1.

NORME DE PROTECŢIA MUNCII ÎN LABORATOR

1.1. Măsuri de protecţia muncii cu caracter specific pentru laboratorul

de chimie

1. Mesele de laborator trebuie folosite numai pentru operaţii care nu

produc degajări de substanţe nocive.
Lucrările cu substanţe toxice şi acizi concentraţi sau cu încălzirea
produselor în vas deschis trebuie executate exclusiv sub nişă, al cărei tiraj se
controlează permanent.
2. În sălile de lucru, la începerea lucrului, laborantul chimist (tehnicianul)
de serviciu va verifica dacă atmosfera nu este încărcată cu gaze inflamabile sau
toxice provenite din vasele cu substanţe, cu probe sau de la conductele de gaz.
3. Este interzis ca persoana ce efectuează o lucrare unde se pot produce
incendii sau accidente de muncă să părăsească locul de muncă sau să i se
încredinţeze simultan şi alte sarcini care ar împiedica-o să acorde atenţia cuvenită
lucrării pe care o are de executat.
4. La terminarea lucrului este obligatoriu să se verifice:
a) dacă sunt închise conductele de gaz şi robinetele de apă;
b) dacă sunt stinse toate becurile de gaz, de lumină electrică precum şi
celelalte electrice, foc, abur etc.;
c) dacă sunt închise bine buteliile cu gaze;
d) dacă ventilaţia este în bună stare de funcţionare.

A. Manipularea sticlăriei
1. Experienţele chimice de laborator trebuie să se executate cu cantităţile
şi concentraţiile strict necesare de substanţe, cu respectarea condiţiilor indicate de
tratatele de specialitate.
2. Înainte de a pune o substanţă într-o sticlă sau într-un vas, trebuie să se
eticheteze vasul respectiv.

9
 3. Lucrările vor fi executate numai în vase perfect curate.
4. La folosirea substanţelor pentru experienţe, trebuie citite cu atenţie
etichetele.
5. Este interzis a pipeta lichide toxice sau chimice agresive cu pipete
obişnuite, aceasta se va face cu pipete speciale.
6. Eprubeta în care se încălzeşte un lichid trebuie ţinută cu deschizătura
într-o parte şi nu spre manipulant nici spre vecin deoarece lichidul, datorită
încălzirii, poate fi aruncat din eprubetă. Pentru a se evita acest lucru, se încălzeşte
eprubeta pe toată suprafaţa ei.
7. Nu trebuie să se ţină alături sticle şi vase al căror conţinut în caz de
dublă spargere dau reacţii violente.
8. Vasele de sticlă care prezintă zgârieturi, crăpături, bule de aer incluse în
masa sticlei, nu vor fi folosite decât exclusiv pentru operaţii nepericuloase.
9. Vasele de sticlă se încălzesc progresiv fie pe băi fie pe o sită ceramică.
10. Aparatura fierbinte se apucă, după caz, cu o cârpă uscată, cu un cleşte
de lemn sau metalic în cazul creuzetelor sau capsulelor supuse calcinării.

B. Manipularea dispozitivelor de încălzire

1. La aprinderea becurilor de gaz, deschiderea robinetului trebuie să se
facă cu atenţie, treptat; în prealabil, se aduce flacăra la gura becului, apoi se
deschide gazul. Dacă becul se aprinde în interior, robinetul de la conducta de gaz
trebuie închis imediat.
2. Este interzis lucrul cu tub de legătură învechit şi defect. Dacă becul se
aprinde cu flacăra înăuntru, se va închide robinetul şi se va lăsa să se răcească
becul complet şi numai după aceea se va aprinde din nou, micşorând în prealabil
curentul de aer.
3. Este interzis a se lăsa aprinse becuri, lampa sau alte aparate de încălzire
chiar dacă personalul lipseşte puţin timp din laborator.

10
 C. Manipularea substanţelor toxice şi caustice
1 În laboratoarele unde se lucrează cu substanţe volatile, toxice, vor fi
folosite măşti contra gazelor respective.
2. Manipularea substanţelor speciale şi periculoase ca: bromul, fosforul
alb, acizi concentraţi etc. va fi încredinţată numai persoanelor instruite special
pentru aceasta şi vor fi eliberate de responsabilul cu substanţe toxice.
3. Toate manipulările cu gaze şi vapori toxici se vor face sub nişă.
4. Sfărâmarea substanţelor care formează un praf coroziv sau toxic, de
exemplu: iodul, bicromatul de potasiu, etc. trebuie să se facă sub nişă sau purtând
mască contra gazelor.
5. La dizolvarea acidului sulfuric concentrat în apă, se va turna acidul
sulfuric în apă şi nu invers.
6. Acidul fluorhidric trebuie păstrat în vase de ebonită sau parafină
păstrându-se într-un loc răcoros, manipulându-se numai sub nişă, folosindu-se
echipamentul de protecţie: ochelari, mănuşi de cauciuc, şorţ de cauciuc.
7. Acidul azotic concentrat se va manipula numai sub nişă.
8. Hidrogenul sulfurat se manipulează în spaţii bine ventilate, acesta fiind
perceptibil numai la începutul lucrărilor.
9. Dacă accidental se produce o cantitate mare de gaze sau vapori toxici
trebuie să se procedeze în felul următor:
a) cei prezenţi să-şi ţină respiraţia şi fără panică să părăsească imediat
laboratorul închizând uşa. Se întorc în laborator doi oameni îmbrăcaţi
în echipamentul de protecţie şi cu masca de gaze cu încărcătura
agentului respectiv, care deschid foarte repede geamurile şi pe cât
posibil, dacă este cazul, înlătură sursa producătoare de substanţe toxice;
b) se va pune în funcţiune instalaţia de ventilaţie;
c) se va încuia uşa şi nu se va relua lucrul până la aerisire.
10. Acizii se vor păstra în sticle cu dop şlefuit, de bună calitate. Hidroxizii
concentraţi se vor păstra în sticle cu dop de cauciuc.

