundă în tubul de cauciuc.
Tubul de cauciuc trebuie înlocuit din timp în timp.
Pisetă sau stropitor, de obicei baloane de sticlă cu fund plat, de diferite capacităţi
(250-1000 ml) pentru apă distilată rece sau fierbinte, pentru soluţii de spălare cu compoziţii
diferite în funcţie de determinarea gravimetrică care se efectuează. Pisetele se folosesc pentru
aducerea precipitatelor pe hârtia de filtru sau în creuzetul filtrant şi spălarea lor şi pentru
multe alte operaţii. Piseta cu apă caldă va avea gâtul înfăşurat cu un bandaj de sfoară groasă
pentru a putea fi uşor de mânuit, atunci când apa este fierbinte. Vârful pisetei se va face
mobil cu ajutorul unui tub de cauciuc aşa cum se vede în figură. Diametrul vârfului pisetei
trebuie să fie mai mic de 1 mm, pentru a obţine un jet de apă subţire, care este mai eficient la
spă1ările cantitative.
Pâlnii de sticlă cu diametrul superior de aproximativ 6 cm şi unghiul dintre pereţii
pâlniei de 60°. Tubul de scurgere trebuie să fie îngust (3-4 mm în interior) şi cu o lungime
mai mare decât înălţimea conului pâlniei. Aşa-numitele “pâlnii pentru analiza cantitativă”
au tubul de scurgere de 2-3 ori înălţimea conului pâlniei, iar puţin mai jos de vârful conului
au o gâtuitură. Aceste pâlnii sunt cele mai recomandate, uşurând filtrarea şi economisind
timp.
Pentru filtrare, ca masă filtrantă, se utilizează hârtie de filtru calitativă, în coli şi
hârtie de filtru cantitativă, în rondele de diferite diametre cele mai obişnuite fiind cele cu
diametrul de 9 şi 11 cm. Hârtia de filtru cantitativă lasă foarte puţină cenuşă (0,03-0,07 mg)
prin ardere, încât nu influenţează determinarea, de aceea se şi numeşte “fără cenuşă”. Hârtia
de filtru cantitativă este tratată cu acid clorhidric şi acid fluorhidric. În comerţ se găsesc trei
feluri de hârtia de filtru cantitativă în pachete de câte 100 rondele - deosebindu-se prin
mărimea porilor. Pachetele sau cutiile de hârtie de filtru au benzi diferit colorate după
mărimea porilor şi fabrica respectivă. De exemplu:
- Hârtia de filtru cu bandă albastră are porii foarte mici (< 65 μm), fiind indicată
pentru precipitate foarte fine, cum ar fi BaSO4;
6
 - Hârtia de filtru cu bandă albă are porii de mărime mijlocie (1,5 - 5 μm) şi este cea mai
des întrebuinţată;
- Hârtia de filtru cu bandă neagră (> 5 μm) are porii mai mari şi se întrebuinţează
pentru precipitatele gelatinoase, cum ar fi Al(OH)3, Fe (OH)3
.
Creuzetele filtrante din sticlă se întrebuinţează pentru filtrarea precipitatelor care se
cântăresc ca atare, după o simplă uscare în etuvă sau în vid, fără a fi calcinate. Creuzetele
filtrante din sticlă sunt notate cu G (= Gerateglad, adică materialul din care este făcut
creuzetul) şi cu cifre 1G1, 1G2........ 1G5; 2G1, 2G2........ Cu cât cifra de după litera G este mai
mare, cu atât porii plăcii filtrante (pulbere de sticlă presată şi sinterizată) sunt mai mici (100 -
200 μm, 40 - 50 μm, 20 - 25 μm, 5 - 15 μm, respectiv pentru 1, 2, 3, 4 ). Cifrele dinaintea literei
G arată mărimea şi forma creuzetului. Aceste creuzete se confecţionează şi sub formă de
pâlnie care se folosesc mai ales pentru filtrarea soluţiilor puternic acide chiar a acizilor
concentraţi. Trebuie să se evite filtrarea soluţiilor alcaline sau prea fierbinţi pe aceste creuzete
sau pâlnii. Creuzetele filtrante de sticlă pot fi uscate în etuvă, dar nu pot fi calcinate.
Pentru creuzetele filtrante este necesară o pâlnie specială şi un inel de cauciuc, de mărime
potrivite, pentru a fixa creuzetul filtrant. Pâlnia aceasta, cu ajutorul unui dop de plută sau de
cauciuc, se fixează în gâtul unui flacon de trompă cu tubulatură laterală, prin care se leagă
trompa de apă.
Trompa de apă este un dispozitiv de sticlă sau de metal, care serveşte pentru vid
(prin aspiraţie) sau pentru obţinerea vidului. Această aspiraţie sau vid se realizează cu un
curent de apă.
Exicator de sticlă cu placă de porţelan ce se fixează în exicator cu ajutorul a trei
dopuri de plută. Cea mai potrivită dimensiune a exicatorului este de 15 – 16 cm diametru
interior. Placa de porţelan are 4-5 găuri circulare, de mărime potrivită, pentru aşezarea
creuzetelor. În exicator se introduc creuzete de porţelan calde. Prin răcirea lor în exterior se
produce un uşor vid, astfel că se va deschide capacul exsicatorului prin alunecare. Marginile
capacului exsicatorului trebuie unse cu o unsoare specială pentru realizarea unei cât mai
bune etanşeităţi şi totodată permite deschiderea uşoară prin apăsare şi alunecare a capacului.
În partea de jos a exicatoarelor, pentru a menţine atmosfera interioară cât mai uscată posibil,
se pun substanţe care absorb vaporii de apă. De obicei se întrebuinţează clorura de calciu
anhidră sau oxid de calciu, anhidridă fosforică, acid sulfuric concentrat, hidroxid de sodiu
sau de potasiu (când sunt vapori acizi). Oricare ar fi substanţa deshidratantă, atmosfera din
exicator nu devine total uscată, totdeauna tensiunea de vapori ajunge la un anumit echilibru
în raport cu substanţa absorbantă.

2.2. Măsurarea volumelor

În analiza volumetrică, alături de cântărire, măsurarea volumelor este operaţia cea
mai importantă. În volumetrie, unitatea de măsură este litrul, care se defineşte ca fiind
volumul ocupat de 1 kg de apă cu densitatea maximă (la 4°C), în vid, la nivelul mării şi la 45°
latitudine.
Vasele de măsurat volume se pot împărţi în două clase:
1. vase gradate pentru umplere, al căror semn indică volumul pe care îl măsoară;
2. vase gradate pentru golire, al căror semn indică până unde se va umple vasul, ca
apoi, la golire să măsoare volumul indicat de gradaţia corespunzătoare.
Această diferenţă între cele două tipuri de vase volumetrice constă în faptul că la
golire, o parte din lichid aderă la pereţii vasului, deci volumul vasului pentru golire este mai
mare decât volumul lichidului pe care îl măsoară, la golire, în timp ce vasele pentru umplere
este evident că volumul lichidului pe care-l măsoară este identic cu volumul vasului.
Gradarea vaselor se face, nu la 4°C, ci la 20°C, temperatură uşor de realizat, aceasta fiind
temperatura mediului ambiant şi temperatura normală internaţională pentru gradarea
vaselor. Pe fiecare vas se află gravată capacitatea, precum şi temperatura de etalonare.
7
Vasele întrebuinţate în volumetrie sunt confecţionate din sticlă cu o rezistenţă chimică mare
şi stabilă la variaţii de temperatură, în scopul realizării unei stabilităţi suficiente a soluţiilor.
Baloanele cotate sunt vase pentru umplere, au fundul plat, gât lung şi dop rodat. Pe
gâtul balonului se marchează un semn circular care indică limita de umplere pentru volumul
scris pe balon. Baloanele cotate se întrebuinţează pentru prepararea soluţiilor de o
concentraţie anumită şi exactă. Baloanele cotate se folosesc pentru pregătirea soluţiilor
titrate, plecând de la substanţe titrimetrice. În acest scop, substanţa cântărită se introduce în
balon, apoi se adaugă apă. După dizolvare se aşteaptă puţin pentru egalizarea temperaturii,
mai ales pentru acele substanţe a căror dizolvare este însoţită de absorbţie sau de degajare
mai mare de căldură. Se aduce apoi cu apă aproape de semn, apoi dacă deasupra semnului
sunt picături de apă, acestea se iau cu o hârtie de filtru înfăşurată sul, după care se
completează cu apă la semn cu ajutorul unei pipete, având grijă să nu se mai ude gâtul. Se
fixează dopul de închidere şi prin răsturnare de câteva ori se omogenizează conţinutul.
Cilindri gradaţi sunt vase pentru umplere, mult mai puţin precise decât baloanele şi
de aceea se folosesc numai pentru măsurători aproximative. Aceştia au diverse capacităţi: de
10, 25, 100, 250, 500, 1000 ml.
Pipete sunt vase pentru golire şi sunt de două categorii:
- pipete fără gradaţii intermediare cu care se poate măsura volumul înscris pe
aceasta;
- pipete cu gradaţii intermediare, care pot măsura şi volume mai mici decât cel
înscris şi sunt gradate în mililitri şi în fracţiuni de mililitru.
Pentru a măsura cu pipeta un anumit volum, se introduce vârful pipetei în lichid şi se
aspiră până când lichidul depăşeşte gradaţia. Se acoperă repede, cu degetul arătător umezit
în prealabil, se şterge vârful pipetei cu hârtie de filtru şi apoi se lasă să se scurgă lichidul
până când marginea inferioară a meniscului este tangentă la semn. Se aduce apoi pipeta cu
vârful atingând peretele interior al vasului în care urmează să se introducă lichidul măsurat
şi se lasă să se scurgă liber. După 15 – 20 secunde se trage cu încetul vârful de-a lungul
vasului fără a se sufla lichidul care a rămas.
Biurete sunt vase pentru golire, alcătuite dintr-un tub gradat şi care la partea
inferioară au un dispozitiv (robinet) cu ajutorul căruia se poate închide sau regla curgerea
lichidului. Acest dispozitiv este format dintr-un tub de cauciuc, având în interior o mărgea
de sticlă, dispozitiv care prin simpla strângere permite scurgerea lichidului din biuretă,
dintr-un tub de cauciuc cu o clemă sau dintr-un robinet.
În timpul lucrului, biuretele se fixează vertical în stativ şi după umplere până peste
semn, prin deschiderea robinetului sau al dispozitivului pe care îl are, se scurge lichidul până
când meniscul inferior va fi tangent la gradaţie (pentru lichide incolore), iar pentru cele
colorate până când meniscul superior va fi tangent la gradaţie. Se lasă apoi să se scurgă liber
lichidul până la gradaţia corespunzătoare volumului care se va măsura, se aşteaptă apoi 30 de
secunde şi se continuă golirea în picături până la volumul dorit. Se lucrează în acest mod
pentru a înlătura erorile mari, datorită aderenţei la pereţii soluţiei ce se măsoară. Pentru
înlăturarea aceste erori, se poate proceda şi în alt mod, anume se lasă să se scurgă lichidul cu
un debit de 10 ml pe minut, deoarece în aceste condiţii adeziunea lichidului la pereţi se poate
practic neglija. Citirea gradaţiei de pe biuretă se face în aşa fel încât să fie înlăturată eroarea
de paralaxă. În acest scop ochiul observatorului trebuie să fie pe orizontala tangentă la
menisc, după cum se arată în figura de mai jos, după linia a. dacă ochiul se găseşte deasupra
acestei orizontale, eroarea va fi în minus (citirea b.), în caz contrar eroarea va fi în plus
(citirea c.).

8
2.3 Vase şi ustensile din porţelan şi din alte materiale
Se confecţionează vase din porţelan smălţuit, care s-au dovedit mai rezistente decât
sticla faţă de hidroxizi alcalini şi pot fi încălzite la temperaturi destul de mari, până la 1000
°C.
Creuzete din porţelan cu capac, folosite pentru arderea filtrului, calcinarea
precipitatului şi cântărirea lui. Sunt creuzete de diferite mărimi, de formă joasă şi largi sau de
formă înaltă şi mai înguste. Pentru precipitatele ce trebuie arse în curent de gaze, de exemplu
în curent de hidrogen, se întrebuinţează creuzete Roose, cu capac găurit, pentru introducerea
tubului prin care se aduce gazul. Creuzetele Roose au formă înaltă şi sunt confecţionate din
porţelan poros, nesmălţuit sau smălţuit numai pe jumătatea superioară.
Creuzetele filtrante din porţelan întrebuinţate mai ales pentru filtrarea precipitatelor
care se cântăresc ca atare, după o simplă uscare în etuvă sau în vid, fără a mai fi calcinate.
Pentru cazul când precipitatele filtrante trebuie totuşi să fie calcinate, se întrebuinţează o
capsulă mică, specială, de porţelan ca apărătoare a fundului filtrant al creuzetului.
Creuzetele filtrante din porţelan sunt notate de obicei cu litere A1, A2, .....,B1, B2, (Cele
notate cu indicele 1 au placa filtrantă cu pori mai mici decât cele notate cu indicele 2.
Diametrele porilor acestor creuzete filtrante sunt cuprinse între 6 şi 10 μm).
Creuzetele Gooch sunt creuzete din porţelan cu fund găurit cu multe găuri mici. Ele
au o rondelă mobilă de porţelan prevăzută cu găuri mici. Între fundul creuzetului şi rondelă
se pune un strat de azbest, iar deasupra rondelei un al doilea strat de azbest. Astăzi aceste
creuzete sunt foarte rar întrebuinţate.
Capsule de porţelan sunt folosite pentru multe operaţii cantitative, deoarece
porţelanul smălţuit este mai rezistent decât sticla, faţă de soluţiile alcaline. În capsule se va
face mai ales evaporarea soluţiilor alcaline şi amoniacale. La determinarea elementelor
alcaline, pentru îndepărtarea sărurilor de amoniu prin volatilizare, se pot întrebuinţa şi
capsule de cuarţ sau de platină.
Acolo unde nu se pot întrebuinţa vase sau ustensile din alte materiale (sticlă,
porţelan, cuarţ, etc.) se întrebuinţează vase şi ustensile confecţionate din platină. Platina are
avantajul unui punct de topire ridicat (1773°C), are rezistenţă mecanică şi suportă variaţii
mari şi rapide de temperatură (şocuri termice), fiind rezistentă şi faţă de mulţi reactivi. De
exemplu, descompunerile şi evaporările cu acid fluorhidric nu se pot face decât în vase de
platină, deoarece sticla sau porţelanul sunt corodate puternic de acidul fluorhidric din SiO2 şi
silicaţii dau produsul volatil SiF4. Vasele de platină se pot folosi şi pentru anumite
dezagregări, calcinări, etc. În locul vaselor de sticlă sau porţelan, se pot folosi în special
creuzete şi capsule de cuarţ. Vasele de cuarţ sunt transparente ca sticla sau lăptoase din cauza
unor bule mici de gaz conţinute în masa cuarţului.

9
 Cleştele de creuzete, confecţionat din nichel, oţel inoxidabil, alamă sau aluminiu este
folosit la manipularea creuzetelor curate şi uscate. Pentru creuzete de platină, vârful cleştelui
trebuie să fie îmbrăcat în foiţă de platină, sau se poate folosi un cleşte de nichel.
Becuri de gaz sunt model Bunsen, Teclu de mărime potrivită sau bec Meker şi
suflător. Există şi dispozitive speciale, cu care se pot obţine flăcări mai mari sau mai mici,
mai late sau în cruce, în formă de rozetă etc.
Pentru evaporarea înceată a soluţiilor se întrebuinţează băi de apă sau de vapori. Cele
mai practice sunt cele cu nivel constant de apă.

