Norme generale privind securitatea și sănătatea în muncă (SSM)

și norme generale de prevenire şi stingere a incendiilor (PSI)

1. PROTECŢIA PERSONALULUI ŞI A SPAŢIULUI DE LUCRU ÎN LABORATORUL

DE CHIMIE ORGANICĂ

Lucrul în laboratorul de chimie organică este asociat cu un oarecare potenţial de

risc. Acesta poate fi adus la un nivel minim dacă laboratorul este dotat corespunzător
scopului în care este folosit şi dacă se respectă normele generale de protecţia muncii în
laboratoarele de chimie şi cele specifice experimentului în desfăşurare.
 1.1. Riscuri potenţiale asociate activităţii experimentale

▪ Efectul toxic al compuşilor chimici asupra organismului uman;

▪ Incendii sau explozii datorate compuşilor inflamabili;
▪ Arsuri cauzate de contactul cu substanţe caustice, atingerea cu mâna a unor
flacoane de sticlă fierbinţi sau a unor plite încinse;
▪ Răniri cauzate de spargerea obiectelor de sticlă;
▪ Reacţii alergice sau afecţiuni cronice ca o consecinţă a expunerii îndelungate la
acţiunea unor compuşi chimici.
 1.2. Dotări necesare protecţiei personalului din laborator

▪ Sistemul de ventilaţie al laboratorului trebuie să fie eficient şi să asigure, pe de o parte

evacuarea vaporilor toxici, iar pe de altă parte introducerea aerului proaspăt;
▪ Nişa trebuie să protejeze personalul împotriva inhalării noxelor, a vaporilor toxici sau a
prafului provenit din materiale fin divizate;
▪ Halatele de protecţie se folosesc obligatoriu de către toate persoanele care lucrează în
laborator;
▪ Mănuşile de protecţie se folosesc la manipularea substanţelor caustice, a celor iritante
şi ori de câte ori se recomandă evitarea contactului direct al pielii cu anumite substanţe
chimice;
▪ Ochelarii de protecţie se recomandă la efectuarea majorităţii experimentelor de
chimie organică;
▪ Extinctoarele care intră în mod obligatoriu în dotarea laboratorului trebuie să fie
amplasate în locuri uşor accesibile, să fie verificate periodic; modul de folosire al
acestora trebuie să fie cunoscut de toate persoanele care lucrează în laborator;
▪ Pături ignifuge şi ladă cu nisip;
▪ Trusa de prim ajutor, aşezată la loc vizibil şi uşor accesibil, trebuie să conţină toate
materialele necesare luării măsurilor imediate în caz de accidente, aşa cum sunt
prevăzute în subcapitolul 1.3.4.
 1.3. Evitarea şi prevenirea accidentelor de muncă

1.3.1. Recomandări generale privind lucrul în laborator

Folosirea echipamentului de protecţie este obligatorie pentru întregul personal al

laboratorului: cadre didactice, studenţi, laboranţi, etc. Halatul se poartă permanent, mănuşile
la manipularea substanţelor corozive, iar ochelarii dacă este cazul. Halatele trebuie să fie
confecţionate din ţesătură de bumbac, cele din materiale sintetice la un eventual contact cu
flacăra se topesc, iar topitura rezultată poate adera la suprafaţa pielii şi poate produce arsuri
grave.
În laborator, capul poate fi acoperit cu o bonetă sau în cazul părului lung, acesta trebuie
legat cu un elastic şi strâns în jurul capului.
Trebuie evitate situaţiile în care în laborator lucrează o singură persoană deoarece există
riscul de a avea un accident şi nu are cine să-i acorde primul ajutor sau să solicite ajutorul
serviciilor de urgenţă.
 În laborator este necesară respectarea unor norme minime de igienă:
▪ nu se introduc şi nu se consumă în laborator mâncăruri şi băuturi;
▪ nu se fumează;
▪ nu se pipetează cu gura substanţele chimice;
▪ vasele de laborator nu se folosesc pentru mâncare şi băuturi.
La plecarea din laborator sau ori de câte ori este nevoie mâinile se spală cu apă şi
săpun.
Responsabilitatea privind securitatea și protecţia muncii în laborator revine
personalului de specialitate, cadrului didactic care conduce lucrările practice.
 În laborator se vor efectua numai experimente şi teste autorizate de
conducătorul lucrărilor practice. Orice parte experimentală începe numai în
momentul în care s-a însuşit complet tehnica de lucru. Cadrul didactic,
coordonator al lucrărilor practice, prezintă pentru fiecare parte experimentală
factorii de risc asociaţi folosirii reactivilor implicaţi în experiment precum şi
regulile obligatorii care trebuie respectate pe durata desfăşurării acestuia, astfel
încât să se evite orice eveniment nedorit. Mulţi reactivi organici sunt inflamabili sau
toxici sau se absorb prin piele. Manipularea lor poate fi făcută cu un minim de risc
prin cunoaşterea informaţiilor minime cu privire la proprietăţile acestora şi a
riscului potenţial asupra organismului.
Înainte de începerea lucrului, personalul care administrează laboratorul
(laborantul) verifică funcţionarea corectă a instalaţiei de ventilaţie sau a nişei.
 Compuşii inflamabili cu temperaturi de fierbere sub 100 ˚C, cum ar fi: eter etilic,
metanol, hexan, etanol, acetonă, trebuie distilaţi, încălziţi, evaporaţi numai pe baie de
apă sau manta electrică. Aceşti solvenţi se păstrează numai în recipiente bine închise.
Reactivii se mânuiesc cu grijă evitând contactul acestora cu pielea, iar manipularea
reactivilor toxici şi volatili se face numai la nişă. Încălzirea lichidelor inflamabile se face
numai pe baie de apă sau ulei, în vase închise prevăzute cu refrigerent.
Folosirea becurilor de gaz ca sursă de încălzire se face numai dacă este absolut
necesar şi după ce s-au luat măsuri ca în jurul locului de muncă să nu fie substanţe
inflamabile.
Sursele de gaze şi apă vor fi deschise numai atâta timp cât este necesar; răcirea
refrigerentelor se va face cu un debit de apă redus.
 Dacă se varsă solvenţi sau alte produse toxice pe masa de lucru, se anunţă imediat
cadrul didactic şi se vor lua măsurile necesare pentru îndepărtarea acestora şi
curăţarea locului de muncă.
La cântărirea compuşilor chimici se lucrează cu spatule (pentru solide) şi pipete
(pentru lichide) şi se evită răspândirea compuşilor pe talerul balanţei sau în zonele
adiacente.
Pentru evitarea accidentelor se recomandă atenţie asupra modului în care lucrează
colegii; de multe ori putem fi victime ale unor erori comise de persoanele care
lucrează în imediata apropiere. La încălzirea unei eprubete sau a unui alt vas de
laborator cu substanţe chimice, nu se va îndrepta gura acestuia spre experimentator
sau spre vecinul acestuia.
La manipularea sticlăriei se vor evita şocurile termice care pot duce la spargerea
acesteia.
 Substanţele chimice nu se gustă, iar pentru a mirosi o substanţă, gazele sau vaporii
acesteia se aduc spre experimentator prin mişcarea mâinii; este interzisă aplecarea
asupra vasului pentru a inspira atmosfera din jur direct în plămâni.
Orice persoană care lucrează în laborator este obligată să-şi efectueze experimentul
păstrând locul de muncă în perfectă ordine şi curăţenie. După folosirea unor reactivi,
aceştia vor fi aşezaţi imediat înapoi la locul lor. La manipularea oricărei substanţe
chimice se evită contactul direct cu pielea sau echipamentul de protecţie.
În cazul unor greşeli experimentale care periclitează buna desfăşurare a
experimentului, se va anunţa imediat conducătorul lucrărilor practice. În astfel de
situaţii, substanţele organice nu se aruncă la chiuvetă sau la coşul de gunoi, ci se va
încerca recuperarea acestora şi găsirea celei mai eficiente căi de reluare a lucrului sub
îndrumarea strictă a cadrului didactic.
 Pe tot parcursul desfăşurării experimentului, instalaţia şi aparatura de lucru vor fi
supravegheate continuu.
Nerespectarea normelor de protecţia muncii de către student, pun în pericol
integritatea lui şi a colegilor din jur. Pe de altă parte nerespectarea acestor norme
poate provoca prejudicii sau pagube materiale greu de evaluat.
La încheierea părţii experimentale se vor avea în vedere următoarele:
▪ sticlăria şi aparatura folosită se lasă curată şi se predă personalului de specialitate,
dacă este cazul;
▪ masa de lucru se lasă liberă şi curată;
▪ părăsirea locului de muncă se poate face numai cu avizul cadrului didactic care
conduce lucrările practice.
 1.3.2. Acţiunea toxică a unor compuşi chimici asupra organismului

1.3.2.1. Substanţe uşor inflamabile

Lichidele şi solvenţii manipulaţi în laborator sunt deseori volatili şi

inflamabili. Aceste substanţe, la temperaturi apropiate de temperatura
ambiantă, emit suficienţi vapori care formează cu aerul un amestec inflamabil în
contact cu o flacără.
Cele mai utilizate substanţe inflamabile sunt: eterul de petrol,
eterul etilic, acetona, metanolul, etanolul, hexanul, benzenul,
toluenul, acetatul de etil, sulfura de carbon.
 1.3.2.2. Substanţe explozive

Anumite substanţe (sau amestecuri de substanţe) prezintă pericol de

explozie, datorită sensibilităţii faţă de căldură, frecare, lumină, oxidanţi sau
reducători. Astfel de substanţe explozive sunt: acetilenele, acetilurile
metalelor grele, poliacetilenele, sărurile de diazoniu solide şi compuşi
diazoici, nitraţi ai poliolilor (trinitratul de glicerină), polinitroderivaţi
aromatici (trinitrofenol, nitrobenzen, trinitrotoluen), peroxizi organici.
De asemenea, la amestecarea unor compuşi uşor oxidabili ca: alcoolii,
glicolii, zaharurile, celuloza cu agenţi oxidanţi: HClO4, cloraţi şi percloraţi,
cromaţi şi dicromaţi, CrO3, HNO3, NH4NO3, permanganaţi se produc reacţii
violente.
 1.3.2.3. Substanţe nocive şi iritante

Aceşti compuşi au acţiune nocivă şi iritantă asupra pielii, căilor respiratorii şi a

ochilor. Absorbţia cutanată este de asemenea nocivă, iar expunerea repetată chiar în
prezenţa unor cantităţi mici este foarte periculoasă.

Substanţe iritante sunt:

• derivaţi ai acizilor organici: anhidrida acetică, anhidridele, clorurile de acizi,

sulfoclorurile, nitrilii irită mucoasele şi căile respiratorii sau în contact cu pielea pot
provoca arsuri grave;
• derivaţi halogenaţi: bromometan, diclorometan, cloroform, dicloroetan,
tetraclorură de carbon, clorură de alil, clorură de benzil; expunerea îndelungată
poate provoca leziuni grave asupra unor organe interne;

• nitroderivaţi aromatici: nitrobenzen, nitronaftalină, nitrotoluen, nitrofenol;

• compuşi carbonilici: acroleină, aldehidă crotonică;

• alcooli: alcool alilic;

• compuşi anorganici: brom, sulfură de carbon.

 1.3.2.4. Substanţe toxice

Există anumiţi compuşi cu toxicitate extrem de ridicată, cantităţi foarte mici

din aceste substanţe putând provoca moartea, şi anume: acidul oxalic şi sărurile
lui, cianuri anorganice, compuşi ai mercurului, fosgenul, acidul cianhidric,
acidul fluorhidric, acidul sulfhidric, dioxidul de azot, dioxidul de sulf,
clorura de tionil, pentaclorura de fosfor, oxitriclorura de fosfor.
 Substanţele toxice provoacă leziuni grave prin inhalare sau absorbţie cutanată,
chiar şi în cantităţi mici:
• cloruri şi bromuri de alchil, derivaţi polihalogenaţi ai metanului şi
etanului: CCl4, C2H5Br, CH2Cl2, CH3I, CHBr3, CHCl3;
• amine alifatice şi aromatice: anilina, N,N-dietilanilina, cloroanilina, N,N-
dimetilanilina, dimetilamina, etilamina, N-metil- şi N-etilanilina, nitroanilina, o-
fenilendiamina, toluidina, xilidina;
• fenoli şi nitroderivaţi aromatici: fenol, crezol, nitrobenzen, dinitrobenzen,
nitrofenol, acid picric.
Majoritatea substanţelor enumerate anterior sunt şi cancerigene.
 1.3.2.5. Substanţe cancerigene

În ultimiii ani există o preocupare majoră referitoare la potenţialul cancerigen

al unor compuşi organici precum şi la capacitatea lor de a induce cancer. Pentru
anumite substanţe care au fost utilizate industrial timp de mulţi ani există o
legătură directă între expunerea la aceste substanţe şi apariţia anumitor tipuri de
cancer.
Agenţiile guvernamentale de protecţie în domeniul sanitar au elaborat o listă
de substanţe potenţial cancerigene, un număr restrâns dintre acestea fiind
prezentat în tabelul 1.1.
Tabelul 1.1. Substanţe cancerigene.