11
 D. Manipularea substanţelor inflamabile, combustibile şi explozive
1. Lichidele inflamabile şi volatile (sulfurile de carbon, eter, benzen,
benzină etc.) vor fi manipulate cu atenţie deosebită astfel:
a) pe masă se vor ţine în cantităţi mici, de asemenea, în laborator nu se
vor ţine mai mult decât cantităţile prevăzute de prescripţiile
regulamentare;
b) se vor păstra în vase închise şi se va evita vărsarea lor;
c) nu se vor ţine şi nu se vor turna în apropierea focului;
d) nu se vor vărsa în chiuvete;
e) se vor încălzi numai pe baie de abur;
2. Dacă din întâmplare se varsă o cantitate de lichid uşor inflamabil, se
procedează astfel:
a) se sting imediat toate lămpile şi se întrerupe încălzitorul electric;
b) se închid uşile şi se deschid ferestrele;
c) lichidul vărsat se va şterge cu o cârpă care se stoarce într-un vas larg,
din care se toarnă într-un balon cu dop;
3. În cazul aprinderii unui lichid inflamabil se stinge becul, se acoperă
flacăra cu o pătură, se scot vasele cu substanţe periculoase, inflamabile. Dacă nu
se stinge cu acoperire cu pătura, nisip etc. se vor folosi aparatele de stins
incendiile. Alcoolul şi alte lichide inflamabile, solubile în apă se pot stinge cu
stingătoarele cu spumă chimică, bioxid de carbon sau tetraclorură de carbon. Se
va întrerupe curentul înainte de a se porni la stingere.

E. Manipularea aparatelor de laborator cu acţiune electrică

1. Reparaţiile la instalaţiile electrice trebuie executate numai de către
electrician.
2. Aparatele electrice vor fi legate la pământ printr-o priză pentru evitarea
electrocutărilor.
3. Se interzice manipularea aparatelor electrice, precum şi a instalaţiilor de
laborator cu mâna umedă.

12
 1.2. Măsuri igienico – sanitare

1. În laboratorul de chimie este obligatoriu a se purta echipament de

protecţie specific lucrărilor de executat (halat, salopeta etc.)
2. Se vor lua toate măsurile pentru întreţinerea curăţeniei la locul de
muncă.
3. În sălile de laborator este interzis:
a) să se spele pardoseala cu benzină, petrol sau alte produse volatile;
b) să se ţină cârpe şi haine îmbibate cu produse volatile;
c) să se usuce orice obiect pe conducte de abur, gaze etc.;
d) să se lase neşterse mesele sau pardoseala de produsele răspândite pe
acestea;
e) să se facă curăţenie cu substanţe inflamabile în timp ce becurile de gaz
sunt aprinse.
4. Este strict interzis a se păstra alimente şi a le consuma în interiorul
laboratorului.
5. Nu se va gusta nici un fel de substanţă din laborator şi nu se vor utiliza
vasele de laborator pentru băut şi mâncare.
6. Pentru a mirosi o substanţă, gazul sau vaporii trebuie îndepărtaţi spre
manipulant prin mişcarea mâinii, neaplecând capul asupra vasului şi fără a
inspira adânc aerul în plămâni.
7. Laboratorul va fi dotat cu vase din sticlă sau materiale plastice,
corespunzătoare pentru colectarea şi neutralizarea sau distrugerea substanţelor cu
care se lucrează şi a căror aruncare la canal este interzisă.
8. În orice laborator trebuie să se găsească la îndemână trusa de prim
ajutor, dotată cu materialele necesare în caz de arsuri, tăieturi, intoxicaţii etc.
9. Instructajul periodic va cuprinde şi măsurile de prim ajutor pentru
principalele accidente, intoxicaţii, arsuri etc., după specificul laboratorului.

13
 1.3. Măsuri de prim ajutor în caz de accidentare

1. Primul ajutor în caz de intoxicaţii:

- intoxicatul este scos din încăperea în care s-a produs intoxicarea şi este
culcat într-o încăpere bine aerisită;
- se înlătură hainele care pot jena respiraţia accidentatului şi cele care
sunt îmbibate cu substanţe toxice;
- dacă accidentatul nu respiră i se va face respiraţie artificială;
- se recomandă ca accidentatul să fie învelit şi să i se încălzească
membrele cu apă caldă.
2. Primul ajutor în caz de arsuri:
a) arsuri termice:
- pentru arsuri cu suprafaţă mică şi fără profunzime se recomandă
ungerea cu soluţie concentrată de tanin, acesta făcând să dispară
durerea şi să nu se formeze băşici;
- în cazul în care arsurile au suprafaţă mare sau sunt profunde se va
spăla rana de eventualele substanţe toxice sau corosive prin spălare şi
se va cere ajutorul medicului.
b) arsuri chimice:
- se vor îndepărta hainele stropite cu reactivi şi se va spăla repede pielea,
cu apă multă. După spălare se va proceda la neutralizare;
- la arsurile cu acizi, se va spăla suprafaţa arsă cu bicarbonat de sodiu
2% până când rana nu mai dă reacţie acidă;
- la arsurile cu alcalii, spălarea se face cu soluţii 2% acid boric sau acid
acetic. După neutralizare se unge locul arsurii cu vaselină şi se face
deasupra un pansament;
- în cazul când o substanţă corosivă a pătruns în ochi, aceştia se vor
spăla imediat cu apă sau cu o soluţie neutralizantă cu ajutorul unei
pipete sau a păhărelului special de spălat ochii.
Se va consulta obligatoriu medicul specialist.

14
 2. USTENSILE ŞI OPERAŢII GENERALE ÎN
LABORATORUL DE CHIMIE

2.1. Vase şi ustensile în laboratorul de chimie

Vasele şi ustensilele utilizate în laboratorul de chimie trebuie să reziste la

acţiunea agenţilor chimici şi la variaţiile de temperatură la care sunt supuse.
Aparatura şi instalaţiile de laborator se confecţionează, în principal, din
sticlă. Se folosesc şi vase din porţelan, cuarţ, metale, materiale plastice etc.
Principalele vase din sticlă, utilizate în laborator sunt prezentate în
figurile 2.1 - 2.5.