2.4 Curăţirea vaselor

Înainte de a fi folosite pentru noi determinări cantitative, vasele trebuie să fie perfect
curate. Curăţirea se face prin spălare cu apă sau alţi solvenţi potriviţi (acizi diluaţi sau
concentraţi, hidroxid de amoniu, cu alcool, acetonă, etc.).
Sticla, porţelanul, cuarţul etc. se curăţă uşor de urmele de grăsime cu un amestec de
acid sulfuric concentrat şi dicromat de potasiu sau de sodiu, numit şi amestec sulfo-cromic
sau cromic. În timpul curăţirii, vasul conţinând amestec cromic se roteşte astfel încât
amestecul să atingă toată suprafaţa interioară a vasului. Acest amestec acţionează ca un
agent oxidant şi îndepărtează astfel grăsimea prinsă pe suprafaţa sticlei sau a porţelanului.
Curăţirea se face mai repede la cald, iar dacă vasul de curăţat nu se poate încălzi (pipete,
biurete, etc.) atunci se lasă să stea cu soluţia cromică la rece, mai multe ore sau peste noapte.
Înainte de a se folosi amestecul cromic, vasele se vor spăla cu apă de la robinet şi apoi cu apă
distilată spre a îndepărta mai ales clorurile sau bromurile şi alte eventuale combinaţii care
sub acţiunea amestecului cromic ar dezvolta clor, brom, etc. După ce vasele au fost spălate cu
amestec cromic, se spală bine cu multă apă de la robinet, apoi cu apă distilată, şi după ce s-a
scurs şi ultima picătură de apă, se lasă să se scurgă cu gura în jos pe un stativ cu beţişoare
din lemn sau cu gura în sus într-un loc cald sau în etuvă. În nici un caz paharele nu trebuie
şterse în interior cu cârpa, ci cel mult pe dinafară. Pentru a putea aprecia dacă un vas de
sticlă este perfect curat, trebuie spălat pe dinafară cu multă grijă. Pe pereţii interiori ai
vasului curat, mai ales pipete, biurete, baloane cotate, nu trebuie să rămână picături de apă
după ce s-au uscat în parte.
Uscarea cu alcool şi eter nu este prea recomandabilă mai ales pentru vasele gradate,
deoarece întotdeauna aceste lichide lasă urme de grăsimi pe pereţii vaselor care pe urmă nu
mai sunt complet umeziţi de soluţii.
Amestecul cromic se prepară astfel: se dizolvă 25 g dicromat într-un flacon de sticlă
conţinând 50 ml apă caldă; se răceşte repede flaconul cu apă de la robinet şi nu se iau în
considerare cristalele fine separate la răcire, ci se adaugă încet şi sub agitare acid sulfuric
tehnic concentrat, până la 500 ml. În loc de 25 g de bicromat de sodiu se pot folosi 15 g CrO3.
Dacă amestecul cromic se diluează cu multă apă, se formează un precipitat roşu CrO3, care
poate fi din nou dizolvat prin adăugare de acid sulfuric concentrat. Amestecul cromic folosit
repetat îşi schimbă culoarea spre verde când nu mai este oxidant, datorită reducerii Cr2O72- la
Cr3+.
Pentru acelaşi scop în loc de amestec cromic se întrebuinţează şi o soluţie alcalină de
KMnO4 sau o soluţie de KMnO4 acidulată cu acid sulfuric. La spălare cu acest din urmă amestec,
vasele de curăţat nu trebuie să aibă urme de lichide organice (benzină, sulfură de carbon,
alcool, etc.) deoarece se pot produce explozii.
Pentru spălarea vaselor de sticlă sau de porţelan se mai pot întrebuinţa, fie numai
acizi tari concentraţi, fie soluţii alcoolice de hidroxizi alcalini, soluţii apoase de săpun sau detergenţi
etc., toate la rece sau la cald.
Baloanele şi flacoanele conice se pot spăla şi astfel: se introduc bucăţele de hârtie poroasă şi
nisip cu puţină apă (soluţie de săpun, acid clorhidric, etc.), se astupă şi se scutură bine. Apoi,
se aruncă conţinutul şi se spală cu apă. Procedând astfel se foloseşte concomitent puterea de

10
absorbţie a celulei şi capacitatea de dizolvare a acizilor sau alcaliilor. Se mai utilizează şi
curăţirea cu aburi, introducând în vasul respectiv vapori de apă timp mai îndelungat.
Curăţirea creuzetelor de porţelan sau de cuarţ se poate face prin fierbere cu acizi tari sau
prin topire cu puţin pirosulfat de potasiu.
Creuzetele filtrante, ca şi cele obişnuite, se curăţă în funcţie de natura precipitatului
care se află în creuzet, după ce cea mai mare parte din acesta se îndepărtează cu o spatulă.
Astfel halogenurile de argint se dizolvă în soluţie de KCN sau se reduc la Ag metalic cu Zn şi
acid sulfuric diluat şi apoi se spală cu apă, iar Ag se dizolvă în acid azotic. După aceea
creuzetele se fierb cu apă distilată, iar cele filtrante se spală prin aspiraţie la trompă cu apă
fierbinte, spălarea se face aşezând creuzetul filtrant ca în figură.
Obiectele din platină se curăţă mai întâi mecanic prin frecare cu apă şi carbonat de
bariu sau cu nisip fin de mare cu granule rotunjite. După aceasta se încălzeşte cu HCl care nu
conţine acid azotic, sau cu acid azotic care nu conţine HCl, ca să nu se formeze apă regală,
care dizolvă platina. Şlefuirea este necesară, deoarece cu cât suprafaţa platinei este mai
lucioasă, cu atât va fi mai puţin atacată de diferiţii reactivi chimici şi cu atât mai uşor se va
îndepărta topirea din creuzet. Când creuzetul sau capsula de platină s- a deformat, pereţii se
pot îndrepta cu o lingură de corn sau cu un mâner rotund de lemn.

2.5 Vase, ustensile, aparatură şi materiale necesare analizei chimice

1. Eprubete de diferite mărimi;
2. Fiole de cântărire cu dop rodat;
3. Pahare cu cioc, tip Berzelius, formă joasă, formă înaltă: 25, 50, 100, 250 ..... 1000 ml;
4. Baghete de sticlă: Φ 3 – 5 mm; l = 15 – 20 cm;
5. Sticle de ceas cu diametre corespunzătoare paharelor,
6. Cristalizoare de sticlă,- cu sau fără cioc;
7. Baloane de sticlă cu fund plat sau rotund;
8. Piseta (stropitor): 100, 250, 500, 1000 ml; .
9. Flacoane conice, tip Erlenmayer: 100, 250, 300, 500 ml;
10. Pâlnii de sticlă pentru filtrare, de separare (picurătoare);
11. Creuzete filtrante de sticlă şi de porţe1an;
12. Creuzete cu capac, formă largă sau înaltă, de porţelan (cuarţ, platina, argint);
13. Capsule de porţelan (platina, nichel, argint);
14. Pâlnii de sticlă sau porţelan pentru filtrare la vid;
15. Flacoane conice, cu pereţi groşi, pentru. filtrare la vid;
16. Trompe de apă , din sticlă sau metalice, pentru filtrare la vid;
17. Exicatoare de sticlă cu placă de porţelan, simple şi de vid;
18. Cilindri gradaţi: 10, 25, 50, 100, 250, 500, 1000 ml;
19. Pipete cu bulă (1 … 50 ml);
20. Pipete gradate (1/10, 1/20 ml) de 1, 2, 5, 10, 25 ml;
21. Biurete gradate (1/10 ml): 10, 25, 50 ml;
22. Semimicro- şi microbiurete (1/20 ml): 1,2,5, 10 ml;
23. Baloane cotate: la, 25, 50, 100, 250, 500, 1000 ml;

11
24. Mojare cu pistil de sticlă, porţelan, agat, oţel, mori cu bile;
25. Spatule şi linguriţe de corn (masă plastică, porţelan, nichel, platină etc)
26. Cleşte de creuzet, din oţel inoxidabil sau din nichel;
27. Triunghiuri pentru creuzete (îmbrăcate cu tuburi de porţelan sau de cuarţ);
28. Stative pentru eprubete şi pentru pâlnii, din lemn sau masă plastică;
29. Stative metalice, cleme, mufe, inele;
30. Trepiede metalice;
31. Pânze metalice (12 x 12 cm) cu sau fără azbest;
32. Becuri de gaz: Bunsen, Teclu, Meker, suflător;
33. Diferite dispozitive pentru ataşat la becurile de gaz;
34. Tuburi de cauciuc de legătură pentru refrigerente (becuri de gaz, trompă, etc.);
35. Inele, manşoane sau placi de cauciuc pentru fixarea creuzetelor sau a pâlniilor filtrante;
36. Hârtie de filtru calitativă şi cantitativă;
37. Agitatoare electrice sau magnetice;
38. Centrifugă;
39. Baie de apă, de nisip, de aer;
40. Plăci (plite) încălzitoare electrice;
41. Etuva electrică cu termoregulator;
42. Cuptor electric pentru creuzete (850°C şi 1000°C);
43. Cuptor electric cu mufă (600°C – 1200°C);
44. Balanţă analitică şi microbalanţă;
45. Lupa, microscop;
46. Sticle de reactivi cu dop şlefuit, de diferite capacităţi (50 – 1000 ml);
47. Aparate speciale;
48. Halat, prosop, cârpe de şters;
49. Caiet de laborator.

12
13
14
3. OPERAŢII DE BAZĂ ÎN LABORATORUL DE ANALIZE CHIMICE

3.1 METODE DE ANALIZĂ GRAVIMETRICE

Gravimetria cuprinde metodele de analiza cantitativă care, pentru determinarea unuia

sau mai multor constituenti dintr-o proba, utilizeaza separarea acestora sub forma de
compusi greu solubili (precipitate).
Se determina prin cântarire masa precipitatului si din relatia stoechiometrica ce exista între
masa produsului obtinut si masa constituentului analizat se determină continutul în
constituent al probei.

FILTRAREA

Este o tehnică folosită pentru îndepărtarea impurităţilor solide dintr-o soluţie sau pentru
separarea unui compus solid dintr-o soluţie.
Cele două tipuri de filtrare utilizate pe scară largă în laboratoarele de chimie sunt:
- filtrarea gravitaţională
- filtrarea sub vid.

Filtrarea gravitaţională

Acest tip de filtrare se foloseşte pentru îndepărtarea impurităţilor solide dintr-o soluţie;
impurităţile pot fi, de exemplu, un agent de uscare sau un produs secundar. Pentru a realiza
acest tip de filtrare sunt necesare următoarele ustensile de laborator:

Filtrarea sub vid

Acest tip de filtrare se foloseşte atunci când se doreşte colectarea compusului solid (de
exemplu, separarea cristalelor obţinute în urma recristalizării). Filtrarea sub vid este mai

15
rapidă decât filtrarea gravitaţională, acest lucru datorându-se presiunii scăzute aplicate
soluţiei care se filtrează.

Etapele filtrării în vid

1. Fixarea vasului de filtrare
2. Fixarea pâlniei Buchner
3. Alegerea unei hârtii de filtru de mărimea potrivită, care nu depăşeşte marginile pâlniei
Buchner.
4. Se conectează vasul de filtrare la trompa de vid.
5. Hârtia de filtru se umectează cu o cantitate mică de solvent (acelaşi solvent folosit în
soluţia care urmează să fie filtrată). Se porneşte sursa de vid si se verifică aderenţa hârtiei de
filtru la pâlnia Buchner.
6. Amestecul care urmează să fie filtrat se toarnă în centrul pâlniei Buchner.
7. Precipitatul colectat pe hârtia de filtru se spală cu o cantitate mică de solvent pentru a
îndepărta impurităţile dizolvate în filtrat.
8. Se deconectează vasul de filtrare de la trompa de vid.
9. Precipitatul obţinut se usucă la temperatura camerei, pe o sticlă de ceas

3.2 METODE DE ANALIZĂ VOLUMETRICE

Volumetria - Operaţia de adăugare treptată la soluţia de analizat a unui volum măsurat

de soluţie a reactivului de concentraţie cunoscută până la punctul de echivalenţă se numeşte
titrare.
În analiza volumetrică se folosesc numai acele reacţii care îndeplinesc condiţiile:
• sunt cantitative (practic complete) - conform stoechiometriei reacţiei - şi conduc la un
produs de reacţie stabil, cu compoziţie definită şi fără reacţii secundare;

16
• decurg cu viteză mare (viteza se poate mări prin ridicarea temperaturii, adăugare de
catalizatori):
• punctul de echivalenţă se poate observa şi stabili exact;
• reactivul este stabil în timp.
Metodele volumetrice se clasifică după mai multe criterii:
1. După modul de desfăşurare a titrării:
• titrare directă - a soluţiei de analizat cu soluţie de concentraţie cunoscută;
• titrarea indirectă - soluţia de analizat nu reacţionează cu soluţia titrată, de aceea se adaugă
în exces o altă soluţie titrată ce reacţionează cu substanţa iar excesul se retitrează cu soluţia
de concentraţie cunoscută;
• titrarea prin substituţie - soluţia de analizat nu reacţionează cu soluţia de concentraţie
cunoscută, de aceea se transformă într-o combinaţie chimică care poate fi apoi titrată cu
soluţia de concentraţie cunoscută.
2. După tipul de reacţie dintre reactiv şi substanţa de analizat:
• volumetrie prin reacţii de neutralizare;
• volumetrie prin reacţii redox
• volumetrie prin reacţii de precipitare
• volumetrie prin reacţii cu formare de complecşi
Punctul de echivalenţă este pus în evidenţă printr-un viraj al culorii soluţiei în funcţie de
mediul în care are loc reacţia .

Soluţiile de reactivi de concentraţie cunoscută, exact determinată se numesc soluţii titrate.

Pentru prepararea lor este necesar să se cunoască modalităţile de exprimare a concentraţiilor
soluţiilor.
Concentraţia unei soluţii reprezintă cantitatea de substanţă dizolvată într-o anumită
cantitate de solvent sau soluţie.

17
Calculul masei molare a apei (18g/mol) de exemplu:

Mărimi şi unităţi pentru exprimarea concentraţiei soluţiilor

Concentraţia unei soluţii exprimă raportul dintre substanţa dizolvată şi soluţie sau
solvent. Există numeroase moduri de exprimare a concentraţiei soluţiilor, în funcţie de
unităţile de măsură în care se exprimă cele două componente (dizolvatul şi soluţia sau
solventul).

Concentraţia procentuală

a. Concentraţia procentuală de masă: reprezintă cantitatea de substanţă dizolvată, exprimată în

grame din 100 grame de soluţie.

md
c% m   100
ms
Unde: c %m - concentraţia procentuală de masă [%];
md - masa solutului [g];
ms - masa soluţiei [g];
msolv. - masa solventului
ms = md + msolv

18
b. Concentraţia procentuală de volum: exprimă numărul de litri de dizolvat din 100 l de soluţie.
Vd
c%v  100
Vs
Vs = Vd + Vsolv
Unde: c%v - concentraţia procentuală în procente de volum;
Vd - volumul solvatului [l];
Vs - volumul soluţiei [l];
Vsolv - volumul solventului [l].
Acest mod de exprimare a concentraţiei se aplică atunci când componentele soluţiei
sunt gaze.