Acetamida CH3CONH2 Clorura de vinil CH2=CHCl

Acrilonitril CH2=CHCN Anhidrida cromică CrO3
Aminobifenil NH2C6H4C6H5 Dimetilsulfat (CH3)2SO4
Aziridina CH2CH2NH Dioxan O(CH2CH2)2O
Benzen C6H6 Etil carbamat NH2CO2C2H5
Benzidina NH2C6H4C6H4NH2 Diazometan CH2N2
Benzpiren C20 H12 Hidrazina NH2NH2
Bis(clorometileter) (ClCH2)2O Fenilhidrazina C6H5NHNH2
Clorură de terţ-butil (CH3)3CCl 1-Naftilamina 1-C10H7NH2
Tetraclorură de CCl4 2-Naftilamina 2-C10H7NH2
carbon
Cloroform CHCl3 4-Nitrobifenil NO2C6H4C6H5
Dibromoetan BrCH2CH2Br o-Toluidina CH3C6H4NH2
Tricloroetena CHCl=CCl2 Tioureea NH2CSNH2
Iodura de metil CH3I Nitrozometilureea NH2CON(CH3)NO
 În ceea ce priveşte activitatea de laborator este foarte important ca aceste
substanţe să fie utilizate numai atunci când este absolut necesar şi să fie evitat
pe cât posibil contactul direct cu aceste substanţe. În special benzenul,
cloroformul, tetraclorura de carbon nu trebuie utilizate ca solvenţi de
extracţie sau în cromatografia în strat subţire sau pe coloană.
Manipularea substanţelor cancerigene sau bănuite a fi cancerigene se face cu
mare atenţie, întotdeauna la nişă, cu mănuşi de protecţie. Se recomandă evitarea
oricărui contact cutanat sau inhalarea de vapori.
 1.3.2.6. Substanţe corozive

Contactul substanţelor corozive cu ţesuturile vii şi materialele provoacă

distrugerea acestora:
• acizii minerali concentraţi: acidul clorhidric, bromhidric, sulfuric,
azotic etc. sau organici concentraţi: formic, acetic, monocloracetic, oxalic,
clorosulfonic.
• bazele tari: hidoxid de sodiu, hidroxid de potasiu, hidroxid de calciu,
soluţie concentrată de amoniac, fenol, alcoolaţi.
 1.3.3. Neutralizarea şi depozitarea reziduurilor chimice

În ultimii ani există o preocupare crescută privind poluarea surselor de apă. Există
reglementări foarte stricte care interzic aruncarea la chiuvetă a unor substanţe chimice.
Orice substanţă aruncată la canal poate produce poluarea apelor de suprafaţă sau de
adâncime.
Solvenţii nemiscibili cu apa sau alte lichide organice se vor colecta în containere
speciale de unde vor fi preluate şi dezactivate de personalul de specialitate.
Reziduurile chimice miscibile cu apa, cum sunt acizii tari şi bazele tari, pot fi
aruncate la chiuvetă după neutralizarea şi diluarea corespunzătoare cu apă.
Compuşii care reacţionează violent cu apa: cloruri acide, hidruri metalice, metale
alcaline, fosfor se descompun în prealabil în mod corespunzător, de exemplu prin reacţia
controlată cu alcool etilic.
Nu se aruncă în chiuvetă produse solide insolubile cum ar fi: hârtie de filtru,
chibrituri, cioburi de sticlă, resturi de substanţe chimice.
 1.3.4. Măsuri de urgenţă în caz de accidente

Orice incident apărut în laborator este adus imediat la cunoştinţa îndrumătorului

de lucrări practice.
Indiferent de natura accidentului trebuie acţionat rapid, dar cu calm şi raţiune,
deoarece primele secunde de după accident pot fi cruciale asupra urmărilor
acestuia.
▪ La aprinderea unui lichid inflamabil, se va proceda la îndepărtarea imediată
a sursei de încălzire şi a substanţelor volatile din imediata apropiere. Flacăra se
acoperă apoi cu o pătură sau cu nisip, dacă este cazul se anunţă pompierii. Dacă
se aprinde îmbrăcămintea sau părul, persoana respectivă nu trebuie să alerge;
va fi înfăşurată cu o pătură sau cu un material ignifug adecvat. Persoana trebuie
culcată la podea deoarece dacă rămâne în picioare prin învelire în pătură flacăra
va fi direcţionată spre zona capului.
▪ Persoana intoxicată cu vapori toxici se va scoate imediat din atmosfera
nocivă, se va aşeza în poziţie culcat într-un mediu bine aerisit şi la nevoie se va
face respiraţie artificială.
▪ La arsurile termice, se aplică pe locul afectat produse pe bază de propolis,
antibiotice sau extracte de plante, prezente obligatoriu la postul de prim ajutor.
▪ La arsurile cu substanţe toxice care se absorb prin piele, se îndepărtează
cu grijă substanţa în cauză prin ştergere cu o cârpă curată sau cu un dizolvant
potrivit. Se procedează apoi ca la arsurile termice.
▪ La arsurile cu substanţe oxidante (brom, iod, acid cromic, hipocloriţi) se
spală întâi locul afectat cu multă apă (minim 15 minute) şi apoi cu o soluţie
apoasă de tiosulfat de sodiu 1-2%.
▪ La arsurile cu acizi şi substanţe cu caracter acid, se spală locul afectat
cu foarte multă apă (minim 15 minute) şi apoi se neutralizează cu o soluţie de
bicarbonat de sodiu 2%.
▪ În cazul arsurilor provocate de hidroxizi alcalini, locul afectat se spală cu
multă apă şi apoi se neutralizează cu soluţie apoasă de acid boric 2% sau acid
acetic 2%.
▪ În cazul unor răni provocate de spargerea sticlăriei, se încearcă eliminarea
cioburilor sau a murdăriei din răni, se spală cu multă apă şi se pansează cu un
pansament care conţine dezinfectant. În cazul unor hemoragii arteriale, se
comprimă artera cu un garou deasupra locului afectat şi se transportă
accidentatul la medic; garoul astfel aplicat nu trebuie ţinut mai mult de o oră.
În toate cazurile de accidente, chiar şi la cele aparent uşoare, este obligatorie
prezentarea accidentatului la medic, pentru examinarea de specialitate. În
situaţia în care sunt afectaţi ochii, chiar dacă urmările par a fi nesemnificative, este
obligatorie prezentarea subiectului la medicul oftalmolog.
 Lucrarea practică nr. 1
2. SEPARAREA ŞI PURIFICAREA SUBSTANŢELOR ORGANICE

Compuşii organici obţinuţi prin sinteză sunt adesea impurificaţi fie cu materii
prime rămase nereacţionate, fie cu compuşi secundari formaţi ca urmare a reacţiilor
secundare ce au loc în paralel cu reacţia dorită. Ca urmare, se pune problema
separării şi purificării compuşilor de interes din aceste amestecuri, în scopul
obţinerii unor produşi unitari, de puritate ridicată, deoarece numai o substanţă pură
poate fi analizată şi caracterizată corespunzător atât din punct de vedere fizico-
chimic cât şi din cel al activităţii sale biologice. În scopul obţinerii unui compus de
sinteză de înaltă puritate metodele de purificare pot fi aplicate şi materiilor prime
introduse în sinteză.

Bibliografie:
Șaramet I., Rădulescu V., Almăjan G. L., Bărbuceanu Ș. F., Socea L.I., Tehnici Experimentale în
chimia organică, Ed. II, 2005, Ed. Tehnoplast Company, București – semestrul I
 Tehnicile de separare şi purificare ale substanţelor organice depind de starea de agregare
a amestecurilor respective şi se bazează pe proprietăţile lor fizico-chimice.
Metode de separare/ purificare pentru compușii solizi:
- decantarea - metodă de separare parţială a unui amestec eterogen lichid-solid, care constă în îndepărtarea
lichidului de la partea superioară prin scurgerea acestuia
- sifonarea - metodă de separare parţială a unui amestec eterogen lichid-solid, care constă în îndepărtarea
fazei lichide (care este în cantitate foarte mare) cu ajutorul unui sifon confecţionat din sticlă, cauciuc / metal)
- recristalizarea
- sublimarea - metodă eficientă de purificare a compuşilor solizi care au proprietatea de a sublima (solid 
gaz)
- extracția cu solvenți, etc.

Metode de separare/ purificare pentru compușii lichizi:

- separarea la pâlnia de separare
- extracția cu solvenți
- distilarea, etc.
 2.3. Separarea la pâlnie de separare

Cu ajutorul pâlniei de separare se poate separa un amestec de două lichide

nemiscibile. Pâlniile de separare de formă sferică, cilindrică sau conică (figura 1.2.) trebuie să
aibă robinetul de la partea inferioară şi dopul de la partea superioară perfect etanşe şi uşor de
manipulat.

a) b) c)
Fig. 1.2. Pâlnii de separare de formă: a) sferică, b) cilindrică sau c) conică
 În scopul realizării separării cu pâlnia de separare, aceasta se fixează pe
inelul unui stativ (figura 2.3.), se închide robinetul, se scoate dopul şi se introduce
amestecul de separat până la cel mult 2/3 din volumul pâlniei.

Fig. 2.3. Etapele operaţiei de separare la pâlnia de separare

 Separarea amestecului celor două lichide se face pe baza diferenţei de densitate; cu
cât această diferenţă este mai mare, cu atât separarea se realizează mai uşor şi într-un timp mai
scurt. După realizarea separării şi delimitarea corespunzătoare a celor două straturi de densităţi
diferite, se deschide cu atenţie robinetul şi stratul inferior se îndepărtează cu grijă colectându-se
într-un vas corespunzător. Această operaţie se realizează cu viteză redusă urmărindu-se în
permanenţă ca odată cu eliminarea stratului inferior să nu aibă loc fenomene de turbulenţă care ar
putea antrena şi compusul din stratul superior. Debitul de scurgere se micşorează pe măsură ce
lichidul din stratul superior se apropie de robinet. După ce s-a eliminat tot lichidul din stratul
inferior se închide robinetul, se roteşte uşor pâlnia astfel ca picăturile fazei mai dense rămase pe
pereţii acesteia să se adune la partea inferioară a pâlniei. Se deschide apoi robinetul şi se
îndepărtează din nou stratul inferior. Faza lichidă cu densitatea mai mică, rămasă în pâlnie, va fi
îndepărtată pe la partea superioară a pâlniei pentru a evita impurificarea acesteia cu urmele celei
cu densitate mai mare rămase pe tija pâlniei.
Pâlnia de separare poate fi folosită şi la separarea unor compuşi dintr-un extract lichid
(soluţie) prin extracţie cu un solvent nemiscibil.
 2.4. Filtrarea

Filtrarea este o metodă de separare aplicabilă amestecurilor eterogene

lichid-solid. Amestecul eterogen este trecut printr-un material filtrant (hârtie de filtru,
material textil, masă poroasă etc.) fixat pe o pâlnie de filtrare. Faza solidă este
reţinută pe materialul filtrant, cea lichidă sau filtratul fiind colectat într-un vas
adecvat.
O filtrare de bună calitate presupune o separare completă a celor două faze
într-un timp de lucru rezonabil.
 Viteza de filtrare v poate fie exprimată în funcţie de parametrii experimentali
ai tehnicii folosite, prin relaţia (2.1):

V r 4Sf (p s − p i )
v= =k (2.1.)
t d f ηl

în care:
V - volumul filtratului;
t - timpul necesar obţinerii volumului de filtrat V;
k - constantă;
r - raza porilor materialului filtrant;
Sf - suprafaţa filtrului;
ps - presiunea aerului de la suprafaţa filtrului;
pi - presiunea aerului din incinta vasului de colectare a filtratului;
df - grosimea filtrului;
l - vâscozitatea fazei lichide.
 Analizând influenţa parametrilor experimentali asupra vitezei de filtrare (2.1.) se pot
trage următoarele concluzii asupra posibilităţilor de optimizare a procesului de filtrare:
▪ folosirea unui material filtrant cu pori suficient de mari pentru a realiza o viteză crescută
de filtrare, dar în acelaşi timp mărimea porilor trebuie astfel aleasă încât să nu permită
trecerea particulelor solide; dacă compuşii supuşi filtrării distrug hârtia de filtru se pot
folosi pâlnii cu masă poroasă din sticlă sinterizată (creuzete filtrante G1-G5);
▪ grosimea materialului filtrant trebuie să asigure o rezistenţă mecanică corespunzătoare
fazei solide pe care o reţine, dar să fie suficient de redusă pentru a permite o viteză de
filtrare ridicată;
▪ suprafaţa filtrului se alege în funcţie de cantitatea de masă solidă aflată în amestecul de
separat;
▪ mărirea vitezei de filtrare se poate face prin creşterea diferenţei de presiune de
deasupra şi de sub filtru prin aplicarea unui vid corespunzător. Cea de-a doua variantă
conduce spre tehnica de filtrare la vid sau presiune redusă.
 2.4.1. Filtrarea la presiune normală

Filtrarea la presiune normală se poate realiza cu o pâlnie

simplă (figura 2.4.) pe care se aplică o hârtie de filtru. Se poate
folosi hârtie de filtru cu pori de diferite dimensiuni; bandă albă
(pori mari) pentru filtrarea precipitatelor grosiere, bandă albastră
(pori mijlocii), bandă neagră (pori mici) pentru filtrarea
precipitatelor microcristaline. Hârtia de filtru trebuie astfel tăiată
încât să fie cu 5-6 mm sub partea de sus a pâlniei de filtrare.
Incărcarea filtrului cu material de filtrat se face la un nivel inferior
cu 5-10 mm faţă de partea superioară a hârtiei de filtru. Ultima
porţiune de precipitat se trece prin spălări repetate cu porţiuni
Fig. 2.4. Filtrarea la
presiune normală mici de filtrat sau un solvent adecvat.
 Pentru mărirea vitezei de filtrare simplă se poate folosi un filtru cutat sau
creţ (figura 2.5.). Filtrul cutat se obţine împăturind rondela de hărtie de filtru în
direcţia razelor în mai multe pliuri, în vederea filtrării nemaifiind necesară
umectarea prealabilă a hârtiei de filtru.