(1) (2)

(3) (4)

Fig. 2.1. Principalele vase din sticlă utilizate în laborator:

1 – eprubetă, 2 – pahar Berzelius, 3 – pahar Erlenmeyer, 4 – stropitor (pisetă)

15
 (1) (2)

(3) (4)

(5) (6)

Fig. 2.2. Principalele vase din sticlă utilizate în laborator:

1 – balon cu fund plat; 2 – balon cu fund rotund; 3 – balon cotat; 4 – pâlnie simplă;
5 – pâlnii de separare; 6 – pâlnie picurătoare

16
 (1) (2)

(3) (4)

Fig. 2.3. Principalele vase din sticlă utilizate în laborator:

1 – cilindru gradat; 2 – pipetă gradată; 3 – pipetă cu bulă; 4 – biurete

17
 (1) (2)

(3) (4)

Fig. 2.4. Principalele vase din sticlă utilizate în laborator:

1 – microbiuretă; 2 – refrigerente; 3 – exicator; 4 – sticlă de ceas

18
 (1) (2)

Fig. 2.5. Principalele vase din sticlă utilizate în laborator:

1 – fiolă de cântărire; 2 – cristalizor

Utilizarea principalelor vase din sticlă în laborator:

- eprubeta – se foloseşte la executarea reacţiilor chimice;
- bagheta de sticlă – se foloseşte la amestecarea şi transvazarea
lichidelor, prin scurgerea lor de-a lungul baghetei;
- paharele cilindrice (Berzelius) – se folosesc la efectuarea reacţiilor
chimice, în special cele cu formare de precipitat, la evaporări şi
cristalizări;
- paharele conice (Erlenmeyer) – se folosesc la culegerea filtratelor şi la
titrări;
- baloanele cotate – se folosesc pentru prepararea soluţiilor de
concentraţie exactă;
- sticla de ceas – se foloseşte la acoperirea paharelor şi la cântărirea
substanţelor solide;
- cilindrul gradat – se utilizează pentru măsurarea volumelor de lichide.
Precizia de măsurare este redusă;
- pipetele, gradată sau cu bulă – se utilizează pentru măsurarea
volumelor de lichide cu precizie la zecimea de mililitru;
- biuretele – se utilizează pentru măsurarea volumelor de lichide în cazul
efectuării titrărilor. Există biurete cu robinet (nu se folosesc pentru

19
 soluţii de hidroxizi) şi biurete cu clemă (nu se folosesc pentru soluţii
de acizi concentraţi şi soluţii oxidante);
- stropitorul sau piseta – se utilizează pentru spălarea precipitatelor şi
pentru clătirea vaselor de laborator;
- pâlniile simple – sunt utilizate pentru efectuarea filtrărilor la presiune
obişnuită şi pentru transvazarea lichidelor;
- exicatorul – se utilizează pentru răcirea creuzetelor şi a probelor
calcinate, pentru uscarea substanţelor şi pentru conservarea
substanţelor în absenţa umidităţii atmosferice.
În figurile 2.6 - 2.8 sunt indicate principalele vase din porţelan şi ustensile
metalice utilizate în laborator.

(1) (2)

(3) (4)

Fig. 2.6. Principalele vase din porţelan şi ustensile din metal utilizate în laborator:
1 – capsulă; 2 – creuzet; 3 – mojar; 4 – triunghi din porţelan

20
 (1) (2)

(3) (4)

(5) (6)

Fig. 2.7. Principalele ustensile din metal şi lemn utilizate în laborator:

1 – cleşte; 2 – mufă; 3 – cleme Hoffmann; 4 – clemă Mohr;
5 – stativ metalic; 6 – stative din lemn

21
 (1) (2)

Fig. 2.8. Principalele ustensile din metal utilizate în laborator:

1 – becuri de gaz (1a – Teclu, 1b – Bünsen); 2 – trepied

Utilizarea principalelor vase din porţelan şi ustensile din metal în laborator:

- capsula de porţelan – se utilizează pentru evaporări, reacţii în topitură
şi uscări la etuvă;
- creuzetul – se foloseşte pentru calcinarea precipitatelor;
- mojarul cu pistil – se foloseşte pentru mărunţirea substanţelor solide;
- cleştele metalic – se utilizează pentru manipularea creuzetelor şi a altor
obiecte fierbinţi;
- spatula – se foloseşte pentru manipularea probelor de reactivi solizi;
- mufa – se utilizează pentru fixarea clemelor;
- inelele şi clemele – se folosesc pentru fixarea instalaţiilor;
- stativele – se utilizează ca suporturi pentru fixarea instalaţiilor sau
pentru păstrarea unor vase din sticlă;
- trepiedul – se foloseşte ca suport pentru susţinerea vaselor şi aparatelor
de laborator în timpul încălzirii;
- becurile de gaz – se utilizează ca sursă de încălzire.

22
 2.2. Operaţii de laborator

Pentru efectuarea lucrărilor practice de chimie generală este necesară

efectuarea unor operaţii de laborator, cum sunt: încălzirea vaselor, măsurarea
unor mărimi fizice, prepararea soluţiilor, titrarea etc.

2.2.1. Încălzirea vaselor

Încălzirea se poate realiza direct, utilizând ca sursă de căldură gazul metan

sau indirect, cu ajutorul băilor de apă sau de nisip, încălzite, la rândul lor, de
becuri de gaz sau electric.
Becurile de gaz, de tip Teclu sau Bünsen (fig. 2.8) sunt montate în
laborator la conducta de gaze naturale. Pentru aprinderea becului de gaz se
aprinde întâi un băţ de chibrit şi se apropie de partea superioară a tubului becului,
apoi se deschide, treptat, robinetul de gaz. La becul Teclu se poate regla admisia
gazului cu ajutorul şurubului (1). Admisia aerului se reglează cu discul (2) la
becul Teclu şi cu manşonul la becul Bünsen, astfel încât flacăra să fie de culoare
albastră (oxidantă).
Schema flăcării becului de gaz este reprezentată în figura 2.9.

Fig. 2.9. Schema flăcării becului de gaz

23
 În flacără se disting 3 zone: zona superioară de oxidare (1) unde
temperatura este ridicată (1450o C), zona superioară de reducere (2) unde
temperatura este în jur de 1360o C şi zona de topire (3) care se află la 2/5 din
înălţimea flăcării, unde temperatura are cea mai mare valoare (1650o C). Zona 4
este zona inferioară de oxidare unde temperatura este în jur de 1000o C, zona 5
este zona inferioară de reducere cu temperatura în jur de 500o C, iar baza flăcării
(6) reprezintă zona rece cu temperatura de aproximativ 300o C.
Dacă nu se poate efectua încălzirea directă a vaselor de laborator, în
special în cazul în care încălzirea durează un timp îndelungat, se foloseşte
încălzirea indirectă. În acest caz transmiterea căldurii de la flacăra becului de gaz
sau de la o sursă electrică se realizează prin intermediul unei băi (de aer,
de apă etc).

