Digitally signed by

Library UTM
Reason: I attest to the
accuracy and integrity of
this document

UNIVERSITATEA TEHNICĂ A MOLDOVEI

Chimia organică
Metode de separare şi identificare a compuşilor
organici
Îndrumar de laborator

Chişinău
2010
 UNIVERSITATEA TEHNICĂ A MOLDOVEI
Facultatea Tehnologie şi Management în Industria Alimentară
Catedra Chimie

Chimia organică
Metode de separare şi identificare a compuşilor
organici
Îndrumar de laborator

Chişinău
U.T.M.
2010
 Prezentul îndrumar pentru organizarea lucrărilor de
laborator este elaborat în conformitate cu programul de învăţămînt
la Chimia organică şi destinat studenţilor tuturor specialităţilor
facultăţii Tehnologie şi Management în Industria Alimentară,
cu studii la zi şi frecvenţă redusă.

Autori: conf. univ. dr. Mihail Gheţiu

conf. univ. dr. Angela Gurev
conf. univ. dr. Larisa Zadorojnâi
lector superior Diana Munteanu

Redactor responsabil: conf. univ. dr. Ana Verejan

Recenzent: lector superior, dr. Raisa Druţă

© U.T.M., 2010
 În îndrumarul de laborator adresat studenţilor anului
I universitar de la toate specializările facultăţii Tehnologie şi
Management în Industria Alimentară se studiază metodele
principale de purificare a substanţelor organice prin distilare,
sublimare, cristalizare şi extracţie; metodele de separare şi
identificare cu ajutorul procedeelor cromatografiei adsorbtiv-
distribuitive prin coloane şi în strat subţire; metodele de
apreciere a purităţii substanţelor chimice (determinarea
punctului de topire şi indicelui de refracţie).
În urma efectuării lucrărilor de laborator studenţii
vor acumula cunoştinţe despre procedeele descrise şi se vor
deprinde să lucreze cu utilajul din laboratorul de chimie
organică.
1. Cerinţele faţă de efectuarea lucrărilor
şi sistematizarea rezultatelor experimentale
Studenţii sunt obligaţi să explice clar şi corect modul de
lucru, noţiunile teoretice care stau la baza experienţelor
efectuate în laborator. Rezultatele obţinute se vor înregistra în
registrul individual de laborator iar apoi vor fi prelucrate,
sistematizate şi prezentate în formă de raport. Raportul se
perfectează pentru fiecare lucrare de laborator aparte cu
formatul A4. În afară de pagina de titlu raportul va conţine:
• Denumirea lucrării;
• Scopul lucrării;
• Principalele noţiuni teoretice pe care se bazează realiza-
rea scopului lucrării;
• Materialele şi utilajul necesar;
• Modul de lucru;
• Rezultatele măsurărilor experimentale;
• Prelucrarea matematică a rezultatelor şi prezentarea lor
în formă de tabele şi/sau grafică;
• Concluzii.

3
 1.1. Măsurile de protecţie în laboratorul de chimie
În laboratorul de chimie se foloseşte gaz natural,
aparate electrice, substanţe inflamabile, agresive şi toxice,
veselă de sticlă. De aceea, este necesar de a cunoaşte tehnica
securităţii şi de acordare a primului ajutor în caz de
accident.
Regulile generale de protecţie
• În decursul lucrărilor de laborator este necesar de a
păstra în laborator curăţenia, liniştea şi ordinea. Comportarea
destrăbălată sau neglijentă poate provoca accidente.
• Se interzice lucrul în laborator unei singure persoane.
• În laborator este interzis de a lua masa şi de a fuma.
Reguli de comportare şi utilizare a substanţelor chimice:
- Pentru protejarea pielii şi hainelor de substanţe agresive,
se recomandă de a purta halat din pânză de bumbac, de
preferinţă alb;
- Nu îndreptaţi spre sine sau spre colegi orificiul eprubetei
(retortei) pe care o încălziţi. Nu încălziţi vasele sau instalaţiile
de sticlă dacă ele nu au comunicare cu atmosfera;
- Nu atingeţi faţa cu mâinile atunci când lucraţi cu
substanţe chimice;
- Se interzice categoric gustarea substanţelor şi soluţiilor
din laborator;
- Folosiţi mănuşi şi ochelari de protecţie;
- După lucru spălaţi-vă mâinile cu săpun.
- Toate lucrările cu substanţele iritante, toxice sau cu
miros neplăcut (brom, clor, solvenţi organici, fenoli, acizi
concentraţi, etc.) se efectuează sub nişa cu ventilare.
- Resturile de solvenţi organici şi de acizi concentraţi nu
se aruncă în chiuvetă, dar se colectează în vase speciale pentru
recuperare sau neutralizare. Resturile de metale alcaline se
păstrează în gaz lampant.

4
 - Substanţele uşor inflamabile se încălzesc pe baia cu apă,
cu nisip sau pe reşouri electrice cu elementele de încălzire
închise. În vas se introduc 2-3 bucăţi de porţelan poros pentru a
asigura fierberea liniştită a lichidului.
- Folosiţi econom gazul, electricitatea şi apă. Controlaţi
dacă aţi închis toate robinetele după finisarea lucrului.
Regulile de lucru cu gazul metan
• Strângeţi ori protejaţi cu o năframă părul lung înainte de
a aprinde gazul.
Reţineţi:
• Temperatura flăcării becurilor Teclu şi Bunsen ajunge
până la 1200 °C;
• Partea superioară a flăcării este cea mai fierbinte şi este
incoloră;
• Becurile de gaz se pot stinge uşor într-un curent de aer.
• Pentru a aprinde becul de gaz folosiţi chibrituri.
Folosirea brichetei prezintă pericol.
• Dacă în laborator se simte mirosul de gaz, imediat
închideţi robinetul conductei principale. Se determină cauza
scurgerii. Laboratorul se aeriseşte. Se interzice conectarea şi
deconectarea aparatelor electrice. Dacă cauza scurgerii nu este
depistată, se apelează urgent la serviciul 904.
• După finisarea lucrului se închid toate robinetele,
inclusiv şi cele de pe conductele principale.
Stingerea incendiilor locale sau a hainelor aprinse
• Dacă în laborator se aprinde ceva, imediat se închide
gazul. Presăraţi nisip ori acoperiţi obiectul sau locul incendiat
cu o pătură de lână sau azbest. Atunci când focul s-a încins şi
cuprinde un spaţiu mai mare folosiţi stingătorul. Substanţele
solubile în apă (alcoolii, acetona etc.) se pot stinge cu apă. Cele
insolubile (eterul, esterii, benzina şi a.) trebuie stinse cu nisip
sau cu stingătorul.

5
 • Dacă s-au aprins hainele cuiva, stropiţi-l cu apă sau
culcaţi-l la pământ şi înveliţi-l cu o pătură de lână. Numai atunci
când flacăra s-a stins, înlăturaţi pătura.
• Dacă incendiul nu poate fi stins cu forţele proprii,
telefonaţi imediat la paza antiincendiară 901.
Obiectele din sticlă
• Montaţi şi demontaţi instalaţiile de sticlă sub
supravegherea profesorului.
Reţineţi:
− Sticla fierbinte şi cea rece au acelaşi aspect;
− Sticla nu rezistă la schimbarea bruscă a temperaturii;
− Sticla este mai lunecoasă, dacă este udă;
− Spărgându-se în mâini, sticla provoacă răni.
• Strângeţi bucăţile de sticlă de pe masa de lucru cu o
cârpă, şi apoi aruncaţi-le în coşul cu gunoi.
Acordarea primului ajutor
• În cazul electrocutării puternice imediat se apelează la
903 şi se efectuează masajul inimii cu inspiraţie artificială, până
la sosirea echipei de salvare.
• În cazul când victima pierde cunoştinţa dar păstrează
activitatea cardiacă se inspiră vaporii soluţiei de 10% de
amoniac.
• În cazul unor arsuri uşoare se indică tratarea pielii cu
alcool, apoi cu vaselină sau glicerol. Arsurile mai grave se spală
cu soluţie de permanganat de potasiu 1%, cu alcool, şi se aplică
pansamentul uscat steril.
• Dacă pielea s-a afectat cu un acid, se spală cu o cantitate
mare de apă, apoi cu soluţie de 2% de bicarbonat de sodiu, şi
din nou cu apă. Pielea afectată cu bază se spală cu apă, apoi cu
soluţie de 2% de acid acetic, şi iarăşi cu apă.
• Dacă v-aţi stropit ochii cu soluţii de acid sau bază
alcalină, spălaţi-i cu apă, apoi cu soluţie de acid boric (în cazul

6
unei baze) ori cu soluţie de 1% de bicarbonat de sodiu (în cazul
unui acid). Trebuie să vă adresaţi urgent după ajutor medical.
• Substanţele iritante şi toxice se spală de pe piele cu un
tampon de vată îmbibat cu alcool. În cazul arsurilor cu fenoli se
aplică un tampon îmbibat cu glicerol.
• Dacă aţi inspirat vapori de clor sau brom, inspiraţi
îndelungat vapori de alcool etilic. Dacă v-aţi intoxicat cu sulfura
de hidrogen, sulfura de carbon, cloroform sau alţi solvenţi
organici şi simţiţi ameţeală, trebuie să ieşiţi la aer.

Anunţaţi cadrele didactice de fiecare accident, cât de mic nu

v-ar părea!
Dacă v-aţi lezat, intoxicat sau ars grav pielea, apelaţi la
ajutorul medical !
2. Distilarea
Distilarea are ca scop separarea în componente a unui
amestec format din două sau mai multe substanţe care au
presiuni de vapori diferite (puncte de fierbere diferite). Procesul
de distilare constă în încălzirea unui lichid şi, prin aceasta,
aducerea lui la fierbere, condensarea vaporilor iar în final,
colectarea distilatului (condensatului) care se formează într-un
recipient aparte.
Într-un lichid moleculele se află în continuă mişcare şi
tind să părăsească suprafaţa de separare, trecând în faza
gazoasă, chiar la temperaturi mult mai scăzute decât punctul de
fierbere. Când un lichid se află într-un vas închis, presiunea
exercitată de moleculele fazei gazoase creşte până când atinge o
valoare constantă pentru temperatura respectivă (valoarea de
echilibru). Această presiune se mai numeşte presiune de
vapori şi este o constantă pentru lichidul respectiv la o
temperatură dată. Presiunea de vapori variază pentru diferite
substanţe şi creşte întotdeauna cu creşterea temperaturii.

7
 Punctul de fierbere (p.f.) al unui lichid reprezintă
temperatura la care presiunea vaporilor săi egalează presiunea
atmosferică. Punctele de fierbere publicate în literatura de
specialitate sunt raportate la presiunea atmosferică, sau se
specifică presiunea la care au fost înregistrate.
Temperatura de fierbere este temperatura măsurată pe
parcursul unei distilări şi poate să difere de punctul de fierbere
publicat în literatură.
Dacă se încălzeşte constant în timp un lichid ce reprezintă
o substanţă pură, se poate înregistra graficul variaţiei
temperaturii în timp reprezentat în fig. 1.
T

Tf

II
TI I

t imp

Fig. 1. Graficul variaţiei temperaturii în timp pentru un

lichid pur încălzit constant.
În regiunea I se observă o creştere liniară a temperaturii de
la temperatura camerei Ti la temperatura de fierbere a lichidului
Tf. În regiunea II a diagramei, se observă că, deşi sistemul
primeşte constant căldură, temperatura rămâne constantă la
valoarea Tf. În acest interval, întreaga căldură cedată sistemului
este preluată de moleculele lichidului pentru a trece în fază
gazoasă. În intervalul II are loc fierberea lichidului.