Fig. 2.5. Filtrul cutat

 2.4.1.1. Filtrarea la cald sau la rece

Pentru a creşte viteza de filtrare putem acţiona asupra factorului

vâscozitate, prin micşorarea acestuia. Vâscozitatea poate fi
micşorată prin diluarea amestecului de filtrat sau prin filtrarea la
cald, ştiind că vâscozitatea scade cu creşterea temperaturii.
Filtrarea la cald se realizează utilizând o pâlnie obişnuită cu o
manta metalică (figura 2.6.) umplută cu apă; încălzirea apei se face
cu ajutorul unui bec de gaz a cărui flacără se stinge înainte de
a) b) începerea filtrării. De asemenea, pentru filtrarea la cald pâlnia poate

Fig. 2.6. Pâlnii cu încălzire:
a) pâlnie cu apă fierbinte;
b) pâlnie cu serpentină cu
aburi
fi înfăşurată în exterior cu o spirală prin care circulă abur sau cu o
şamotă încălzită electric.
Filtrarea la cald se practică de obicei la purificarea prin
recristalizare şi presupune folosirea unor pâlnii cu tijă scurtă şi
largă pentru a evita cristalizarea substanţelor solide pe pâlnie.
 Uneori, datorită punctului de topire coborât al
substanţei sau al solubilităţii prea mari la temperatura
camerei, este necesară realizarea unei filtrări la o temperatură
mai scăzută decât cea a mediului ambiant. Filtrarea la
temperatură scăzută poate fi realizată cu o pâlnie de
filtrare prevăzută cu o cămaşă exterioară (care poate fi o altă
pâlnie de filtrare mai mare). Spaţiul dintre pereţii pâlniei şi
mantaua exterioară se umple cu gheaţă sau cu un amestec
Fig. 2.7. Filtrarea
sub răcire răcitor adecvat (figura 2.7.).
 2.4.2. Filtrarea la presiune redusă

Pentru realizarea rapidă a unei filtrări, mai ales dacă

interesează faza solidă (precipitatul), se poate folosi tehnica
filtrării sub vid sau la presiune scăzută. În acest scop se
foloseşte o pâlnie Büchner fixată etanş prin intermediul unui
dop de cauciuc în gâtul unui flacon Erlenmeyer cu tub lateral
a) b)
sau vas de trompă (figura 2.8.).
Fig. 2.8. a) vas de aspiraţie şi
pâlnie Büchner; b) vas de
aspiraţie şi pâlnie Hirsch
 Hârtia de filtru, având exact diametrul interior al pâlniei Büchner, se
umezeşte cu solventul respectiv şi se aşează în pâlnie, se deschide vidul şi se
aspiră uşor, astfel încât hârtia de filtru să se fixeze bine pe fundul pâlniei. Se
reglează vidul la valoarea dorită, pentru a obţine viteza de filtrare potrivită şi se
începe filtrarea amestecului respectiv. Pentru a evita apariţia unor crăpături la
suprafaţa precipitatului şi pentru îndepărtarea cât mai completă a fazei lichide,
acesta se poate tasa uşor cu partea plană a unui dop de sticlă până la scurgerea
ultimelor picături de filtrat. Precipitatul rămas pe filtru se spală cu un solvent
adecvat, ales în funcţie de interesul experimentatorului pentru una sau ambele
faze ale amestecului de separat. În cazul filtrării unor cantităţi mici de substanţă,
se pot folosi pâlniile Hirsch împreună cu eprubete cu tub lateral (figura 2.8.).
 Dacă amestecul de separat atacă chimic hârtia de filtru (soluţii
concentrate de acizi sau baze tari), pâlnia Büchner se înlocuieşte cu o pâlnie
simplă cu placă Witt sau filtrantă din sticlă sinterizată cu dimensiunea porilor în
scădere numerotată de la G1 la G5 (figura 1.2.).

Dacă sursa de vid este o trompă de apă, la sfârşitul operaţiei de filtrare

se întrerupe mai întâi legătura tubului lateral al vasului de trompă şi
după aceea se închide trompa. În caz contrar, datorită depresiunii din vasul
de trompă, apa poate fi aspirată peste filtratul din vas. Acest incident poate avea
loc şi în cazul fluctuaţiilor de presiune ale apei din reţea, aşa încât, atunci când
ne interesează filtratul, se utilizează un vas de siguranţă.
 2.5. Recristalizarea

Cele mai multe substanţe organice solide se pot purifica prin recristalizare pe baza
diferenţei de solubilitate a compuşilor respectivi şi a impurităţilor pe care le conţin,
într-un solvent adecvat. Substanţele organice solide se dizolvă în solvenţi cu structură
chimică asemănătoare; solubilitatea acestora creşte cu creşterea temperaturii.
Purificarea substanţelor organice prin recristalizare presupune solubilizarea la cald a
substanţei respective într-un solvent potrivit, cu obţinerea unei soluţii saturate la cald,
purificarea acestei soluţii de impurităţile insolubile prin filtrare la cald şi apoi cristalizarea
din filtrat prin răcire şi agitare sau dacă este cazul după o prealabilă concentrare a soluţiei.
Cristalizarea este procesul de separare a cristalelor unui compus solid dintr-o soluţie
suprasaturată sau o topitură subrăcită.
Impurităţile pot fi fie insolubile în solventul folosit la recristalizare, situaţie în care rămân
pe filtru la filtrarea soluţiei saturate la cald, fie se solubilizează la cald odată cu substanţa de
recristalizat, dar fiind în cantitate relativ mică rămân sub formă dizolvată şi la răcirea soluţiei.
 Prima etapă a operaţiei de purificare prin recristalizare este alegerea solventului
potrivit pentru recristalizare, care trebuia să îndeplinească următoarele criterii:

▪ structură chimică asemănătoare cu cea a compusului de recristalizat ştiind că substanţele

organice solide se solubilizează în solvenţi cu structură asemănătoare (compușii polari se
dizolvă în solvenți polari, iar compușii nepolari se dizolvă în solvenți nepolari)
▪ să asigure o solubilitate ridicată la cald şi neînsemnată la rece, a substanţei de purificat,
astfel încât pierderea substanţei în cursul operaţiei de purificare să fie minimă;
▪ punctul de fierbere al solventului de recristalizare trebuie să fie mai mic decât punctul de
topire al substanţei de purificat; dacă nu se respectă acest criteriu substanţa de purificat
poate trece într-o formă uleioasă care reţine impurităţile şi recristalizarea conduce la
obţinerea unui produs impur;
▪ solventul de recristalizare trebuie să prezinte inerţie chimică faţă de compusul purificat;
▪ solventul ales trebuie să aibă toxicitate cât mai redusă, să fie greu inflamabil şi ieftin.
 Pentru substanţele cunoscute, orice protocol de sinteză a acestora indică şi
solventul cel mai potrivit pentru recristalizare.

Pentru substanţele noi, sintetizate în laborator, alegerea solventului de

recristalizare se face pe baza unor încercări experimentale de solubilitate, folosind
cantităţi mici de substanţă. Ideal ar fi ca pentru 1 g substanţă solidă să se utilizeze între
5-20 mL solvent de recristalizare.
 Tabelul 2.1.
Solvenţi uzuali de recristalizare în ordinea descreşteri polarităţii

Solventul p.f.(oC) Utilizare Cosolvenţi

Apa 100 Săruri, amide, unii acizi Acetonă, metanol, etanol
carboxilici
Metanol 65 Uz general Apă, eter etilic, benzen
Etanol 78 Uz general Apă, eter etilic, benzen
Acetonă 56 Uz general Apă, hexan
Acetat de etil 77 Uz general Hexan
Diclorometan 40 Uz general, compuşi cu punct Etanol, hexan
de topire scăzut
Eter etilic 35 Uz general, compuşi cu punct Metanol, etanol, hexan
de topire scăzut
Cloroform 61 Uz general Etanol, hexan
Toluen 111 Compuşi aromatici
Benzen 80 Compuşi aromatici Etanol, eter etilic, acetat de etil
Hexan 69 Hidrocarburi Toti solventii cu excepţia apei şi
(eter de petrol) a metanolului
 Dacă după dizolvarea la cald a substanţei de purificat în solventul de recristalizare se
obţine o soluţie limpede incoloră, filtrarea la cald nu mai este necesară. Dacă prin dizolvarea la cald
rămân impurităţi insolubile este necesară filtrarea la cald pentru îndepărtarea acestora.
Dacă prin dizolvarea la cald se obţine o soluţie intens colorată (de regulă pentru compuşii
polari) sau apare un reziduu uleios, aceasta se tratează cu cărbune animal (caracterizat printr-o
suprafaţă specifică mare), impurităţile se reţin pe suprafaţa cărbunelui, iar acesta se îndepărtează
prin filtrare la cald.
Filtrarea la cald se poate face cu o pâlnie simplă şi filtru cutat sau filtrare la presiune redusă
cu o pâlnie Büchner luând o serie de precauţiuni menite să evite cristalizarea substanţei de
purificat pe hârtia de filtru.
Prin răcirea soluţiei saturate la cald aceasta devine suprasaturată şi substanţa tinde să
părăsească soluţia trece în fază solidă, conducând astfel la apariţia centrilor de cristalizare.
Formarea centrilor de cristalizare depinde de o serie de factori externi: viteza de răcire, modul de
agitare, proprietăţile substanţei care cristalizează, prezenţa altor substanţe în soluţie etc.
 La o răcire bruscă a soluţiei, sub agitare energică, în soluţie se va forma un număr
mare de centri de cristalizare care vor duce la formarea unor precipitate microcristaline.

La o răcire lentă a soluţiei şi fără agitare se formează un număr redus de centri de

cristalizare pe care se vor dezvolta ulterior cristale de dimensiuni mari, care pot îngloba şi
impurităţile din soluţie.
 Dacă în condiţiile date, substanţa supusă purificării nu cristalizează se poate
apela la următoarele procedee de formare a centrilor de cristalizare:
▪ Însămânţarea, realizată prin introducerea în soluţia răcită a câtorva cristale pure
din substanţa de purificat sau prin frecarea pereţilor interiori ai vasului cu o
baghetă de sticlă proaspăt spartă din care se pot desprinde fragmente de sticlă,
care, de asemenea, pot juca rolul centrilor de cristalizare.
▪ Concentrarea prin evaporarea solventului de recristalizare a soluţiei rezultate
prin filtrarea la cald;

▪ Adăugarea la soluţia filtrată a unui alt solvent, în care substanţa de purificat nu

este solubilă.
Astfel, dacă substanţa este uşor solubilă în alcool, acetonă sau acid acetic, ca
solvent de precipitare se poate folosi apa.
În cazul în care substanţa este solubilă în eter etilic, acetat de etil, benzen,
cloroform sau acetonă, solventul de precipitare poate fi eterul de petrol.
 2.5.1. Aparatura folosită la recristalizare

Alegerea aparaturii se face în funcţie de punctul de fierbere al solventului

folosit pentru recristalizare.
Dacă punctul de fierbere al acestuia este sub 95-100 °C, ca sursă de
încălzire se va folosi o baie de apă, iar în cazul când punctul de fierbere al
solventului este mai mare de 100 °C se foloseşte baie de aer, ulei, nisip sau un
manşon electric reglabil.
Dacă se face o recristalizare din apă, nu există pericol de incendiu,
dizolvarea substanţei se poate face într-un pahar Berzelius sau Erlenmeyer
încălzit direct pe o sită de azbest la flacăra unui bec de gaz. Pentru a evita
pierderile de apă în timpul încălzirii la fierbere, paharul poate fi acoperit cu o
pâlnie simplă.
 Dacă se lucrează cu solvenţi foarte volatili: alcool metilic, alcool etilic,
benzen, cloroform, recipientul în care se dizolvă substanţa este un balon cu fund
rotund căruia i se ataşează un refrigerent ascendent răcit cu apă. Astfel,
solubilizarea la cald a substanţei de recristalizat se realizează într-o aşa-zisă
instalaţie de refluxare, ca cea prezentată în figura 2.10. O astfel de instalaţie
poate fi confecţionată din baloane şi refrigerente cu şlif, eliminându-se astfel
pericolul impurificării substanţei de recristalizat cu impurităţi din dopurile de
cauciuc sau plută.
Atât balonul, cât şi refrigerentul se fixează pe un stativ metalic cu
ajutorul unor cleme şi mufe metalice potrivite.
Soluţia fierbinte se filtrează pe filtru cutat sau printr-o pâlnie Büchner la
Fig. 2.10.
Instalaţie de presiune redusă. Pentru a evita cristalizarea pe filtru, în timpul filtrării, pâlnia cu
refluxare simplă hârtia de filtru pot fi încălzite în prealabil într-o etuvă.
După răcirea filtratului, substanţa recristalizată se separă prin filtrare la
presiune redusă cu ajutorul unei pâlnii Büchner, se usucă şi se cântăreşte.
Recristalizarea acetanilidei
C6H5−NHCOCH3

Substanţe necesare
acetanilidă 2g
apă 50 mL
cărbune animal
 Într-un vas Erlenmeyer de 100 mL se introduc 2 g acetanilidă şi 50 mL apă.
Se acoperă vasul Erlenmeyer cu o pâlnie de sticlă. Se încălzeşte direct pe sită,
cu flacără mică, până la dizolvarea substanţei agitându-se din când în când prin
rotirea vasului pentru a aduce în soluţie substanţa rămasă pe pereţi.
După dizolvarea completă a substanţei, se opreşte încălzirea prin
îndepărtarea vasului de pe sită şi se adaugă în soluţie puţin cărbune animal (un
vârf de spatulă), agitând apoi vasul pentru omogenizare. Se încălzeşte din nou
la fierbere 2 minute, după care soluţia se filtrează fierbinte printr-un filtru cutat
uscat. Filtratul se răceşte la curent de apă iar cristalele formate se filtrează la
vid şi se usucă la temperatura camerei (p.t. = 114 °C).