Etapele preparării soluțiilor procentuale

19
Concentraţia molară (molaritatea)

Reprezintă numărul de moli de substanţă dizolvată într-un litru de soluţie.

Deci:
1 l soluţie…………………..…….Md ………………………..1 M
Vs l soluţie……………………….md………………………….m

md , [mol/l]
m
M d  Vs

unde: m - concentraţia molară [mol/l];

Md - masa molară a solvatului [g].

Concentraţia normală (normalitatea)

Reprezintă numărul de echivalenţi-gram de solut dintr-un litru de soluţie.

Deci:
1 l soluţie……………………….. Ed g…………………………1 N
Vs l soluţie………………………..md g…………………………n

md [val/l]
n
Ed  Vs

unde: n - concentraţia normală, [val/l];

Ed - echivalentul gram al solutului, [g];
Vs - volumul soluţiei [l].

Echivalentul chimic, reprezintă în sensul teoriei atomice, mase relative ale atomilor
care se combină, raportate la masa atomului de hidrogen.

Echivalentul gram al unui element este acea cantitate, în grame, din acest element
care se combină (sau poate înlocui) cu 1g de hidrogen sau 8 grame de oxigen.
Echivalentul gram se calculează astfel:
- la elemente: raportul dintre masa atomică la valenţă;
- la săruri: raportul dintre masa moleculară şi produsul dintre valenţa metalului şi
numărul de atomi de metal;
- la acizi: raportul dintre masa moleculară şi numărul atimilor de hidrogen care se
pot înlocui cu metale;
- la baze: raportul dintre masa moleculară şi numărul grupărilor hidroxil;
- la oxizi: raportul dintre masa moleculară şi produsul dintre numărul de atomi de
metal (nemetal) şi valenţa metalului (nemetalului)
- la substanțe oxidante și reducătoare: raportul dintre masa moleculară și nr. de
electroni cedați, respectiv acceptați de o moleculă)

Titrul soluţiei
Reprezintă cantitatea de substanţă dizolvată, exprimată în grame, într-un mililitru de soluţie:

m [g/ml]
T d
Vs
unde: T - titrul soluţiei, [g/ml];
md - masa de substanţă dizolvată, [g];
Vs - volumul soluţiei, [ml].
20
3.3. Soluţii etalon. Soluţii de normalitate exactă
Substanţele etalon sunt acele substanţe de la care prin cântărire şi aducere la un volum
cunoscut se obţin soluţii de normalitate exactă sau soluţii etalon. Substanţa etalon se
numeşte şi titrosubstanţă sau substanţă de referinţă şi trebuie să aibă următoarele
caracteristici:
• să aibă formula bine definită;
• să fie stabilă în condiţiile de lucru;
• să aibă un echivalent cât mai mare pentru a evita erorile de cântărire;
• să fie pură
• soluţiile preparate din această substanţă să aibă stabilitate mareîn timp.
Acidul oxalic, dicromatul de potasiu, reprezintă exemple de substanţele etalon.
Pentru prepararea unei soluţii de normalitate exactă se procedează astfel:
1. se cântăreşte la balanţa analitică cu precizia 10-4g, cantitatea de substanţă etalon
rezultată din calcul corespunzătoare normalităţii
2. substanţa cântărită se trece cu grijă, prin intermediul pâlniei, în balonul cotat ales
pentru prepararea soluţiei.
3. Se spală bine sticla de ceas pe care s-a cântărit substanţa, apoi pâlnia, lăsând totul să
treacă în balonul cotat, apoi se adaugă în continuare apă distilată până se ocupă circa
1/3 din volumul balonului.
4. Prin rotiri circulare, se agită conţinutul balonului până la dizolvarea integrală a
substanţei, se adaugă în continuare apă până în apropierea reperului care indică
volumul balonului, apoi picătură cu picătură până la reper.
5. Spunem că balonul cotat a fost adus la semn atunci când meniscul soluţiei este
tangent inferior la cotă (sau reper) - conform figurii alăturate.

6. După aducerea la semn se pune dopul balonului şi apoi se agită bine conţinutul
acestuia prin răsturnări repetate. La terminarea acestor operaţii soluţia de normalitate
exactă este gata pentru utilizare.
7. Soluţiile etalon, de concentraţie cunoscută, sunt folosite în analiza volumetrică pentru
stabilirea titrului soluţiilor de normalitate aproximativă, pentru ca şi acestea să se
poată folosi ulterior în analiză.

21
Soluţii de normalitate aproximativă
• Se prepară din substanţe care nu îndeplinesc condiţiile impuse substanţelor etalon
(KOH, NaOH, KMnO4, Na2S2O3 etc.)
• Prepararea unei soluţii de normalitate aproximativă nu necesită exactitate în
efectuarea operaţiilor de preparare - ca în cazul soluţiilor etalon .
• Cantitatea de substanţă rezultată din calcul se cântăreşte la balanţa tehnică apoi se
aduce cantitativ în sticla în care trebuie preparată soluţia; în acest mod se obţine o
soluţie mai diluată sau mai concentrată decât soluţia de normalitate exactă.
• Deoarece soluţiile normale sunt prea concentrate pentru titrările curente, în practică,
se folosesc soluţii decinormale (0,1n).
Exemple de calcul: câte grame de H2C2O4⋅2 H2O sunt necesare pentru a prepara 1000 cm3
soluţie exact 0,1 n?
R: Pentru 1000 cm3 soluţie 0,1 N se cântăresc 0,1 Eg H2C2O4, adică M/2 = 126,048/2 =
63,024/10g, deci sunt necesare 6,3024 g H2C2O4.

22
Determinarea concentraţiei unei soluţii de normalitate aproximativă se face prin titrarea ei
cu o soluţie etalon.
Titrarea este operaţia efectuată în vederea determinării conţinutului unui component al
soluţiei de analizat, prin adăugarea treptată a unei soluţii de reactiv de concentraţie
cunoscută până în punctul de echivalenţă când se măsoară exact volumul de reactiv
consumat.
Stadiul titrării care corespunde cantităţii echivalente de reactiv adăugat se numeşte punct de
echivalenţă. (virajul culorii)

Operaţia de titrare se execută astfel:

1.se măsoară cu pipeta într-un flacon conic, un anumit volum de soluţie de concentraţie
cunoscută.
2.se diluează cu apă distilată până la un volum de circa 100 cm3
3. se adaugă câteva picături din soluţia de indicator.
4.Se umple o biuretă cu soluţia a cărui titru (concentraţie) urmează să fie stabilită;
5. din aceasta, se adaugă treptat (picătură cu picătură) la soluţia pregătită în flaconul conic,
până la schimbarea culorii indicatorului.
La începutul titrării adăugarea soluţiei se face mai repede, iar către sfârşitul acesteia, picătură
cu picătură. În tot timpul titrării soluţia se agită prin rotirea flaconului. Dacă rămân picături
pe gâtul sau pereţii flaconului, acestea se spală imediat cu apă distilată din stropitor.

Titrarea se consideră exactă dacă schimbarea de culoare a soluţiei titrate la sfârşitul

determinării, are loc la adăugarea unei singure picături în plus din soluţia de concentraţie
cunoscută peste punctul de echivalenţă. Culoarea trebuie să persiste 20 s !
La titrarea fiecărei soluţii se fac cel puţin trei determinări, între care nu trebuie să existe o
diferenţă mai mare de 0,05 cm3 şi se întocmeşte un tabel, pentru calcularea factorului soluţiei
aproximative.

Calculul factorului şi titrul unei soluţii

Factorul de normalitate F al unei soluţii este numărul care ne arată de câte ori soluţia
aproximativă este mai concentrată sau mai diluată decât soluţia de normalitate exactă.
Aceasta se poate determina prin titrare sau prin calcul:
F = Treal/ Tteoretic
La soluţiile de normalitate aproximativă, F > 1 sau F < 1, se recomandă ca factorul F să
aparţină domeniului:
0,8 < F < 1,2 şi să calculeze cu patru cifre zecimale.

Exemplu de calcul:

a. Să se calculeze factorul unei soluţii de NaOH 0,1 n dacă titrul real al soluţiei este 0,0042
g/cm3

23
b. Să se calculeze titrul unei soluţii de NaOH 0,1 N dacă la titrarea a 10cm3 acid oxalic 0,1N,
cu T = 0,0063024 s-au folosit 10 cm3 NaOH 0,1 n

24
 Lucrarea de laborator nr. 2

MĂSURAREA MASELOR ŞI VOLUMELOR. FOLOSIREA

INSTRUMENTAŢIEI DE LABORATOR.

1. BALANŢA ANALITICĂ. Cântărirea

Pentru determinarea compoziţiei procentuale a unei substanţe sau a unui amestec

este necesar a se stabili din ce componenţi este alcătuită substanţa de analizat, după care se
determină conţinutul cantitativ din fiecare component. Cu stabilirea componenţilor se ocupă
analiza cantitativă.
Unitatea de măsură pentru masă în S.I. = Kg

1kg = 1000 g = 1000 000 mg

Unul dintre cele mai importante aparate folosite în chimia analitică cantitativă este
balanţa analitică, al cărui principiu de funcţionare este acela al balanţei cu două braţe egale.
Folosind sensibilitatea drept criteriu de clasificare, balanţele pot fi împărţite după
cum urmează:

Nr. Tipul balanţei Sensibilitate

crt.
1 Balanţă tehnică 1∙10-1 - 10-2
2 Balanţă farmaceutică 1∙10-3
3 Balanţă analitică 1∙10-4
4 Balanţă semimicro 1∙10-5
5 Balanţă micro 1∙10-6
6 Balanţă ultramicro 1∙10-7

Balanţă tehnică: 1∙10-1 Balanţă tehnică: 1∙10-2

Balanţă farmaceutică: 1∙10-3 Balanţă analitică: 1∙10-4

25
 Balanţa analitică – Laboratorul de Chimie FIAB

Din punct de vedere al modului de construcţie, balanţele se împart în:

 balanţe cu oscilaţii libere;
 balanţe cu oscilaţii amortizate, care sunt cel mai nou sistem şi care se împart
în:
o balanţe cu cutie separată de greutăţi;
o balanţe cu sistem automat de a pune greutăţile, fără a deschide cutia
balanţei;
o balanţe electronice.

Balanţe analitice: automată, respectiv cu încărcare Balanţa farmaceutică şi cutia de greutăţi

manuală

Construcţia balanţei

Pentru analiza cantitativă se foloseşte o balanţă sensibilă cu o pârghie cu două braţe

egale şi scurte, construită astfel: pe o placă de marmură sau de sticlă este montat piciorul
balanţei care are la partea superioară o placă mică de agat fin sau de oţel şlefuită cu mare
grijă. Pe această placă se sprijină pârghia balanţei cu ajutorul unui cuţit, tot de agat, cu
muchia îndreptată în jos; la capetele pârghiei, la distanţe egale de cuţitul central, sunt fixate
alte două cuţite cu muchiile în sus, pe care, prin intermediul altor plăcuţe de agat sunt
suspendate talerele balanţei. Muchiile de sprijin ale prismelor (cuţitelor), atât a celei din
mijloc cât şi ale celor din margini, trebuie să fie paralele şi situate în acelaşi plan.
Muchiile, atât cea centrală cât şi cele laterale, vor fi foarte bine ascuţite şi şlefuite
pentru ca frecarea să fie cât mai mică şi ca oscilaţiile pârghiei să aibe loc cât mai liber într-o
parte sau alta.
De pârghie este fixat un ac vertical lung ce se mişcă în faţa unei scale gradate,
montată pe baza piciorului şi care permite să se observe, la cântărire, oscilaţiile balanţei. În
centrul scalei gradate se află diviziunea 0 care corespunde poziţiei de echilibru a balanţei.
26
 Pentru a feri muchiile cuţitelor de agat de o uzură rapidă datorată presiunii continue
a pârghiei şi a talerelor ce se sprijină pe ele, balanţa analitică este totdeauna prevăzută cu un
dispozitiv de oprire sau fixare.
Opritorul se pune în mişcare cu un buton situat sub placa suport a balanţei, în faţă
(sau lateral). La rotirea butonului, opritorul se ridică şi, prinzând pârghia balanţei,
depărtează cuţitul central de placa de sprijin, precum şi ambele furci pe care sunt suspendate
talerele. Când balanţa este oprită nici un cuţit nu este în contact cu plăcile de sprijin, iar
talerele nu stau pe pârghie ci pe opritor.
La rotirea butonului spre stânga, opritorul coboară, punând mai întâi la loc furcile, iar
apoi pârghia pe plăcuţele de agat; el trebuie rotit foarte încet şi atent până când cuţitul
pârghiei se aşează liniştit pe placă.
La balanţa cu amortizoare de aer şi citire optică, greutăţile sub 1 gram se prezintă sub
forma unor călăreţi şi sunt manevrate cu ajutorul unui dispozitiv fixat la unul din pereţii
cutiei balanţei şi acţionat de două butoane din afară, citirea miligramelor şi zecimilor de
miligram se face pe o riglă mată luminată de un bec ce se aprinde în momentul deschiderii
balanţei.
Centrul de greutate al pârghiei trebuie să se găsească puţin mai jos decât punctul de
sprijin; în caz contrar pârghia balanţei nu va fi stabilă şi balanţa nu va fi bună pentru
cântărire. Balanţa trebuie astfel aranjată încât piciorul balanţei să fie într-o poziţie verticală.
Aceasta se reglează de la şuruburile picioarelor până când firul cu plumb sau bula de aer
indică poziţia verticală.
Balanţa analitică se găseşte într-o cutie specială – vitrină cu geamuri şi uşi laterale,
montată pe o placă de marmură, de sticlă sau de porţelan.cutia protejază balanţa de praf şi de
curenţii de aer din jurul ei. Uşile laterale ale cutiei servesc la aşezarea greutăţilor şi a
obiectelor de cântărit; la pornirea balanţei aceste uşi trebuie să fie închise. Uşa din faţă se
deschide numai la montarea sau la repararea balanţei. Reglarea egalităţii braţelor pârghiei
balanţei se face cu ajutorul unor piuliţe.

Cutia de greutăţi

Pentru cântărire, fiecare balamţă trebuie să aibe o cutie de greutăţi; acestea sunt
confecţionate din alamă aurită.
Cutia de greutăţi analitice conţine multipli de gram şi anume: 100g; 50g; 20g; 10g; 5g;
2g; 1g şi subdiviziuni în ordinea: 0,5g; 0,2g; 0,1g; 0,05g; 0,02g; 0,01g şi călăreţul care cântăreşte
10mg.
Pentru alte cutii de greutăţi, repartizarea lor este următoarea: 100g; 50g; 30g; 20g; 10g;
5g; 3g; 2g; 1g sau 100g; 50g; 20g; 10g; 5g; 2g; 1g şi subdiviziuni.
Fracţiunile de gram se confecţionează de obicei sub formă de plăcuţe pe care este
imprimată masa în miligrame sau grame.
În cutia de greutăţi există o pensetă cu ajutorul căreia se iau greutăţile; ele se
manipulează numai cu penseta.