8
 Principii fizice ale distilării
La distilarea unui amestec binar, de exemplu, alcătuit din
substanţele A şi B miscibile în oricare proporţie, presiunile
parţiale ale componentelor, PA şi PB, respectă legea lui Raoult:
PA = PA0 X A şi PB = PB0 X B , unde:
PA0 şi PB0 − presiunea de vapori a componentelor pure A
respectiv B;
X A şi X B − partea molară a componentelor A respectiv
B în lichid.
Presiunea totală a vaporilor acestui amestec binar va fi:
P = PA + PB , de unde: P = PA0 X A + PB0 X B
Presiunile parţiale PA şi PB sunt legate de presiunea totală
prin intermediul părţilor molare ale celor două componente în
faza de vapori YA respectiv YB:
PA = P Y A şi PB = P YB
În cazul unui amestec binar XB = 1 − XA şi YB = 1 − YA
Raporturile presiunilor parţiale se pot scrie:
PA Po XA PA P YA YA
= Ao ⋅ şi = ⋅ = ,
PB PB 1 − XA PB P 1 − YA 1 − YA
YA Po XA
de unde: = Ao ⋅ (1)
1 − YA PB 1 − XA
Considerând notaţiile X şi Y fără indice că sunt părţile
molare ale componentei mai volatile şi notând raportul
presiunilor de vapori a componentelor pure prin α (presiunea de
vapori relativă), ecuaţia (1) va deveni:
Y X PAo
= α⋅ ; α = o (2)
1− Y 1− X PB
Ecuaţia (2) arată relaţia dintre părţile molare ale
componentei mai volatile în faza gazoasă şi cea lichidă. Se
observă că:

9
 • dacă are loc evaporarea unui amestec alcătuit din două
componente miscibile, atunci partea molară a fiecărei
componente în amestecul de vapori şi, deci, în condensatul care
se va forma la distilare va fi direct proporţională cu partea
molară a acestei componente în amestecul iniţial şi cu presiunea
de vapori a componentelor în stare pură;
• dacă presiunile de vapori ale componentelor pure vor
avea aceleaşi valori (α = 1), părţile lor molare în faza lichidă şi
cea gazoasă de asemenea vor fi egale. Deosebiri între
componenţa fazei gazoase şi celei lichide apar când α > 1.
Numai în acest caz este posibilă separarea prin distilare (în faza
gazoasă se va conţine mai multă componentă volatilă decât în
faza lichidă);
• conţinutul în componentă mai volatilă a fazei gazoase
va fi cu atât mai mare cu cât α este mai mare, adică cu cât se
deosebesc mai mult presiunile de vapori ale componentelor pure
(sau punctele de fierbere ale componentelor).
Având în vedere că presiunea de vapori determină punctul
de fierbere al substanţei, este clar că prin distilare simplă se pot
separa substanţele cu puncte de fierbere suficient de diferite. Se
confirmă regula generală (empirică) care spune că distilarea
simplă este efectivă în cazul când punctele de fierbere ale
componentelor diferă cu cel puţin 80 ÷ 100 oC. Dacă această
condiţie nu-i respectată, se recurge la o distilare fracţionată.
În dependenţă de proprietăţile componentelor unui
amestec şi diferenţa dintre punctele lor de fierbere, în laborator
şi în industrie, se aplică mai multe variante de distilări:
distilarea simplă; distilarea fractionată; antrenarea cu vapori;
rectificarea; distilarea azeotropica ş.a.
Distilarea simplă se face în limita temperaturilor cuprinse
în intervalul 40÷150 oC. Substanţele cu puncte de fierbere mai
mari de 150oC se pot descompune, iar cele cu puncte de fierbere
mai mici de 40 oC se distilează cu mari pierderi.

10
 Distilarea poate fi realizată la presiunea atmosferică, sau
la presiune scăzută − în vid. Distilarea în vid este utilizată în
cazul substanţelor care se descompun uşor la încălzire. La
presiune scăzută punctul de fierbere a substanţei se micşorează
considerabil şi lichidul se distilează la o temperatură mai joasă,
fără a se descompune.
Analogic, efectul descris poate fi realizat şi la distilarea
cu vapori de apă (antrenarea cu vapori). În asemenea cazuri
compusul organic poate fi uşor antrenat cu vapori de apă
deoarece nu este miscibil cu ea. Pentru un amestec din două
substanţe nemiscibile presiunea vaporilor va fi dată de suma
presiunilor de vapori ale apei ( PA0 ) şi substanţei organice ( PB0 ):
P = PA0 + PB0 .
Rezultă că amestecul substanţei organice cu apa va fierbe
la o temperatură mai mică decât punctul de fierbere atât a
substanţei organice, cât şi a apei. Fenomenul este reprezentat
prin curbele din fig. 2a şi 2b.

Fig. 2. Variaţia presiunii de vapori cu temperatura:

a − substanţă individuală; b − substanţe individuale şi
amestec de substanţe nemiscibile; 1−−amestec din apă şi
substanţă organică nemiscibilă cu apa; 2 − apă;
3 − substanţă organică pură nemiscibilă cu apa.

11
 Substanţele organice în stare lichidă adesea conţin urme
de apă. Din această cauză, înainte de a le distila, e necesar de a
elimina apa prin uscare cu substanţe deshidratante.
2.1. Distilarea simplă (la presiune normală)
Distilarea simplă se utilizează cel mai frecvent pentru
separarea unei substanţe de impurităţi (răşini, compuşi
macromoleculari şi alte substanţe puţin volatile) sau de
substanţe mult mai volatile decât ea. Instalaţia pentru distilarea
simplă este reprezentată în fig. 3. Instalaţia se compune dintr-
un balon Würtz sau un balon obişnuit cu fundul rotund. La
braţul lateral al balonului (respectiv garniturii) se conectează un
refrigerent descendent Liebig, capătul inferior al refrigerentului
fiind prevăzut cu o alonjă şi recipient.
Instalaţia se va asambla, conform desenului, din vase
curate şi uscate, care se fixează în stativ, iar în locul de fixare
se pune garnitură din cauciuc. Temperatura de fierbere se citeşte
cu ajutorul unui termometru plasat astfel, încât partea superioară
a bulbului să fie cu 0,5 cm mai jos decât braţul lateral al
balonului Würtz. Distilatul se colectează într-un recipient, de
obicei un balon sau flacon Erlenmeyer. Pentru a reduce
pierderile distilatului prin evaporare şi/sau pentru a evita riscul
aprinderii vaporilor se recomandă ca partea inferioară a alonjei
să pătrundă în vasul de colectare a distilatului. Balonul de
distilare se umple cu lichid astfel, încât acesta să ocupe între 1/2
şi 2/3 din volumul său. Dacă balonul este umplut mai mult de
2/3 există pericolul că o parte din lichid să fie transportat
mecanic, prin refrigerent, în vasul de colectare a distilatului.
Dacă balonul este umplut mai puţin de 1/2 va apare o pierdere
nejustificată, rezultată din volumul mare de vapori necesari
pentru umplerea vasului de distilare. Se cere de evitat
supraîncălzirile sau încălzirile neuniforme care pot provoca o
fierbere bruscă, neuniformă (cu bufnituri).

12
Fig. 3. Instalaţie pentru distilarea simplă:
1–balon cu fundul rotund; 2–garnitura Würtz;
3–termometru; 4–refrigerent Liebig; 5–alonjă;
6–recipient (flacon Erlenmeyer); 7 – lampă cu gaz; 8–stativ.
Chiar în condiţii optime de încălzire se impune
introducerea în lichidul rece, înainte de încălzire, a centrilor de
fierbere (1 − 2 bucăţele). Centrii de fierbere reprezintă un
material poros, în porii căruia se conţine mult aer. La încălzire
aerul se dilată şi se elimină sub formă de bule care iniţiază
fierberea lichidului. Centrii de fierbere îşi pierd eficacitatea
după utilizare şi trebuie înlăturaţi. La reluarea unei distilări

13
întrerupte trebuie adăugaţi noi centri de fierbere. Introducerea
centrilor de fierbere într-un lichid care se află la, sau în
apropierea punctului de fierbere, este periculoasă, inducându-se
o fierbere violentă.
Pentru distilare lichidul se introduce, prin gâtul balonului,
cu ajutorul unei pâlnii simple, evitându-se umectarea şlifurilor.
Când instalaţia de distilare a fost montată în întregime, se
verifică stabilitatea ei şi etanşeitatea îmbinărilor. Se conectează
refrigerentul la apă rece înainte de a se începe încălzirea.
Introducerea apei în refrigerent se face prin partea inferioară.
Debitul apei trebuie să asigure o răcire adecvată a vaporilor.
Încălzirea balonului se poate face cu:
− baie de apă, ulei, săruri anorganice topite, nisip;
− plită electrică cu reşou închis.
Pe baia cu apă se vor încălzi lichidele care au punctele de
fierbere mai joase de 80 oC. Încălzirea se reglează astfel încât
lichidul să fiarbă blând şi să distile încet, cu o viteză uniformă,
de 30 − 60 picături (1 ml) pe minut. Pentru evitarea
descompunerii lichidului, încălzirea va fi oprită când în balon
au mai rămas 2 − 3 ml de lichid.
Temperatura se citeşte în momentul când, la capătul
tubului lateral al balonului Würtz sau pe pereţii refrigerentului,
apar primele picături de distilat. Valoarea citită constituie
„punctul de fierbere iniţial”.
Instalaţia de distilare trebuie să aibă o legătură cu
atmosfera pentru a se evita creşterea presiunii.
Dacă în lichidul de distilat se conţin impurităţi volatile,
atunci aceste impurităţi se vor evapora înaintea lichidului de
bază. Este necesar de a le colecta (prima fracţiune) într-un
recipient aparte, până când se ajunge la o temperatură cu 2-3 oC
mai mică decât punctul de fierbere a substanţei supuse
purificării. Se schimbă recipientul şi se colectează fracţia
principală până la o temperatură cu 2-3 grade mai înaltă decât

14
punctul de fierbere a lichidului de bază. Balonul ce conţine
lichidul de distilat nu se va încălzi niciodată, la sec pe flacără,
deoarece există pericolul deteriorării acestuia. Distilarea
lichidului nu se face până la uscat!!!
Modul de lucru
Măsuraţi 20 ml de lichid pentru distilare (la propunerea
profesorului). Turnaţi această probă într-un balon conic uscat de
50 ml capacitate şi adaugaţi cca 5 g de sulfat de natriu anhidru
pentru a usca lichidul. Uscarea va dura cca 20 de minute. După
înlăturarea umidităţii scurgeţi lichidul în balonul Würtz uscat al
instalaţiei (fig. 2). Atenţie - sulfatul de natriu trebuie să rămână
în flacon iar lichidul − în balonul pentru distilare.
Adăugaţi la lichidul de distilat 1-2 bucăţele de porţelan
poros (centri de fierbere), astupaţi balonul cu un dop, prin care
trece termometrul, la braţul lateral conectaţi refrigerentul, alonja
şi recipientul, puneţi în circulaţie apa în refrigerent şi începeţi
încălzirea.
Înregistraţi „punctul de fierbere iniţial”. La început, se vor
distila impurităţile volatile. Colectaţi-le aparte şi vor reprezenta
o fracţiune secundară. Când temperatura nu atinge cu 2 − 3 oC
până la punctul de fierbere al lichidului de bază, schimbaţi
recipientul şi colectaţi fracţiunea principală. Opriţi încălzirea
atunci, când termometrul indică o temperatură cu 2 − 3 oC mai
mare decât punctul de fierbere al lichidului de bază. Se stinge
lampa cu gaz, se înlătură baia de apă şi se lasă instalaţia intactă
până la răcire. Măsuraţi volumul fracţiunii secundare, principale
şi al restului de lichid rămas în balonul de distilare. Înregistraţi
coeficientul de refracţie cu refractometrul (pag. 24) şi faceţi
comparaţie cu cel din îndrumar. Calculaţi partea de volum a
fracţiunii principale, secundare, resturilor şi procentul de
pierderi.