La adăugarea cărbunelui animal se opreşte încălzirea, deoarece adăugarea

cărbunelui animal în soluţia fierbinte produce o spumare puternică.
Lucrarea practică nr. 1

Subiecte
1. Factorii care influenţează viteza de filtrare.
2. Criterii pentru alegerea solventului de recristalizare.
3. Recristalizarea acetanilidei.

Lucrarea practică nr. 2

Distilarea. Distilarea simplă la presiune atmosferică. Purificarea unui lichid

(etanol, n-butanol, ciclohexanol) prin distilare simplă la presiune atmosferică.
 Lucrarea practică nr. 2

2.8. Distilarea

Distilarea este procesul de vaporizare parţială a unui lichid, urmat de

condensarea vaporilor. Separarea prin distilare se bazează pe diferenţa dintre
compoziţia fazei lichide şi a vaporilor care se găsesc în contact cu aceasta.

Distilarea se foloseşte frecvent în chimia organică pentru:

 purificarea substanţelor lichide de impurităţile greu volatile pe care le conţin;
 separarea amestecurilor de lichide cu puncte de fierbere diferite;
 eliminarea unui solvent de extracţie (concentrarea unui extract).

Bibliografie:
Șaramet I., Rădulescu V., Almăjan G. L., Bărbuceanu Ș. F., Socea L.I., Tehnici Experimentale în chimia
organică, Ed. II, 2005, Ed. Tehnoplast Company, București – semestrul I
 2.8.1. Proprietăţile amestecurilor de lichide şi comportarea lor la
distilare

Separarea unui amestec de lichide prin distilare este condiţionată de diferenţa

compoziţiei fazei lichide şi a fazei gazoase în echilibru cu aceasta. Ca urmare, este
necesară cunoaşterea felului de variaţie a compoziţiei fazei de vapori în funcţie de
compoziţia fazei lichide. După gradul de solubilitate reciprocă, lichidele se pot clasifica
în:
 lichide miscibile în orice proporţii sau soluţii
 lichide parţial miscibile
 lichide nemiscibile.
 2.8.1.1. Amestecuri de lichide miscibile

Într-un amestec de două substanţe A, B cu structură apropiată, forţele

de acţiune intermoleculară dintre moleculele substanţei A şi cele ale substanţei
B sunt practic asemănătoare cu forţele de acţiune dintre moleculele substanţei
A sau cele ale substanţei B. Aceste soluţii sunt cunoscute sub numele de
soluţii ideale. Există totuşi foarte puţine soluţii cu comportare ideală.
 În figura 2.17. se prezintă diagrama izobară de fierbere-condensare pentru un
amestec de componente miscibile: benzen-toluen.

Ttoluen = 110-111 C

Tbenzen = 80 C

(80% A; (20% A;
20% B) 80% B)

Fig. 2.17. Diagrama izobară de fierbere-condensare a unui amestec de două lichide miscibile
 Analizând această diagramă se constată următoarele:
 indiferent de compoziţie, temperatura de fierbere a amestecului este inferioară
celei de condensare a vaporilor;
 temperaturile de fierbere şi condensare sunt cu atât mai apropiate cu cât
amestecul este mai bogat în una dintre componente;
 la o temperatură dată, faza lichidă este mai bogată în componentul mai puţin
volatil, iar faza gazoasă mai bogată în componentul mai volatil.
 2.8.1.2. Amestecuri azeotrope

Amestecurile de lichide miscibile ale căror diagrame de fierbere-

condensare prezintă minime sau maxime se numesc amestecuri azeotrope.
Aceste valori de minim sau maxim exprimă faptul că la o anumită temperatură (în
condiţii izobare), compoziţia fazei de vapori este identică cu compoziţia
fazei lichide. Amestecul de două lichide care pentru o anumită compoziţie formează
un azeotrop, se comportă, la distilare, ca un amestec de două componente,
azeotropul şi componenta care se află în exces faţă de compoziţia corespunzătoare
azeotropului.
 Vapori TB Tapă = 100 C
Tetanol = 78,33 C TA

Tazeotrop = 78,15 C
Lichid

100% A xazeotrop 100%B

(95,57% etanol;
4,43% apă)

Fig. 2.18. a) Diagrama izobară de fierbere-condensare pentru un amestec azeotrop de tip minim
 Vapori
Tazeotrop = 121,9 C

TB Tapă= 100 C
Tacid azotic = 78,5 C TA

Lichid

100% A xazeotrop 100%B

(68% acid azotic;
32% apă)

Fig. 2.18. b) Diagrama izobară de fierbere-condensare pentru un amestec azeotrop de tip maxim
 Amestecurile azeotrope pot fi de tip minim (pozitive),
temperatura de fierbere a azeotropului este mai mică decât temperatura de
fierbere a fiecăreia dintre componente (figura 2.18. a) sau de tip maxim
(negative), temperatura de fierbere a azeotropului este mai mare decât
temperatura de fierbere a fiecăreia dintre componente (figura 2.18. b).
 Un amestec de apă-etanol formează un amestec azeotrop de tip minim, la o
compoziţie de 95,57% etanol, care distilă, la presiune atmosferică, la 78,15 °C,
temperatură mai mică decât temperatura de fierbere a etanolului de 78,33 °C şi
mai mică de 100 °C, temperatura de fierbere a apei. Astfel, prin distilarea unei
soluţii apoase de etanol nu se poate obţine etanol în stare pură, ci numai
amestecul azeotrop.

 Un amestec de apă-acid azotic formează un amestec azeotrop de tip maxim, la

o compoziţie de 68% acid azotic, care fierbe la 121,9 °C, comparativ cu 78,5 °C,
temperatura de fierbere a acidului azotic şi 100 °C, temperatura de fierbere a
apei. La distilarea acestui amestec distilă mai întâi componenta aflată în exces
şi apoi amestecul azeotrop.

În tabelul 2.3. se prezintă câteva dintre cele mai cunoscute amestecuri

azeotrope.
 Tabelul 2.3.
Tipuri de amestecuri azeotrope

Azeotrop de tip maxim Azeotrop de tip minim

Sistemul Compoziţia Punctul Sistemul Compoziţia Punctul
C1+C2 procentuală de C1+C2 procentuală de
C2% fierbere C2% fierbere
°C °C
H2O + HCl 20,24 108,5 H2O +C2H5OH 95,6 78,15
H2O + HCl 60,0 126,0 C2H5OH+ C6H6 67,7 68,24
H2O + HBr 47,5 127,0 CH3COOH+ C6H6 98,0 80,05
H2O + HCOOH 77,0 107,1 H2O+piridină 43,0 92,60
CH3Cl + (CH3)2CO 20,0 64,7
 2.8.1.3. Amestecuri de două lichide nemiscibile

În cazul unui amestec format din două lichide nemiscibile diagrama de

fierbere-condensare este prezentată în figura 2.19.
Vaporii componenţilor în echilibru cu cele două lichide nemiscibile se
amestecă în orice proporţie. Temperatura de fierbere a amestecului celor
două componente nemiscibile tAB este constantă pentru orice compoziţie a
amestecului şi este mai mică decât temperatura de fierbere a oricăruia din cele
două componente.
 Vapori TB
TA
Vapori + Vapori +
lichid A lichid B
tAB
Lichide
(A+B)
100% A 100%B

Fig. 2.19. Diagrama izobară de fierbere-condensare a unui amestec de două lichide nemiscibile
 Un component B, adăugat unui component A nemiscibil cu acesta, duce la
scăderea temperaturii de fierbere a componentului A, echivalentă cu efectul unui vid
egal cu tensiunea de vapori a componentului B nemiscibil, adăugat lui A.
Distilarea unui astfel de amestec are loc la temperatură
constantă, cu formare de vapori micşti, de compoziţie constantă, până la epuizarea
uneia dintre componente, după care temperatura creşte brusc la temperatura de
fierbere a componentei aflată în exces, care poate fi separată în stare pură.

Cea mai importantă aplicaţie practică a unei asemenea distilări o constituie

antrenarea cu vapori de apă.
 2.8.2. Tehnici de distilare

Alegerea tehnicii de distilare se face în funcţie de caracteristicile fizice:

temperatura de fierbere şi stabilitatea termică ale substanţelor ce urmează a fi
purificate sau separate prin distilare.
O substanţă fierbe atunci când presiunea ei de vapori egalează
presiunea mediului ambiant. Astfel, la o presiune dată, un lichid fierbe la
temperatură constantă.
Temperatura de fierbere (la presiune atmosferică) este o
caracteristică a fiecărei substanţe şi poate servi drept criteriu de
puritate pentru substanţa respectivă.
Pentru substanţe stabile la temperatura de fierbere, la presiune obişnuită,
distilarea se realizează la presiune atmosferică, iar în cazul substanţelor instabile
la temperatura lor de fierbere la presiune obişnuită, distilarea se realizează la
temperaturi de fierbere mai mici, la presiune redusă.
 2.8.3. Distilarea simplă la presiunea atmosferică

Distilarea simplă se foloseşte la separarea amestecurilor de lichide cu

volatilităţi foarte diferite (diferenţa între punctele lor de fierbere trebuie să fie de
minim 80 °C) sau la purificarea unei substanţe care conţine impurităţi mai volatile
sau mai puţin volatile.
Aparatura de distilare se compune din:
 Sursă de încălzire
 Vas de distilare
 Sistem de răcire
 Vas de colectare.
 Sursa de încălzire se alege în funcţie de temperaturile de fierbere ale
substanţelor respective:
 substanţele cu puncte de fierbere mai mici de 80-95 °C se distilă pe baie
de apă
 pentru substanţele cu puncte de fierbere mai mari de 95 °C se pot folosi
baia de aer, baia de ulei, mantaua electrică sau o baie de săruri
anorganice.
 Vasul de distilare la distilarea simplă este un balon cu fund rotund şi tub lateral
denumit balon Würtz. În gâtul balonului Würtz este fixat etanş un termometru al cărui
rezervor este situat în dreptul tubului lateral al balonului, având rolul de a măsura
temperatura vaporilor care trec în sistemul de răcire. Dacă componentele amestecului de
distilat au temperaturi de fierbere mai apropiate se recomandă folosirea unui balon Würtz cu
gâtul mai lung, care poate juca rolul unei coloane de fracţionare (figura 1.3.).
Se mai poate folosi ca vas de distilare un balon Claisen (figura 1.3.) care prezintă
două gâturi şi un tub lateral. Comparativ cu balonul Würtz acesta prezintă avantajul că
datorită ramurii laterale, vaporii nu mai vin în contact cu dopul şi nu mai există riscul de
impurificare a distilatului cu eventuale impurităţi din dop.
Pentru uniformizarea fierberii, în balonul de distilare, se adaugă de la început, câteva
bucăţele de piatră ponce sau porţelan poros. Bucăţelele de porţelan poros se folosesc o
singură dată, pentru că, prin răcire, ele absorb lichid şi devin ineficiente la o nouă încălzire.
 a) b)

Fig. 1.3. Vas de distilare:

a) balon Würtz (balon cu fund rotund, un gât şi tub lateral);
b) balon Claisen (balon cu fund rotund, două gâturi şi tub lateral)
 Sistemul de răcire constă dintr-un refrigerent descendent răcit cu
apă sau cu aer. Pentru substanţe cu p.f. < 150 °C se recomandă folosirea
refrigerentului descendent cu apă. Refrigerentul cu apă constă într-un tub de
sticlă prevăzut cu o manta exterioară, tot din sticlă, prin care circulă apa. În
mantaua refrigerentului apa circulă în contracurent cu vaporii. Debitul de curgere al
apei prin mantaua refrigerentului se reglează astfel încât vaporii fierbinţi să nu
întâlnească mantaua prea rece, deoarece o diferenţă mare de temperatură duce la
spargerea refrigerentului. Pe de altă parte, debitul de curgere al apei prin mantaua
refrigerentului trebuie să asigure o răcire eficace, în scopul condensării integrale a
vaporilor.
 Refrigerentele cu apă sunt de mai multe tipuri (figura 1.4.) :

 refrigerent Liebig
 refrigerent cu bule
 refrigerent cu spirală

a) b) c) d)

Fig. 1.4. a) refrigerent Liebig; b) refrigerent cu bule; c) refrigerent cu

spirală; d) refrigerent cu aer
 La distilarea unui lichid cu p.f. > 150 °C, sistemul de răcire poate fi un refrigerent
descendent răcit cu aer, care constă dintr-un tub de sticlă, fixat etanş la tubul lateral al
balonului Würtz (figura 1.4.).