Determinarea punctului 0

Înaintea cântăririi trebuie să se verifice dacă balanţa este bine aşezată iar dispozitivele
de suspensie ale talerelor nu sunt deplasate de la locul lor. Numai după aceea se poate coborî
opritorul şi se verifică echilibrul balanţei după poziţia acului indicator faţă de scală, operaţii
prin care se determină punctul 0.
Stabilirea punctului 0 la balanţa cu amortizare se determină uşor, acul pârghiei
balanţei oprindu-se după puţin timp în faţa diviziunii zero.
În cazul când punctul zero al balanţei este deplasat spre dreapta sau spre stânga se
aduce balanţa la zero prin manevrarea piuliţelor de reglaj de pe pârghia balanţei. Acest lucru
nu se face de către studenţi.
27
 Se admite ca punctul zero să fie cuprins între +/- 2 diviziuni. La o abatere mai mare,
se anunţă acest lucru conducătorului lucrărilor de laborator.

Caracteristicile balanţei

Pentru ca o balanţă să fie bună, ea trebuie să îndeplinească mai multe condiţii:

a) să fie sensibilă;
b) să fie precisă;
c) să fie exactă.
d) măsurătorile să fie repetabile
a. Sensibilitatea Prin sensibilitate se înţelege devierea unghiulară a pârghiei
balanţei când se adaugă pe unul din talere o greutate mică, cunoscută, p. Cu cât înclinarea
acului indicator este mai mare şi cu cât greutatea p este mai mică, cu atât balanţa este mai
sensibilă. O definiţie riguroasă arată că: sensibilitatea este egală cu numărul de diviziuni pe
scală, cu care se deplasează acul pentru o încărcătură de 1 mg sau numărul de miligrame
necesar devierii acului cu o diviziune.
b. Precizia Prin precizia unei balanţe se înţelege măsura gradului cu care aceasta
va reproduce datele obţinute la câteva cântăriri succesive ale aceluiaşi obiect. De exemplu,
dacă se cântăreşte succesiv un obiect într-o perioadă de timp se va obţine un număr de valori
diferite, care se vor dispersa în jurul unei valori medii. Mărimea acestei dispersii reprezintă
precizia balanţei şi poate fi calculată statistic.
c. Exactitatea Exactitatea unei balanţe este dată de apropierea valorilor
cântăririlor unui obiect de valoarea adevărată a masei acestuia sau de aceea acceptată ca
fiind adevărată. Exactitatea se măsoară prin mărimea erorilor sistematice, în timp ce precizia
prin mărimea erorilor întâmplătoare.
d. Repetabilitatea balanţei este oferită de valorile ce rezultă atunci când
personalul specializat cântăreste în mod succesiv aceeaşi masă. Pentru a obţine o valoare
pozitivă în urma efectuării acestui proces, trebuie să se ţină cont şi de erorile sistematice
datorate diverselor condiţii de mediu de lucru.

Metode de cântărire
A.
1. Se aduce balanţa la zero şi se va cântări şi nota masa sticlei de ceas sau a fiolei de
cântărire (m1) în care urmează să fie introdusă substanţa de analizat
2. Se adaugă substanţa de analizat şi se notează valoarea masei obţinute (m2)
3. Se calculează masa substanţei cîntărite m3 = m2 - m1
B.
1. Se aduce balanţa la zero şi se aşează pe talerul balanţei sticla de ceas sau fiola de
cântărire.
2. Se apasă tasta (butonul) Tara (T), şi apoi se introduce substanţa ce urmează să fie
căntărită. Rezultatul afişat va indica direct masa substanţei care a trebuit să fie
cântărită.

REGULI DE CÂNTĂRIRE ŞI UTILIZARE A BALANŢEI

1. După fiecare cântărire se va opri balanţa şi se va deconecta de la priză.

2. Se vor evita mişcările bruşte la lucrul cu balanţa.
3. Nu se vor aşeza obiecte prea calde sau prea reci pe talerele balanţei.
4. Intodeauna pentru cântărirea substanţelor solide se vor folosi recipiente adecvate (sticle
de ceas, fiole de cântărire) în care vor fi introsuse şi apoi cântărite. Nu se vor introduce
substanţele chimice direct pe platanul balanţei.
5. Greutăţile vor fi aşezate numai cu penseta şi nu cu mâna.

28
6. Nu se vor cântări în vase deschise substanţe care se evaporă şi ale căror vapori
acţionează asupra părţilor metalice ale balanţei, sau substanţe microscopice.
7. În camera balanţei au voie să stea doar studenţii care efectuează cântărirea.
8. Aşezarea obiectului de cântărit sau scoaterea lui de pe talerul balanţei se face numai cu
balanţa oprită.
9. Oprirea şi deschiderea balanţei, cu dispozitivul de oprire, se va face încet, fără mişcări
bruşte.
10. Obiectele care trebuiesc cântărite vor fi lăsate 30 minute – 1 oră în camera balanţei
pentru a lua temperatura camerei.
11. Nu se va încărca balanţa peste sarcina limită.
12. Înainte de cântărire se va verifica punctul zero al balanţei.
13. Când se foloseşte balanţa, usile laterale vor fi închise.
14. Fiecare analiză se va executa la aceeaşi balanţă şi cu aceeaşi cutie de greutăţi.
15. Înainte de a aşeza obiectul de cântărit pe talerul balanţei, se va observa dacă talerul nu
are fire de praf sau urme de subatanţă pe suprafaţa lui.
16. Citirea oscilaţiilor acului balanţei trebuie făcută numai cu uşile perfect închise, fără a se
ţine seama de primele două oscilaţii.
17. Greutăţile trebuie păstrate numai în locurile lor din cutie.
18. Citirea rezultatelor cântăririi se va face după locurile goale din cutia de greutăţi,
verificând apoi înregistrarea făcută la aşezarea greutăţilor la locul lor. Cutia de greutăţi
se va deschide numai în timpul aşezării greutăţilor pe talerul balanţei sau când ele se
pun la loc. Greutăţile se aşează numai pe talerul balanţei, şi nu pe placa acesteia sau pe
masă; cutia trebuie să stea în partea dreaptă a operatorului.
19. După terminarea cântăririi se va controla dacă balanţa este blocată, dacă toate uşile
balanţei sunt bine închise, iar călăreţul trebuie scos de pe pârghie şi atârnat pe cârlig.
20. Se vor înregistra, la timp şi îngrijit, toate rezultatele cântăririi în caietul de laorator.
21. La balanţa analitică nu se fac cântăriri aproximative.
22. Balanţa se menţine în perfectă stare de curăţenie, iar înaintea fiecărei cântăriri, talerele
balanţei se curăţă cu o pană sau o perie.
23. Introducerea obiectelor de cântărit şi a greutăţilor se face numai prin uşile laterale şi nu
prin uşa din faţă.

2. MĂSURAREA VOLUMELOR

Unitatea de măsură în S.I. pentru volum este metru cub (m3).

Litrul (l, L) este utilizat ca unitate de măsură pentru volum (capacitate spațială), alături de
unitatea din SI metru cub (m³).
1L = 1 dm³
1000 L = 1m3
1 ml = 10-3 L = 1 cm3

Cilindri gradaţi

Pentru a măsura volumul unui lichid cu cilindrul gradat, care este transparent şi udă
pereţii vasului se aşează cilindrul pe o suprafaţă orizontală şi se introduce în el lichidul până
când marginea de jos a meniscului este tangentă la gradaţia respectivă. În cazul lichidelor
colorate (sau la mercur) citirea meniscului se face la diviziunea din dreptul meniscului. În
acelaşi mod se face citirea nivelului de lichide la baloanele cotate, biurete, pipete.
Cilindrii gradaţi:
- utilizaţi la măsurarea volumelor de lichide;
- confecţionaţi din sticlă groasă, pe care se gradează diviziuni pentru volum;

29
 - au volum cuprins între 5 şi 2000 ml, marcat la partea superioară, împreună cu
temperatura de lucru, de obicei 20°C;

Cilindri gradaţi (fără cioc şi cu cioc)

Cilindrii pot fi gradaţi, cu dop şlefuit, fără cioc şi cilindrii negradaţi; cu cilindrii
gradaţi se fac măsurători aproximative.

Baloane cotate
Baloanele cotate sunt folosite pentru prepararea soluţiilor de concentraţii determinate
şi măsurarea precisă a volumelor de lichide, cu fund plat şi capacitate de la 25 la 3000 ml.

Baloane cotate
Pipete şi biurete
- au formă şi capacitate diferită;
- sunt calibrate pentru anumite temperaturi;
- pipetele pot fi gradate sau fără scară gradată (cu bulă); cele fără scară gradată au
capacitatea delimitată de unul sau două repere şi valori cuprinse între 5 şi 250 ml; cele cu
30
scară gradată au capacităţi cuprinse între 1 şi 25 ml; au prevăzută de obicei temperatura de
lucru; lichidele volatile ai căror vapori sunt toxici, lichidele caustice şi cele toxice se aspiră cu
o pară de cauciuc;
- micropipetele se folosesc pentru măsurarea rapidă şi precisă a cantităţilor mici de
lichid; pot fi cu reper (utilizate pentru umplere) şi gradate; capacitatea lor variază astfel:
0.005, 0.01, 0.02, 0.05; 0.1; 0.2; 0.5 ml;
- biuretele sunt tuburi cilindrice gradate care au la partea inferioară un tub de golire;
se folosesc pentru titrări volumetrice cu diverşi reactivi, pentru măsurători exacte ale
volumelor; se închid cu robinete de sticlă sau cleme Mohr montate pe tuburi de cauciuc; se
fixează în poziţie verticală; umplerea se face pe la partea superioară cu pâlnia;
- microbiuretele se folosesc pentru măsurători de precizie la volume mici: 1-5 ml;
- pentru ca pe parcursul utilizării să nu existe scăpări de lichide la robinet, acestea se
ung cu vaselină; robinetele admit în general două poziţii: una deschisă, când tubuşorul
interior robinetului este în prelungirea canalului de scurgere şi una închisă când cele două
direcţii nu permit scurgerea lichidelor.

Tipuri de biurete şi robinete pentru biurete

Tipuri de pipete utilizate pentru măsurarea volumelor

31
Reguli de lucru cu biuretele

• biuretele trebuie să fie foarte curate şi anume: prin curgerea lichidului pereţii biuretei
trebuie acoperiţi cu o peliculă de lichid; formarea picăturilor de lichid arată că sticla nu este
curată (este grasă)
• în timpul lucrului, biuretele se fixează vertical în stativ.
• înainte de orice titrare, biureta se umple până sus cu soluţia de măsurat. Prin rotirea
robinetului (sau prin apăsarea pe clemă sau pe tubul de cauciuc în dreptul mărgelei de
sticlă), se aduce partea inferioară a meniscului, în cazul soluţiilor incolore, sau partea
superioară, în cazul lichidelor colorate, ca să fie tangentă la planul orizontaldin dreptul
diviziunii zero.
• înainte de a aduce biureta "la zero" capătul de jos al biuretei, mai sus şi mai jos de robinet
(clemă sau mărgea) trebuie să fie complet umplut cu soluţie , fără bule de aer. Viteza de
curgere a lichidului în biuretă nu trebuie să fie prea mare, pentru a permite lichidului care
aderă pe pereţi săs e scurgă.
• pentru a evita eroarea de paralaxă, la citirea gradaţiilor de pe biuretă, raza vizuală a
observatorului trebuie să se găsească la înălţimea meniscului care să fie tangent la planul
trasat pe diviziunea respectivă.

Reguli de lucru cu pipeta

Pentru a măsura cu pipeta un anumit volum, se introduce vârful pipetei în lichid şi se aspiră
până când lichidul depăşeşte gradaţia.
Se astupă repede cu degetul arătător, umezit în prealabil, se şterge vârful pipetei cu o hârtie
de filtru şi apoi se lasă să se scurgă lichidul până când marginea inferioară a meniscului este
tangentă la semn. Se aduce apoi pipeta astfel încât vârful ei să atingă peretele inferior al
vasului în care urmează să se introducă lichidul măsurat şi se lasă să se scurgă liber.
Câteva secunde după golire se trage uşor vârful pipetei de-a lungul peretelui vasului, pentru
a îndepărta ultima picătură fără a sufla în pipetă.
După utilizare, pipetele ca şi biuretele se spală şi se aşează în stativul lor, cu vârful în jos şi
cu gura acoperită cu o minieprubetă.

32
 Lucrare de laborator nr.3

VOLUMETRIA PRIN REACŢII DE NEUTRALIZARE

Alcalimetria

metoda volumetrică de dozare a acizilor sau substanţelor

Alcalimetria este
cu reacţie acidă prin titrarea acestora cu soluţia titrată a unei baze, de exemplu
NaOH, KOH, etc.

Prepararea unei soluţii aproximativ 0,1n de hidroxid de sodiu;

stabilirea titrului şi a factorului
Hidroxidul de sodiu, chiar cel pur analitic, nu corespunde unei substanţe etalon (cu
compoziţie exactă în timp), deoarece absoarbe CO2 şi vapori de apă din atmosferă. De aceea
nu poate fi folosit la obţinerea soluţiilor titrate exacte prin cântărire.

 Se cântăresc la balanţa tehnică 5-6g de NaOH

 Se spală repede cu apă distilată de două-trei ori, pentru îndepărtarea stratului de
carbonat de sodiu, după care
 Se dizolvă într-un volum mic se apă distilată, fiartă şi răcită (din care a fost
îndepărtat CO2), urmând completarea cu apă distilată, fiartă şi răcită până la 1l.
 După omogenizare, se trece soluția într-o sticlă astupată cu dop de cauciuc.

Atenție!!!
Nu se păstrează niciodată soluţiile alcaline în
* vase gradate (baloane cotate, biurete, ...), deoarece acestea atacă sticla şi le decalibrează !
* în flacoane de sticlă cu dop rodat, deoarece cu timpul, dopul se fixează definitiv !

Soluţiei astfel preparată urmează a i se stabili titrul şi factorul, operaţie care se

efectuează cu ajutorul substanţelor etalon.
Cea mai utilizată substanţă etalon, pentru stabilirea titrului şi factorului soluţiei de
hidroxid de sodiu, este acidul oxalic.

1. Prepararea soluţiei etalon de acid oxalic

Acidul oxalic reacţionează cu hidroxidul de sodiu conform următoarelor ecuaţii:

2NaOH + H2C2O4 = Na2C2O4 + 2H2O

M H2C2O22 H2O 126,07

EH2C2O2   = 63,035 g
2 2
Deci echivalentul gram al acidului oxalic este 63,035 grame.

33
 La stabilirea titrului soluţiei de hidroxid de sodiu aproximativ 0,1n sunt suficienţi
100ml soluţie etalon de acid oxalic 0,1n.
Pentru a se prepara această cantitate de soluţie se calculează cantitatea de acid oxalic
care se găseşte în 100ml soluţie exact 0,1n astfel:

Dacă în 1000ml ......................... 1n .................. E = 63,035g

1000ml ....................... 0,1n ............ 0,1 E = 6,3035g
10ml ........................ 0,1n ................ x

6,3035  100
x= = 0,6303g H2C2O4·2H2O
1000

 Se cântăresc la balanţa analitică, pe o sticlă de ceas, tratată în prealabil, 0,6303g acid

oxalic, care se aduc într-un balon cotat de 100ml, prevăzut cu pâlnie.
 Se spală cantitativ cu apă distilată şi se aduce până la semn.
 După completare, se agită conţinutul pentru omogenizare.