15
 2.2. Distilarea fracţionată
Prin procedeul distilării simple nu se separă suficient
componentele unui amestec alcătuit din două sau mai multe
lichide, chiar dacă diferenţa dintre punctele lor de fierbere e
considerabilă. În aceste cazuri se aplică distilarea fracţionată.
Distilarea fracţionată permite separarea în fracţii a unui
amestec de lichide cu diferite puncte de fierbere prin
condensarea parţială a vaporilor şi întoarcerea condensatului
cu punctul de fierbere mai înalt în balonul de distilare. Vaporii
fracţiunii mai volatile vor trece în refrigerent, se vor condensa
şi se vor scurge în recipient.
Condensarea parţială a vaporilor are loc în deflegmator
sau coloana de rectificare - detaliu specific pentru instalaţia
distilării fracţionate (fig. 3). Deflegmatorul se va conecta la
balonul pentru distilare, iar la deflegmator - termometrul şi
refrigerentul. Distilarea se numeşte fracţionată, deoarece
amestecul de lichide este colectat în porţiuni de distilat în
diferite recipiente (vase de colectare). Astfel, se obţin mai multe
porţiuni de distilat, numite fracţiuni. Fracţiunele fierb în
intervale succesive de temperatură şi spre deosebire de
substanţele individuale, nu au un punct de fierbere constant.
Prima fracţiune este mai bogată în produsul care fierbe la cea
mai joasă temperatură, deci mai volatil, în timp ce a doua şi
următoarele conţin, succesiv, cantităţi tot mai mari de compuşi
cu puncte de fierbere mai ridicate.
Separarea distilatului în fracţiuni cu puncte de fierbere tot
mai ridicate şi supunerea fracţiunilor la redistilare permit o
divizare mai riguroasă a amestecului în componentele sale
constituente decât s-ar fi obţinut printr-o singură distilare
simplă. Cu cât procesul este repetat de mai multe ori, cu atât
separarea este mai bună. În practică acest mod de lucru e
incomod, dar pentru realizarea distilării fracţionate între balonul
de distilare şi refrigerent se intercalează o coloană de

16
fracţionare. Efectul coloanei de fracţionare constă în a realiza,
printr-o singură distilare, o separare echivalentă mai multor
distilări simple succesive, ceea ce reprezintă o reducere
considerabilă a timpului de lucru. Coloanele de fracţionare
utilizate în laborator se numesc deflegmatoare (dispozitive în
care are loc condensarea parţială a vaporilor rezultaţi prin
distilare, separarea parţială a componentei mai puţin volatile din
vapori şi întoarcerea ei în balonul de distilare).
Aşadar, distilarea fracţionată se foloseşte în cazul când
temperaturile de fierbere a componentelor diferă cu mai puţin
de 80 oC, atunci când distilarea simplă nu este suficientă pentru
separarea lor.
Principiul distilării fracţionate
La evaporarea unui amestec binar, alcătuit din două sau
mai multe componente miscibile în orice proporţii, faza gazoasă
se îmbogăţeşte în componenta mai volatilă conform ecuaţiei (2)
discutate anterior.
Y1 X1
= α⋅ ; unde:
1− Y1 1− X1
X1 − partea molară a componentei mai volatile în faza
lichidă;
Y1 − partea molară a componentei mai volatile în faza
gazoasă.
Partea molară a fiecărei componente în amestecul de
vapori, deci şi în condensatul care se va forma la distilare, va fi
direct proporţională cu partea molară a acestei componente în
amestecul iniţial şi cu presiunea de vapori a componentelor în
stare pură;
Distilarea fracţionată a unui sistem binar poate fi analizată
folosind diagrama “compoziţie – temperatură de fierbere”. Pe
axa ordonatelor se depun valorile temperaturii de fierbere pe
parcursul distilării, iar pe axa absciselor – compoziţia

17
amestecului la presiune constantă (fig. 4). Una dintre curbele
diagramei exprimă variaţia temperaturii de fierbere funcţie de
compoziţia amestecului în faza lichidă, iar alta – variaţia
temperaturii de fierbere funcţie de compoziţia amestecului în
faza de vapori. Două exemple care urmează exemplifică
fenomenele ce au loc la distilarea fracţionată.
Exemplul 1. Admitem că amestecul iniţial constă din
două lichide A şi B luate în aceleaşi proporţii (50:50). La
încălzirea amestecului se atinge temperatura t1 (intersecţia cu
curba lichidului) când va începe fierberea. Se vor elimina
vapori, compoziţia cărora este caracterizată de punctul v1 (pe
curba fazei de vapori).
tC

v
vapori t
v
v1
v t1
lichid

c c1 c l1 c l
100% A 100% B
Compozitia
Fig. 4. Diagrama “compoziţie–temperatură de fierbere” a
unui sistem binar AB:
l – lichid; v – vapori; c – condensat.
Dacă aceşti vapori vor fi condensaţi total, se va obţine
condensatul c1, care conţine ∼ 81% de componentă A şi ∼ 19%
de componentă B (conform acestei diagrame). Prin urmare, faza
de vapori este îmbogăţită cu componenta A, care are punct de
fierbere mai jos. Deoarece din amestec s-a evaporat o cantitate

18
mai mare de componenta A, în lichid va rămâne o cantitate
relativ mai mare de B, cu punct de fierbere mai înalt. Faza
lichidă nu va mai avea compoziţia iniţială (50:50), dar va fi
îmbogăţită cu componenta B. Temperatuta de fierbere a acestei
faze lichide va creşte. În acest context se cere de relevat, că la
distilarea unui amestec din două sau mai multe lichide care se
amestecă în orice proporţii, temperatura de fierbere a
amestecului nu este constantă, ci creşte continuu. Aceasta are
loc deoarece în procesul de distilare faza de vapori se
îmbogăţeşte cu vapori ai lichidului mai volatil, iar faza de lichid
se îmbogăţeşte cu componenta mai puţin volatilă.
Exemplul 2. Să admitem că lichidul iniţial de distilat l1
constă din 10 % componentă A şi 90 % componentă B. Acest
lichid va fierbe (conform diagramei) la o oarecare temperatură
t1. Vaporii ce se vor forma la temperatura t1 vor avea
componenţa v1, ceea ce corespunde proporţiei: 65 %
componentă A şi 35 % componentă B. La condensarea
completă a acestor vapori, se va obţine condensatul c1. La
evaporarea condensatului c1 se vor forma vapori cu
componenţa: 68 % componentă A şi 32 % componentă B
(punctul vII). La rândul lor, vaporii vII, prin condensare
completă, vor forma condensatul cII. Acesta, prin evaporare, va
forma vaporii vIII, cu componenţa 92 % componentă A şi 8 %
componentă B. Prin condensarea completă a acestora se va
ajunge la cmponenţa cIII. Analizând componenţa condensatelor
cI ,cII şi cIII, concluzionăm: repetarea procesului de distilare
simplă duce la concentrarea componenei cu punctul de
fierbere mai jos în faza de vapori (iar apoi în condensat), în
faza de lichid creşte partea relativă a componentei cu punct de
fierbere mai înalt.
Repetarea procesului de distilare simplă, adică repetarea
succesivă a procesului de evaporare şi condensare se realizează
practic în mod automat în deflegmator (în coloana de
fracţionare). În deflegmator (fig. 5) se vor forma două torente:
19
unul ascendent de vapori şi altul descendent de lichid. Aceste
torente, mişcându-se în contracurent, sunt într-un contact intim.
Vaporii ascendenţi (mai fierbinţi) transmit o parte din energia sa
termică lichidului descendent (mai rece). Vaporii, răcindu-se,
parţial se condensează, iar lichidul descendent, încălzindu-se,
parţial se evaporă. Asemenea evaporări − condensări vor avea
loc succesiv, repetându-se multiplu, până când o parte din
vapori vor ajunge în refrigerent şi vor forma distilatul. Astfel,
are loc un proces continuu de evaporare şi condensare (care se
mai numeşte proces de rectificare), ce conduce la separarea
componentelor amestecului supus distilării fracţionate.
Modul de lucru
Preparaţi un amestec din 10 ml de heptan şi 10 ml de
xilen într-un flacon Erlenmeyer uscat de 50 ml capacitate şi
adaugaţi cca 5 g de sulfat de sodiu anhidru pentru a usca
lichidul. Uscarea va dura cca 20 de minute. După înlăturarea
umidităţii scurgeţi lichidul în balonul uscat al instalaţiei (fig. 5).
Atenţie - sulfatul de sodiu trebuie să rămână în flacon iar
lichidul − în balonul pentru distilare. Determinaţi valoarea
coeficientului de refracţie al amestecului deshidratat, al
heptanului şi al xilenului (cu refractometrul, pag. 24).
Asamblaţi instalaţia pentru distilarea fracţionată (fig. 5).
Adăugaţi în balonul de distilare 1-2 bucăţele de rocă poroasă
(centri de evaporare), conectaţi deflegmatorul, refrigerentul,
alonja şi recipientul. Încălziţi balonul pe baia cu nisip sau pe o
plasă acoperită cu asbest. Înregistraţi „punctul de fierbere
iniţial”. Colectaţi în primul recipient fracţia I până la
temperatura de 105 oC. Scimbaţi recipientul şi colectaţi fracţia II
de la temperatura 105 oC până la temperatura de 115 oC în cel
de al doilea recipient (II). Schimbaţi din nou recipientul şi
continuaţi colectarea fracţiunii III în al treilea recipient (III)
până la temperatura de 125 oC. Întrerupeţi încălzirea, lăsaţi
instalaţia intactă să se răcească, iar lichidul, rămas în balonul de

20
distilare, turnaţi-l în al patrulea recipient (fracţiunea IV).
Înregistraţi volumul şi coeficientul de refracţie a fiecărei fracţii.
Datele experimentale se introduc în tabelul 1.

Fig. 5. Instalaţie pentru distilarea fracţionată:

1-balon; 2-deflegmator; 3-garnitura Würtz;
4-refrigerent; 5-alonjă; 6-recipient (flacon Erlenmeyer);
7-lampă cu gaz; 8-stativ; 9-termometru.
Distilaţi din nou fiecare din cele patru fracţii obţinute. În
balonul de distilare turnaţi I fracţiune. Încălziţi şi colectaţi
distilatul până la temperatura de 105 oC în primul recipient. Nu
21
admiteţi distilarea “până la uscat”, chiar dacă nu se ajunge la
temperatura finală. În balon trebuie să mai rămână 1-2 ml de
lichid. Întrerupeţi încălzirea şi lăsaţi instalaţia să se răcească.
Turnaţi a doua fracţiune în balonul de distilare (în balon pot fi
resturile primei fracţiuni). Distilaţi fracţiunea II colectând în
recipientul I până la temperatura de 105 oC, iar apoi, schimbaţi
recipientul şi continuaţi colectarea în al doilea recipient până la
temperatura de 115 oC. Întrerupeţi din nou încălzirea, răciţi
instalaţia, turnaţi în balonul de distilare a treia fracţiune.
Încălziţi şi colectaţi distilatul ce se formează până la
temperatura de 105 oC în recipientul I, schimbaţi recipientul şi
colectaţi în cel de al II-lea până la 115 oC. În continuare
schimbaţi recipientul şi colectaţi în cel de al III-lea până la
temperatura de 125 oC. Întrerupeţi din nou distilarea, iar după
răcirea instalaţiei adăugaţi în balon a patra fracţiune. Distilaţi-o
în aceeaşi manieră de lucru până la temperatura 125 oC. Opriţi
încălzirea, lăsaţi instalaţia intactă să se răcească, iar lichidul,
rămas în balonul de distilare, turnaţi-l în al patrulea recipient
(fracţiunea IV). S-au obţinut încă o dată patru fracţii, pentru
care se vor determina indicii de refracţie şi volumele.
Rezultatele înregistrate se înscriu în tabelul următor:
Tabelul 1
Rezultatele experimentale
Volum, Indice de Partea de Compoziţia, %
Fracţiunea: ml refracţie volum, % Heptan Xilen
Distilarea I
tf – 1050C
105 – 1150C
115 - 1250C
125 - 1400C
Distilarea II
tf – 1050C
105 – 1150C
115 - 1250C
125 - 1400C

22
 Utilizând valorile indicelui de refracţie înregistrate pentru
amestecul iniţial, heptan, xilen, construiţi diagrama ”Indice de
refracţie − compoziţie” (fig. 6) şi determinaţi grafic
compoziţia fiecărei fracţii obţinute la prima şi cea de a doua
distilare fracţionată.

Fig. 6. Diagrama ”Indice de refracţie − compoziţie”

Completaţi tabelul 1, analizaţi rezultatele experimentale
obţinute şi faceţi concluzii privind posibilităţile distilării
fracţionate.
2.3. Determinarea indicelui de refracţie
Indicele de refracţie se determină cu ajutorul
dispozitivului, numit refractometru şi reprezentat în fig. 6, al
cărui principiu de acţiune se bazează pe aprecierea unghiului de

23
refracţie internă completă la hotarul a două medii: a substanţei
studiate şi a prismei cu indicele cunoscut.