H2O

H2O

șlif

a) b)

Fig. 1.4. Sistem de răcire:

a) refrigerent descendent răcit cu apă (refrigerent Liebig) – pentru distilarea lichidelor cu p.f. < 150 °C
b) refrigerent descendent răcit cu aer – pentru distilarea lichidelor cu p.f. > 150 °C
 Legătura dintre refrigerent şi vasul de colectare, care poate fi un vas
Erlenmeyer sau un balon cu fund rotund sau plat, se face prin intermediul unui tub de
sticlă numit alonjă (fig. 2.20.).

a) b)

Fig. 2.20. a) alonjă pentru distilare la presiune obişnuită

b) alonjă pentru distilare la vid
Vasul de colectare:

- Pentru distilarea substanţelor lichide inflamabile se folosește un balon

cu fund rotund sau plat.

a) balon cu fund rotund; b) balon cu fund plat

- Pentru distilarea substanţelor lichide neinflamabile se folosește un

balon cu fund rotund sau plat sau un pahar Erlenmeyer sau Berzelius.

a) flacon Erlenmeyer; b) pahar Berzelius

 2.8.3.2. Distilarea simplă la presiunea atmosferică a unui
lichid inflamabil cu p.f. < 100 °C (de ex. etanol)

În cazul distilării unui lichid inflamabil, se poate folosi instalaţia

din figura 2.22. Ca sursă de încălzire se foloseşte o baie de apă, ulei sau
manşon electric, în funcţie de temperatura de fierbere a lichidului. Din
refrigerent, condensatul trece în vasul colector prin intermediul unei
alonje care are rolul de a împiedica răspândirea în atmosferă a vaporilor
necondensaţi şi de a conduce produsul condensat cât mai departe de
sursa de încălzire.
 Fig. 2.22. Instalaţia de distilare simplă la
presiune atmosferică a unui lichid inflamabil
cu p.f. < 100 °C:
a) termometru
b) vas de distilare (balon Würtz)
c) refrigerent descendent răcit cu apă
(refrigerent Liebig)
d) alonjă

g) e) vas de colectare a distilatului (balon cu fund

rotund sau plat)
f) legătura la reţeaua de apă
g) baie de apă

p.f. (etanol) = 78 C
 2.8.3.3. Distilarea simplă la presiunea atmosferică a unui lichid
neinflamabil, cu p.f. < 150 °C (de ex. n-butanol)

În cazul distilării unui lichid neinflamabil, cu temperatura de fierbere

inferioară temperaturii de 150 °C, se poate folosi instalaţia din figura 2.23. Ca sursă
de încălzire se foloseşte o baie de aer, ulei sau manşon electric, în funcţie de
temperatura de fierbere a lichidului.
Sistemul de răcire este un refrigerent descendent, folosind ca agent de
răcire apa, care circulă în contracurent cu vaporii substanței de distilat. Din
refrigerent, condensatul trece în vasul colector, care în acest caz poate fi un flacon
Erlenmeyer sau un pahar Berzelius.
Fig. 2.23. Instalaţia de distilare simplă
la presiune atmosferică a unui lichid
neinflamabil cu 100 C  p.f. < 150 C:
a) termometru
b) refrigerent descendent cu apă
c) vas de distilare
d) vas de colectare a distilatului
e) baie de aer

p.f. (n-butanol) = 116-118 C

 2.8.3.4. Distilarea simplă la presiunea atmosferică a unui
lichid neinflamabil, cu p.f. > 150 °C (de ex. ciclohexanol)

În acest caz ca sistem de încălzire se foloseşte o baie de aer, ulei

sau electrică. Datorită temperaturii ridicate de fierbere, răcirea vaporilor se
poate face cu un refrigerent de aer (aerul ambiant fiind suficient pentru
condensarea vaporilor). Vasul colector poate fi şi un flacon Erlenmeyer sau
un pahar Berzelius (figura 2.24.).
Fig. 2.24. Instalaţia de distilare simplă
la presiune obişnuită a unui lichid
neinflamabil cu p.f. > 150 C:
a) termometru
b) refrigerent de aer
c) vas de colectare a distilatului
d) baie de aer
e) vas de distilare

p.f. (ciclohexanol) = 159-161 C

 2.8.3.1. Montarea instalaţiei şi efectuarea operaţiei de distilare

Sistemul de încălzire se alege în funcţie de temperatura de fierbere a

componetelor amestecului de distilat. Balonul de distilare, de tip Würtz sau Claisen,
se umple cu produsul de distilat, cel mult până la ¾ din capacitatea acestuia.
Introducerea produsului de distilat în balon se face cu ajutorul unei pâlnii, având
grijă să nu ajungă în tubul lateral al balonului.
Pentru uniformizarea fierberii, în balon, înainte de începerea încălzirii, se
introduc câteva bucăţele de piatră ponce.
Termometrul se montează etanş în gâtul balonului, având grijă ca
temperatura de fierbere a componentelor de distilat să se poată citi cu uşurinţă.
Refrigerentul se alege în funcţie de temperatura de fierbere a componentelor
de distilat. Vasul de colectare trebuie să aibă o capacitate corespunzătoare cantităţii
de distilat.
 Montarea instalaţiei trebuie făcută etanş; se pot folosi dopuri de cauciuc
(pentru substanţele care nu dizolvă cauciucul) sau plută. Instalaţia poate fi montată
şi din piese prevăzute cu şlif (de preferat), având grijă ca partea şlefuită să fie unsă
în prealabil, aşa încât, şlifurile să nu se înţepenească, iar la sfârşitul operaţiei de
distilare, demontarea instalaţiei să poată fi făcută cu uşurinţă.
Încălzirea balonului cu produsul de distilat se face treptat până ce se
observă începerea distilării. Încălzirea se reglează în aşa fel încât distilarea să aibă
loc cu o viteză moderată de cca 1-2 picături într-o secundă, iar vaporii să se
condenseze integral.
Distilarea simplă este folosită la purificarea unui lichid ce conţine impurităţi
mai volatile sau mai puţin volatile decât acesta. În figura 2.21. se prezintă curba
temperaturii de fierbere a unei substanţe impure.
Vimpurităţi ușor volatile Vimpurităţi greu volatile

Fig. 2.21. Curba de distilare

 În intervalul de temperaturi T1-T2, distilă impurităţile mai volatile decât
lichidul respectiv, acestă fracţiune se numeşte „cap de distilare”; segmentul
ab). În acest interval temperatura creşte continuu.

La temperatura T2 egală cu temperatura de fierbere a lichidului de

distilat, distilă acesta în stare pură, temperatura rămânând constantă, iar
această fracţiune se numeşte „miez sau mijloc de distilare” (segmentul bc).

La intervalul T2-T3 distilă impurităţile greu volatile, această fracţiune este

denumită „coadă de distilare” (segmentul cd). De cele mai multe ori,
această fracţiune nu se mai distilă, ci rămâne în balonul de distilare.
Lucrarea practică nr. 2
Subiecte
1. Diagrama de fierbere-condensare a unui amestec de lichide miscibile.
2. Diagramele de fierbere-condensare pentru un amestec azeotrop de tip
minim sau de tip maxim.
3. Diagrama de fierbere-condensare a unui amestec de lichide
nemiscibile.
4. Tehnica de distilare la presiune atmosferică a unui lichid inflamabil cu
t. f. < 100 C (instalaţia, modul de lucru, curba de distilare).
5. Tehnica de distilare la presiune atmosferică a unui lichid neinflamabil cu
100 C < t. f. < 150 C (instalaţia, modul de lucru, curba de distilare).
6. Tehnica de distilare la presiune atmosferică a unui lichid neinflamabil cu
t. f. > 150 C (instalaţia, modul de lucru, curba de distilare).

Lucrarea practică nr. 3

Distilarea fracționată. Distilarea la presiune redusă. Antrenarea cu vapori
de apă. Purificarea ciclohexanonei prin antrenare cu vapori de apă.
 Lucrarea practică nr. 3

2.8.4. Distilarea fracţionată la presiune

atmosferică

Separarea amestecurilor de lichide miscibile cu puncte de fierbere

apropiate (diferenţa dintre punctele lor de fierbere este mai mică de 80 C)
se poate face numai cu ajutorul coloanelor de distilare, fracţionare sau
rectificare, numite şi „deflegmatoare”. Cele mai utilizate tipuri de coloane de
fracţionare sunt prezentate în figura 2.25.

Bibliografie:
Șaramet I., Rădulescu V., Almăjan G. L., Bărbuceanu Ș. F., Socea L.I., Tehnici Experimentale în
chimia organică, Ed. II, 2005, Ed. Tehnoplast Company, București – semestrul I
 a) b) c)

Fig. 2.25. Tipuri de coloane de fracţionare: a) Vigreux; b) Dufton; c) tip pară

 Prin fierberea amestecului de lichide miscibile, se formează un
amestec de vapori care urcă în coloana de fracţionare. Vaporii substanţei
cu volatilitate mai mică se condensează, iar cei ai substanţei mai volatile
continuă să urce în coloană. În aceste coloane are loc un amestec intim
între condensatul care se întoarce în balon şi vaporii care se îndreaptă
spre tubul lateral al coloanei de fracţionare, de unde ajung în sistemul de
răcire. În cazul acestui contact intim, vaporii se îmbogăţesc continuu în
vaporii compusului mai volatil, iar condensatul se îmbogăţeşte în
component mai greu volatil.
 Cu cât coloana de fracţionare oferă o suprafaţă mai mare, cu atât
echilibrul vapori-condensat se repetă de mai multe ori în coloană, iar
separarea este mai eficientă. Eficacitatea unei coloane de fracţionare se
apreciază prin numărul de talere teoretice. Talerul teoretic este porţiunea
din coloana de fracţionare pe care se realizează echilibrul termodinamic
lichid-vapori, la temperatura dată.
Instalaţia de distilare fracţionată (fig. 2.26.) este asemănătoare
celei de la distilarea simplă, folosindu-se în plus coloane de rectificare.
Pentru funcţionarea instalaţiei se iau aceleaşi măsuri ca la distilarea
simplă, la fiecare creştere bruscă a temperaturii colectându-se o nouă
fracţiune de distilat. Prin distilare fracţionată nu pot fi distilate amestecuri
miscibile care formează azeotrop.
e)

f)
Fig. 2.26. Instalaţia de distilare
fracţionată la presiune atmosferică.
a) coloană de fracţionare;
b) vas de distilare;
c) vas de culegere;
d) refrigerent descendent răcit cu apă
(Liebig);
g)
e) termometru;
f) alonjă;
g) sursă de încălzire.
 2.8.5. Distilarea simplă la presiune redusă