Dacă 100ml conţine .............................................. 0,6303g acid oxalic

1ml conţine .............................. t = 0,6303/100 = 0,006303g/ml

Normalitatea soluţiei este:

1000t 1000  0,006303 6,3035

n=   = 0,1 iar factorul F = 1.
E 63,035 63,035
Soluţia astfel preparată, cu titrul şi normalitatea stabilită mai sus, urmează a fi
întrebuinţată la stabilirea titrului, factorului şi normalităţii soluţiei de NaOH aprox. 0,1n.

2. Modul de lucru

 Într-o biuretă gradată se introduce soluţia de hidroxid de sodiu căreia vrem să-i
stabilim titrul şi se aduce la diviziunea 0.
 Într-un balom Erlenmeyer de 250ml se iau cu pipeta sau cu biureta exact 10ml soluţie
etalon de acid oxalic n/10, se diluează cu apă distilată până la 100ml,
 Se adaugă 4-5 picături de soluţie de fenolftaleină şi apoi
 Se adaugă soluţie de NaOH din biuretă, picătură cu picătură, până la schimbarea
culorii de la incolor la roz-violet pal. În acest punct acidul oxalic a fost complet
neutralizat de soluţia de hidroxid de sodiu conform ecuaţiei reacţiei:

2NaOH + H2C2O4 = Na2C2O4 + 2H2O

 Se notează numărul de mililitri NaOH folosiţi la titrare.
Se repetă determinarea până se obţin rezultante concordante şi se notează de fiecare dată
numărul de mililitri de soluţie de hidroxid folosiţi la titare .

3. Modul de calcul

a) Calcularea titrului

Presupunând că pentru 10ml soluţie etslon de acid oxalic exact n/10 s-a folosit V1,
V2, V3, ml soluţie de NaOH, iar în medie:
34
 V1  V2  V3
V
3
Se ştie că la un echivalent-gram acid oxalic corespunde 1 echivalent-gram de NaOH adică:
63,035g H2C2O4·2H2O ............................................... 40,008g NaOH
la 10ml x t = 10x0,006303g ............................................... x g NaOH
x = 0,006303  10  40,008  0,04008 g NaOH
63,035
Această cantitate de hidroxid se găseşte în V ml soluţie, deci raţionând mai departe se
calculează titrul:
Dacă în V ml soluţie NaOH se găsesc ........................ 0,04008g NaOH
1ml ............................................................ t
0,04008
tNaOH = g/ml
V

b) Factorul de corecţie

S-a arătat că este un număr adimensional şi reprezintă raportul dintre titrul practic şi cel
teoretic al unei soluţii, permiţând transformarea de ml soluţie de normalitateaproximativă în
ml de soluţie de normalitate exactă.

F = tsol.aprox./tsol.exact.

Se observă că trebuia calculat titrul soluţiei de NaOH exact 0,1n.

Dacă în 100ml soluţie 0,1n ................ E/10 = 40,008/10 = 4,0008g NaOH

1ml soluţie 0,1n ................ t NaOH = 4,0008/1000 = 0,004008g NaOH

F = tdeterminat experimental/0,004008

Un alt mod de a determina factorul este acela bazat pe comparaţia care există între factorul
unei soluţii care se titrează şi volumul ei:
10  FH 2C2O4
FNaOH =
VNaOH

c) Normalitatea soluţiei de hidroxid de sodiu

Se calculează cu relaţia:
1000  t
n=
E
Dacă în locul NaOH se utilizează cel de potasiu, KOH , se procedează în acelaşi mod, numai
că în calcul intervine echivalentul hidroxidului de potasiu.

APLICAȚIE PRACTICĂ : analiza acidului sulfuric tehnic concentrat

Acidul sulfuric tehnic concentrat (H2SO4) se foloseşte printre altele şi la realizarea

electrolitului pentru acumulatoarele cu plumb (baterii).
Acesta are densitatea ρ = 1,84 g/cm3 şi o concentraţie de cca 96%.

35
MOD DE LUCRU

 Se vor cântări exact, cu patru zecimale, într-o fiolă cu dop şlefuit, cca 5g acid
sulfuric concentrat
 Se toarnă acidul cantărit într-un balon cotat de 1000ml, care conţine deja 700-
800ml apă distilată

Atenție !!
Acidul concentrat se toarnă ușor peste cantitatea de apă , NU apa peste acid !!
Reacție exotermă ( degajare de căldură)!!

 Se spală cantitativ fiola care a fost folosită la cântărirea acidului cu apă distilată ,
apa de spălare se adaugă în balonul cotat,
 Se aduce balonul la semn cu apă distilată după răcirea amestecului.
 Se execută trei titrări a câte 10ml acid măsuraţi cu pipeta şi se ia în calcul media
aritmetică a volumelor de hidroxid folosite la titrare.

Cantitatea de acid sulfuric din proba titrată se calculează astfel:

1000ml NaOH 0,1n ................................................. 0,5∙98,08g H2SO4

VNaOH·FNaOH ............................................................. x

VNaOH  FNaOH  0,5  98,08

x 
1000

g/l H2SO4  1000  100  V  F  49,09  V ∙ F NaOH ∙·49,09

10 10 1000

g/l H2SO4 =V ∙ F NaOH ∙·49,09

36
 Lucrare de laborator nr.4

VOLUMETRIA PRIN REACȚII DE COMPLEXARE:

ANALIZA APEI INDUSTRIALE

GENERALITĂŢI
O combinație complexă este formată din două specii chimice distincte:
1. Ion central (generator de complex)
- un metal tranziţional care îşi completează structura stabilă de octet de pe ultimul
strat (n-2)f sau (n-1)d prin acceptare de electroni.
- este un acid, în conformitate cu teoria lui Lewis
2. Ligand
- poate fi un ion sau o moleculă neutră care posedă la elementul cel mai
electronegativ din moleculă cel puţin o pereche de electroni neparticipanţi : :NH3,
H2O:
- conform teoriei lui Lewis, ligandul este o bază.

Reacțiile prin care se formează combinațiile complexe sunt:

- Reacţii de formare a complecşilor în trepte
- Reacţii în care se formează complecşi interni, chelatici (chelatometrie ) - care se
utilizează cel mai adesea în practica analitică.

Reactivii care se folosesc pentru complexarea ionilor metalici cu formarea unor compuși
foarte stabili se numesc complexoni.
Cel mai utilizat este Complexon III – Sarea de sodiu a acidului etilen diamino-tetraacetic
EDTA care se notează Na2H2Y și are următoarea structură chimică:

INDICATORI COMPLEXONOMETRICI
Sunt substanţe care formează cu ionul de dozat complecşi intens coloraţi cu stabilitatea mai
mică decât a complecşilor pe care îi formează complexonul cu metalul.
Prin adăugarea complexonului la o soluţie care conţine complexul colorat al metalului cu
indicatorul (MI), intensitatea coloraţiei va varia brusc la echivalenţă deoarece complexonul
(Z) va deplasa ionul metalic din complexul acestuia cu indicatorul astfel încât soluţia va lua
culoarea proprie indicatorului necomplexat (I).

37
Reacţiile care au loc sunt:
M + I ↔ MI
M + Z ↔ MZ
MI + Z ↔ MZ + I
unde:
I este indicatorul
M este metalul ce se determină
Z este complexonul utilizat.

Eriocrom negru T

Sodium 4-[(1-hydroxynaphthalen-2-yl-hydrazinylidene]-7-nitro-3- oxoY-naphthalene-1-

sulfonate

Variații de culoare

Se utilizează pentru dozarea complexonometrică a ionilor Mg2+ , Ca2+ , Co2+ .

Murexid

Este sarea de amoniu a acidului purpuric. Formează complecşi coloraţi cu: Ca2+, Co2+, Ni2+,
Cu2+

Variații de culoare

APLICAŢII ALE VOLUMETRIEI PRIN REACȚII DE COMPLEXARE

DOZAREA CALCIULUI DIN APĂ

1. Principiul metodei

Calciul poate fi dozat în prezenţă de murexid, la pH = 12 – 13, cu care formează un

complex de culoare roz, mai puţin stabil decât complexonul III.
38
 Ionii metalelor grele, inclusiv magneziul, precipită sub formă de hidroxizi. La punctul
de echivalenţă are loc reacţia:

CaH2I + Na2Y + 2NaOH = Na2CaY + NaH2Y + 2H2O

2. Mod de lucru

Se măsoară 100ml apă de analizat în care conţinutul de ioni de calciu trebuie să fie
aprox. 10mg şi se aduc într-un vas de titrare de 250ml. Se adaugă un vârf de spatulă de
indicator de murexid (sau 2-3 picături soluţie alcoolică de indicator) şi se titrează cu soluție
de Complexon III 0,1n până la virajul culorii de la roz la roşu - violet. Se notează
volumul soluţiei de complexon consumat la titrare cu V1.

3. Mod de calcul

1mol complexon III ................................................... 1 atom g Ca

1ml sol. complexon III 10-1n ................................0,4008mg Ca
V1.................................................................................. x
x = 0,4008·V1 mg Ca

x mg Ca ............................................................... 100ml apă

y mg Ca ............................................................. 1000ml apă
y = 10·x 4,008·V1mg Ca / litru apă

OBSERVAŢIE: Factorul soluţiei de complexon III este 1.

DOZAREA MAGNEZIULUI DIN APĂ

1. Principiul metodei

Magneziul nu poate fi dozat direct când se află alături de calciu şi de aceea se

determină întotdeauna suma acestora, prin titrarea cu complexon III în prezenţă de negru
eriocrom T (erio T) la pH = 9 – 10. Din cantitatea aflată se scade apoi cantitatea de calciu
determinată înainte.

2. Mod de lucru

Se aduc 100ml apă de analizat într-un vas de titrare de 250ml şi se adaugă pe rând
2ml soluţie tampon amoniacală. Se agită şi apoi se adaugă un varf de spatulă de indicator
Eriocrom negru T și se titrează cu soluţie de Complexon III 0,1n, până la virajul culorii de la
roșu-violet la albastru clar. Se notează volumul de soluţie folosit la titrare cu V2.

3. Mod de calcul

Pentru titrarea calciului şi magneziului la un loc s-au întrebuinţat V2ml soluţie

complexon III 10-1n şi V1ml soluţie complexon III 10-1n pentru titrarea calciului cu murexid.
Rezultă că pentru determinarea magneziului sunt necesari: (V2 - V1)ml soluţie
complexon III 10-1n.

1ml sol. complexon III 10-1n ................................ 0,2432mg Mg

(V2 - V1)ml ..................................................... 0,2432·(V2 - V1)mg Mg

100ml apă de analizat ................................ 0,2432·(V2 - V1)mg Mg

39
 1000ml apă de analizat ................................ y
y = 0,2432·(V2 - V1)mg Mg/litru

OBSERVAŢII:
- Calciul şi magneziul se pot determina şi în prezenţa unor cantităţi mari de cloruri
- În cantitate mare, magneziul perturbă determinarea calciului, deoarece hidroxidul de
magneziu absoarbe ionii de calciu
- În cantitate mică, sau nu precipită hidroxidul de magneziu sau precipită cu întârziere,
când deja titrarea este efectuată
- Când raportul Mg/Ca este mare, se va controla pH-ul soluţiei, pentru a evita erorile.

MOD DE CALCUL PENTRU DURITATEA TOTALĂ (DT)

Pentru calcul se va folosi volumul de soluţie de complexon III 10-1n, întrebuinţat la

titrarea sumei calciu + magneziu (V2).

1ml sol. complexon III 10-1n .................................. 0,2804mg CaO

V2 ............................................................................ x
x = 0,2804·V2mg CaO

dacă 100ml apă de analizat ................................ 0,2804·V2mg CaO

dar 1000ml apă de analizat ................................ y
y = 2,804·V2mg CaO / litru apă

Cunoscând că 1 grad de duritate reprezintă unconţinut de 10mg CaO / litru, atunci:

DT = 2,804·V2, grade germane de duritate.

OBSERVAŢII:
- Cu o soluţie complexon III se pot analiza ape ce conţin până la 70 grade de duritate
- La ape cu un conţinut mai mic de calciu şi magneziu se pot lua pentru determinare 50ml
apă
- Soluţia tampon amoniacală folosită se prepară astfel: 50g NH4Cl + 350ml sol. NH3 25%,
aduse într-un balon cotat de 1 litru şi completat cu apă distilată.

40
 Lucrare de laborator nr.5

VOLUMETRIA PRIN REACȚII DE COMPLEXARE:

DETERMINAREA CONŢINUTULUI DE NICHEL
GENERALITĂŢI
O combinație complexă este formată din două specii chimice distincte:
3. Ion central (generator de complex)
- un metal tranziţional care îşi completează structura stabilă de octet de pe ultimul
strat (n-2)f sau (n-1)d prin acceptare de electroni.
- este un acid, în conformitate cu teoria lui Lewis
4. Ligand
- poate fi un ion sau o moleculă neutră care posedă la elementul cel mai
electronegativ din moleculă cel puţin o pereche de electroni neparticipanţi : :NH3,
H2O:
- conform teoriei lui Lewis, ligandul este o bază.

Reacțiile prin care se formează combinațiile complexe sunt:

- Reacţii de formare a complecşilor în trepte
- Reacţii în care se formează complecşi interni, chelatici (chelatometrie ) - care se
utilizează cel mai adesea în practica analitică.

Reactivii care se folosesc pentru complexarea ionilor metalici cu formarea unor compuși
foarte stabili se numesc complexoni.
Cel mai utilizat este Complexon III – Sarea de sodiu a acidului etilen diamino-tetraacetic
EDTA care se notează Na2H2Y și are următoarea structură chimică:

INDICATORI COMPLEXONOMETRICI
Sunt substanţe care formează cu ionul de dozat complecşi intens coloraţi cu stabilitatea mai
mică decât a complecşilor pe care îi formează complexonul cu metalul.
Prin adăugarea complexonului la o soluţie care conţine complexul colorat al metalului cu
indicatorul (MI), intensitatea coloraţiei va varia brusc la echivalenţă deoarece complexonul
(Z) va deplasa ionul metalic din complexul acestuia cu indicatorul astfel încât soluţia va lua
culoarea proprie indicatorului necomplexat (I).

41
Reacţiile care au loc sunt:
M + I ↔ MI
M + Z ↔ MZ
MI + Z ↔ MZ + I
unde:
I este indicatorul
M este metalul ce se determină
Z este complexonul utilizat.

Eriocrom negru T

Sodium 4-[(1-hydroxynaphthalen-2-yl-hydrazinylidene]-7-nitro-3- oxoY-naphthalene-1-

sulfonate

Variații de culoare

Se utilizează pentru dozarea complexonometrică a ionilor Mg2+ , Ca2+ , Co2+ .

Murexid

Este sarea de amoniu a acidului purpuric. Formează complecşi coloraţi cu: Ca2+, Co2+, Ni2+,
Cu2+

Variații de culoare

DETERMINAREA CONŢINUTULUI DE NICHEL

Nichelul este un metal utilizat ca element de aliere în oţeluri, bronzuri, alame, etc.
Prin aliere cu nichel, aliajele capătă proprietăţi precum:
- rezistenţă bună la coroziune;
- rezistenţă mecanică la temperaturi înalte;
42
 - coeficient de dilatare termică redus.
Nichelul este un element principal de aliere în oţelurile inoxidabile şi refractare. Intră
în compoziţia unor aliaje de tipul:
- aliaje cu proprietăţi magnetice (de ex.: Permalloy = 78,5%Ni, 21,5%Fe);
- aliaje cu proprietăţi termice (de ex.: Kovar şi Platinit).
Nichelul mai este utilizat ca strat depus electrochimic pe alte metale (cupru, alamă,
oţel). Prin acest tratament se obţin straturi de nichel cu mare rezistenţă la coroziune şi cu
aspect estetic.