Fig. 7. Refractometru:
1-emisfera superioară a prismei de iluminare;
2-manivelă de poziţionare a prismelor;
3-emisfera inferioară a prismei de măsură;
4-oglindă de iluminare a prismelor;
5-oglindă de iluminare a gradaţiei;
6-orificiu de iluminare; 7-vizor; 8-ocular;
9-manivelă de reglare a clarităţii; 10-termometru.
Pentru determinarea indicelui de refracţie a substanţei se
fac următoarele operaţii: se deschide emisfera superioară (1) a
prismelor refractometrului. Prismele se şterg cu precauţie de
câteva ori cu un tampon de vată. Pe prisma inferioară de măsură
se picură cu pipeta 1−2 picături de substanţă şi se închide
emisfera de sus.

24
 Fig. 8. Hotarul clar-obscur şi înregistrarea indicelui de
refracţie.
Atenţie! Nu atingeţi suprafaţa emisferei. Oglinda de
iluminare (4) se instalează în aşa mod, încât raza luminoasă care
vine de la izvorul de lumină să cadă pe prisma de iluminare (1).
Oglinda de iluminare a gradaţiei (5) va fi orientată în poziţia, în
care lumina soarelui va pătrunde prin orificiul (6). Privind în
vizor (7), ocularul (8) se va poziţiona pentru a vedea clar
gradaţia aparatului. Rotind manivela (3) şi privind în ocularul
vizorului, se va găsi hotarul clar-obscur (fig. 7). Dacă acest
hotar nu se vede clar, se va roti manivela (9) în ambele direcţii
până la o imagine clară. Hotarul clar-obscur se va aduce la
intersecţia liniilor în formă de cruce şi se va înregistra indicele
de refracţie de pe gradaţia aparatului. Indicele de refracţie se
înscrie până la a 4-a cifră după virgulă. Conform desenului
reprezentat, indicele de refracţie este n20=1,4593. Exponentul
indicelui de refracţie arată temperatura mediului la care s-au
efectuat înregistrările.

25
 3. Cristalizarea
Cristalizarea este una dintre cele mai utilizate tehnici de
separare şi purificare a substanţelor solide. Metoda se bazează
pe proprietatea celor mai multe substanţe de a fi mai solubile la
cald decât la rece. Se face o soluţie saturată la cald cu produsul
de purificat, se filtrează la cald (fierbinte) pentru a îndepărta
impurităţile mai puţin solubile (care nu s-au dizolvat şi au
rămas în formă de solid). La răcire, soluţia devine suprasaturată,
cristalizează substanţa, de regulă într-o formă mai pură.
Operaţia se poate repeta de mai multe ori (recristalizare) până se
obţin valori constante a proprietăţilor fizice pentru substanţa de
recristalizat.
La recristalizare se parcurg următorii paşi:
1). Alegerea solventului potrivit pentru recristalizare
Pentru o bună realizare a recristalizării este foarte
important să se aleagă solvenţii adecvaţi. Substanţa de
recristalizat trebuie să fie puţin solubilă la rece şi foarte solubilă
la cald iar impurităţile − foarte solubile atât la cald cât şi la rece.
Se admite şi cazul când impurităţile sunt insolubile la cald,
deoarece vor fi înlăturate prin filtrare din soluţia fierbinte. Este
dificilă elaborarea unor reguli pentru alegerea solventului
adecvat. În practica chimiei organice se pot întâlni doar
recomandări generale. Astfel, rezultate bune se obţin aplicând
pentru subsanţa de recristalizat solvenţi chimic asemănători cu
ea (conform maximei latine „similia similibus solvuntur”). De
exemplu, hidrocarburile se dizolvă în hidrocarburi, eterii în
eteri, alcoolii în alcooli, cu alte cuvinte − substanţele polare în
solvenţi polari iar cele nepolare în solvenţi nepolari.
Un principiu esenţial în realizarea recristalizării este cel al
utilizării unei cantităţi minime de solvent. Cu cât mai mult
solvent se consumă cu atât mai multă substanţă va rămâne în
soluţia mamă după cristalizare. Informaţia despre solubilitatea

26
substanţelor organice poate fi găsită în literatura de specialitate.
În cazul în care se cunosc curbele de solubilitate − temperatură,
dizolvarea poate fi făcută în condiţii optime în scopul obţinerii
unor randamente cât mai mari la recristalizare.
Înainte de a începe recristalizarea e necesar să se
înregistreze punctul de topire al substanţei, pentru a vedea dacă
se schimbă după recristalizare. Creşterea punctului de topire va
indica că a avut loc purificarea substanţei.
Există şi recomandări practice pentru alegerea solventului
adecvat: într-o eprubetă se introduc 10 − 15 mg de substanţă şi
3 − 4 picături de dizolvant. În cazul când substanţa se dizolvă
imediat, dizolvantul nu corespunde. Dacă substanţa se dizolvă
numai la încălzire, atunci amestecul se va încălzi până la
fierbere, apoi se va răci, iar cristalele formate vor fi separate
prin filtrare, uscate şi cântărite. Dacă punctul de topire al
substanţei recristalizate a crescut, iar pierderile nu depăşesc
20 %, dizolvantul respectiv este adecvat substanţei date.
Uneori este dificil de selectat o substaţă individuală în
calitate de dizolvant adecvat. Se va recurge la utilizarea unor
sisteme de solvenţi, cum ar fi amestecurile de apă cu alcool;
benzen cu alcani; eter cu cloroform, cloroform cu alcool etc.
Trebuie de ţinut cont şi de alte aspecte importante ca:
inerţia chimică a solventului, inflamabilitatea precum şi
toxicitatea acestuia.
2). Dizolvarea solidului de purificat în solvent la (sau
aproape de) punctul de fierbere al solventului
Indiferent de solventul folosit, din motive de reactivitate
chimică şi stabilitate termică este bine ca dizolvarea substanţei
să se facă pe cât posibil rapid. De aceea solidul trebuie mărunţit
înainte de dizolvare, în tot cursul operaţiei amestecul trebuie
agitat, iar dizolvarea se face adăugând solvent cald (la punctul
de fierbere) peste solidul uscat. Dacă există impurităţi solide
insolubile (ceea ce trebuie constatat în încercările preliminare),
27
trebuie de avut grijă să nu se adauge prea mult solvent în
tendinţa de a obţine o soluţie clară. Se obişnuieşte să se
cântărească substanţa solidă şi să se măsoare volumul
solventului pentru a putea evalua cantitativ procesul. Soluţia se
aduce la fierbere, după care se filtrează imediat la cald.
3). Filtrarea la cald a soluţiei fierbinţi pentru
îndepărtarea impurităţilor insolubile
Pentru îndepărtarea impurităţilor insolubile soluţia trebuie
filtrată la cald, în caz contrar există pericolul cristalizării
parţiale a substanţei în timpul filtrării. Se poate evita acest
fenomen inacceptabil folosind pâlnii speciale cu încălzire sau
diverse instalaţii care asigură încălzirea pâlniei şi a hârtiei de
filtru pe parcursul procesului de filtrare. Una dintre acestea este
prezentată în fig. 8. În toate aceste cazuri, tija pâlniei trebuie să
fie scurtă şi largă pentru a evita pe cât posibil cristalizarea
substanţelor. Deseori se recomandă a folosi un filtru cutat.
Soluţia de filtrat se toarnă fierbinte pe filtru, încălzirea nu se
întrerupe pentru a se evita răcirea soluţiei. Filtratul se culege
într-un cristalizator sau pahar Erlenmeyer.
4). Cristalizarea din soluţie a substanţei pure
Soluţiile limpezi ale compuşilor organici astfel obţinute
sunt trecute în continuare la cristalizare. Condiţia esenţială este
obţinerea suprasaturării prin răcire (apă sau gheaţă, gheaţă cu
sare, CO2 − acetonă, etc.). Uneori se recomandă răcirea în două
etape distincte: întâi lent până la temperatura camerei (obţinerea
unei mici suprasaturări şi începerea formării de cristale) apoi
rapid la temperatura amestecului răcitor respectiv (pentru
creşterea suprasaturării). La o răcire rapidă se obţin cristale
mici, iar la o răcire lentă, cristale mari. Cristalele mari includ
uneori picături din soluţia mamă. Pe de altă parte, cristalele
mici, având o suprafaţă totală mai mare decât cristalele mari,
adsorb uneori într-o cantitate mai mare impurităţile din soluţie.

28
Cu cât substanţa este mai pură, cu atât cristalizează mai bine. În
scopul cristalizării din medii apoase se foloseşte deseori
„salifierea”, care constă în adăugarea unui compus salin (săruri
anorganice, de exemplu NaCl, KCl, Na2SO4 etc.) care se
dizolvă în soluţia apoasă creând suprasaturări la care compusul
organic cristalizează.
Alte procedee pentru atingerea suprasaturării sunt:
evaporarea parţială a soluţiei (de obicei în vid pentru a
preântâmpina eventualele degradări ale substanţelor organice
dizolvate), adăugarea unui cosolvent în care compuşii interesaţi
sunt mai puţin solubili (recristalizarea dintr-un solvent mixt),
sau modificarea ph-ului (de exemplu, aminoacizii au cea mai
mică solubilitate la punctul izoelectric).
Substanţele organice au tendinţă mare de a forma soluţii
suprasaturate. Introducând un cristal de însămânţare din acelaşi
material şi frecând pereţii vasului cu o baghetă de sticlă, se
creează germenii de cristalizare necesari pentru începerea
procesului de cristalizare.
De multe ori este necesar să se obţină monocristale de
dimensiuni mari (industria electronică). În acest scop un cristal
(sămânţă) fixat la capătul unui ax cufundat în soluţie se roteşte
lent, în timp ce soluţia este supusă fie unei răciri treptate, fie
unei evaporări treptate, fie unui adaos treptat de soluţie
suprasaturată.
5). Separarea cristalelor
Etapa următoare a recristalizării constă în separarea
cristalelor formate prin filtrare. Pentru ca filtrarea să se facă cu
o viteză cât mai mare şi pentru a se îndepărta o cantitate cât mai
mare de solvent din cristalele purificate se utilizează filtrarea la
vid. Ansamblul de filtrare la vid se compune dintr-o pâlnie
Büchner şi un flacon pentru filtrare la vid (flaconul Bunzene).
Mărimea pâlniei se alege în funcţie de cantitatea de substanţă:
cristalele de precipitat trebuie să acopere toată suprafaţa
29
filtrului, dar un strat prea gros de precipitat îngreunează filtrarea
şi spălarea. Filtrul de hârtie de mărime corespunzătoare, se pune
în pâlnie, se umezeşte cu solventul respectiv şi se trage la
trompă, după care se toarnă amestecul de filtrat. Vidul realizat
trebuie să asigure o viteză de filtrare potrivită. Precipitatul se
tasează uşor cu spatele plan al unui dop de sticlă, până ce nu se
mai observă picurarea lichidului în flaconul Bunzene. Trebuie
urmărit să nu apară crăpături în stratul de precipitat, întrucât
acestea împiedică scurgerea uniformă a lichidului din precipitat
şi duce la impurificare prin evaporarea solventului. Pentru
obţinerea unor precipitate curate este necesară eliminarea
lichidelor-mamă reţinute de solidul filtrat (întrucât aceste
lichide-mamă conţin impurităţile dizolvate ale produsului brut
supus recristalizării). În acest scop se efectuează spălarea
repetată a cristalelor cu solvenţi curaţi, reci.
6). Uscarea cristalelor
Această operaţie are ca scop îndepărtarea ultimelor urme
de solvent, cristalele de pe pâlnie fiind trecute, cu ajutorul unei
spatule, pe o sticlă de ceas, o placă poroasă sau o hârtie de
filtru. Uscarea se poate face la aer, la temperatura ambiantă,
sau într-o etuvă, la o temperatură inferioară punctului de topire
a substanţei (diferenţa de minimum 20 oC).

Recristalizarea din apă a acidului benzoic

Modul de lucru
Într-un pahar cu capacitate de 100 ml se introduc 1g de
acid benzoic cu impurităţi şi aproximativ 50 ml de apă. Se
încălzeşte amestecul până începe să fiarbă şi se dizolvă complet
acidul benzoic. Se filtrează soluţia fierbinte la instalaţia
specială, ce constă dintr-un pahar exterior cu apă, pahar interior
(unde se va colecta filtratul), pâlnie şi hârtie de filtru (fig. 9).