Fierberea unui lichid are loc la temperatura la care presiunea lui de

vapori este egală cu presiunea mediului ambiant. Temperatura de fierbere a
unei substanţe este aşadar funcţie de presiune. Dacă presiunea ambiantă
scade, temperatura de fierbere a unei substanţe va fi mai mică decât
temperatura de fierbere a acesteia la presiune normală. De exemplu, un lichid
cu p.f. 135-138oC la 760 mm Hg, la 20 mm va avea p.f. 108-110oC.
Realizarea presiunii scăzute se poate face cu o trompă de apă, până la
20 mm Hg, sau cu o pompă de vid cu motor rotativ, până la 1mm Hg.
 Distilarea la presiune redusă poate fi folosită pentru:
▪ purificarea prin distilare a substanţelor care se descompun la temperatura de
fierbere la presiune normală;
▪ concentrarea unui extract care conţine substanţe care se descompun la
temperatura de fierbere a solventului de extracţie; alcaloizii unui extract
natural se descompun la temperaturi mai mari de 50oC, separarea lor de
solventul de extracţie putându-se realiza prin distilarea solventului la
presiune redusă;
▪ separarea unor substanţe greu de separat prin distilare la presiune normală;
rarefierea vaporilor la presiune scăzută permite o separare a lor mai uşoară;
▪ separarea unor amestecuri de lichide care la presiune normală formează
azeotrop;
▪ distilarea unor substanţe cu evitarea contactului cu oxigenul din aer.
 În figura 2.27. se prezintă o instalaţie la presiune redusă care foloseşte un
balon tip Claisen. În gâtul central al balonului este fixată o capilară de sticlă care
ajunge până aproape de fundul balonului, prin capilară fiind aspirat un curent fin de
bule de aer în momentul în care instalaţia este sub presiune.
Acest tub capilar are rolul de a uniformiza fierberea, la fel ca piatra ponce la
distilarea la presiune normală. În gâtul lateral se introduce un termometru la fel ca la
distilarea la presiune obişnuită.
Între vasul colector şi sistemul care creează vidul, se află un manometru care
măsoară presiunea din instalaţie şi un vas de siguranţă necesar mai ales în cazul
folosirii trompei de apă, evitându-se astfel pătrunderea apei din trompă în vasul
colector. Refrigerentul descendent răcit cu apă se foloseşte la distilarea substanţelor
care au punctul de fierbere la presiune redusă mai mic de 130 C.
 Tubul alonjei care intră în vasul de colectare trebuie să depăşească ramura
laterală a acestuia care face legătura cu vidul, în caz contrar există riscul pierderii
unor cantităţi importante de distilat, prin aspirarea acestuia în sistemul de vid sau
în vasul de siguranţă.
Dacă în urma variaţiilor de debit ale apei din reţea vasul de siguranţă s-a
umplut cu apă, se va deschide robinetul care face legătura cu atmosfera, se
aşteaptă egalarea presiunii atmosferice cu cea din instalaţie, se închide robinetul,
trompa aspiră apa din instalaţie şi distilarea continuă.
Dacă punctul de fierbere al substanţei se situează peste valoarea de 130 C,
se poate folosi ca vas colector un balon Würtz, răcit cu apă, care substituie
refrigerentul şi vasul colector din instalaţia anterioară.
Fig. 2.27. Instalaţia de distilare simplă la presiune redusă: a) balon Claisen; b)
tub capilar; c) termometru; d) refrigerent descendent răcit cu apă; e) alonjă
pentru vid; f) manometru; g) vas de colectare a distilatului; h) vas de siguranţă.
 La montarea şi utilizarea instalaţiei de distilare la presiune redusă se
vor respecta toate normele valabile la distilarea la presiune normală. De o
importanţă vitală este asigurarea etanşeităţii perfecte; se vor utiliza dopuri
de cauciuc de bună calitate sau piese îmbinate pe şlif. Şlifurile se ung înainte
de folosire, pentru a se evita înţepenirea şi dificultăţile de demontare a
instalaţiei.
Vasul de distilare se umple cu produs de distilat, la cca jumătate din
capacitatea acestuia, deoarece în timpul distilării poate avea loc o spumare
puternică a produsului de distilat. În soluţiile apoase procesul de formare a
spumei poate fi evitat prin adăugarea de picături de octanol sau ulei de
silicon.
 După verificarea etanşeităţii instalaţiei se face legătura cu sistemul
de vid (în funcţiune), se verifică funcţionarea capilarei (dacă instalaţia este
etanşă aerul va barbota prin capilară), a sistemului de răcire şi dacă totul
este în ordine, se trece la încălzirea balonului Claisen. Ca şi la distilarea
simplă, viteza de distilare nu trebuie să depăşească 1-2 picături pe
secundă. La terminarea distilării se întrerupe mai întâi încălzirea şi numai
după aceea se întrerupe legătura cu vidul.
 În anumite situaţii este necesară separarea prin distilare a
solventului în care a avut loc reacţia, de produsul de reacţie, sau
concentrarea unui extract natural prin îndepărtarea solventului de extracţie
prin distilare la o temperatură la care să fie evitată descompunerea
principiilor active ale extractului. La separarea prin distilare la presiune
redusă a unor cantităţi mari de solvenţi volatili este necesară folosirea unui
refrigerent cu răcire foarte bună. Un aparat deosebit de eficient, frecvent
folosit în modul enunţat mai sus este rotavaporul sau evaporatorul
rotativ prezentat în figura 2.28.
Fig. 2.28. Rotavapor
a) vas de distilare;
b) refrigerent descendent cu spirală;
c) alimentarea cu apă;
d) motor electric
e) vasul de culegere a solventului;
f) baie de apă.
 Balonul în care se introduce amestecul de distilare este încălzit pe o baie
de apă cu temperatură reglabilă. Cu ajutorul unui motoraş electric, balonul
poate fi rotit cu viteze diferite, fapt ce asigură o vaporizare rapidă a
solventului. Vaporii ajung în refrigerentul cu spirală, care asigură o
condensare eficientă, iar condensatul este colectat într-un balon adecvat.
 2.8.5.1. Distilarea fracţionată la presiune redusă
Distilarea fracţionată la presiune redusă este motivată de aceleaşi
considerente ca şi distilarea simplă la presiune redusă. Coloana de fracţionare
folosită la presiune redusă este de dimensiuni mici, uneori aceasta putând fi
substituită de gâtul mai lung al balonului în care se pune produsul de distilat.
La distilarea fracţionată sub presiune redusă, pentru culegerea
fracţiunilor succesive de distilat se foloseşte o alonjă specială cu mai multe
ramuri (fig. 2.29) cunoscută şi sub denumirea de „furcă”. Fiecare ramură a
alonjei este prevăzută cu un vas colector. Prin rotirea alonjei, vasele colectoare
se pot schimba fără a fi necesară întreruperea operaţiei de distilare pentru
colectarea unei noi fracţiuni de distilat.
Fig. 2.29. Alonja în furcă.
 Încălzirea balonului în cazul distilării fracţionate la presiune
scăzută, se poate face cu ajutorul unui bec de gaz, aplicând flacăra direct
pe peretele balonului de jur-împrejurul acestuia, pentru a realiza o încălzire
uniformă. Acest mod de încălzire are avantajul că poate fi întrerupt rapid în
cazul unor accidente nedorite. La distilarea sub presiune redusă este
obligatorie folosirea ochelarilor de protecţie. De asemenea, se recomandă
ca operatorul să fie asistat de încă o persoană care să efectueze anumite
operaţiuni (schimbarea vaselor colectoare) astfel încât instalaţia să fie
supravegheată fără întrerupere.
 2.8.6. Distilarea cu vapori de apă (antrenarea)

Prin antrenarea cu vapori de apă, ca şi la distilarea la presiune redusă

se poate face distilarea unei substanţe la o temperatură inferioară punctului
ei de fierbere.
Ca urmare, această tehnică de separare se recomandă la separarea
substanţelor care se descompun la temperatura lor de fierbere şi este limitată
numai la cele care:
▪ au proprietatea de a fi antrenabile cu vapori de apă;
▪ prezintă o tensiune de vapori suficient de mare la temperatura de fierbere
a apei;
▪ sunt insolubile sau aproape insolubile în apă;
▪ au masă moleculară mare.
 Presiunea de vapori a unui amestec de doi componenţi miscibili este
obţinută din presiunile parţiale ale componenţilor pe baza legii lui Raoult (relaţia
2.6.). Dacă cele două componente sunt nemiscibile, presiunile lor de vapori nu se
influenţează reciproc. Presiunea totală p la suprafaţa unui amestec eterogen A, B
este dată de suma presiunilor de vapori ale componenţilor la aceeaşi temperatură
p = pA + pB (2.12.)
Dacă se lucrează la presiune atmosferică, la fierberea amestecului eterogen
A, B, presiunea totală p este 760 mmHg, evident în aceste condiţii atât pA cât şi pB
sunt sub 760 mmHg. Dacă una din componentele amestecului este apa, vaporilor de
apă saturaţi la o presiune mai mică de 760 mmHg le corespund temperaturi sub 100
C. Prin antrenarea cu vapori de apă, se realizează distilarea unei substanţe
antrenabile la o temperatură mai mică decât temperatura de fierbere a celor două
componente, respectiv, la o temperatură mai mică de 100oC, temperatura de fierbere
a apei.
 Adăugarea unui component nemiscibil unei substanţe, produce
scăderea presiunii de fierbere a acesteia, echivalentă cu efectul unui vid egal cu
tensiunea de vapori a componentului nemisicibil adăugat.
La antrenarea cu vapori de apă a anilinei, distilarea are loc în momentul
când suma presiunilor de vapori a apei şi a anilinei au egalat presiunea
atmosferică. Aşa cum se observă din tabel, amestecul de anilină - apă, fierbe la 99
oC, temperatură la care suma tensiunilor de vapori a anilinei (50 mmHg) şi apei
(710 mmHg) este egală cu presiunea atmosferică (760 mmHg).

p = panilină + papă = 50 + 710 = 760 mmHg

 anilină apă amestec
p.f. (C) 184 100 99
p (mmHg) la 99 C 50 710 760
Mr 93 18 −

Anilina poate fi distilată aşadar prin antrenare cu vapori de apă la 99oC,

temperatură inferioară temperaturii ei de fierbere, 184oC.
Pe baza masei moleculare şi a tensiunii de vapori a substanţei de
antrenat, se poate determina cantitatea de apă necesară antrenării unei
anumite cantităţi de substanţă (S) sau raportul maselor apă : substanţă
antrenabilă în produsul obţinut la antrenare.
 Raportul masă de substanţă / masă de apă (ms / mapă) este dat de formula:

𝐦𝐒 𝐩𝐒 𝐌𝐒
=
𝐦𝐚𝐩ă 𝐩𝐚𝐩ă 𝐌𝐚𝐩ă

în care ps, papă şi Ms, Mapă sunt tensiunile de vapori şi masele moleculare ale
substanţei S şi respectiv ale apei.
În cazul anilinei antrenată cu vapori de apă, vom avea:
𝐦𝐚𝐧𝐢𝐥𝐢𝐧ă 𝟓𝟎 𝐱 𝟗𝟑 𝟏
= =
𝐦𝐚𝐩ă 𝟕𝟏𝟎 𝐱 𝟏𝟖 𝟑

un raport al maselor anilină-apă egal cu 1:3. Rezultă că pentru a antrena integral

anilina dintr-un amestec, la o parte anilină sunt necesare trei părţi de apă sau
altfel spus în produsul obţinut la antrenare raportul masic anilină - apă este de
1:3.
 Un alt exemplu de substanţă care poate fi antrenată cu vapori de apă
este bromobenzenul, care are temperatura de fierbere 156 C. Apa şi
bromobenzenul sunt două lichide nemiscibile. Amestecul lor fierbe la 95 C,
temperatură la care presiunea de vapori a bromobenzenului este 120 mmHg, iar
a apei este 640 mmHg. Compoziţia distilatului calculată după formula 2.13. va fi:

𝐦𝐛𝐫𝐨𝐦𝐨𝐛𝐞𝐧𝐳𝐞𝐧 𝟏𝟐𝟎 𝐱 𝟏𝟓𝟕 𝟏

= =
𝐦𝐚𝐩ă 𝟔𝟒𝟎 𝐱 𝟏𝟖 𝟎,𝟔𝟏𝟐

Astfel, antrenarea unei părţi de bromobenzen necesită 0,612 părţi de apă.

 Antrenarea cu vapori de apă poate fi folosită şi la separarea
izomerilor, în special a celor care pot forma legături de hidrogen
intramoleculare şi care, prin urmare sunt mult mai volatili în comparaţie cu
izomerii care pot forma numai legături de hidrogen intermoleculare.
Amestecul de o- şi p-nitrofenol poate fi separat prin antrenarea cu
vapori de apă a izomerului orto, mai volatil datorită posibilităţii de formare a
legăturilor de hidrogen intramoleculare. Izomerul para, mai greu volatil
datorită legăturilor de hidrogen intermoleculare, rămâne în vasul de
antrenare.
legături de hidrogen
intramoleculare

legături de hidrogen
intermoleculare
 Practic antrenarea cu vapori de apă se realizează trecând un curent
cu vapori de apă prin masa amestecului în care se găseşte substanţa de
antrenat. Vaporii de apă, împreună cu substanţa antrenată sunt conduşi
într-un sistem de răcire unde se condensează sub forma unei emulsii
lăptoase. Impurităţile mai greu volatile rămân în vasul în care s-a pus
produsul de antrenat.
 Instalaţia de antrenare cu vapori de apă (figura 2.30.) are următoarele părţi
componente:
a) generatorul de vapori, care poate fi un balon de sticlă cu fund plat cu
o capacitate de cca 500-1000 cm3, umplut la aproximativ 2/3 din capacitate cu apă,
prevăzut cu un tub de siguranţă (70-100 cm lungime), care trebuie să ajungă până
aproape de fundul vasului; tubul de siguranţă are rolul de a evita pericolul de
explozie în cazul în care ar avea loc obturarea instalaţiei. Vaporii formaţi la
fierberea apei din generator sunt conduşi printr-un tub de sticlă, care se leagă prin
intermediul unui tub scurt de cauciuc (3-5 cm), tubul ajungând la fundul balonului
în care se găseşte produsul de antrenat.
Fig.2.30. Instalaţia pentru antrenare cu vapori de apă: a) generatorul de vapori;
b) tub de siguranţă; c) vas de antrenare; d) tub recurbat; e) refrigerent descendent
răcit cu apă (Liebig); f) baie de apă; g) vas de colectare.
 b) vasul de antrenare, poate fi un balon cu fund rotund cu o capacitate de
cca 10 ori mai mare decât a produsului de antrenat, prevăzut cu un dop prin care trece
tubul de sticlă ce face legătura cu generatorul de vapori, tub îndoit la ambele capete şi
care ajunge până la fundul balonului. Un al doilea tub scurt (1-1,5 cm sub dop) îndoit în
unghi ascuţit conduce vaporii de apă şi substanţa antrenată în sistemul de răcire.
Pentru a preveni impurificarea produsului antrenat cu impurităţi provenite din vasul de
antrenare ca urmare a unei fierberi neuniforme, balonul se montează aplecat spre
generatorul de vapori.
Pentru ca vaporii de apă să nu condenseze în balonul cu substanţă, legătura
dintre generatorul de vapori şi vasul de antrenare trebuie să se facă numai în
momentul în care în generator se dezvoltă un curent suficient de intens de vapori,
drumul acestora de la generator la balon să fie cât mai scurt posibil, iar pe de altă
parte produsul supus antrenării se aduce la fierbere prin încălzire pe o baie de apă.
 c) sistemul de răcire este un refrigerent răcit cu apă, în care
debitul de apă se reglează în aşa fel încât substanţa antrenată să nu se
solidifice pe partea interioară a refrigerentului, iar pe de altă parte, să se
asigure condensarea integrală a vaporilor la capătul acestuia.
d) vasul de colectare, poate fi un flacon Erlenmeyer de capacitate
adecvată.
 După realizarea şi verificarea instalaţiei de antrenare, se pune produsul de
antrenat în vasul de antrenare, se face legătura acestuia cu sistemul de răcire (cu
reglarea corespunzătoare a debitului apei), se încălzesc separat generatorul de vapori
şi balonul cu produsul de antrenat, legătura dintre ele se face numai când curentul de
vapori este suficient de intens.
Vaporii de apă barbotează în produsul de antrenat, preiau substanţa antrenabilă
şi trec în sistemul de răcire, unde se condensează sub forma unei emulsii cu aspect
lăptos. Antrenarea se consideră terminată în momentul în care condensatul devine
limpede, respectiv distilă numai apă.
În finalul operaţiei de antrenare, înainte de a întrerupe încălzirea de la generator
se desface legătura dintre acesta şi balonul de antrenare, în caz contrar, la scăderea
presiunii din instalaţie, conţinutul balonului cu reziduul de la antrenare va fi absorbit în
generatorul de vapori.
 Purificarea ciclohexanonei prin antrenare cu vapori de apă

Vciclohexanonă impură = 20 mL

ciclohexanonă
Separarea la pâlnia de separare a amestecului celor 2 lichide nemiscibile (ciclohexanonă + apă)

ciclohexanonă (dciclohexanonă = 0,947 g/mL)

apă
Lucrarea practică nr. 3

Subiecte
1. Distilarea fracţionată.
2. Distilarea la presiune scăzută.
3. Antrenarea cu vapori de apă (condiţii ca o substanţă să fie antrenabilă,
instalaţia, modul de lucru, comentarii).