4. Principiul metodei

Proba care conţine ioni de nichel, tamponată la pH = 10, este titrată în prezenţa
indicatorului murexid, cu o soluţie EDTA de concentraţie exactă.
Punctul final al titrării se determină vizual prin modificarea culorii soluţiei din galben
în violet.

Ni2+ + H2Y2- → NiY2- + 2H+

5. Mod de lucru

Într-un pahar Erlenmeyer de 250ml se pipetează un volum de 5ml soluţie ce conţine

ioni de nichel, notat Vx. Se diluează proba cu 100ml de apă distilată. Se adaugă 10ml soluţie
tampon amoniacală şi se omogenizează. Se adaugă un vârf de spatulă de indicator
(murexid) şi se omogenizează din nou proba. În prezenţa ionilor de nichel se formează
complexul metal-indicator de culoare galbenă.
Se titrează cu o soluţie de EDTA 0,1N cu factor cunoscut până la virajul culorii de la
galben la violet.

6. Mod de calcul

Dacă la 1 ml sol. EDTA 1N ................................................ 29,335 mg Ni2+

1 ml sol. EDTA 0,1N .............................................. 2,9335 mg Ni2+

Conţinutul de Ni2+ se calculează cu relaţia:

mNi2 = a  f  VEDTA ·1000 [mg/l]

Vx
În care:
a = 2,9355mg Ni2+ - cantitatea de nichel exprimată în mg, corespunzătoare la 1ml soluţie
EDTA 0,1N;
f – factorul soluţiei EDTA 0,1N, (f = 1);
Vx – volumul probei luate în lucru, în ml;
VEDTA – volumul soluţiei EDTA 0,1N consumat la titrare, în ml.

OBSERVAŢIE: Factorul soluţiei de complexon III este 1.

43
 Lucrare laborator nr. 6

APLICAȚII ALE VOLUMETRIEI PRIN REACȚII DE OXIDO-

REDUCERE

PERMANGANOMETRIA

INTRODUCERE

Reacţiile care au loc cu acceptare sau cedare de electroni se numesc reacţii de oxido-
reducere.
Reducerea are loc prin acceptare de electroni, iar substanţa se numeşte agent oxidant.
Oxidarea are loc prin cedare de electroni, iar substanţa se numeşte agent reducător.

Deoarece în soluţie nu există electroni liberi, întotdeauna electronii cedaţi de o specie sunt
acceptaţi de o alta şi de aceea o reacţie de oxidare este întotdeauna urmată de una de
reducere. Reacţiile de oxidare şi de reducere se denumesc reacţii redox.
În formă generală, ecuaţia chimică ce descrie un proces redox poate fi scrisă astfel:
aOx1 + bRed2 ↔ cRed1 + dOx2

Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o reacţie redox pentru a fi utilizată în chimia

analitică sunt:
- să fie rapidă
- să fie totală
- să se poată stabili uşor sfârşitul reacției, adică punctul de echivalență (PE)

44
 PERMANGANOMETRIA

Generalități

Permanganometria cuprinde metodele volumetrice de determinare cantitativă a

diferiţilor ioni cu ajutorul unor soluţii titrate de permanganat de potasiu, KMnO4.

Se utilizează soluție de permanganat de potasiu KMnO4 de concentrație cunoscută

(aproximativ). Nu este un standard primar dar este o substanţă cu un caracter puternic
oxidant, drept pentru care este mult utilizată în volumetria redox.

KMnO4 - pulbere

Culoarea intensă chiar la concentraţii mici o face uşor de utilizat si in lipsa indicatorilor.
Deoarece soluția nu este stabilă i se determină factorul înaintea utilizării, ZILNIC.

Permanganatul de potasiu poate reacţiona atât în mediu acid, cât şi în mediu alcalin sau
neutru. În funcţie de aciditatea soluţiei, ionul permanganat [MnO4]2- se reduce în următoarele
trei variante:
1. Mediu puternic acid, pH ≈0, ionul permanganat se reduce la săruri manganoase (Mn2+)
MnO4 - + 5e - + 8H + ↔ Mn2+ + H2O
Mn7+ + 5e → Mn2+
4KMnO4 + 6H2SO4 → 4MnSO4 + 6H2O + 2K2SO4 + 5O2

M 158,037
EKMnO4 = = = 31,6075g/echivalent.
5 5

Situația cea mai des întâlnită în determinările analitice

2. Mediu slab acid, neutru ionul permanganat se reduce la dioxid de mangan MnO2
MnO4- + 3e- + 8H+ ↔ MnO2 ↓ + H2O
Mn7+ + 3 e- → Mn4+
În acest caz reacţia este:

MnO4- + 4H+ + 3e- → MnO2 + 2H2O

45
 Mn7+ + 3e- → Mn4+

M 158
EKMnO4 = = = 52,66 g/echivalent.
3 3
3. Mediu alcalin - ionul permanganat se reduce la ionul manganat

MnO4- + e- ↔ [MnO4] 2-
Mn7+ + 1 e- → Mn6+
MnO4- + e- → MnO42-

Mn7+ + e- → Mn6+

158
EKMnO4 = = 158 g/echivalent.
1
Echivalentul permanganatului se calculează în funcţie de pH-ul mediului în care are
loc reacţia, adică in funcţie de numărul de electroni schimbaţi.
Indicatorul folosit este însăşi soluţia colorată de permanganat de potasiu, care după
ce a oxidat substanţa reducătoare din pahar, se decolorează (o picătură în exces la punctul de
echivalenţă colorează soluţia incoloră în roz).

Prepararea soluţiei de KMnO4 0,1n

În mediu acid, permanganatul funcţionează ca oxidant, conform ecuaţiei reacţiei

anterioare. Permanganatul de potasiu, nefiind o substanţă etalon, se vor prepara soluţii de
normalitate aproximativă. Pentru a prepara un litru de soluţie aproximativ 0,1n se cântăresc
la balanţa tehnică 3,2g KMnO4 care se dizolvă în 1000ml apă distilată. Soluţia se lasă la
întuneric 7-8 zile, pentru ca toate substanţele reducătoare existente în apă să reacţioneze în
timp cu permanganatul din soluţie.
Soluţia se filtrează printr-o placă poroasă de sticlă, pentru a îndepărta MnO2, eventual
format. Soluţia se păstrează în sticle brune, închise cu dop din sticlă şlefuit. Factorul soluţiei
de permanganat se determină cu ajutorul unei soluţii de acid oxalic 0,1n.
Prepararea soluţiei etalon de H2C2O4 0,1n

Pentru stabilirea titrului soluţiei de permanganat de potasiu se pot folosi mai multe
substanţe reducătoare, şi anume: acidul oxalic, oxalatul de sodiu, sarea Mohr, sulfatul feros,
trioxidul de arsen, iodura de potasiu, etc.
În laborator se foloseşte o soluţie de acid oxalic 0,1n.
Ionul oxalat funcţionează ca reducător ireversibil în modul următor:
C2O4- - 2e- → 2CO4
Eg H2C2O4 = 63,033g
Reacţia cu permanganat va fi următoarea:

46
 2KMnO4 + 5H2C2O4 + 3H2SO4 → 2MnSO4 + K2SO4 + 10CO2 + 8H2O
La rece reacţia se petrece cu viteză mică şi este catalizată de către ionul inductor Mn2+,
adăugat sau format după primele momente ale reacţiei.
Pentru prepararea a 100ml soluţie de H2C2O4 0,1n se cântăresc la balanţa analitică
0,6303g acid oxalic, se aduc cantitativ într-un balon cotat de 100ml, se dizolvă prin agitare şi
se aduce la semn cu apă distilată. Soluţia astfel preparată este soluţie de acid oxalic exact
0,1n, soluţie etalon.
Mod de lucru
Se măsoară 10ml soluţie etalon de acid oxalic 0,1n, se trec într-un pahar Erlenmayer
de 250ml, adaugă câţiva ml acid sulfuric concentrat, se încălzeşte până la 70O–90OC, după
care se titrează la cald cu soluţie de permanganat de potasiu 0,1n. Titrarea trebuie să se
execute cu viteză mică la început, agitând continuu, până se formează ionii de Mn2+ care vor
cataliza mai departe reacţia, de aceea soluţia de permanganat se adaugă la început picătură
cu picătură, având grijă să nu se mai adauge o picătură de permanganat până nu dispare
coloraţia roz dată de picătura precedentă. Dacă în cursul titrării apare precipitat de MnO2
înseamnă că soluţia nu este suficient de acidă şi se mai adaugă acid sulfuric. Se titrează până
se obţine o coloraţie roz deschis, persistent 1 minut. Se realizează cel puţin trei determinări,
până când ultimile 2-3 determinări coincid ca valoare şi se notează volumul de titrare cu V.
Mod de calcul
Normalitatea şi titrul soluţiei de permanganat de potasiu 0,1n se calculează astfel:

1 EH 2C2O 4 ......................................................... 1 EKMnO4

63,03g H2C2O4 ................................................ 31,606g KMnO4
10·0,006303g H2C2O4 .................................... x

10  0,006303  31,606
x= = 0,031600g
63,035

x 0.03160
t KMnO4  
V V
1000  t KMnO4 1
n KMnO4  
31,606 V

FH 2 C 2O 4  VH 2 C 2 O 4  FKMnO4  V
1  10
FKM nO4 
V
FKMnO4  10  n KMnO4

47
 Lucrare de laborator nr. 7

VITEZA DE REACȚIE ÎN SISTEME OMOGENE

Generalităţi

Cinetica chimică studiază viteza cu care se desfăşoară procesele chimice şi factorii

care influenţează valoarea acestei viteze, în vederea elucidării mecanismelor de reacţie.
Reacțiile chimice sunt fenomene care se petrec în timp. Mărimea ce caracterizează
fenomenele care se petrec în timp se numește viteză.
Mărimea care indică variația concentrației concentrației reactanților sau a
produșilor de reacție în unitatea de timp se numește viteză de reacție. Deci, viteza de
reacţie reprezintă cantitatea de substanţă transformată în unitatea de timp.
În general, o reacţie are forma:

ν1A1 + ν2A2 + ... + νiAi → ν1’A1’ + ν2’A2’ + ... + νi’Ai’ (1)

Viteza de reacție se poate exprima prin ecuaţiile:

dcA1 dcA'1
v=- sau v = + (2)
dt dt
unde:
v – viteza de reacţie;
c – concentracţia substanţelor participante la reacţie.
t – timpul

Semnul (-) indică scăderea concentrației reactanților iar semnul (+) indică creșterea concentrației
produșilor de reacție.
Pentru ca un proces chimic să aibă loc, moleculele reactanţilor trebuie să intre în
contact şi să se ciocnească între ele. Cu cât concentraţia reactanţilor este mai mare, cu atât
creşte posibilitatea lor de ciocnire şi deci şi viteza de reacţie.
Pentru reacţia de mai sus (1), unde:
- A1, A2, ... Ai, A1’, A2’, ... Ai’ sunt componenţii (participanții la reacție)
- ν1, ν2, ... νi, ν1’, ν2’, ... νi’ sunt coeficienţii lor stoichiometrici,
Dependenţa dintre viteza de reacţie şi concentraţie este dată de relaţia:

v= k  cAν11  cAν 22  ... (3)

În această relaţie, care exprimă legea vitezelor, constanta de proporţionalitate (k)
poartă numele de constantă de viteză şi reprezintă viteza de reacţie pentru cazul când
concentraţiile substanţelor care intră în proces au valoarea egală cu unitatea. Coeficientul k

48
este independent de concentraţie, dar depinde de toţi ceilalţi factori care influenţează viteza
de reacţie.
Viteza de reacție este influențată de următorii factori:
- Concentrația reactanților
- Temperatura
- Suprafața de contact
- Catalizatori.
Este necesar să se studieze influența fiecărui factor asupra vitezei de reacție.
Astfel, ciocnirea moleculelor reactanţilor este o condiţie necesară pentru producerea
unei reacţii chimice, dar nu este şi suficientă. Sunt eficiente şi conduc la transformare chimică
numai ciocnirile dintre moleculele care în momentul ciocnirii posedă un prag minim de
energie, aşa numita energie de activare. Prin ridicarea temperaturii, viteza de reacţie se
măreşte, deoarece sporeşte numărul ciocnirilor eficace, ca urmare a creşterii energiei cinetice
a moleculelor.
Influenţa temperaturii asupra constantei de viteză este, matematic, satisfăcător redată
de ecuaţia lui Arrhenius:
Ea

k = Ae RT

unde: Ea – energia de activare;

T – temperatura absolută;
R – constanta universală a gazelor;
A – factor preexponenţial.
În afară de concentraţie şi temperatură, viteza de reacţie mai depinde şi de alţi factori,
dintre care mai importanţi sunt suprafaţa de contact şi catalizatorii.

Principiul metodei

În lucrarea de faţă, se urmăreşte influența concentrației asupra vitezei de reacție,

pentru reacţia dintre tiosulfatul de sodiu şi acidul sulfuric.
Se consideră ecuaţiile reacţiilor:

Na2S2O3 + H2SO4 → H2S2O3 + Na2SO4 (reacţia rapidă) (4)

H2S2O3 → S + SO2 + H2O (reacţia lentă) (5)
Viteza reacţiei de descompunere a tiosulfatului de sodiu va fi determinată, practic, de
etapa a doua (5), etapa cea mai lentă.
Se va lua în considerare faptul că sulful coloidal care rezultă în urma reacţiei devine
observabil în momentul când concentraţia acestuia atinge o anumită valoare. Acestei valori îi
49
corespunde în toate experienţele variaţia Δc a concentraţiei reactantului. Se poate alege, în
mod arbitrar, mărimea Δc ca unitate de măsură a variaţiei concentraţiei (Δc = 1).
În aceste condiţii, viteza de reacţie este numeric egală cu valoarea reciprocă a
intervalului de timp scurs din momentul amestecării reactanţilor şi până în momentul când
apar particule vizibile de sulf coloidal. Aşadar pentru calculul vitezei de reacţie se poate
utiliza relaţia: v = 1/t.

Formarea sulfului coloidal în reacția dintre tiosulfatul de sodiu (Na2S2O3) și acidul sulfuric
(H2SO4)
Aparatură şi reactivi

Biurete, eprubete, pahare Berzelius, soluţie tiosulfat de sodiu şi soluţie de acid

sulfuric.

Mod de lucru
Pentru a urmări influenţa concentraţiei asipra vitezei de reacţie se efectuează reacţii
între Na2S2O3 şi H2SO4 în care se folosesc soluţii de Na2S2O3 de concentraţii diferite.
În trei biurete se introduc soluţii de tiosulfat, de acid şi apă distilată. Se iau 4 eprubete
şi în fiecare dintre ele se măsoară cu biureta câte 6ml de acid sulfuric. În alte 4 eprubete,
numerotate, se introduc din biuretele ce conţin tiosulfat de sodiu şi apă distilată următoarele
volume:
Nr. eprub. ml (H2SO4) ml (Na2S2O3) ml (H2O) Total
1 6 - - 6
2 6 - - 6
3 6 - - 6
4 6 - - 6
5 - 6 - 6
6 - 4 2 6
7 - 3 3 6
8 - 2 4 6

În eprubetele 5, 6, 7 și 8 se adaugă pe rând conţinutul fiecărei eprubete(1,2,3,4) cu

soluţie de acid sulfuric şi se măsoară timpul exact din momentul amestecării soluţiilor până
la apariţia primei tulbureli, pentru fiecare din cele 4 reacții.