30
Fig. 9. Instalaţie pentru filtrarea soluţiilor încălzite:
1 − pahar exterior; 2 − pahar interior; 3 − pâlnie;
4 − plasă; 5 − lampă cu gaz.
Filtratul cules în pahar se împarte în două. O parte se
răceşte repede prin cufundarea vasului în apă rece şi agitare.
Acidul benzoic se depune în acest caz sub formă de cristale
mici. Cealaltă parte din soluţia caldă se lasă să se răcească încet
în aer (20 − 25 min.). Acidul benzoic care se separă, formează
cristale frumoase, mari, în formă de plăci. Cristalele de acid
benzoic se filtrează la vid prin pâlnia de filtrare Büchner cu
flaconul Bunzene (fig. 10).

31
Fig. 10. Instalaţie pentru filtrare la presiune scăzută:
1 − pâlnia de filtrare Buchner; 2 − balonul Bunzene.
Cristalele obţinute se usucă liber în aer, se cântăresc, şi se
verifică puritatea prin determinarea punctului de topire
(p.t. = 121 − 122 oC). Se va calcula randamentul.
4. Sublimarea
Unele substanţe solide la încălzire se transformă direct în
vapori, evitând faza lichidă, iar vaporii, răcindu-se, formează
cristale. Acest proces de transformare solid − gaz − solid se
numeşte sublimare. Substanţa ce sublimă se numeşte sublimant,
iar produsul obţinut se numeşte sublimat. Utilizată în mod
corect, sublimarea constituie una dintre cele mai utile, eficiente
şi convenabile metode de purificare a substanţelor solide. În
comparaţie cu cristalizarea, sublimarea în unele cazuri este mai
avantajoasă, deoarece se pot exclude o serie de recristalizări,
reducând, totodată, şi pierderile de substanţă.

32
 Substanţele care sunt volatile la temperaturi joase şi nu se
descompun la temperaturi înalte, pot fi supuse sublimării la
presiune atmosferică. De obicei, se sublimă uşor chinonele,
hidrocarburile aromatice monociclice solide şi policiclice etc.
Pentru a mări viteza de sublimare substanţele trebuie
mărunţite bine. Încălzirea lentă a substanţei de sublimat cu
utilizarea băilor de nisip sau apă va evita topirea sau
descompunerea substanţei.
1) Noţiuni teoretice
Sublimarea se bazează pe fenomenul desprinderii
reversibile, de la suprafaţa substanţei, a unor molecule ce trec în
fază gazoasă, stabilindu-se echilibrul solid − vapori. Diagrama
generală de faze (fig. 11) caracterizează relaţiile între presiuni şi
temperaturi.

Fig. 11. Diagrama generală de faze.

Ramura AB − redă corelaţia dintre presiunea de vapori a
solidului şi temperatură.

33
 Ramura BD reprezintă variaţia (foarte mică) a punctului
de topire (congelare) cu presiunea. În cazul substanţelor care se
topesc cu micşorare de volum (de exemplu, gheaţa) această
curbă este puţin descendentă, în caz contrar este ascendentă.
Ramura BC − redă corelaţia temperaturii cu presiunea de
vapori a lichidului rezultat prin topire.
Punctul B se numeşte punct triplu şi corespunde situaţiei
în care toate cele trei faze (solid, lichid, gaz) coexistă în
echilibru. Se observă, din diagramă, că Ttr este egală cu
temperatura de topire.
Punctele de sublimare sunt definite prin presiune de
vapori şi temperatură şi se găsesc, pentru fiecare substanţă, de-a
lungul ramurii de tipul AB, punctele de fierbere se aşază de-a
lungul ramurii de tip BC, iar punctele de topire de-a lungul
ramurii BD.
Se numeşte temperatură de sublimare, la o presiune
exterioară P, temperatura la care presiunea de vapori a solidului
egalează presiunea exterioară, când se observă o sublimare
foarte puternică a solidului (fenomen echivalent cu fierberea
lichidelor).
În domeniul I, situat sub ramurile AB şi BD, are loc o
sublimare lentă a solidului prin difuziunea vaporilor în masa de
gaz permanent, fenomen echivalent cu evaporarea lichidelor.
Scăderea presiunii intensifică fenomenul de evaporare, iar în
cazul în care valorile pentru presiune şi temperatură se găsesc
pe ramura AB, fenomenul de sublimare este foarte intens.
Domeniul II, cuprins între ramurile BD şi BC, corespunde
evaporării lichidului prin difuziune în masa de gaz. Apropierea
de curba BC intensifică procesul de evaporare până la fierbere.
Domeniul III, deasupra curbelor AB şi BC reprezintă
domeniul în care pot exista numai vapori.
Din diagrama de faze rezultă că o condiţie esenţială
pentru realizarea sublimării este aceea de a nu se depăşi

34
temperatura de topire. Pentru realizarea unei viteze rezonabile
de sublimare trebuie să se lucreze în condiţii reprezentate prin
puncte, din domeniul I, cât mai apropiate de ramura AB. Tipul,
mărimea şi forma cristalelor obţinute într-o sublimare sunt
dependente de natura substanţei, precum şi de condiţiile de
lucru (presiune şi temperatură). Cristalele perfecte se obţin când
temperatura suprafeţei de răcire este numai cu puţin mai mică
decât punctul de congelare. Prin răcire la temperaturi cu mult
mai mici decât punctul de congelare se obţin depozite solide
amorfe sau microcristaline.
2) Aparatura şi tehnica sublimării
Sublimarea simplă, la presiune atmosferică, poate fi
realizată foarte uşor, prin suprapunerea a două sticle de ceas aşa
cum este reprezentat în fig. 12a. Sublimantul se aranjază, în
strat subţire, pe sticla de ceas inferioară, care se încălzeşte, iar
sublimatul se depune pe suprafaţa interioară concavă a sticlei de
ceas superioare. Pentru a preîntâmpina căderea produsului
sublimat în masa sublimantului, între cele două sticle de ceas se
fixează o hârtie de filtru găurită care permite trecerea vaporilor
între cele două sticle de ceas. Pentru lucrul cu cantităţi mai mari
de substanţă, cele două sticle de ceas pot fi înlocuite cu un
ansamblu format dintr-o capsulă de porţelan (în care se
introduce sublimantul), şi o pâlnie de filtrare (în care se depune
sublimatul), aşezată cu ciocul în sus, ca în fig. 12b.
În cazul substanţelor sensibile la încălzire se aplică
sublimarea la vid. Sublimarea la vid are loc la temperaturi mult
mai mici decât la presiune atmosferică şi prin aceasta se poate
evita descompunerea substanţei. Mai mult, întrucât atmosfera
din instalaţie este lipsită de aer, sunt evitate eventualele reacţii
nedorite de oxidare.

35
 Fig. 12. Instalaţii pentru sublimare:
1 − capsulă de porţelan cu sublimant;
2 − pâlnie cu ciocul în sus; 3 − hârtie de filtru
găurită; 4 − baie cu nisip; 5 − tampon din vată;
6 − termometru; 7 − lampă cu gaz.

Sublimarea acidului benzoic

Modul de lucru
Se ia 1 g de acid benzoic cu impurităţi, se zdrobeşte fin
până la gradul de mărunţire convenabil realizării procesului de
sublimare, se aranjază în forma unui strat uniform pe fundul
capsulei de porţelan. Capsula se acoperă cu o hârtie de filtru
găurită, peste care se instalează o pâlnie de sticlă cu ciocul în
sus, care va îndeplini funcţia de refrigerent (fig. 12b).

36
 Capsula se încălzeşte cu atenţie (lucrarea se efectuează în
nişa cu ventilaţie!), vaporii de acid benzoic vor trece prin
găurile hârtiei de filtru şi ajungând la pereţii mai reci ai pâlniei
se vor depune sub formă de cristale. Se întrerupe încălzirea, se
lasă instalaţia să se răcească, se strâng cristalele de acid benzoic
de pe pâlnie, se cântăresc şi se determină punctul de topire,
utilizând o instalaţie specială (fig. 12). Valoarea punctului de
topire a acidului benzoic sublimat se va compara cu cel
înregistrat până la sublimare şi respectiv cu cel din literatura de
specialitate. Se calculează randamentul şi se fac concluziile
respective.
4.1. Determinarea punctului de topire a substanţelor solide
Punctul de topire a substanţelor solide se poate determina
la instalaţia reprezentată în fig. 13. Această instalaţie constă
dintr-un balon cu fund rotund şi gâtul lung, în care se toarnă
acid sulfuric concentrat. În gâtul cu şlif al balonului se
introduce o eprubetă cu dop, în orificiul căreia se instalează un
termometru. Substanţa cercetată trebuie introdusă într-o
capilară, un capăt al căreia este sudat. Pentru aceasta substanţa
se mărunţeşte pe o placă de sticlă, transformând-o în praf, se
adună grămăjoară şi se introduce în capilară prin ciocănirea cu
capătul deschis al capilarei. Pentru a trece substanţa spre capătul
sudat al capilarei, ea se aruncă cu acest capăt în jos printr-un tub
de sticlă cu lungimea de 90-100 cm, plasat vertical pe placa de
sticlă. Capilara cu substanţă se fixează cu ajutorul unui cerculeţ
de gumă pe termometru în aşa mod, încât capătul sudat să fie la
nivelul de jos al mercurului. Termometrul se introduce în
eprubetă şi instalaţia se încălzeşte la început repede, iar apoi,
când temperatura atinge nivelul cu 10 − 12 oC mai jos decât
punctul de topire al substanţei, viteza de încălzire se
micşorează, încât temperatura să crească cu viteza de 1 − 2 oC
pe minut.

37
Fig. 13. Instalaţie pentru determinarea punctului de topire.
Se urmăresc indicaţiile termometrului şi, totodată, starea
de agregare a substanţei din capilară. În momentul în care
substanţa se transformă complet într-un lichid transparent, se
înregistrează temperatura indicată de termometru. Acesta va fi
punctul de topire al substanţei (P. t.). Dacă în substanţă au
rămas impurităţi, ea se va topi într-un oarecare interval de
temperaturi şi nu la o temperatură fixă.

38
 5. Extracţia
Extracţia este un proces de izolare a unei substanţe dintr-
un amestec cu ajutorul anumitor dizolvanţi selectivi.
Se utilizează atât pentru izolarea în stare pură a unui
singur compus din amestec, cât şi pentru separarea şi purificarea
tuturor componentelor amestecului dat. Amestecul supus
extracţiei poate fi în stare lichidă, solidă, de suspensie sau
emulsie.
În practică extragerea unei substanţe din amestec se face
prin adăugarea solventului şi agitarea sau fierberea amestecului
cu dizolvant. Dizolvantul utilizat trebuie să fie miscibil doar cu
substanţa supusă extracţiei, şi nu cu celelalte componente din
amestec.
Se cunosc mai multe tipuri de extracţie, în dependenţă de
starea de agregare a amestecului, printre care:
• extracţia în sistemul substanţă solidă – lichid;
• extracţia în sistemul lichid – lichid.
5.1. Extracţia în sistemul substanţă solidă – lichid
În acest caz substanţa supusă extracţiei este în stare solidă.
Intensitatea procesului de extragere depinde în mare măsură de
suprafaţa de contact între cele două faze. Mărirea suprafeţei de
contact dintre faza solidă şi faza lichidă se realizează prin
mărunţirea substanţei solide, agitarea periodică a amestecului cu
dizolvant, regenerarea periodică a dizolvantului sau circuitul lui
continuu prin sistem. Aceste condiţii pot fi atinse parţial,
utilizând aparatul Soxlett, care este reprezentat în fig. 14. Acest
aparat se bazează pe sistemul sifon de regenerare periodică a
dizolvantului. Substanţa se pune direct în vasul de extracţie sau
într-un cartuş din hârtie de filtru, care apoi se plasează în vasul
de extracţie.