2.2.2. Măsurarea temperaturii

Pentru măsurarea temperaturii, parametru ce caracterizează starea de

încălzire a unui sistem fizic, se folosesc mai multe scări termometrice: scara
Kelvin, scara Celsius, scara Fahrenheit.
În scara Kelvin temperatura de topire a gheţii este notată 273,16 K, iar
temperatura de 0 K, numită şi zero absolut este temperatura corespunzătoare unei
stări speciale a corpurilor şi anume temperatura la care corpul nu mai conţine
energie sub formă de căldură. Temperatura exprimată în grade Kelvin se notează
cu T.
În scara Celsius, 0oC reprezintă temperatura de topire a gheţii, iar 100oC
reprezintă temperatura de fierbere a apei la presiune normală. Temperatura
exprimată în grade Celsius se notează cu toC.
În scara Fahrenheit temperatura de topire a gheţii corespunde la 32 grade,
iar temperatura de fierbere a apei este de 212 grade. Temperatura exprimată în
grade Fahrenheit se notează toF.
În tabelul 2.1 sunt prezentate câteva temperaturi de referinţă exprimate în
diferite scări de temperatură.

24
 Tabelul 2.1. Temperaturi de referinţă exprimate în diferite scări de temperatură
Mărimea Kelvin Celsius Fahrenheit
(K) (oC) (oF)
Temperatura de topire a gheţii 273,15 0 32,00
Temperatura de fierbere a apei 373,13 100 212
Punctul triplu al apei 273,16 0,01 32,01
Zero absolut 0 - 273,15 - 459,67

Formulele de conversie a temperaturilor sunt indicate în tabelul 2.2.

Tabelul 2.2. Formule de conversie a temperaturilor în diferite scări

în din Relaţia de calcul
Fahrenheit Celsius o
F = (oC 1,8) + 32
o
Celsius Fahrenheit C = (oF – 32) : 1,8
Kelvin Celsius K = oC + 273,15
o
Celsius Kelvin C = K – 273,15

În multe experimente este necesară menţinerea unei temperaturi constante

într-un volum de lichid sau gaz. În acest scop se folosesc dispozitive numite
termostate, dispozitive care funcţionează pe principiul echilibrării a două surse
de căldură, o sursă caldă şi una rece.

2.2.3. Filtrarea

Filtrarea este operaţia prin care se separară componentele unui amestec

format dintr-un lichid şi un solid insolubil în lichidul respectiv, cu ajutorul unui
material filtrant (poros), care permite trecerea lichidului. Materialul filtrant
(hârtie de filtru, materiale poroase etc.) care reţine particulele solide se aplică pe
un suport de filtrare (pâlnie). O condiţie esenţială în alegerea materialului filtrant

25
este ca acesta să nu fie atacat de una dintre substanţele care formează amestecul
supus operaţiei de filtrare.
Dacă filtrarea se efectuează la presiune obişnuită se folosesc pâlnii din
sticlă, calitative, cu suprafaţa netedă sau cantitative prevăzute cu nervuri
interioare.
În cazul filtrării în vid, pâlniile, confecţionate din porţelan sau sticlă au o
construcţie specială. Filtratul (lichidul rezultat în urma filtrării) se colectează în
vase de trompă.

2.2.4. Măsurarea volumului lichidelor

Unităţile de măsură utilizate în laborator pentru exprimarea volumului

lichidelor sunt: litrul (l sau dm3) şi mililitrul (ml sau cm3).
Pentru măsurarea volumului unui lichid se folosesc: cilindri gradaţi,
pipete şi biurete.
Când se foloseşte cilindrul gradat, lichidul se introduce în cilindru, aşezat
pe o suprafaţă orizontală, până la meniscul concav, dacă lichidul udă pereţii
vasului sau meniscul convex, dacă lichidul nu udă pereţii vasului.
Cu cilindrul se fac măsurători aproximative. Măsurători mai exacte ale
volumului se fac cu ajutorul pipetei (pipeta gradată şi pipeta cu bulă).
Pentru o citire corectă a volumului se priveşte perpendicular gradaţia
marcată pe vasul de măsură, cu ochiul la înălţimea lichidului, gradaţia fiind
tangentă la menisc. La biuretele normale, în mod convenţional, pentru soluţiile
incolore citirea se face la meniscul inferior (fig. 2.10.a.), iar pentru soluţiile
colorate citirea se face la meniscul superior (fig. 2.10.b.)
La biuretele Schelbach, biurete la care, în spatele diviziunilor, pe un fond
alb-lăptos, este o dungă albastră, citirea se face în locul în care dunga albastră
este întreruptă.

26
 Fig. 2.10. Modul de citire a gradaţiilor la măsurarea volumului de lichid:
a) pentru soluţii incolore care udă pereţii vasului;
b) pentru soluţii colorate care udă pereţii vasului;
c) pentru soluţii care nu udă pereţii vasului

2.2.5. Măsurarea masei

Măsurarea masei se face prin cântărire cu ajutorul balanţelor.

După modul de efectuare a cântăririlor, balanţelor pot fi: manuale,
semiautomate şi automate.
Caracteristica principală a tuturor tipurilor de balanţe o reprezintă precizia
cântăririi. Ţinând seama de precizia determinării, balanţele pot fi: etalon,
analitice, tehnice, compuse, romane, electromecanice. Cu balanţele etalon
determinarea se face cu precizie maximă; balanţele analitice au o precizie mare
(10-4 - 10-6g), iar balanţa tehnică are o precizie de 10-2g.
Substanţele solide nevolatile se cântăresc pe o sticlă de ceas sau pe o
hârtie specială, iar cele volatile sau higroscopice în fiole de cântărire. Lichidele
se cântăresc în vase curate şi uscate.
Indiferent de balanţa utilizată, înainte de efectuarea unei cântăriri, este
necesar să se respecte anumite reguli:
 verificarea echilibrului balanţei (verificarea zeroului balanţei);
 obiectul de cântărit se aşează pe talerul balanţei numai când balanţa
este închisă;

27
  nu se încarcă balanţa peste sarcina maximă admisă;
 obiectele de cântărit trebuie să aibă temperatura camerei în care se află
balanţa.
La utilizarea balanţei trebuie respectate instrucţiunile de folosire indicate
în cartea tehnică.