50
Mod de calcul şi prezentarea rezultatelor

a. Se completează tabelul de mai jos:

Nr. ml Na2S2O3 ml H2O conc. ml Timp Viteza

eprub. (a) (b) [Na2S2O3] H2SO4 t(s) v = 1/t
a/(a+b)
1, 2, 3, 4 - - - 6

5 6 0 1 -

6 4 2 2/3 -

7 3 3 1/2 -

8 2 4 1/3 -

b. Cu valorile obținute se trasează următoarea reprezentare grafică:

51
 Lucrare laborator nr. 8

DETERMINAREA VISCOZITĂŢII ENGLER

Generalităţi

Însuşirea lichidelor de a opune rezistenţă la deformare se numeşte viscozitate.

În interiorul unui lichid, care vine în contact cu o suprafaţă în mişcare apar forţe de frecare
mai mari sau mai mici după cum lichidul este mai mult sau mai puţin vâscos. Forţa F care
deplasează lichidul este proporţională cu suprafaţa stratului (s) şi cu gradientul de viteză,
funcţie de distanţa dintre două straturi (ΔV/l):
F = η (s· ΔV)/l [dyn] (1)
unde: η este viscozitatea dinamică
η = F · l/s · ΔV [dyn·s / cm2] (2)
În practica de laborator se utilizează în mod curent exprimarea viscozităţii sub următoarele
forme:
- viscozitate dinamică;
- viscozitate cinematică;
- viscozitate convenţională.
Viscozitatea dinamică, notată cu η (ita), arată mărimea forţelor tangenţiale care sunt
direct proporţionale cu diferenţa de viteză între două straturi de lichid care se deplasează
unul faţă de celălalt şi invers proporţionale cu distanţa dintre cele două straturi.
Unitatea de măsură pentru viscozitatea absolută sau dinamică se numeşte poise (P) şi
reprezintă viscozitatea dinamică a unui lichid omogen în curgere laminară plan-paralelă în
care se naşte o forţă de frecare (când V = 1cm/s, s = 1cm2 şi l = 1cm). Submultiplul poise-
ului este centipois-ul (cP; 1cP reprezintă viscozitatea dinamică a apei la 20°C):
1P = 100cP sau 1cP = 10-2P (3)

Viscozitatea cinematică este notată cu litera  (niu). Ea reprezintă raportul dintre

vâscozitatea dinamică şi densitatea lichidului la temperatura şi presiunea de lucru:
ν = η/ρ [cm2 ·s-1] (4)
Unitatea de măsură a viscozităţii cinematice este Stokes-ul (St) şi reprezintă
viscozitatea unui lichid a cărui vâscozitate dinamică şi densitate sunt egale cu unitatea.
Submultiplul este centistokes-ul (cSt):
1St = 100cSt sau 1cSt = 10-2St (5)

În tehnică se foloseşte viscozitatea convenţională Engler, care reprezintă raportul

dintre timpul de curgere a unui volum de ulei la o anumită temperatură şi timpul de curgere
al aceluiaşi volum de apă distilată la 20°C, prin orificiul viscozimetrului Engler.
Aparatele care măsoară viscozitatea se numesc viscozimetre. Cele mai utilizate sunt:
- viscozimetrele Hoppler şi Ostwald cu care se determină viscozitatea dinamică;
- viscozimetrele Ubbelohde şi Vogel-Ossag cu care se determină viscozitatea
cinematică;
- viscozimetrul Engler cu care se determină viscozitatea convenţională.

52
 Viscozitatea unui ulei depinde de natura hidrocarburilor componente din ulei. Astfel
pentru serii omogene, viscozitatea creşte odată cu creşterea masei moleculare, iar pentru
aceeaşi masă moleculară creşte în ordinea:
Hidrocarburi parafinice → Hidrocarburi cicloparafinice → Hidrocarburi aromatice
De asemenea viscozitatea creşte cu numărul catenelor laterale şi cu micşorarea
temperaturii.

Principiul metodei

În această lucrare practică se urmăreşte variaţia vâscozităţii Engler a unui ulei

lubrifiant cu temperatura.

Aparatură şi materiale

Viscozimetrul Engler, vas de măsură de 200ml, termometru, ulei lubrifiant,

cronometru. Viscozimetrul Engler se compune dintr-un vas metalic prevăzut cu un orificiu
de curgere şi capac prin care trece tija centrală care închide orificiul de curgere. Vasul este
montat într-o baie de apă metalică (încălzită cu o rezistenţă electrică). Vasul interior, în care
se găseşte termometrul, are pe pereţi trei repere de nivel . În baia de apă se găseşte alt
termometru şi un agitator . Sub orificiul de curgere se află vasul de măsură .

Figura 1. Viscozimetrul Engler

1-vas cilindric, 2-rezervor, 3-agitator, 4-capac, 5-termometru, 6-orificiu calibrat, 7-capac, 8-
termometru, 9-obturator, 10-
cilindru gradat.

53
Viscozimetrul Engler (fig. 1) se compune dintr-un vas cilindric 1 de care este prins rezervorul
2 conţinând lichidul a cărui viscozitate se măsoară. În spaţiul dintre cele două rezervoare se
pune un lichid de încălzire (apă), având şi rolul de a menţine constantă temperatura în
rezervorul 2 în timpul măsurării. Agitatorul 3 şi termometrul 5 permit uniformizarea şi
măsurarea temperaturii apei. Încălzirea viscozimetrului se face cu ajutorul unor rezistenţe
electrice aflate în interiorul vasului 1. Scurgerea lichidului din rezervorul 2 se face prin tubul
calibrat 6, care traversează partea inferioară a rezervorului 1. Rezervorul 2 se închide cu
capacul 7, prevăzut cu orificii pentru termometrul 8 şi tija obturatoare 9. Volumul de lichid
se măsoară cu un balon calibrat 10, având pe porţiunea îngustată un reper delimitând
volumul de 200 cm3. În interiorul rezervorului 2 sunt trei repere care indică nivelul de la care
se începe cronometrarea. Vasul 1 se sprijină pe picioare prevăzute cu şuruburi de aducere la
orizontală.

Mod de lucru

Produsul de analizat se introduce în cuva interioară din alamă , a căreicapacitate este

de cca. 250cm3, astfel încât suprafaţa lichidului să fie la nivelul celor trei repere ascuţite cu
care este prevăzută.
Cuva trebuie obturată cu tija centrală. Se acoperă aparatul cu capacul şi se montează
termometrul, cu ajutorul căruia se va citi temperatura lichidului de analizat. Încălzirea
uleiului se va face cu ajutorul băii de apă. Pentru ca încălzirea uleiului să se facă uniform,
aparatul este prevăzut cu un agitator. În momentul în care temperatura lichidului de analizat
se apropie de temperatura determinării se încetineşte încălzirea şi se agită continuu. Când
temperatura a ajuns la punctul stabilit, se ridică tija pornind totodată cronometrul, pentru
măsurarea exactă a timpului necesar pentru scurgerea a 200ml din lichidul (ulei lubrifiant)
de analizat, în vasul de măsură.
Mod de calcul
Viscozitatea Engler (timpul de scurgere a lichidului de analizat) se determină la
patru valori ale temperaturii (20°C, 40°C, 50°C și 60°C) şi se calculează cu relaţia:

Et = t / C (6)

în care: Et – reprezintă viscozitatea la t °C, exprimată în grade Engler;

t – timpul de scurgere a 200ml lichid, în secunde;
C – constanta vâscozimetrului.
Constanta C se măsoară determinându-se timpul de scurcere a 200ml apă distilată la
20OC. Aceasta, de obicei, este 50-52s.

54
Se va completa următorul tabel:
Temperatura, °C 20 40 50 60

Timp, s 420 240 180 120

Constanta 51 51 51 51
viscozimetrului, C

Et

Cu valorile obținute se va trasa curba de variație: Et = f(T)

55
 Lucrare de laborator nr. 9

DEDURIZAREA APEI
1. Generalităţi

Sărurile care se găsesc dizolvate în apa folosită în industrie sunt nedorite deoarece
unele contribuie la formarea depunerilor pe suprafeţele metalice cu care apa vine în contact,
iar altele au acţiune corozivă.
Procesul de eliminare a tuturor ionilor (cationi şi anioni) din apă se numeşte
demineralizare. În urma acestui tratament rezultă o apă cu o înaltă puritate.
Procesul prin care se îndepărtează numai ionii de calciu şi magneziu, ioni durogeni,
poartă denumirea de dedurizare.
Demineralizarea şi dedurizarea se efectuează prin procedee fizico-chimice, utilizând
schimbătorii de ioni (ioniţi).

Shimbătorii de ioni sunt compuşi naturali sau sintetici, care conţin o matrice
macromoleculară pe care sunt grefate grupe active cu ioni mobili, care pot fi schimbaţi cu alți
ioni din apă cu aceeaşi sarcină electrică.

Schimbătorii de ioni se împart în:

56
 - Cationiţi acizi, care reţin din apă cationii: Na+, K+, Ca2+, Mg2+, ...
- Anioniţi bazici care reţin din apă anionii: HCO3-, SO42-, Cl-, ...
Schimbătorii de ioni sunt reprezentaţi simbolic prin formule de tipul:
R-H, R-Na (cationiţi acizi);
R-OH, R-Cl (anioniţi bazic).
în care:
- R - reprezintă matricea schimbătorului de ioni, care poate fi: aluminosilicat, polistiren
reticulat cu divinil-benzen, etc.
- H, Na+, OH-, Cl- - sunt ioni de schimb.
2. Principiul metodei

La trecerea apei prin coloana de schimb ionic, care conţine cationit puternic sub
formă sodică (R-Na), ionii de calciu Ca2+ şi magneziu Mg2+ existenţi în apă sunt reţinuţi de
schimbător, iar în soluţie trec ionii de Na în cantităţi echivalente.
Prin acest tratament, apa care iese din coloană (efluent) se îmbogăţeşte în ioni de
sodiu.
Reacţiile care au loc sunt:
Ca(HCO3)2 + 2R-Na → R2-Ca + 2NaHCO3
Mg(HCO3)2 + 2R-Na → R2-Mg + 2NaHCO3
CaCl2 + 2R-Na → R2-Ca + 2NaCl
MgCl2 + 2R-Na → R2-Mg + 2NaCl
CaSO4 + 2R-Na → R2-Ca + Na2SO4
MgSO4 + 2R-Na → R2-Mg + Na2SO4
Ca măsură a gradului de dedurizare se defineşte “scăparea ionică” care se notează cu
εDT , exprimată în milival/l sau în grade de duritate.

57
3. Aparatură şi ustensile

Coloană cu cationit R-Na, flacoane Erlenmeyer de 250ml, pahare Berzelius de 200ml,

cilindri gradaţi de 50 şi 100ml, pipete, biuretă, soluţie tampon amoniacală şi EDTA 0,01N,
indicator Eriocrom negru-T.

4. Mod de lucru
În vederea dedurizării, apa este trecută de 2-3 ori printr-o coloană care conţine
schimbător de ioni de tip cationit. Apa este analizată înainte şi după dedurizare.
Se scurge apa din coloană până la cca. 1cm deasupra răşinii. Se trec prin coloana de
cationit cca. 50ml de apă dură, reglându-se debitul, cu ajutorul clemei, la 4-5ml/min. Din
efluentul colectat într-un pahar Berzelius de 200ml se măsoară cu cilindrul gradat 50 ml de
apă. Aceştia se trec într-un pahar Erlenmeyer, se tamponează cu 2,5 ml soluţie
amoniacală şi se titrează cu EDTA 0,01N în prezenţă de eriocrom T, ca indicator. Se notează
volumul de EDTA consumat la titrare.(VEDTA)
20201208_103719.mp4 (coloana de dedurizare)
20201208_103527.jpg (coloana de dedurizare)

5.Mod de calcul
VEDTA = 4,5 ml (la titrare)

1ml sol. complexon III 0,01 n ....................... 0,2804mg CaO (0,01 molecule gram CaO)
VEDTAml ....................................................... x
x = 0,2804·mg CaO x 4,5 = 1,2618 mg CaO

dacă 50ml apă de analizat ..................................... 1,2618 mg CaO

100ml apă de analizat ................................... y
y = (100 x 1,2618 )/50 = 2,52 mg CaO

dacă 100ml apă de analizat ................................... 2,52 mg CaO

1000 ml apă de analizat ..................................................z
z = (1000 x 2,52)/100 = 25,23 mg CaO

Cunoscând că 1 grad de duritate reprezintă un conţinut de 10mg CaO / litru, atunci:

DT = 25,23 mgCaO/10 = 2,52 grade germane de duritate (Od) care este chiar εDT.

5. Observaţii
Când “scăparea ionică” (εDT) depăşeşte valoarea de 0,14 grade de duritate, răşina se consideră
epuizată (cu alte cuvinte rășina este saturată cu ioni durogeni) şi se trece la regenerarea ei. Aceasta se
face cu o soluţie de NaCl de concentraţie 10% când ionii de calciu şi magneziu reţinuţi de răşină sunt
schimbaţi cu cei de sodiu din saramură.
Ionii de Fe3+ “otrăvesc” răşina (se fixează cu legături mai puternice decât cele de la calciu şi
magneziu) determinând scăderea capacităţii de schimb ionic.
Din această cauză se va folosi pentru experiment numai apă potabilă cu conţinut foarte mic de
fier.
58
 Lucrarea de laborator nr.10

METODE OBŢINERE A METALELOR

OBŢINEREA CUPRULUI PRIN CEMENTARE

1. Generalităţi

Cuprul este un metal care, în seria tensiunilor, se află după hidrogen. Metalele mai
active, care, în seria tensiunilor, se află înaintea hidrogenului, deslocuiesc cuprul din soluţiile
sărurilor acestuia.

CuSO4 + Fe → FeSO4 + Cu

Sulfat de cupru Fier Sulfat feros Cupru

(piatra vânătă)

2. Modul de lucru

Şpanul de fier sau pilitura de fier se degresează cu amestec etanol-cloroform sau

etanol-eter de petrol-cloroform în proporţie volumetrică de 1:1, după care se usucă la 105OC.
Se cântăresc 0,2-0,3g pilitură de fier şi se introduc într-un pahar de 150ml care conține
25ml sulfat de cupru 0,2M. Se agită timp de 10 min, după care se filtrează cuprul depus şi
fierul nereacţionat. Primele porţiuni de filtrat se aruncă.
Din filtrat se iau 5ml soluţie într-o eprubetă şi se adaugă 5ml amoniac 10%, după care
se compară cu o scară etalon obţinută conform tabelului de mai jos:

CuSO4 0,2M H2O Concentraţia Cu2+

Nr. eprubetei Observaţii
(ml) (ml) (mg/ml)
1 3 2 3,810
2 2 3 2,540 În fiecare eprubetă
3 1 4 1,270 se introduc 5 ml soluţie de
4 0,5 4,5 0,635 amoniac 10%
5 0,25 4,75 0,317

59
 3. Modul de calcul

Concentraţia cuprului în fiecare eprubetă (conform tabelului de mai sus) se

calculează cu relaţia:
VCuSO 4  m CuSO 4  mg 
Cux =  63,54   (1)
10  ml 
unde: Cux – concentraţia Cu2+ (mg/ml);

VCuSO4 - volumul de soluţie de CuSO4 0,2M conţinut în fiecare eprubetă, (ml);

m CuSO 4 - molaritatea soluţiei de CuSO4 (m=0,2), (moli/l);
63,54g – masa atomică a cuprului;
10 – volumul de soluţie din eprubetă după diluţie.