39
 Fig. 14. Aparatul Soxlett:
1 − balon cu dizolvant; 2 − tubul prin care se ridică
vaporii; 3 − rezervor pentru condensat; 4 − sifon;
5−−cartuş cu amestec; 6 − refrigerent; 7 − lampă cu gaz.
Vaporii dizolvantului părăsesc balonul, trecând în
refrigerent unde se condensează, iar apoi condensatul picură

40
peste substanţa din cartuş. Atunci când nivelul lichidului ajunge
la sifon, extractul se scurge înapoi în balon şi procesul se repetă.
5.2. Extracţia în sistemul lichid – lichid
Acest tip de extracţie se utilizează în cazul când
substanţele supuse extracţiei sunt în stare lichidă. Dacă
substanţa de extras se află în forma unui amestec lichid, atunci
la adăugarea dizolvantului va avea loc repartiţia substanţei de
extras între două lichide. Acest proces se supune legii repartiţiei
elaborate de Nernst: Raportul dintre concentraţiile unei
substanţe dizolvate în două lichide nemiscibile care se află în
echilibru, la o anumită temperatură, este o mărime constantă şi
CA
se numeşte coeficient de repartiţie. = K , unde:
CB
CA este concentraţia substanţei de extras în solventul A;
CB – concentraţia substanţei de extras în solventul B;
K – coeficientul de repartiţie.
Dizolvantul utilizat pentru extracţie (dizolvantul
extractant) trebuie să dizolve mai bine substanţa supusă
extracţiei decât solventul cu care a fost amestecată substanţa
iniţial. De aici rezultă că extracţia unei substanţe se realizează
uşor când coeficientul de repartiţie nu este egal cu 1; K ≠ 1.
Extracţia în sistemul lichid – lichid se poate realiza cu
ajutorul pâlniei de decantare (se mai numeşte şi pâlnie
separatoare, fig. 15). În pâlnie se toarnă amestecul, supus
extracţiei, şi dizolvantul. Lichidul din pâlnie trebuie să ocupe nu
mai mult de 2/3 din volumul pâlniei. Volumul dizolvantului
extractant trebuie să ocupe doar 1/5 − 1/3 din volumul total al
lichidului. Pâlnia se astupă cu un dop cu şlif şi se agită prin
înclinare orizontală, susţinând dopul cu altă mână.

41
 Fig. 15. Pâlnii separatoare.
Apoi pâlnia se întoarce cu dopul în jos şi se deschide
robinetul pentru ca presiunea din interior să devină egală cu cea
atmosferică. După aceasta pâlnia se fixează în stativ şi se lasă
pentru separarea lichidului în două straturi. Se scoate dopul, se
deschide robinetul şi se scurge lichidul din stratul inferior într-
un vas aparte. Atunci când stratul superior al lichidului ajunge
la orificiul de scurgere, robinetul se închide. Stratul de sus se va
colecta în alt vas prin orificiul de sus al pâlniei. Pentru extracţia
deplină se va repeta procedeul descris de vreo 3 − 4 ori,
utilizând porţiuni noi de dizolvant extractant pur.
Alegerea dizolvanţilor extractanţi
Eficacitatea procesului de extracţie depinde de selectarea
corectă a solvenţilor extractanţi. De aceea, se va ţine cont de
următoarele condiţii:
42
• dizolvantul extractant trebuie să fie nemiscibil cu solventul
amestecului iniţial;
• dizolvantul extractant trebuie să dizolve foarte bine
substanţa necesară, şi să nu dizolve componentele
amestecului, sau invers: substanţa necesară să fie insolubilă
în dizolvantul extractant, iar celelalte componente ale
amestecului să se dizolve foarte bine în acest dizolvant. De
obicei, substanţele cu conţinut mare de grupe hidrofobe
(catene carbonice alifatice, inele benzenice etc.) se dizolvă
bine în solvenţi nepolari. Substanţele cu conţinut mare de
grupe hidrofile (grupe hidroxil, carboxil, sulfo etc.) se
dizolvă bine în solvenţi polari;
• dizolvantul trebuie să fie chimic inert faţă de substanţa
extrasa;
• dizolvantul trebuie să fie absolut pur;
• dizolvantul extractant şi amestecul supus extracţiei trebuie
să aibă densităţi diferite. În caz contrar nu va avea loc
stratificarea;
• dizolvantul extractant nu trebuie să formeze emulsii cu
substanţa extrasă. Atunci când se formează emulsii este
necesar de a le distruge, adăugând antispumanţi: alcool,
acetonă, benzen, sare de bucătărie;
• este important ca dizolvantul să nu fie toxic sau inflamabil
şi să se separe uşor din extract prin distilare.
Pentru realizarea procesului de extracţie mai frecvent se
utilizează dizolvanţii:
a) cu densitate mai mică decât apa: dietil-eterul,
benzenul, benzina uşoară, alcoolul butilic ş.a.;
b) mai grei decât apa: clorura de metilen, cloroformul,
tetraclorometanul etc.

43
 Extracţia pigmenţilor din frunzele verzi
Modul de lucru
Se vor usca 4 − 5 frunze verzi în decurs de 1 oră la
temperatura de 40 oC sau în decurs de o zi la temperatura
camerei. Frunzele uscate se vor zdrobi cu pistilul în mojar şi se
vor pune într-un balon cu fundul plat cu capacitatea de 100 ml.
Se va adăuga un amestec alcătuit din 45 ml de heptan, 5 ml
benzen, 15 ml de etanol. Balonul se va acoperi cu un dop şi se
va agita timp de 1 oră (din când în când se scoate dopul).
Amestecul se va filtra prin hârtie de filtru. Extractul obţinut se
va spăla în pâlnia de decantare de 4 ori cu câte 20 ml de apă
distilată şi se va usca cu sulfat de sodiu anhidru timp de 20 min.
Soluţia se va scurge într-un creuzet de porţelan, instalat pe baia
cu apă. Conţinutul creuzetului trebuie evaporat până când
atinge volumul de 3 ml (procedeul se va efectua în nişa cu
ventilaţie). Extractul concentrat se toarnă într-o eprubetă, se
acoperă şi se păstrează pentru lucrarea „Cromatografia pe
coloană”.
6. Cromatografia
Metoda cromatografică are ca scop separarea sau
împărţirea unui amestec eterogen sau omogen în unităţile sale
individuale, în componente. Cu ajutorul cromatografiei
cercetătorii pot separa compuşii din amestecuri complexe şi
identifica diverse substanţe chimice.
Metoda cromatografică a fost descoperită de botanistul
rus Mihail Tsvet în 1906 şi a fost folosită pentru separarea unor
substanţe colorate pe coloană.
O analiză cromatografică se rezumă la următoarele
etape:
− Proba (amestecul de substanţe ce urmează să fie
cromatografiat) se dizolvă într-o fază mobilă care poate fi

44
 un lichid sau un gaz. Această fază se numeşte eluent, iar
după ce trece de capătul coloanei se numeşte eluat.
− Faza mobilă este trecută peste faza staţionară
nemiscibilă. Acest procedeu se numeşte eluţie.
− Faza staţionară poate fi:
1) adsorbantul din coloană − un tub îngust de sticlă umplut
cu diferiţi adsorbanţi: silicagel, oxid de aluminiu,
amidon, etc.(cromatografie pe coloană);
2) un strat subţire de adsorbant fixat pe o placă de sticlă
(cromatografie în strat subţire);
3) apa adsorbită de celuloza unei foi de hârtie preparată în
mod special (cromatografia pe hârtie) ş.a.
− Componentele amestecului vor fi purtate de faza
mobilă, foarte încet, prin coloană, pe placă sau pe hârtie.
Pe parcurs, va avea loc adsorbţia substanţelor din
amestecul cercetat pe faza staţionară şi desorbţia
succesivă a componentelor din acest amestec. Se va stabili
un echilibru între procesul de adsorbţie şi desorbţie a
moleculelor. Stabilirea acestui echilibru este însoţit de
deplasarea componentelor amestecului, cu diferită viteză,
în direcţia curentului eluentului. Moleculele reţinute mai
puternic pe faza staţionară se vor mişca mai greu în
direcţia curentului. Moleculele reţinute mai slab pe faza
staţionară se vor mişca mai rapid şi vor fi eluate în primul
rând.
− Componentele probei se vor evidenţia pe coloană în
forma unor benzi colorate iar pe hârtie în formă de spoturi
(engl. „spot” − pată) vizibile cu ochiul liber. Dacă
substanţele sunt incolore se folosesc detectori sau
developanţi, care evidenţiază (colorează) spoturile. În
acest mod rezultă cromatograma.

45
 Metodele cromatografice sunt variate şi se clasifică în
funcţie de mai mulţi factori. În funcţie de natura fazelor se
disting următoarele tipuri de cromatografie:

Faza Faza Denumirea tipului de

mobilă staţionară cromatografie
Lichid Lichid Lichid-lichid (LL)
Lichid Solid Lichid-solid (LS)
Gaz Solid Gaz-solid (GS)
Gaz Lichid Gaz-lichid (GL)
În dependenţă de modul interacţiunii fizico-chimice dintre
faza staţionară şi componentele de cromatografiat se disting
următoarele tipuri de cromatografie:
• cromatografie de repartiţie (se bazează pe solubilitatea
diferită a componentelor între cele două faze − faza
staţionară şi cea mobilă, ambele fiind nişte dizolvanţi);
• cromatografie de adsorbţie (se bazează pe adsorbţia diferită
a componentelor lichidului sau gazului pe suprafaţa
particulelor solide a fazei staţionare. Adsorbţia reprezintă
un proces de fixare şi acumulare a moleculelor unui gaz
sau a unui lichid pe suprafaţa unui corp solid. Cu cât mai
mare este suprafaţa acestui solid cu atât mai mare este
potenţialul de acumulare. Un corp solid poros posedă
suprafeţe interne foarte mari şi se poate utiliza în calitate de
adsorbant efectiv);
• cromatografie de schimb ionic (în calitate de fază
staţionară se folosesc răşini schimbătoare de ioni: cationiţi
sau anioniţi. Asemenea răşini reprezintă substanţe
polimerice în moleculele cărora sunt fixate grupe
funcţionale în formă cationică la cationiţi, respectiv
anionică la anioniţi. Faza mobilă reprezintă un lichid în
care vor fi dizolvate şi ionizate componentele amestecului

46
 cercetat. Ionii din soluţie de sarcină opusă vor fi atraşi de
faza staţionară datorită forţelor electrostatice).
În practică aceste procese deseori au loc concomitent, de
exemplu, cromatografia de adsorbţie poate fi însoţită de cea de
repartiţie şi invers, astfel procesul se va numi cromatografie
adsorbtiv-distribuitivă. Cromatografia de schimb ionic este, de
asemenea, însoţită de procesul de adsorbţie.
În dependenţă de metoda de lucru utilizată se disting:
• cromatografia de adsorbţie pe coloană (are loc distribuţia
componentelor amestecului între o fază solidă şi una lichidă
pe coloană);
• cromatografia de repartiţie pe coloană (distribuţia ames-
tecului între două faze lichide pe coloană);
• cromatografia în strat subţire (adsorbţia sau repartiţia pe un
strat subţire plan);
• cromatografia pe hârtie (distribuţia prin repartiţie a ames-
tecului între două faze lichide pe o suprafaţă de hârtie plană.
Una dintre fazele lichide este faza mobilă iar cealaltă este
apa fixată în porii hârtiei);
• cromatografia de lichide cu înaltă presiune (cromatografia
de lichide pe o coloană sub presiune ridicată);
• cromatografia cu schimb de ioni (schimbul de ioni are loc
pe faza staţionară solidă care reprezintă răşini schimbătoare
de ioni: cationiţi sau anioniţi);
• cromatografia de excluziune moleculară sau penetraţie prin
gel (faza mobilă antrenează amestecul de substanţe printr-un
gel poros, care îndeplineşte rolul unei site la nivel molecu-
lar. Substanţele cu molecule mai mici trec (penetrează) in
gel iar cele cu molecule mari vor fi antrenate mult mai uşor
cu faza mobilă;
• cromatografia de gaze (faza mobilă este un gaz inert, care
poartă proba printr-o coloană ce conţine faza staţionară).