2.2.6. Măsurarea intensităţii curentului electric şi a tensiunii electrice

Intensitatea curentului electric, notată I, este o mărime fizică scalară,

numeric egală cu sarcina electrică transportată prin secţiunea unui conductor în
unitatea de timp:
dq
I= ,
dt
unde q este sarcina electrică;
- t – timpul.
Unitatea de măsură pentru intensitatea curentului electric este, în S.I.,
amperul (A).
Pentru măsurarea curentului electric dintr-un circuit se folosesc
instrumente numite ampermetre care se montează în serie cu circuitul. Principiul
de funcţionare a unui instrument, precum şi caracteristicile importante sunt
indicate pe cadranul instrumentului, alături de scala gradată.
Tensiunea electrică (U) este o mărime fizică scalară definită prin raportul
între lucrul mecanic efectuat de câmpul electric (L) pentru a transporta sarcina
electrică pe întregul circuit şi mărimea sarcinii electrice (q):
L
U=
q
Unitatea de măsură pentru tensiunea electrică, în sistemul S.I. este
voltul (V).
Măsurarea tensiunii electrice între două puncte ale unui circuit electric se
realizează cu voltmetrul, instrument de măsură care se montează în paralel cu
porţiunea respectivă de circuit.

28
 Există instrumente de măsură care au posibilitatea de a măsura atât
intensitatea cât şi tensiunea, în curent continuu sau alternativ, numite instrumente
universale.

2.2.7. Titrarea

Metoda folosită pentru determinarea cantităţii de substanţă existentă

într-un anumit volum de soluţie este analiza volumetrică. În acest scop se
foloseşte un reactiv specific sub formă de soluţie de concentraţie strict
determinată. Soluţia de reactiv se adaugă din biuretă, în cantităţi mici, picătură cu
picătură, sub agitare continuă, operaţie care se numeşte titrare. Sfârşitul reacţiei
se numeşte punct de echivalenţă.
De obicei, pentru indicarea punctului de echivalenţă este necesară
utilizarea unei cantităţi mici de substanţă numită indicator, substanţă care îşi
schimbă brusc culoarea la punctul de echivalenţă.
Operaţia de titrare se execută astfel: într-un pahar Erlenmeyer se măsoară
cu biureta un anumit volum din soluţia de reactiv de concentraţie cunoscută. Se
diluează apoi cu apă distilată până la un volum de aproximativ 100 cm3 şi se
adaugă 2 – 3 picături soluţie de indicator.
Soluţia a cărei concentraţie trebuie determinată se adaugă din biuretă,
picătură cu picătură, sub agitare continuă, până ce culoarea indicatorului se
schimbă brusc.
În timpul titrării paharul nu se scoate de sub biuretă. Dacă pe pereţii
interiori ai paharului Erlenmeyer au rămas picături de soluţie, acestea se aduc în
masa soluţiei prin spălare cu puţină apă distilată din stropitor.
La titrarea fiecărei soluţii se execută cel puţin 3 determinări. Dacă
operaţiile de titrare au fost corect efectuate diferenţa între volumele de soluţie
folosite nu este mai mare de 0,05 cm3.
Ţinând seama de ecuaţia reacţiei, de volumul soluţiei de reactiv consumat
şi de concentraţia acesteia, se calculează cantitatea de substanţă analizată.

29
 2.3. Soluţii

Soluţiile sunt sisteme disperse stabile în care particulele fazei dispersate

sunt atomi, molecule sau ioni.
După starea de agregare a mediului de dispersie se disting: soluţii gazoase,
lichide şi solide.
Soluţiile gazoase sunt dispersii moleculare de gaz în gaz. Gazele sunt
miscibile între ele în orice proporţie, realizând sisteme omogene.
Soluţiile solide sunt sisteme omogene în care moleculele, ionii sau atomii
sunt dispersaţi în medii de dispersie solide. Din această categorie fac parte
aliajele.
Soluţiile lichide sunt sisteme omogene obţinute prin difuzarea moleculelor
sau ionilor substanţei dispersate, numită substanţă dizolvată, dizolvat sau solvat
printre moleculele mediului de dispersie, numit dizolvant sau solvent.
După starea fizică a componentelor dizolvate, soluţiile lichide se împart în
trei categorii: soluţii de gaz în lichid, soluţii de lichid în lichid şi soluţii de solid
în lichid.

2.3.1. Exprimarea concentraţiei soluţiilor

Concentraţia unei soluţii se exprimă prin raportul între masa de solvat

(substanţă dizolvată) şi masa sau volumul soluţiei sau solventului. În funcţie de
modul în care se exprimă acest raport, se cunosc mai multe tipuri de concentraţie.
Concentraţia procentuală se poate exprima în procente de masă (%) sau
procente de volum (% vol.). Exprimată în procente de masă, concentraţia
procentuală reprezintă cantitatea de solvat (substanţă dizolvată) în 100 g soluţie.
De exemplu, o soluţie 5 % NaCl, reprezintă o soluţie care conţine 5 g NaCl în
100 g soluţie; cantitatea de solvent (apa) este, în acest caz, 95 g. Concentraţia
procentuală se poate calcula cu relaţia:

30
 md
cp  100
ms

unde: md este masa de substanţă dizolvată (g);

- ms – masa soluţiei (g).
Concentraţia procentuală volumetrică este utilizată la exprimarea
concentraţiei gazelor şi reprezintă volumul de solvat/100 unităţi volum soluţie.
Unităţile de măsură sunt m3(l) solvat/100 m3(l) soluţie.
Concentraţia molară (m sau M) este definită prin numărul de moli de
solvat într-un litru (1000 cm3) soluţie. O soluţie 2m H2SO4 este o soluţie care
conţine 2 moli (2·98 g H2SO4) într-un litru de soluţie.
Pentru calculul concentraţiei molare se foloseşte relaţia:

md
cm 
M  Vs

unde: md este masa de substanţă dizolvată (g);

- VS – volumul de soluţie (l);
- M – masa moleculară a substanţei dizolvate.
Concentraţia normală (n sau N) indică numărul de echivalenţi g de solvat
într-un litru (1000 cm3) de soluţie. O soluţie 0,5n H2SO4 conţine 0,5 echivalenţi
gram H2SO4 (0,5·49 g) într-un litru de soluţie.
Pentru calculul concentraţiei normale se foloseşte relaţia:

md
cn 
E  Vs

unde: md este masa de substanţă dizolvată (g);

- VS – volumul de soluţie (l);
- E – echivalentul gram al substanţei dizolvate.