Lucrarea practică nr. 4

Metode cromatografice de separare și analiză - Cromatografia în strat subțire.

Separarea unui amestec de aminoacizi (α-alanină şi fenilalanină) prin
cromatografie în strat subţire.
 Lucrarea practică nr. 4

2. 9. Cromatografia

Dacă la separarea şi purificarea compuşilor organici tehnicile de cristalizare şi

distilare descrise anterior nu dau rezultate satisfăcătoare, se recomandă folosirea
metodelor cromatografice. Metodele cromatografice au o mai mare răspândire în
domeniul analizei compuşilor organici; se folosesc însă şi la separări în scopuri
preparative şi pot servi şi drept criteriu de puritate pentru un anumit compus.
Metodele cromatografice de separare a unui amestec de compuşi au la bază
distribuţia diferenţiată a acestora între două faze: o fază mobilă sau
purtătoare şi o fază imobilă sau staţionară.

Bibliografie:
Șaramet I., Rădulescu V., Almăjan G. L., Bărbuceanu Ș. F., Socea L.I., Tehnici Experimentale în chimia
organică, Ed. II, 2005, Ed. Tehnoplast Company, București – semestrul I
 Clasificarea metodelor cromatografice
Natura Natura
Natura fenomenului de Tehnica
fazei Denumirea fazei Denumirea
separare experimentală
mobile staţionare
Cromatografie Cromato-
Cromatografie
în fază Solid grafie
de adsorbţie
gazoasă/ gaz-solid Cromatografie pe
gaz
coloană
gaz- lichid
Cromatografie de repartiţie
cromatografie gaz-lichid
solid lichid-solid C. de adsorbţie C. plană (pe
hârtie
lichid sau strat subţire)
Cromatografie
de lichide C. pe coloană
gel lichid-gel C. de gel-permeaţie sau deschisă
excluziune sterică

schimbător Schimb C. cu schimb ionic

de ioni ionic C. de lichide la
presiune ridicată
grupă
funcţională C. cu fază
chimic chimic C. de repartiţie şi adsorbţie
legată pe legată
suport
 Principial vorbind, separarea compuşilor din amestec are loc datorită
coeficienţilor de distribuţie diferiţi ai componenţilor din amestec între cele două
faze: staţionară şi mobilă.
Un compus care interacţionează mai puternic cu faza staţionară va petrece mai
mult timp în faza staţionară şi va fi reţinut mai mult de aceasta, deci va parcurge
sistemul cromatografic de separare mai încet. Compuşii ale căror interacţii cu faza
staţionară sunt mai slabe vor petrece mai puţin timp în faza staţionară şi mai mult în
faza mobilă, ca urmare vor parcurge într-un timp mai scurt sistemul cromatografic. O
separare ideală a unui amestec are loc atunci când coeficienţii de distribuţie pentru
fiecare compus sunt diferiţi, ceea ce conduce la viteze de migrare diferite în sistemul
cromatografic şi deci la o separare completă a componentelor amestecului.
În funcţie de natura fazei mobile distingem: cromatografie în fază gazoasă,
dacă faza mobilă este un gaz şi cromatografie de lichide, dacă faza mobilă este un
lichid (solvent sau amestec de solvenţi).
Coeficientul de distribuţie Kd

Procesul de distribuţie a componenţilor de separat între cele două faze mobilă

şi staţionară este dat de coeficientul de distribuţie Kd.

CS Cs = concentrația componentului (solutului) în faza staționară

Kd =
Cm Cm = concentrația componentului în faza mobilă

Aplicatii ale tehnicilor cromatografice de separare şi analiză:

- în laboratoare de cercetare
- controlul producţiei (inclusiv controlul de puritate şi calitate al
produselor
farmaceutice)
- controlul alimentelor
- controlul poluării mediului
- conducerea automată a proceselor tehnologice
- toxicologie
- medicină legală etc.
CROMATOGRAFIA PE COLOANĂ DESCHISĂ
-Denumirea de cromatografie - Ţvet (1906)

-coloană de sticlă cu d=1-1,5 cm şi o l=10-20 cm umplută cu fază

staţionară

-fază staţionară - adsorbant sau fază lichidă chimic legată pe suport

inert

-Faza mobilă - solvent adecvat sau amestec de solvenţi, (se mai

numeşte şi eluent)

-procesul de curgere a eluentului prin coloană se numeşte eluţie.

-Proba sau amestecul de separat sub formă de soluție se introduc

Coloană cromatografică
în partea superioară, apoi se adaugă faza mobilă.
 -Migrarea componenților din probă pe coloană se face
diferit datorită interacțiilor diferite cu faza staționară:

- Compuşii care interacţionează mai puternic cu faza

staţionară vor parcurge coloana mai încet

- Compuşii care interacţionează mai puţin cu faza

staţionară vor fi primii compuşi eluaţi de pe coloană

Coloană cromatografică - La ieşirea din coloană, fracţiunile de eluent care conţin

compuşii separaţi se colectează în vase diferite .
 CROMATOGRAFIA ÎN FAZĂ GAZOASĂ

Poate fi aplicată doar la analiza compusilor volatili care pot fi transformați în

fază gazoasă fară să se descompună.

Faza mobilă -gaz inert de puritate ridicată, compatibil cu detectorul utilizat,

care nu interacționează cu componenții probei de analizat
(H2, He, N2, amestec Ar + CH4).

Faza stationară:

– adsorbant solid (cromatografie gaz-solid / cromatografie de adsorbţie)

– lichid depus pe un supor inert sau pe peretele coloanei cromatografice

(cromatografie gaz-lichid / de repartiţie)
 Coloană
Gaz purtător Sistem de înregistrare şi
prelucrare a datelor

Probă
Termostatare
Injector
Detector

Schema unui aparat gaz-cromatograf

Principiul metodei:
- Volatilizarea probei într-o incintă termostatată (injector)
- Separarea componentilor pe coloana cromatografică
- Detecția componenților cu un detector aflat la ieșirea din coloană
 Cromatograma unui amestec de compuşi A şi B

Mărimi de reţinere
tR = timpul total de reținere al unui component în coloană

tR = tm + t’R tm = timpul “mort” (timpul necesar unui compus nereţinut

in faza stationară pentru a parcurge coloana cromatografică)
- este acelasi pentru toți compușii
t’R = timpul de reținere ajustat (petrecut în faza staționară)
CROMATOGRAFIA DE LICHIDE LA PRESIUNE RIDICATĂ (HPLC)

-HPLC – “High-performance liquid chromatography”, “high-pressure

liquid chromatography”
-este varianta modernă a cromatografiei de lichide (,,viteză ridicată”,
,,rezoluţie ridicată”, ,,performanţă ridicată”).

Se poate folosi pentru analiza și separarea de:

- substanțe greu volatile si cu masă mare
- substanțe care se descompun ușor la temperaturi ridicate
- substanțe ionice (având și volatilitate redusă)
- amestecuri complexe de compuși
 Separarea cromatografică în cromatografia de lichide se realizează de obicei
la temperatura camerei (se evită riscul descompunerii substanţelor termolabile)

Componenţii amestecului de separat interacţionează atât cu faza staţionară

cât şi cu faza mobilă.

-fazele staţionare sunt mult mai diverse decât în gaz-cromatografie.

Pot avea loc fenomene de: - adsorbţie şi repartiţie
- schimb ionic
- schimb de liganzi
- transfer de sarcină
- excluziune sterică
Rezervor Sistem de
de solvenţi înregistrare
şi prelucare
Coloană a datelor

Detector
Pompă Sistem
(400-500 atm) de injecţie

Colector de fracţiuni

Schema de principiu a unui cromatograf de lichide

 2.9.1. Cromatografia în strat subţire

Cromatografia în strat subţire este o variantă a cromatografiei de lichide

extrem de simplă ca tehnică de execuţie, rapidă şi cu numeroase aplicaţii calitative,
cantitative şi preparative. Faza staţionară în cromatografia în strat subţire constă
din plăci de sticlă acoperite cu un adsorbant cu suprafaţă specifică mare (silicagel,
alumină, etc.), un gel sau o fază staţionară lichidă depusă pe un suport, iar faza
mobilă sau developantul este un solvent sau un amestec de solvenţi.
După pregătirea corespunzătoare a cromatoplăcii şi a probei de analizat,
aceasta din urmă se aplică cu un tub capilar sau cu o micropipetă sau cu o
microseringă adecvată pe linia de start a plăcii. Pe aceeaşi linie de start va fi aplicată
şi soluţia standard cu substanţele etalon.
Placa astfel pregătită se imersează în vasul de developare, care conţine
solventul sau amestecul de solvenţi folosit ca developant.
 Fig. 2.32. Aplicarea unei soluţii pe o cromatoplăcuţă şi developarea:
a) cromatoplaca; b) micropipetă; c) spot; d) solvent sau amestec de solvenți
 Nivelul solventului sau amestecului de solvenți de developare, din vas,
trebuie să fie sub cel al liniei de start a cromatoplăcii (figura 2.32.). Faza mobilă
sau developantul urcă prin capilaritate şi absorbţie spre partea superioară a
plăcii, linia la care ajunge eluentul fiind denumită linia de front. Viteza de
migrare a compuşilor din probă pe direcţia de migrare a developantului este de
regulă mai mică decât a acestuia şi diferită de la un compus la altul în funcţie de
interacţiile compuşilor respectivi cu faza staţionară. Tăria diferită a acestor
interacţii duce la viteze diferite de migrare a componenţilor din probă şi ca
urmare la separarea lor.
 După developare cromatoplaca se usucă şi se trece la identificarea
componenţilor din probă, comparând valorile Rf ale spoturilor cromatografice ale
acestora cu cele ale compuşilor din soluţia etalon. Valoarea Rf a unui component
este dată de raportul distanţei de la linia de start la punctul de maximă
concentraţie la distanţa de la linia de start la linia de front (fig. 2.33.).
Vizualizarea spoturilor pe cromatoplacă se poate face direct, pentru
compuşii care absorb în vizibil, în lumină ultravioletă pentru compuşii care absorb
în UV sau cu reactivi de culoare adecvaţi.
Pentru determinări cantitative se foloseşte densitometria, bazată pe relaţia
directă dintre concentraţia componentului din probă şi intensitatea spotului
acestuia de pe cromatoplacă.
a) b)

Fig. 2.33. Cromatoplaca şi principalii parametri ai acesteia

a) după aplicarea spoturilor; b) după developare și vizualizare

d1 d2
R f1 = D  1 R f2
=
D
1
 Componenţii probei separaţi pe cromatoplacă pot fi extraşi şi determinaţi
prin alte metode analitice.
În scopuri preparative, spoturile aparţinând compuşilor separaţi pot fi
preluate de pe cromatoplacă şi extrase cu solvenţi adecvaţi şi apoi analizate
pentru determinarea structurii compuşilor respectivi.
Cromatografia în strat subţire poate constitui şi un criteriu de puritate
pentru compuşii organici. Astfel, dacă după etapele de developare şi vizualizare se
obţine un singur spot pe cromatoplacă, ar putea însemna că substanţa aplicată pe
placă este pură. Pentru a avea rezultate certe privind puritatea este necesară
folosirea mai multor sisteme de developare de polaritate diferită.
 Separarea unui amestec de aminoacizi (α-alanină şi fenilalanină)
prin cromatografie în strat subţire (CSS)

α-alanină fenilalanină

Substanţe necesare

Faza staţionară: plăci de sticlă (5 × 10 cm) cu stat de silicagel (Merck)

Proba (P): soluţie apoasă de amestec de α-alanină şi fenilalanină de concentraţie 1%

Etalon 1 (E1): soluţie apoasă de α-alanină de concentraţie 1%
Etalon 2 (E2): soluţie apoasă de fenilalanină de concentraţie 1%

Faza mobilă (developant sau eluent): n-propanol : apă = 7 : 3 (v/v)

Reactiv de vizualizare (revelare): soluţie de 0,4 g ninhidrină în 100 mL n-butanol şi

3 mL acid acetic glacial
 Modul de lucru

1. Prepararea developantului şi introducerea în tancul

cromatografic
Pentru ca separarea cromatografică să decurgă în bune condiţii este
necesar ca în tancul cromatografic (vasul de developare) să existe o atmosferă
saturată în vaporii fazei mobile. Aceasta se realizează prin căptuşirea tancului cu
hârtie de filtru îmbibată în developant şi asigurarea etanşeităţii cuvei.