47
 Domeniile de utilizare a cromatografiei.
Metodele de analiză cromatografică pot fi utilizate în
diferite domenii:
• analiza calitativă şi cantitativă a amestecurilor;
• identificarea substanţelor organice;
• separarea componentelor din amestec;
• purificarea substanţelor;
• determinarea gradului de puritate al unei substanţe;
• extragerea şi concentrarea unui component din soluţii sau
amestecuri.
6.1. Principalele metode cromatografice

6.1.1. Cromatografia pe coloană

Tehnica cromatografiei pe coloană este de tipul
cromatografiei de adsorbţie lichid-solid. Faza staţionară este un
sorbent solid cu care se umple coloana. Când componentele
amestecului, antrenate de faza mobilă, trec prin stratul de
sorbent, are loc adsorbţia selectivă a componentelor pe
suprafaţa acestuia. Adsorbţia componentelor pe faza staţionară
este cauzată de atracţii electrostatice, complexări, legături de
hidrogen, forţe Van der Vaals.
Pentru realizarea cromatografiei pe coloană se utilizează
tuburi din sticlă de diferite lungimi: 10-150 cm şi diametre:
0,5-10 cm, în dependenţă de cantitatea de substanţă cromatogra-
fiată. Coloanele se încarcă cu faza staţionară – un adsorbant
solid activ în formă de granule mici, cum este oxidul de
aluminiu Al2O3, silicagelul (oxid de siliciu SiO2) de diferite
dimensiuni, celuloza, cărbunele activat, carbonatul de calciu,
diferiţi polimeri etc.
După ce se încarcă coloana uniform, se lasă să curgă
prin coloană un solvent de eluare, faza mobilă. Proba de

48
cromatografiat se aplică la începutul coloanei. Faza mobilă va
purta cu sine componentele acestei probe. Datorită puterii de
adsorbţie selectivă a fazei staţionare, componentele se vor mişca
prin coloană cu viteze diferite. Cu cât un component este
adsorbit mai slab de faza staţionară, cu atât el va fi eluat mai
rapid, iar un component adsorbit mai puternic va fi eluat mai
târziu. În rezultat, se formează zone de componenţi, care se
deplasează încet în direcţia de deplasare a fazei mobile. Dacă
substanţele supuse cromatografiei vor fi colorate, benzile
formate vor avea diferite culori şi uşor se vor vedea. Aceste
benzi pot fi izolate în modul următor: umplutura coloanei se
împinge atent în exterior şi se taie în segmente. Un segment va
conţine componentul dorit de o anumită culoare. Acest
component poate fi extras cu ajutorul unui dizolvant adecvat.
Benzile de substanţe se mai pot izola sub formă de eluate de
diferite culori dacă se lasă solventul de eluare să picure în
diferite recipiente.
Adsorbanţii utilizaţi pentru cromatografia de adsorbţie
trebuie să corespundă următoarelor cerinţe:
• să fie inerţi din punct de vedere chimic;
• să nu aibă acţiune catalitică asupra substanţelor de croma-
tografiat şi asupra eluantului;
• să fie selectivi faţă de componentele amestecului;
• să aibă o granulaţie uniformă;
• să poată fi regeneraţi uniform.
Reuşita cromatografierii pe coloană depinde în mare
măsură de alegerea adsorbanţilor şi eluanţilor adecvaţi. Pentru o
alegere conştientă sunt utile corelaţiile stabilite pe cale practică.
• Dacă se cromatografiază substanţe nepolare, puterea de
adsorbţie a adsorbanţilor descreşte în următoarea ordine:

49
Cărbunele activat > SiO2 > Al2O3 > Cr2O3 > ZnS > Al(OH)3 >
Ca(OH)2 > CaCO3 > CaSO4 > Ca(PO4)2 > zahărul > amidonul
> inulina > celuloza etc.
• În cazul substanţelor polare puterea de adsorbţie a
adsorbanţilor menţionaţi va fi în creştere, adică celuloza va avea
cea mai mare putere de adsorbţie iar cărbunele activat − cea mai
mică.
Pentru o separare bună, solventul de eluare trebuie să fie
mai puţin polar decât componentele amestecului. În caz contrar
solventul se va adsorbi pe faza staţionară mai puternic decât
componentele probei. Acestea din urmă vor rămâne în faza
mobilă fără să se separe.
Puterea de eluare a unor solvenţi creşte în ordinea:
H2O > CH3OH > C2H5OH > CH3COCH3 > CH3COOC2H5 >
CHCl3 > CH2Cl2 > C6H6 > C6H5CH3 > CCl4 > C6H14 .
Când proba conţine un component predominant, dar cu
impurităţi, se efectuează o eluţie simplă şi pentru separare este
folosit un singur eluent.
Eluţia treptată sau fracţionară a amestecurilor complexe
prevede folosirea unei serii de solvenţi de eluare cu polaritate
crescândă. Se începe cu un solvent nepolar, care va antrena
componentele nepolare, apoi se măreşte polaritatea solvenţilor
pentru eluţia componentelor mai polare.
Separarea cromatografică pe coloană a pigmenţilor
din frunze verzi.
Modul de lucru
Se ia o coloană de sticlă cu diametrul de 1,5-2 cm. În
partea de jos se pune un tampon de vată, peste care se presară
un strat de oxid de aluminiu (3 cm3), care se acoperă cu un
cerculeţ din hârtie de filtru. Deasupra se va presăra alt strat de
carbonat de calciu (2,1 cm3), care iarăşi se acoperă cu un
cerculeţ din hârtie de filtru. Deasupra se mai toarnă un strat de
zaharoză (4 cm ), fig. 16 a. Prin coloana împachetată în acest

50
mod se toarnă heptan şi se lasă să curgă până la umectarea
completă a straturilor de adsorbanţi. Extractul din frunze verzi,
obţinut în lucrarea precedentă, se aplică atent cu o pipetă pe
stratul superior de adsorbant. Coloana se va elua cu un amestec
de benzen şi heptan în raport de 1:4. În procesul de
cromatografie pe sorbenţi vor apare benzi colorate (de jos în
sus): portocalie-aprinsă (pe Al2O3 ) – carotenele; galbenă (pe
CaCO3) – xantofilele; verde-albăstrie (pe zaharoză) – clorofila a
şi verde aprinsă – clorofila b.

Fig. 16. Coloana cu adsorbanţi (a); camera cromatografică

(b); placa cromatografică (c); fixarea hârtiei în cameră.

51
 6.1.2. Cromatografia în strat subţire
A fost revelată de savanţii N. Izmailov şi M. Shraiber.
Este o metodă accesibilă, rapidă, econoamă şi permite
identificarea şi separarea unor cantităţi foarte mici de substanţă
(0,1-1 g).
Cromatografia în strat subţire este o formă a cromatogra-
fiei de adsorbţie solid-lichid, asemănătoare cromatografiei pe
coloană. În acest caz faza staţionară, materialul adsorbant, se
depune într-un strat subţire pe o placă de sticlă sau pe alt
suport. Adsorbantul (cel mai des se foloseşte oxidul de aluminiu
sau silicagelul) se amestecă cu ghips sau amidon (conţinutul lor
să nu depăşească 5%) obţinându-se o suspensie în apă, care se
aplică cu ajutorul unui beţişor de sticlă în forma unui strat cu
grosimea de 0,5-1 mm pe o placă cu dimensiunile 15 ÷ 20 cm
pe 4 ÷ 20 cm. Placa se usucă la temperatura camerei, apoi se
activează prin încălzire în dulapul electric. În acest mod se
majorează gradul de activitate a adsorbantului prin înlăturarea
apei. De exemplu, oxidul de aluminiu are câteva grade de
activitate:
I - Al2O3 conţine 0 % de apă;
II - Al2O3 conţine 3 % de apă;
III - Al2O3 conţine 4,5 − 6 % de apă;
IV - Al2O3 conţine 9,5 % de apă;
V - Al2O3 conţine 13 % de apă.
În timpul de faţă se pot procura plăcile cromatografice
“Silufol” cu stratul de adsorbant fixat.
Cum să obţinem o cromatogramă? Pentru aceasta pe
placa cromatografică se trasează cu creionul simplu la distanţa
de 2−3 cm de la marginea de jos o linie–linia de start (fig. 16 c).
Pe linia de start se picură din capilară o picătură de soluţie de
cromatografiat (amestecul format din două substanţe A şi B) cu
diametrul de 0,3−0,5 cm. Dacă sunt mai multe soluţii, atunci
distanţa dintre picături şi de la marginile plăcii nu trebuie să fie

52
mai mică de 1−2 cm. Pe aceeaşi linie de start, se depun cu
capilara proprie soluţiile substanţelor pure A şi B, care vor servi
drept martori pentru identificarea componentelor amestecului.
Placa se introduce într-o cameră cromatografică, în care se
găseşte solventul (eluentul) fig. 16 b. Nivelul eluentului trebuie
să fie mai jos de linia startului. Camera se închide. Eluentul se
va mişca ascendent (în sus), purtând cu sine componentele
amestecului (substanţele A şi B) şi martorii. Componentele care
se adsorb mai slab pe faza staţionară se vor deplasa cu o viteză
mai mare şi vor fi ridicate mai sus (substanţa A). În momentul
în care eluentul a umectat placa până la 1− 0,5 cm de la
marginea de sus, placa se scoate din cameră şi se trasează linia
de finiş. Dacă substanţele analizate sunt colorate, atunci pe
placă se vor observa o serie de spoturi (pete), situate
perpendicular pe linia de start. În cazul substanţelor incolore,
pentru vizualizarea spoturilor se utilizează developanţi, cum ar
fi stropirea plăcii cu reagenţi de culoare sau oxidanţi
(permanganatul de potasiu, acidul sulfuric concentrat), care vor
colora spoturile; iradierea cu raze ultraviolete (în cazul
compuşilor fluorescenţi), expunerea plăcilor în vapori de iod
(care vor colora spoturile în culoare brună).
Spoturile obţinute se vor contura cu un creion simplu.
Pentru fiecare substanţă din amestecul cercetat şi pentru fiecare
martor se determină constanta cromatografică în modul
următor:
− se măsoară distanţa de la linia de start până la linia de
finiş şi se notează cu h (înălţimea frontului umed);
− se măsoară distanţa de la linia de start până la centrul
fiecărui spot şi se notează cu a (parcursul substanţei A);
− raportul dintre aceste mărimi exprimă valoarea
constantei cromatografice Rf pentru substanţa dată, în cazul
nostru pentru substanţa A: Rf = a/h (fig. 16 c).

53
 Valoarea constantei cromatografice Rf este raportul
dintre viteza de deplasare a substanţei faţă de viteza de
deplasare a frontului de solvent şi este o proprietate specifică a
unui compus în anumite condiţii cromatografice.
Valoarea Rf se schimbă în intervalul 0 − 1. Această
valoare este constantă în anumite condiţii şi depinde de tipul
adsorbantului, de grosimea stratului de adsorbant, de tipul
dizolvantului utilizat pentru eluare, de cantitatea de substanţă
depusă pe placă, de distanţa dintre linia de start şi finiş, de
temperatura mediului.
O cromatogramă bună se obţine în cazul când substanţele
de cromatografiat au diferite valori Rf. Comparând valorile
constantelor cromatografice a substanţelor din amestec cu cele
ale martorilor vom putea să identificăm componentele
amestecului.

Identificarea 2,4-dinitrofenilhidrazonelor prin metoda

cromatografiei în strat subţire
Modul de lucru
2,4-dinitrofenilhidrazonele se pot identifica prin metoda
cromatografiei în strat subţire de oxid de aluminiu fixat
preparativ pe plăci de sticlă sau pe plăci din comerţ „Silufol”.
Pe placa „Silufol” se trage linia de start, pe care se picură
din capilară probe de 2,4-dinitrofenilhidrazona benzaldehidei,
acetonei şi metil-etil-cetonei la distanţe de 2cm. Fiecare
substanţă se aplică cu capilara proprie!
Placa se introduce în camera cromatografică, unde
preliminar s-a turnat eluentul, ce constă din sistemul de solvenţi
heptan : cloroform : nitrobenzen (10:5:1). Linia startului trebuie
să fie mai sus de eluent cu 1 cm. Camera se închide şi se lasă
până când eluentul va umecta placa până la 1 − 0,5 cm de
marginea de sus. Placa se scoate din cameră, se trasează cu
creionul simplu linia de finiş şi se conturează spoturile

54
detectate. Pentru fiecare substanţă se determină valoarea Rf
(vezi fig. 16 c).
6.1.3. Cromatografia pe hârtie
Cromatografia pe hârtie, fiind o cromatografie plană, este
asemănătoare cu cromatografia în strat subţire, însă se
deosebeşte ca principiu. Cromatografia pe hârtie este de tipul
cromatografiei de repartiţie lichid-lichid. Deci, componentele
amestecului se vor distribui între două faze lichide. Faza
mobilă, adică componentele dizolvate în solventul de eluare,
este lichidă, dar şi faza staţionară tot este o fază lichidă polară.
În acest caz, faza staţionară este apa adsorbită puternic pe fibra
de celuloză a hârtiei.
Cromatografia pe hârtie se utilizează mai des pentru
analiza rapidă a amestecurilor, identificarea compuşilor unui
amestec, dar nu şi pentru separarea lor la scară preparativă.
Pentru cromatografie se foloseşte hârtie Vatman (sau
nr.1,2,3,4), preparată în mod special din bumbac.
Cromatografia pe hârtie se poate efectua într-un sistem
ascendent (eluentul migrează în sus pe hârtie), descendent
(solventul migrează în jos), circular (hârtia se plasează între
două cutii Petri), şi bidimensional (foloseşte două sisteme de
eluenţi – unul într-o direcţie, iar după uscare, celălalt în direcţie
perpendiculară pe primul).
Cel mai frecvent se utilizează eluenţii: alcoolii (metano-
lul, etanolul, butanolul, propanolul ş. a.), acizii carboxilici
(acetic, formic, izobutiric), fenolii, bazele heterociclice (piridi-
na, chinolina,), esterii (acetatul de etil), eterii şi cetonele.