31
 Concentraţia molală arată numărul de moli de solvat care se află în
1000 g solvent.
Fracţia molară (xi) se defineşte prin raportul între numărul de moli de
solvat sau solut şi numărul total de moli din soluţie. Pentru o soluţie formată din
două componente (o substanţă dizolvată şi solvent), dacă se notează cu n1
numărul de moli ai solvatului şi cu n2 numărul de moli ai solventului, fracţiile
molare, x1 respectiv x2, vor fi:

n1
x1 =
n1  n 2
n2
x2 =
n1  n 2

Suma fracţiilor molare dintr-o soluţie este egală cu 1:

x1 + x2 = 1

Titrul soluţiei (T) se defineşte prin cantitatea de substanţă dizolvată într-un

mililitru (1 cm3) soluţie.
Din punct de vedere al exactităţii concentraţiei, soluţiile pot fi soluţii
etalon şi soluţii aproximative.
Soluţiile etalon sunt soluţiile care conţin cantitatea de substanţă strict
determinată de concentraţia soluţiei. De exemplu, o soluţie etalon 1m HCl
conţine 36,5 g HCl într-un litru de soluţie.
Substanţele care permit obţinerea unei soluţii etalon se numesc substanţe
etalon. Substanţele etalon trebuie să îndeplinească următoarele caracteristici:
- să aibă o formulă bine definită;
- să fie stabilă în condiţiile de lucru;
- să fie pură;
- să aibă un echivalent relativ mare, pentru a evita erorile de cântărire;

32
 - soluţiile preparate să fie stabile în timp.
Soluţiile care conţin o cantitate de substanţă aproximativ egală (mai mare
sau mai mică) cu cea determinată de concentraţia soluţiei, se numesc soluţii
aproximative.
Pentru a prepara o soluţie aproximativă nu este necesară o precizie mare în
efectuarea operaţiilor. În acest sens, cântărirea substanţei se face la o balanţă
tehnică, se cântăreşte o cantitate mai mare decât cantitatea teoretic necesară şi nu
se foloseşte balonul cotat.
Pentru exprimarea concentraţiei soluţiilor aproximative se foloseşte
noţiunea de factor. Factorul (F) se defineşte ca raportul între titrul real (Tr), titrul
determinat experimental şi titrul teoretic (Tt), titrul calculat. Factorul reprezintă
un număr care arată de câte ori soluţia aproximativă este mai diluată sau mai
concentrată decât soluţia etalon.

Tr
F=
Tt

Pentru ca o soluţie de concentraţie aproximativă să poată fi utilizată în

analize, factorul trebuie să fie cuprins între 0,8 şi 1,1.

2.3.2. Prepararea soluţiei 0,1n NaOH

NaOH nu este o substanţă stabilă, deoarece absoarbe uşor vaporii de apă

din atmosferă (este higroscopică) şi, de asemenea, reacţionează cu CO2 din
atmosferă, formând, în stratul superficial, carbonat de sodiu:

CO2 + 2 NaOH  Na2CO3 + H2O

Ca urmare, cu hidroxidul de sodiu nu se poate prepara o soluţie etalon.

33
 Aparatură şi reactivi
Balanţă tehnică, sticlă de ceas, sticlă de aproximativ 1 litru, pisetă cu apă
distilată, pâlnie, cilindru gradat, NaOH

Mod de lucru
Pentru a prepara 1 litru soluţie de concentraţie aproximativ 0,1n NaOH, se
cântăresc la balanţa tehnică, pe o sticlă de ceas, 4,5 – 5 g NaOH. Se spală repede
cu un jet de apă distilată, fiartă şi răcită pentru a îndepărta stratul de carbonat de
sodiu format la suprafaţa granulelor de hidroxid de sodiu, apoi se trec cristalele
de hidroxid de sodiu într-o sticlă de 1 l. Se adaugă 400 – 500 ml apă distilată,
fiartă şi răcită, se agită până la dizolvarea completă a cristalelor, după care se
completează cu apă distilată până la 1 l. (Apa se măsoară cu cilindrul gradat).
Soluţia obţinută se agită pentru omogenizare.

2.3.3. Determinarea factorului soluţiei 0,1n NaOH

Aparatură şi reactivi
Biurete, stativ şi cleme pentru biurete, pahar Erlenmeyer de 250 cm3,
soluţie 0,1n NaOH, soluţie etalon 0,1n H2C2O4, soluţie fenolftaleină, pisetă cu
apă distilată

Mod de lucru
Soluţia de hidroxid de sodiu care trebuie analizată se introduce într-o
biuretă. Într-un pahar conic (Erlenmeyer) se introduc, cu ajutorul biuretei 10 cm3
soluţie 0,1n acid oxalic (V1) şi se diluează, cu apă distilată, la aproximativ
100 cm3. Soluţia se încălzeşte la 60 – 70oC, pentru îndepărtarea dioxidului de
carbon care este dizolvat în soluţie. Se adaugă 2 – 3 picături soluţie fenolftaleină.
Se titrează soluţia de acid oxalic cu soluţia de hidroxid de sodiu, până la virarea
culorii indicatorului în slab roz persistent (culoare care trebuie să se menţină cel
puţin 30 secunde). Se măsoară volumul soluţiei de hidroxid de sodiu folosit la
titrare (diferenţa între citirea finală şi citirea iniţială). Se efectuează mai multe

34
determinări (2 – 3) şi se calculează media aritmetică a valorilor apropiate ale
volumelor de soluţie de hidroxid de sodiu (V2).

Calcul
Ecuaţia reacţiei care are loc în timpul titrării este:

H2C2O4 + 2 NaOH  Na2C2O4 + 2 H2O

Pentru soluţia 0,1n NaOH, titrul teoretic este:

0,1  40
Tt = (gcm3)
1000

Pentru calculul titrului real al soluţiei de hidroxid de sodiu, se ţine seama

de ecuaţia reacţiei sau de legea echivalenţilor:

1 echiv. gram H2C2O4·2H2O……..………………..1 echiv. gram NaOH

63,024 g H2C2O4·2H2O…………………………………… 40 g NaOH
V1·0,0063024 g H2C2O4·2H2O …………………….……V2 ·Tr g NaOH
________________________________________________________________

V1  40  0,0063024
Tr = (gcm3)
V2  63,024

Factorul soluţiei se calculează cu relaţia:

Tr
F
Tt

Datele experimentale şi rezultatele obţinute se trec în tabelul 2.3.