Se compară coloraţia obţinută în eprubeta cu proba analizată cu scara etalon şi se face

calculul cuprului depus.

Dacă în 5 ml sol. .................................................... Cux mg

25 ml sol. ....................................................... y mg

25
y= Cux (mg) (2)
5

25
Cuprul depus va fi: 250,263,54 - Cux (mg) (3)
5

60
 Lucrare de laborator nr. 11

COROZIUNEA ELECTROCHIMICĂ A METALELOR

1. Consideraţii generale

Prin coroziune se înţelege distrugerea materialelor datorită reacţiilor chimice sau

electrochimice cu mediul înconjurător. Reacţia chimică este posibilă la toate materiile prime
folosite în industrie, în timp ce reacţia electrochimică nu apare decât la metale, deoarece
numai ele posedă electroni liberi. Materialele sintetice nu posedă această structură, ele fiind
degradate de obicei numai chimic.
Sub acest aspect se cunosc două tipuri de coroziune:
 coroziune chimică, în cursul căreia reacţia dintre metal şi mediul
înconjurător nu are loc cu transport de sarcini electrice.
 coroziune electrochimică, în cursul căreia în timpul reacţiei metalului cu
mediul înconjurător apare şi un transport de sarcini electrice.

Coroziunea electrochimică

Pentru apariţia acestui tip de coroziune este necesar să existe un anod, un catod, un
electrolit şi un conductor deci un element galvanic. Prin înlăturarea uneia dintre aceste
condiţii, coroziunea electrochimică nu se produce. După cum în practica industrială,
materialele metalice folosite în mod curent, sunt eterogene, se pot considera ca fiind alcătuite
din electrozi metalici scurtcircuitaţi prin însuşi corpul metalului respectiv. Prin introducerea
metalului în apă sau în mediul cu proprietăţi electrolitice, pe suprafaţa metalului apar
elemente galvanice, în care impurităţile din metal funcţionează ca microcatozi cu descărcare
de hidrogen pe suprafaţa lor, în timp ce metalul funcţionează ca anod, se dizolvă.
Procesul de dizolvare a anodului, numit proces anodic, poate fi reprezentat prin una
din reacţiile de electrod:
Me + zH2O → Me(OH)z + zH+ + ze-
Me → Mez+ + ze-
Excesul de electroni care rezultă din reacţie, încarcă negativ metalul si procesul
anodic nu poate continua cu intensitate măsurabilă, decât atunci când pe suprafaţa metalului
are loc un proces catodic de reducere a unui depolarizant din mediul coroziv. Depolarizanţii
sunt specii chimice de molecule, atomi sau ioni, care consumă surplusul de electroni de pe
metal şi ca urmare nu se poate polariza procesul cuplat de ionizare a metalului. Ca
depolarizanţi în medii corozive, pot fi:

61
- hidrogenul: 2H+ + 2e- → H2, în acest caz coroziunea este cu depolarizare cu hidrogen;
- oxigenul: O2 + 2H2O + 4e- → 4HO coroziunea este cu depolarizare cu oxigen;
- ioni oxidanţi: Cu + 2Fe3+ → Cu2+ + 2Fe2+ coroziune cu depolarizare cu ioni oxidanţi.

În problemele practice de coroziune este importantă cunoaşterea vitezelor reale cu

care se desfăşoară procesul. Dacă procesul de coroziune are o viteză de desfăşurare foarte
mică se poate considera că materialul este rezistent la coroziune. Coroziunea se poate
aprecia cantitativ prin calcularea vitezei de coroziune, care se poate exprima în mai multe
moduri:

Indicele gravimetric sau viteza de coroziune (Vcor) reprezintă variaţia masei probei (Δm), ca
rezultat al coroziunii, pe unitatea de suprafaţă (S) în unitatea de timp (t):

Vcor = Δm/(S·t) (1)

care se exprimă de regulă în g/m2·h.

Este cel mai utilizat mod de exprimare a coroziunii, putând reprezenta creşterea în greutate a
probei, prin formarea de produşi de coroziune (oxidarea metalelor) care rămân aderenţi la
metal sau poate simboliza scăderea în greutate, atunci când produşii de coroziune pot fi
îndepărtaţi de pe suprafaţă.
Indicele gravimetric introduce erori în determinare, din cauza necunoaşterii cu exactitate a
compoziţiei chimice a produşilor de coroziune. Cel mai utilizat este de aceea indicele ce
corespunde pierderii în greutate, a cărui precizie depinde de îndepărtarea completă a
produşilor de coroziune.

Indicele de penetraţie (P) reprezintă adâncimea până la care a pătruns coroziunea în masa
metalului, timp de un an.
Se calculează din indicele gravimetric Vcor şi densitatea metalului, [g/cm3], (tabelul 1),
metale grele şi metale uşoare):
P = (24⋅365⋅ Vcor)/(1000⋅ρ) (2)
unde:
24 reprezintă numărul orelor dintr-o zi;
365 - numărul zilelor dintr-un an;
1000 - factorul de conversie al unităţilor de măsură;
ρ - greutatea specifică a metalului care se corodează.

Unitatea rezultată este mm/an ceea ce reprezintă adâncimea coroziunii, în milimetri, într-un
an, pentru un anumit material metalic.

Lucrarea îşi propune determinarea coroziunii aluminiului şi respectiv a zincului.

Coroziunea aluminiului se studiază în soluţie de hidroxid de sodiu, NaOH, în care are loc
următoarea reacţie:
Al → Al3+ + 3e-, concomitent cu reducerea ionului de hidrogen
3H+ + 3e- → 3H → 3/2H2
sau mai complet:
Al + 4H2O → [Al(OH)4]- + 4H+ + 3e-
H+ + 3e- → 3/2H2
Al + 4H2O → [Al(OH)4]- + 3/2H2 + H+

62
Prin cântărirea probei înainte (m1) şi după coroziune (m2) se poate calcula pierderea în
greutate a probei (Δm = m1-m2), viteza de coroziune (Vcor ) precum şi indicele de penetraţie
(P).

Coroziunea zincului se determină în soluţie de acid sulfuric, H2SO4, reacţia globală fiind:
Zn + H2SO4 → ZnSO4 + 2H2

Din volumul (V) de hidrogen degajat se poate calcula masa de zinc corodată (Δm):
Δm = (65,38⋅V0)/22,41 (3)
unde: Zn = 65,38;
V0 - volumul de hidrogen, corectat la condiţii normale de temperatură şi presiune, din relaţia
generală a gazelor:
V0= (p·V·T0)/(p0·T) (4)
unde: p şi T sunt presiunea [mm Hg] şi respectiv temperatura [K], a mediului ambiant.
Cunoscând variaţia de masă (Δm) se poate calcula indicele de coroziune Vcor , indicele de
penetraţie, P. Rezistenţa la coroziune se exprimă prin scări convenţionale conform tabelului
1.

Tabelul 1 Scara convenţională a rezistenţei la coroziune a materialelor

Metalele utilizate în construcţia de maşini şi structura aparatelor care lucrează în medii

corozive trebuie să prezinte o micşorare a grosimii prin coroziune mai mică de 1 mm/an..

2. Aparatură şi reactivi

- Balanţa analitică;
- Hârtie abrazivă;
- Hârtie de filtru;
- Plăcuţă de zinc, 20x30 cm;
- Plăcuţă de aluminiu, 25x35 cm;

63
- Tăviţă pentru probe;
- Soluţie de NaOH, 10%;
- Soluţie de H2SO4, 5%;
- Lapte de var.

3. Modul de lucru

3.1. Metoda gravimetrică

Se ia proba de aluminiu, se măsoară suprafaţa acesteia (m2), (atenţie sunt două feţe) se
şlefuieşte cu hârtie abrazivă, se degresează cu lapte de var, se spală cu apă de la robinet, cu
apă distilată şi se usucă prin tamponare cu hârtie de filtru.

Se cântăreşte proba la balanţa analitică (m1), se suspendă apoi în vasul de reacţie. În

vasul de coroziune se toarnă soluţie de NaOH până la 2/3 din volumul vasului. Se
imersează proba în mediul de coroziune şi se menţine 20, 40, 60 min. Se scoate proba, se
spală cu apă de la robinet, cu apă distilată, se usucă prin tamponare cu hârtie de filtru şi se
recântăreşte (m2).

Se calculează pierderea în greutate a probei, Δm = m1-m2 , viteza de coroziune Vcor

(ecuaţia 1) şi apoi indicele de penetraţie P (ecuaţia 2), ţinând cont de greutatea specifică a
aluminiului; (se consultă sistemul periodic afişat în laborator).

3.2. Prelucrarea datelor

Datele experimentale calculate din ecuaţiile (1), (2), (4) şi (3) se trec în tabelul:

Proba Suprafata, Masa Masa Δm, g t, h Vcor , Grupa de

m2 initială, după [g/m2.h] rezistență
m1, g coroziune,
m2, g
Aluminiu 0,0875 10,2523 10,1245 0,1278 0,67 2.1799 6 (cf. Tabel
1)
S Al = 25 x35 cm = 0.25 x 0.35 = 0.0875 m2
m1 = 10,2523 g
m2 = 10,1245 g
Δm = m1-m2 = 10,2523 – 10,1245 = 0.1278 g
t = 40 min = 0.67 h
Vcor = Δm/(S·t) = 0.1278 /(0.0875 x 0.67) = 2.1799 [g/m2.h]

Rezultă că Al este un material puțin rezistent la coroziune ( cf. Scalei prezentate in tabelul 1).

64
 Lucrare de laborator nr. 12

ADSORBŢIA

Generalităţi

Se numeşte adsorbţie procesul de reţinere şi acumulare a unor componente din

amestecuri gazoase şi lichide (soluţii) la suprafaţa altor substanţe, lichide sau solide, cu care
vin în contact.
Adsorbţia este un proces de suprafaţă datorat unor interacţiuni de natură fizică,
deosebindu-se de absorbţie care se petrece în întreaga masă şi la care intervin şi interacţiuni
de natură chimică. Adsorbţia în care intervin şi interacţiuni chimice poartă numele de
chemsorbţie.
Procesul invers al adsorbţiei se numeşte desorbţie.
Adsorbţia este influenţată de caracteristicile substanţei care se adsoarbe (adsorbatul)
şi de cele ale substanţei care adsoarbe (adsorbantul).
Cantitatea de substanță adsorbită (adsorbat, în grame) reţinută pe gramul de
adsorbant poartă numele de coeficient de adsorbţie. Valoarea lui depinde de:
- presiunea gazului sau concentraţia lichidului adsorbit;
- temperatura la care se petrece fenomenul;
- natura adsorbatului;
- natura suprafeţei adsorbantului.
Adsorbanţii cei mai uzuali sunt: cărbunele activ, silicagelul (dioxidul de siliciu
amorf), α- şi γ-alumina (oxidul de aluminiu), celuloza, etc.
Principiul metodei

În această lucrare se va studia adsorbţia unei soluţii de acid acetic pe cărbune activ.
Puterea de adsorbţie este redată prin cantitatea de acid acetic adsorbită de 1 gram
de cărbune activ. Fie x cantitatea de acid acetic adsorbit şi m masa cărbunelui activ. Puterea
de adsorbţie va fi, conform celor de mai sus, x/m.
Se constată că, pentru o temperatură dată, cantitatea adsorbită de 1g de substanţă
activă este proporţională cu puterea 1/n a concentraţiei soluţiei:
x/m = k·C1/n (1)
unde:
- k şi n sunt constante caracteristice unui anumit adsorbant şi adsorbat (k depinde
de gradul de granulometria adsorbantului);
- 1/n este exponentul adsorbţiei (are o valoare unitară);

65
 - C reprezintă concentraţia adsorbatului (acidul acetic).
Ecuaţia de mai sus redă adsorbţia izotermă şi poartă numele de izoterma de
adsorbţie a lui Freundlich.
Pentru aceeaşi concentraţie, cantitatea adsorbită scade odată cu creşterea
temperaturii. Logaritmând izoterma lui Freundlich se obţine:

x 1
log  log k  log C (2)
m n
Aparatură şi materiale

Pahare Erlenmeyer de 100cm3 (10 bucăţi), biuretă, hârtie de filtru, pipete, acid acetic,
hidroxid de sodiu, fenolftaleină.

Cărbune activ
Mod de lucru

Se lucrează cu 5 (cinci) soluţii de acid acetic de diferite concentraţii:

1) n/80 (0,0125 N)
2) n/40 (0,025 N)
3) n/20 (0,05 N)
4) n/10 (0,1 N)
5) n/5 (0,2 N)
Se iau câte 10ml din fiecare soluţie şi se titrează cu hidroxid de sodiu 0,1N în
prezenţă de fenolftaleină. Se notează volumul de NaOH consumat la fiecare titrare.
Numărul de ml de NaOH consumați la titrare se înmulţește cu 10-2 sau cu concentraţiile
respective ale soluţiilor în mol/l și se calculează concentrația inițială (C’1, …., C’5).
În 5 pahare Erlenmeyer, se cântăresc, câte 1 gram de cărbune activ şi se adaugă câte
40ml soluţie de acid acetic de diferite concentraţii. Se agită paharele timp de 10 minute,
pentru a înlesni adsorbţia. Se filtrează individual conţinutul fiecărui pahar. Din fiecare filtrat

66
se iau câte 10ml care se titrează ca mai sus şi se calculează în acelaşi mod concentraţiile de
echilibru C1, …., C5.

Mod de calcul
Se notează volumul de NaOH consumat la fiecare titrare și se calculează concentrația.
Rezultatele se trec în tabelul de mai jos .

Nr. VNaOH consumat la Concentrația VNaOH Concentrația

pahar titrare - inițial inițială consumat la finală
(C’) titrare - final (C)
1 1,3 0,016 0,75 0,0093
2 2,7 0,067 1,25 0,0312
3 5,3 0,265 2,7 0,135
4 10,2 1,02 8,2 0,82
5 21,1 4,22 14,3 2,86

Diferenţele C’1 – C1, C’2 – C2, ......... C’5 – C5, dau valorile x1, x2, ...x5, care reprezintă
cantităţile de acid acetic adsorbite de cărbunele activ din soluţiile respective.
1. Se trasează curba x = f(c) şi se obţine izoterma corespunzătoare temperaturii de
lucru;
2. Se construieşte graficul log (x/m) = f(logc), se obţine o dreaptă. Tangenta
unghiului făcut de dreaptă cu abscisa dă valoarea 1/n, iar distanţa dintre origine
şi intersecţia dreptei se introduce în ecuaţia lui Freundlich, pentru a o verifica.
3. Cu datele obţinute se alcătuieşte următorul tabel:
Conc.iniţială Cant.adsorbită
Nr.pahar Conc.finală (C) x/m
(C’) (x = C’ - C)
1 0,016 0,0093 0,0067 0,0067

2 0,067 0,0312 0,0358 0,0358

3 0,265 0,135 0,13 0,13

4 1,02 0,82 0,2 0,2

5 4,22 2,86 1,36 1,36

x = f(c)

67
68