55
 Identificarea unor coloranţi
Modul de lucru
Pe o fâşie de hârtie cromatografică se trasează cu creionul
simplu linia de start la distanţa de 3 cm de marginea de jos. Pe
linia de start se notează trei puncte situate la distanţe egale între
ele şi marginile hârtiei. În două puncte alese arbitrar se picură
cu capilara proprie câte 2 picături de coloranţi: metiloranj
(MO), albastru de metilen (AM), cianidină (Cy), 3,5-diglicozida
cianidinei (CyGly2), verde de briliant (VB) conform schemei
propuse de profesor. Aceşti coloranţi vor servi în calitate de
martori. În al treilea punct se picură 2 picături de amestec pentru
cromatografiat. Se vor obţine nişte pete („spoturi”, engl. spot-
pată) cu diametrul nu mai mare de 0,5 cm (vezi 6.1.2.
„Cromatografia în strat subţire”). Spoturile se usucă. Hârtia
cromatografică se introduce în camera cilindrică (camera
cromatografică), unde preventiv, cu ajutorul pipetei, s-a turnat
eluentul. Eluentul este un amestec de soluţie de acid clorhidric
1N şi pirocatehol în raport de volum 1: 9. Înălţimea stratului de
lichid din cameră nu trebuie să depăşească 2 cm. Fâşia de hârtie
se va fixa cu lipici de capacul camerei, astfel încât să nu atingă
pereţii ei. Capătul hârtiei se va scufunda în eluent cu 1−1,5 cm,
încât spoturile să nu contacteze cu lichidul. Se închide capacul
camerei cromatografice. Camera cromatografică se deschide
numai atunci când eluentul va umecta hârtia, neajungând cu
0,5−1 cm la capătul de sus al ei (dacă lungimea hârtiei este mai
mare de 12 cm eluentul poate umecta doar 60−70 % din
lungime). Se scoate atent cromatograma din cameră. Se
trasează cu creionul linia de finiş (hotarul frontului umed). Se
conturează fiecare spot cu creionul simplu. Cromatograma se
usucă în dulapul cu ventilare. Se efectuează măsurările necesare
pentru determinarea constantelor cromatografice Rf a
componentelor din amestec şi a martorilor. Se identifică
componentele amestecului. Datele obţinute se introduc în tabel:

56
 Nr Denumirea Culoarea h a Rf Substanţa
substanţelor spotului (cm) (cm) identificată
în amestec
Martori (se
denumesc)
Amestecul
(substanţele
A, B,C, etc.)
Coloranţii utilizaţi în metoda descrisă se folosesc în
calitate de indicatori în chimia analitică, în industria uşoară şi
grea, industria alimentară, etc.
Metiloranjul (4-(4-dimetilaminofenilazo)benzensulfonat
de sodiu, heliantină) este o substanţă organică din clasa
coloranţilor azoici, care are proprietatea de a fi galbenă într-o
soluţie bazică, portocalie într-o soluţie neutră şi roşie într-o
soluţie acidă. Graţie acestei proprietăţi se utilizează în calitate
de indicator acido-bazic. Substanţa cristalină este de culoare
oranj, solubilă în apă şi puţin solubilă în alcool. Se obţine prin
reacţiile de diazotare a acidului sulfanilic şi azocuplarea sării
obţinute cu N,N-dimetilanilina. Metiloranjul îşi schimbă
culoarea funcţie de valoarea pH din cauza schimbărilor
structurale:

H3C N SO3H mediu acid (culoare rosie)

N N
H3C

H3C O
+ O pH 3,1 4,4 (culoare oranj)
N N N SO3
H3C
H

H3C N SO3Na mediu bazic (culoare galbena)

N N
H3C

57
 Albastru de metilen, formula brută: C16H18ClN3S sau în
formă de cristalohidrat C16H18ClN3S.3H2O; cea de structură:
N
H3C
N + CH3 ClO . 3H O
O
H3C S N 2
CH3

Este o substanţă cristalină, solubilă in apă, alcool,

cloroform. Cristalele au un luciu de bronz. Soluţiile ei sunt
colorate în albastru închis. Este un colorant organic bazic
tiazinic, care conferă ţesăturilor din bumbac, lână şi mătase o
culoare albastră intensă. În timpul de faţă nu se foloseşte in
industria textilă ca colorant deoarece se descompune la
acţiunea luminii. În chimia analitică se utilizează pentru
determinarea cloraţilor, percloraţilor, cationilor de hidrargiu,
staniu, magneziu, calciu, cobalt (II), cadmiu, nichel, zinc ş.a. În
medicină se foloseşte în calitate de antiseptic, antidot în cazuri
de intoxicaţii cu cianide, oxid de carbon (II), sulfură de
hidrogen.

Antocienii reprezintă o clasă largă de substanţe cu un

spectru de culori de la galben până la violet. Se extrag din fructe
şi flori colorate, sunt coloranţi naturali, importanţi pentru
industria alimentară. Partea cromoforă a moleculei antocienilor
− cationul de flaviliu este stabil în mediu acid la pH=1. In cazul
pH>2 antocienii trec în forma chinoidală, mai puţin stabilă, de
culoare albastră.
3,5-diglicozida cianidinei (3,5-diglicozida 2-(3,4-
dihidroxifenil)cromenil-3,5,7-triolului) se obţine din scoruşă
brună şi este solubilă în apă. În mediu de acid clorhidric, la
temperatura de 80 oC are loc hidroliza cu formarea cianidinei −
insolubile în apă.

58
 O
+
HO O
ClO
OH

OH OH
OH
cianidină

O
+
HO O
ClO
OH

O OH
C6H11O5 O C6H11O5
3,5-diglicozidă de cianidină

Verdele de briliant este un colorant − derivat al

trifenilmetanului. În formă de sare a acidului oxalic (soluţie de 1
sau 2 % în alcool etilic) se foloseşte în medicină în calitate de
antiseptic de uz extern. În chimia analitică se aplică în calitate
de pH-indicator, schimbându-şi culoarea galbenă la pH = 0,0 în
culoare verde la pH = 2,6, Mai este utilizat la determinarea
fotometrică a anionilor unor compuşi complecşi.
O
+
(C2H5)2N N(C2H5)2

O
HC2O4
C

verde de briliant.
hidrogenoxalat de bis-(p-dietilamino)trifenilanhidrocarbinol.

59
 Identificarea unor acizi carboxilici alifatici
Modul de lucru
Pe o foaie de hârtie cromatografică se trasează cu
creionul linia de start la distanţa de 3 cm de la margine. Pe linie
se picură din capilară câte 2 picături de soluţii 0,1N de acizi:
tartric, citric, succinic, malic, soluţie de acid fumaric în etanol
de 20% (aceşti acizi vor servi în calitate de martori) şi 2 picături
de amestec de acizi organici. Fiecare acid se aplică cu capilara
proprie! Picăturile se lasă să se usuce şi hârtia se introduce în
camera cilindrică, unde preventiv s-a turnat eluentul – amestec
de butanol : acid formic : apă în raport de volum 80:5:15. Fâşia
de hârtie se va fixa cu lipici de capacul camerei în aşa mod,
încât să nu atingă pereţii ei. Capătul hârtiei trebuie să fie
scufundat în solvent numai cu 0,5 – 1 cm (fig. 16 d). Camera
cromatografică se lasă închisă până când eluentul va umecta
hârtia, neajungând cu 0,5 cm la capătul de sus al ei. Se scoate
hârtia din cameră, se trasează cu creionul linia finişului.
Cromatograma se usucă mai întâi în nişă, apoi în dulapul
electric la temperatura de 100 oC în decurs de 4 ore. După
aceasta cromatograma se developează prin înmuiere într-un vas
cu soluţie de bromofenol albastru. Spoturile acizilor se vor
colora în galben. Se conturează fiecare spot cu creionul simplu.
Pentru fiecare component al amestecului se determină Rf şi se
compară cu Rf al martorilor (vezi „Cromatografia în strat
subţire 7.1.2)”. Datele se întroduc în tabel după cum este arătat
în lucrarea precedentă.
6.1.4. Cromatografia cu schimb de ioni
Se bazează pe schimbul reversibil al ionilor dintre faza
mobilă lichidă şi o fază solidă - răşinile schimbătoare de ioni,
care se mai numesc ioniţi. În calitate de ioniţi se utilizează
substanţe naturale şi sintetice (răşini de tip “Dawex”,
”Amberlitte” etc.).

60
 Ioniţii, în dependenţă de natura grupelor funcţionale, se
împart în cationiţi şi anioniţi. Cationiţii conţin grupele
funcţionale -SO3H, -COOH, -OH, care disociază cu separarea
protonului şi manifestă proprietăţi acide. Anioniţii conţin
grupele –R3NOH, -NH3OH, care disociază cu eliberarea
grupelor hidroxilice. Există şi ioniţi amfoteri, care se numesc
amfoliţi.
Procesul schimbului de ioni poate fi conceput în modul
următor: presupunem că soluţia de cromatografiat conţine
cationii B+. Dacă în această soluţie introducem un cationit ce
conţine cationii A+, atunci va avea loc schimbul dintre cationi.
Cationii A+ vor trece în soluţie, iar B+ se vor lega de cationit.

61
 7. BIBLIOGRAFIE
1. Lucrări practice de chimie organică: Pentru uzul
studenţilor. I. Iorga, D. Cibotariu, ş. a., Inst. Polit.
Timişoara, 1992.
2. Gureţki I. I., Kuzneţov V. V. ş. a. Compendiu de lucrări
practice: metode fizico-chimice de analiză. Chişinău:
Lumina, 1993.
3. Gulea A., Sandu I., Popov M. Lucrări practice de chimie
anorganică. Chişinău: Ştiinţa, 1994.
4. Грандберг И. И. Практические работы и
семинарские занятия по органической химии.
Москва: Высшая школа, 1978.
5. Лабораторные работы по органической химии. (Под
редакцией Гинзбурга О.Ф. и Петрова А. А.), Москва:
Высшая школа, 1970.
6. Общий практикум по органической химии. Москва:
Мир, 1965.
7. Lorentz Jantschi. Chimie fizică. Analize chimice
instrumentale. Edit. Academic Direct, 2004, ISBN 973-
86211-7-8.

62
 CUPRINS
1. Cerinţele faţă de efectuarea lucrărilor şi sistematiza-
rea rezultatelor experimentale….........................................…3
1.1. Măsurile de protecţie în laboratorul de chimie…..4
2. Distilarea………………………………………..........7
2.1. Distilarea simplă (la presiune normală)………...12
2.2. Distilarea fracţionată………….....……………...16
2.3. Determinarea indicelui de refracţie…..…………23
3. Cristalizarea………………….......…………………26
4. Sublimarea……………………….......……………..32
4.1. Determinarea punctului de topire………………37
5. Extracţia…………………………….........…………39
5.1. Extracţia în sistemul substanţă solidă – lichid….39
5.2. Extracţia în sistemul lichid – lichid………...…..41
6. Cromatografia……………........……………………44
6.1. Principalele metode cromatografice…..…....…..48
7. Bibliografie…............…………………….........……62

63
 Chimia organică
Metode de separare şi identificare a compuşilor
organici
Îndrumar de laborator

Autori: M. Gheţiu
A. Gurev
L. Zadorojnâi
D. Munteanu

Redactor: I. Enache

Bun de tipar 4.12.10 Formatul 60 X 84 1/16.

Hârtie ofset. Tipar Riso. Tirajul 150 ex.
Coli de tipar 4,0 Comanda nr. 122

U.T.M., 2004, Chişinău, bd. Ştefan cel Mare,168

Secţia Redactare şi Editare a U.T.M.
MD-2068, Chişinău, str. Studenţilor, 9/9

64