35
 Tabelul 2.3. Date experimentale pentru calculul titrului şi factorului soluţiei NaOH
Volumul soluţiei 0,1n H2C2O4, - V1 (cm3)
Volumul soluţie 0,1n NaOH, - V2 (cm3)
Titrul real al soluţiei 0,1n NaOH
Factorul de corecţie al soluţiei 0,1n NaOH

2.3.4. Prepararea soluţiei 0,1n KMnO4

În mediu acid procesul redox la care participă KMnO4 este:

Mn7+ + 5 e → Mn2+

Deoarece într-un proces redox echivalentul unei substanţe se calculează

raportând masa moleculară la numărul electronilor schimbaţi în reacţie,
echivalentul permanganatului de potasiu în mediu acid este:

M KMnO4 157
E   31,6
5 5

Aparatură şi reactivi
Balanţă tehnică, sticlă de ceas, sticlă brună de 1 litru, pahar Berzelius de
250 cm3 , KMnO4, pisetă cu apă distilată, pâlnie

Mod de lucru
Pentru a prepara un litru soluţie 0,1n se cântăresc pe o sticlă de ceas, la
balanţa tehnică, aproximativ 3,2 g permanganat de potasiu şi se dizolvă într-un
pahar Berzelius în 50-100 cm3 apă distilată. Se trece soluţia într-o sticlă brună de
1 l, iar permanganatul nedizolvat este din nou tratat cu 100 cm3 apă distilată.
Operaţia se repetă până când ultimele porţiuni de permanganat nu se mai dizolvă,

36
acesta reprezentând MnO2 format prin reducerea KMnO4. Soluţia se lasă
două - trei zile în repaus, apoi se filtrează prin vată de sticlă.
Soluţiile de KMnO4 nu sunt stabile în timp; ele se păstrează în sticle brune,
cu dop de sticlă şi nu pot fi filtrate prin hârtie de filtru.

2.3.5. Determinarea factorului soluţiei 0,1n KMnO4

Pentru determinarea factorului soluţiei 0,1n KMnO4 se foloseşte ca reactiv

o soluţie etalon de acid oxalic de concentraţie 0,1n. În mediu de acid sulfuric
acidul oxalic este oxidat de permanganatul de potasiu, conform ecuaţiei reacţiei:

2KMnO4 + 5H2C2O4 + 3H2SO4  2MnSO4 + K2SO4 + 10CO2 + 8H2O

Aparatură şi reactivi
Biurete, stativ şi cleme pentru biurete, pahar Erlenmeyer de 250 cm3,
soluţie etalon 0,1n H2C2O4, cilindru gradat de 5 cm3, soluţie de acid sulfuric
concentrat, soluţie 0,1n KMnO4

Mod de lucru
Se măsoară cu biureta 20 - 30 cm3 soluţie etalon de acid oxalic 0,1n, se
introduce într-un pahar conic (pahar Erlenmeyer), se diluează cu apă distilată şi
se adaugă cu ajutorul unui cilindru gradat 5 cm3 soluţie acid sulfuric concentrat.
Soluţia se încălzeşte la 40 - 50oC şi se titrează cu soluţie de KMnO4 cu
concentraţia aproximativ 0,1n. La început reacţia decurge lent şi de aceea
conţinutul paharului se agită continuu şi nu se adaugă o nouă cantitate de
permanganat până când soluţia nu se decolorează. Titrarea se continuă până când
o nouă picătură de permanganat colorează slab soluţia, în roz. În acest moment,
tot acidul oxalic a fost oxidat şi prima picătură de permanganat care nu se mai
decolorează indică sfârşitul titrării. Se calculează volumul soluţiei de
permanganat consumat în reacţie.

37
 Calcul
Pentru soluţia 0,1n KMnO4, titrul teoretic este:

0,1  31,6
Tt  (gcm3)
1000

Pentru a calcula titrul real al soluţiei de permanganat se aplică legea

echivalenţilor:

1 echiv. gram H2C2O4·2H2O………………………..1 echiv. gram KMnO4

63,024 g H2C2O4·2H2O ……………………………… 31,6 g KMnO4
V1·0,0063024 g H2C2O4·2H2O ………………………… V2 ·Tr g KMnO4
________________________________________________________________

V1  31,6  0,0063024
Tr = (gcm3)
V2  63,024

unde: V1 este volumul soluţiei H2C2O4 luat pentru determinare (cm3);

- V2 - volumul soluţiei KMnO4 folosit la titrare (cm3).
Factorul soluţiei de permanganat se calculează cu relaţia:
Tr
F
Tt

Datele experimentale şi rezultatele obţinute se trec în tabelul 2.4.

Tabelul 2.4. Date experimentale pentru calculul titrului şi factorului soluţiei KMnO4
Volumul soluţie 0,1n H2C2O4 - V1 (cm3)
Volumul soluţie 0,1n KMnO4 - V2 (cm3)
Titrul real al soluţiei 0,1n KMnO4 Tr
Factorul de corecţie al soluţiei 0,1n KMnO4 F

38
 Întrebări de control
1. Ce este o soluţie etalon?
2. NaOH este o substanţă etalon? Argumentaţi răspunsul.
3. Definiţi factorul unei soluţii.
4. Care este rolul indicatorului în titrare?

2.4. Erori de măsură. Calculul erorilor

Deoarece rezultatele obţinute trebuie să ofere o imagine cât mai veridică

asupra valorilor mărimilor determinate, determinările analitice prezintă
semnificaţie numai când se cunoaşte gradul de certitudine ce li se poate acorda.
În efectuarea determinărilor pot să apară erori (ca diferenţa între valoarea
măsurată şi valoarea reală), erori datorate unei cauze accidentale sau
imperfecţiunii aparaturii cu care se lucrează. Se consideră reală valoarea care
rezultă dintr-un grad de rafinare crescut, de exemplu valorile date de Biroul de
standarde.
După cauzele care le produc, erorile se pot clasifica în două categorii:
 erori sistematice;
 erori întâmplătoare.
Erorile sistematice, determinate sau permanente, au cauze constante ce
pot fi cunoscute, corectate sau eliminate. Erorile sistematice acţionează
întotdeauna în acelaşi sens, se repetă în toate măsurătorile şi afectează exactitatea
determinărilor. La rândul lor erorile sistematice pot fi de metodă, datorită
aparatelor şi manipulării lor, datorită impurificărilor, nerespectării tehnicii de
lucru etc.
Erorile întâmplătoare (aleatorii sau de reproductibilitate) au cauze
variabile care nu se cunosc. La măsurători repetate erorile întâmplătoare se pot
modifica, atât ca mărime cât şi ca semn şi afectează precizia (fidelitatea)
determinărilor. Aceste erori apar datorită condiţiilor specifice în care se execută

39
măsurătorile, cum sunt variaţia factorilor mediului exterior, impurificări
accidentale, imperfecţiunea aparatelor, a metodelor etc.
Exactitate şi precizie. Termenul de exactitate se referă la concordanţa
determinărilor cu valoarea adevărată, iar cel de precizie se referă la concordanţa
dintre rezultatele experimentale.
Erorile sistematice determină exactitatea unei analize, iar erorile
întâmplătoare determină precizia analizei. Rezultatele sunt cu atât mai exacte cu
cât erorile sistematice sunt mai mici, iar precizia creşte cu cât diferenţa dintre
valorile determinate referitoare la un grup de măsurători este mai mic.
Un grad mare de precizie nu demonstrează întotdeauna exactitatea analizei.
Valorile precise pot să nu fie exacte, dacă erorile care cauzează abateri de la
valoarea reală pot să afecteze toate măsurătorile în egală măsură.
Erori absolute şi erori relative
Se numeşte eroare absolută (e) a unei determinări, valoarea absolută a
diferenţei dintre media aritmetică M şi rezultatul unei determinări, m:

e=M–m

Eroarea medie (emed) caracterizează, într-un şir de determinări, precizia

determinărilor efectuate:

n
 ei
i 1
e med 
n

unde ei este eroarea absolută a unei determinări;

- n – numărul determinărilor.
În calcule mai precise se obişnuieşte să se lucreze cu eroarea medie
pătratică (Em):

40
 n
 e i2
i 1
Em 
n (n 1)

unde n este numărul determinărilor.

Eroarea medie pătratică exprimă precizia rezultatelor determinărilor. Cu
cât determinările sunt efectuate mai corect, cu atât valorile măsurate vor diferi
mai puţin între ele şi eroarea medie pătratică va fi mai mică.
Eroarea relativă (er) a unei determinări se defineşte ca raportul între
eroarea absolută (e) a determinării şi valoarea absolută (N) a mărimii ce se
măsoară:

e
er 
N

sau în procente:
e
er   100 (%)
N

Calculul erorilor permite să se cunoască precizia determinărilor efectuate,

principalele surse de erori.
Se va calcula eroarea medie (emed) şi eroarea medie pătratică (Em) pentru
determinările efectuate la una din lucrările de laborator.

2.5. Exerciţii aplicative

1. Să se calculeze titrul real pentru o soluţie 0,5n NaCl care are factorul
egal cu 0,981.
2. Ce cantităţi de apă şi acid sulfuric sunt necesare pentru a prepara 2 l
soluţie cu concentraţia 0,1n. (Se dă densitatea soluţiei,  =1 gcm3).

41
3. Se amestecă: 200 g soluţie 10% KNO3, 500 ml soluţie 0,5n KNO3 şi
10 moli H2O. Considerând densităţile tuturor soluţiilor,  = 1 gcm3,
să se calculeze concentraţia procentuală şi molară a soluţiei finale.
4. Să se calculeze concentraţia procentuală pentru o soluţie 2m HCl ,
ştiind că densitatea soluţiei este  = 1 gcm3.
5. Se dizolvă 44,8 l HCl (exprimat în condiţii normale) în apă, astfel ca
volumul soluţiei să fie 10 l. Să se exprime în procente masă
concentraţia soluţiei obţinute. (Se consideră densitatea soluţiei
 = 1 gcm3).
6. Să se calculeze fracţia molară a solvatului pentru o soluţie cu
concentraţia 2 molal. (Solventul este apa).

42
 CUPRINS

1. NORME DE PROTECŢIA MUNCII ÎN LABORATOR ................................................................... 9

1.1. MĂSURI DE PROTECŢIA MUNCII CU CARACTER SPECIFIC PENTRU LABORATORUL DE CHIMIE.............. 9

A. Manipularea sticlăriei ................................................................................................................................ 9
B. Manipularea dispozitivelor de încălzire ................................................................................................... 10
C. Manipularea substanţelor toxice şi caustice ............................................................................................. 11
D. Manipularea substanţelor inflamabile, combustibile şi explozive ........................................................... 12
E. Manipularea aparatelor de laborator cu acţiune electrică ......................................................................... 12
1.2. MĂSURI IGIENICO – SANITARE ......................................................................................................... 13
1.3. MĂSURI DE PRIM AJUTOR ÎN CAZ DE ACCIDENTARE ......................................................................... 14

2. USTENSILE ŞI OPERAŢII GENERALE ÎN LABORATORUL DE CHIMIE ............................ 15

2.1. VASE ŞI USTENSILE ÎN LABORATORUL DE CHIMIE ............................................................................ 15

2.2. OPERAŢII DE LABORATOR ................................................................................................................ 23
2.2.1. Încălzirea vaselor.................................................................................................................... 23
2.2.2. Măsurarea temperaturii .......................................................................................................... 24
2.2.3. Filtrarea .................................................................................................................................. 25
2.2.4. Măsurarea volumului lichidelor ............................................................................................. 26
2.2.5. Măsurarea masei .................................................................................................................... 27
2.2.6. Măsurarea intensităţii curentului electric şi a tensiunii electrice ........................................... 28
2.2.7. Titrarea ................................................................................................................................... 29
2.3. SOLUŢII ........................................................................................................................................... 30
2.3.1. Exprimarea concentraţiei soluţiilor ........................................................................................ 30
2.3.2. Prepararea soluţiei 0,1 n NaOH ............................................................................................. 33
Aparatură şi reactivi ..................................................................................................................................... 34
Mod de lucru ................................................................................................................................................ 34
2.3.3. Determinarea factorului soluţiei 0,1 n NaOH ........................................................................ 34
Aparatură şi reactivi ..................................................................................................................................... 34
Mod de lucru ................................................................................................................................................ 34
Calcul ........................................................................................................................................................... 35
2.3.4. Prepararea soluţiei 0,1n KMnO4 ............................................................................................ 36
Aparatură şi reactivi ..................................................................................................................................... 36
Mod de lucru ................................................................................................................................................ 36
2.3.5. Determinarea factorului soluţiei 0,1n KMnO4 ........................................................................ 37
Aparatură şi reactivi ..................................................................................................................................... 37
Mod de lucru ................................................................................................................................................ 37
Calcul ........................................................................................................................................................... 38
Întrebări de control ....................................................................................................................................... 39

43
 2.4. ERORI DE MĂSURĂ. CALCULUL ERORILOR ....................................................................................... 39
2.5. EXERCIŢII APLICATIVE ..................................................................................................................... 41

CUPRINS .................................................................................................................................................. 43

44