2. Stabilirea liniei de start

Linia de start reprezintă o linie situată la 1,5-2 cm de marginea inferioară a
plăcuţei, care va fi cufundată în amestecul de solvenţi pentru developare
(developant). Linia de start trebuie să fie superioară nivelului developantului (care
nu trebuie să depășească 0,5-0,7 cm).
 3. Aplicarea probei
Soluţia probei de analizat se aplică pe
linia de start cu un tub capilar sau cu o
microseringă sau cu o micropipetă sub forma
unui spot mic, circular.
Alături de spotul corespunzător probei
(amestecului de aminoacizi), pe linia de start se
aplică o serie de spoturi corespunzătoare
substanțelor etalon (care sunt componenţi
cunoscuţi din probă).
Aplicarea soluţiei probei de analizat şi a
soluţiilor substanţelor etalon se face de 2-3 ori în Fig. 1. Cromatoplaca după

acelaşi loc pentru a asigura o concentraţie aplicarea spoturilor

suficientă de substanţă.
 4. Developarea probei
După uscarea spoturilor aplicate, plăcuţa cromatografică se introduce
în tancul cromatografic, în poziţie verticală pentru developare.
Eluentul urcă prin capilaritate şi absorbţie spre partea superioară a
plăcii cromatografice.
Viteza de migrare a compuşilor din probă pe direcţia de migrare a
developantului este de regulă mai mică decât a acestuia şi diferită de la un
compus la altul în funcţie de interacţiile compuşilor respectivi cu faza
staţionară. Tăria diferită a acestor interacţii duce la viteze diferite de migrare a
componenţilor din probă şi ca urmare la separarea lor.
Migrarea fazei mobile se face până la aproximativ 1 cm de marginea
superioară a plăcii cromatografice, linia atinsă fiind notată şi denumită linia de
front.
 5. Uscarea cromatoplăcilor
După developare, plăcuţa cromatografică se scoate din vasul
de developare şi se usucă la temperatura camerei sau în etuvă.

6. Punerea în evidenţă a substanţelor separate

(revelarea)
Vizualizarea spoturilor se realizează prin pulverizare cu soluţie
de ninhidrină, urmată de uscarea plăcii cromatografice în etuvă, când
spoturile apar de culoare roşie-violet.
Fig. 2. Cromatoplaca după developare și vizualizare
 Interpretarea rezultatelor
Pentru identificarea componentelor amestecului, care au fost
separate pe cromatoplacă, se calculează valoarea Rf, care se definește
ca raportul dintre distanţa de la linia de start până la punctul de maximă
concentraţie a unui spot (centrul spotului) și distanţa de la linia de start
la linia de front.
Prin compararea valorilor Rf ale spoturilor cromatografice ale
probei cu cele ale substanţelor etalon (martor), se determină
compoziţia amestecului de aminoacizi din proba de analizat.
Pentru cele 2 spoturi corespunzătoare probei se calculează:
𝒅𝟏
Rf (1) probă =
𝑫
𝒅𝟐
Rf (2) probă =
𝑫
𝒅𝟑
Pentru etalonul 1 (α-alanină) se calculează: Rf (α-alanină) = 𝑫

𝒅𝟒
Pentru etalonul 2 (fenilalanină) se calculează: Rf (fenilalanină) =
𝑫

Se compară valorile Rf ale spoturilor cromatografice ale probei

cu cele ale substanţelor etalon (martor):

Rf (1) probă  Rf (α-alanină) (𝒅𝟏  𝒅𝟑)

Rf (2) probă  Rf (fenilalanină) (𝒅𝟐  𝒅𝟒)

În concluzie, proba este un amestec de α-alanină şi de fenilalanină.

 2.9.1.1. Separarea unui amestec de fenoli prin
cromatografie în strat subţire

Substanţe necesare

Plăcuţe cu silicagel (Merck)

Tanc sau cuvă cromatografică

Faza mobilă: benzen : metanol = 9 : 5 (v/v)

Substanțe martor: soluţii de fenoli 0,1%

Proba: amestec de fenoli

Reactiv pentru developare: soluţie de FeCl3 1%

 Modul de lucru
1. Prepararea developantului şi introducerea în tancul
cromatografic
Pentru ca separarea cromatografică să decurgă în bune condiţii
este necesar ca în tanc să existe o atmosferă saturată în vaporii fazei
mobile. Aceasta se realizează prin căptuşirea tancului cu hârtie de filtru
îmbibată în developant şi asigurarea etanşeităţii cuvei.

2. Stabilirea liniei de start

Linia de start reprezintă o linie situată la 15-20 mm de marginea
plăcuţei care va fi scufundată în developant. Linia de start trebuie să fie
superioară nivelului developantului.
 3. Aplicarea probei
Proba, sub formă de soluţie în amestecul de developare se aplică pe linia de
start cu o micropipetă sau cu un capilar sub forma unui spot (pată) mic, circular.
Aplicarea probei se face de trei ori în acelaşi loc pentru a asigura o concentraţie
suficientă de substanţă.
Alături de spotul corespunzător probei (amestecul de fenoli), se depun o
serie de spoturi martori cu componenţi cunoscuţi din probă.

4. Developarea probei
După uscarea spoturilor aplicate plăcuţa cromatografică se introduce în
tanc, în poziţie verticală pentru developare. Eluentul se ridică prin capilaritate până
la extremitatea superioară a plăcuţei. Migrarea fazei mobile se face până la un cm de
marginea superioară, limita atinsă fiind notată şi denumită frontul eluentului.
 5. Uscarea cromatoplăcilor
După developare, plăcuţele se scot şi se usucă la temperatura camerei.

6. Punerea în evidenţă a substanţelor separate (revelarea)

Compuşii coloraţi se observă direct pe cromatoplacă. În cazul
compuşilor incolori, este necesară vizualizarea lor prin pulverizarea cu reactivi
de developare specifici, cu ajutorul pulverizatorului de sticlă. Fenolii vor da
coloraţii diferite cu soluţia de FeCl3: fenolul – roşie-violetă; α-naftolul - albastră;
rezorcina – roşie-brună; pirogalolul – albastru-neagră; hidrochinona – galbenă;
crezolii – albastră; pirocatechina – verde.
 Interpretarea rezultatelor
Pentru determinarea poziţiei substanţelor
separate pe cromatoplacă, pentru caracterizarea şi
diferenţierea lor se foloseşte valoarea Rf.
Valorea Rf măsoară viteza de deplasare a
zonelor de substanţă faţă de cea a frontului de
developant şi se defineşte ca raportul dintre distanţa
de la linia de start până la punctul de concentraţie
maximă a unei zone (notată cu A) şi distanţa
parcursă de frontul eluentului în acelaşi timp (notată A
cu B). R f
=
B
Prin compararea valorilor Rf ale probelor
martor şi ale probei se determină compoziţia A și B se măsoară în mm sau cm

amestecului. Rf are valoare subunitară

 2.9.1.2. Separarea unui amestec de azulenă şi β-
caroten prin cromatografie în strat subţire

Substanţe necesare

Plăci de sticlă (5x10 cm) cu strat de silicagel

Soluţie standard de azulenă, de concentraţie 25 μg/mL, în acetonă

Soluţie standard de β-caroten, de concentraţie 25 μg/mL, în acetonă
Soluţia probei, 25 μg/mL azulenă şi respectiv β-caroten în acetonă

Amestec de solvenţi pentru developare: CH3OH : CH2Cl2 : (C2H5)2O în raport

volumetric 4 : 2 : 1
 Modul de lucru
Cu o micropipetă sau microseringă se aplică pe linia de start a plăcii
cromatografice 2x3 μL soluţie de probă şi 2x3 μL din fiecare soluţie standard de
azulenă şi respectiv β-caroten. Se lasă plăcuţa la aer câteva momente pentru
uscarea spoturilor şi apoi se introduce în vasul de developare care conţine
amestecul de solvenţi. La pregătirea vasului de developare se are în vedere
acoperirea lui corespunzătoare, astfel încât să se realizeze o atmosferă saturată în
vaporii solvenţilor din amestec, iar grosimea stratului de lichid să nu depăşească
0,50-0,70 cm. Pe parcursul developării se observă separarea celor două substanţe
din probă. Placa se scoate din vasul de developare în momentul în care frontul
eluentului a ajuns la circa 0,5-1 cm de partea superioară a plăcii
După uscarea plăcii se calculează valorile Rf pentru cele două substanţe
azulenă şi β-caroten. Deoarece ambele substanţe din amestecul de separat absorb
în vizibil, vizualizarea lor pe placă este simplă, nefiind necesare tehnici speciale.
Lucrarea practică nr. 4

Subiecte
1. Cromatografia în strat subţire.
2. Separarea unui amestec de aminoacizi (α-alanină şi fenilalanină) prin
cromatografie în strat subţire.

Lucrarea practică nr. 5

Reacția de oxidare.
Sinteza acidului benzoic.
Disciplina Chimie Organică, Facultatea de Farmacie, UMF "Carol Davila" București

Lucrarea practică nr. 5

Reacția de oxidare
În general se defineşte oxidarea unei grupe funcţionale ca fiind transformarea prin
care grupa funcţională trece de la o stare de oxidare inferioară la o stare de oxidare
superioară.
De obicei, în chimia organică prin procese de oxidare se înţeleg reacţiile care decurg cu:
- adiţie de oxigen:

- pierdere de hidrogen:

- pierderea unui electron de către substrat:

Bibliografie:
Șaramet I., Rădulescu V., Almăjan G. L., Bărbuceanu Ș. F., Socea L.I., Tehnici Experimentale în chimia
organică, Ed. II, 2005, Ed. Tehnoplast Company, București – semestrul I
 Principalii agenți de oxidare sunt:
- aerul, cel mai adesea combinat cu iradiere;
- ozonul (O3) folosit în special pentru scindarea de legături multiple;
- dioxidul de seleniu (SeO2);
- acidul cromic (H2CrO4), cromaţii (CrO42-) şi clorura de cromil (CrO2Cl2);
- dioxidul de mangan (MnO2);
- oxidul de argint (Ag2O) şi carbonatul de argint (Ag2CO3);
- tetroxidul de osmiu (OsO4) şi tetroxidul de ruteniu (RuO4);
- pentoxidul de vanadiu (V2O5);
- permanganatul de potasiu (KMnO4); dicromatul de potasiu (K2Cr2O7); dicromatul de sodiu (Na2Cr2O7);
- persulfatul de potasiu (K2S2O8);
- acidul azotic (HNO3);
- acetaţi metalici: (CH3COO)4Pb, (CH3COO)2Hg;
- peroxizii, R‒O‒O‒R (în special cei de benzoil şi terţ-butil)
- peracizii, R‒COOOH (cel mai obişnuit este m-clorobenzoic);
- dimetilsulfoxidul (DMSO), (CH3)2SO.
Exemple de agenți de oxidare:

- KMnO4 în mediu neutru sau slab alcalin (reactiv Bayer)

2KMnO4 + H2O → 2KOH + 2MnO2 + 3[O]
violet pp. brun

- KMnO4 în mediu bazic

2KMnO4 + 2KOH → 2K2MnO4 + H2O + [O]
violet verde

- KMnO4 în mediu acid

2KMnO4 + 3H2SO4 → K2SO4 + 2MnSO4 + 3H2O + 5[O]
violet incolor

- K2Cr2O7 în mediu acid

K2Cr2O7 + 4H2SO4 → K2SO4 + Cr2(SO4)3 + 4H2O + 3[O]
portocaliu verde
I. Oxidarea hidrocarburilor alifatice (alcani, alchene, alchine)

1. Oxidarea alcanilor

- Alcanii sunt stabili la acţiunea agenţilor oxidanţi de tipul Na2Cr2O7 sau KMnO4.

- Autooxidarea alcanilor

hidroperoxid de metil
- Oxidarea alcanilor superiori

- cu aer în prezenţa catalizatorilor de tip naftenat de cobalt

- conduce la acizi carboxilici cu catene de diferite lungimi folosiţi în industria
săpunurilor.

- Arderea
2. Oxidarea alchenelor

a. Oxidarea blândă (hidroxilarea)  -dioli

b. Oxidarea energică  acizi carboxilici, cetone
c. Oxidarea cu O3
d. Reacția de oxidare Wacker

a. Hidroxilarea alchenelor
- cis-hidroxilarea - KMnO4 / mediu slab HO- sau neutru
- OsO4 în mediu apos
- trans-hidroxilarea - H2O2, peracizi (RCOOOH)

-diol
 cis-1,2-ciclopentandiol

trans-1,2-ciclopentandiol
Cis-hidroxilarea cu KMnO4

Alchena cedează doi electroni şi se formează intermediar un ester ciclic

al unui acid al Mn (V), care în prezenţa apei trece în -diol.

cis-diol

Cis-hidroxilarea cu OsO4

ester ciclic izolabil cis-diol

Trans-hidroxilarea - oxidarea cu peracizi

epoxid trans-diol

b. Oxidarea cu agenţi oxidanţi puternici (KMnO4, CrO3, K2Cr2O7, în

mediu acid)
c. Oxidarea cu ozon
- mecanism concertat (cicloadiţie)

compuși carbonilici
sau
cetonă + acid carboxilic
molozonidă ozonidă

cetonă aldehidă

ozonidă

cetonă acid carboxilic

d. Reacția de oxidare Wacker - pentru alchene superioare cu
dublă legatură marginală
3. Oxidarea alchinelor

Tripla legătură C≡C este mai rezistentă la oxidare decât dubla legătură
C=C.
- Oxidarea cu KMnO4 în mediu alcalin - se rupe tripla legătură cu
formarea acizilor carboxilici:

- Oxidarea cu KMnO4 în mediu neutru - alchinele interne se

transformă în α-dicetone:

α-dicetonă
II. Oxidarea hidrocarburilor aromatice

1. Oxidarea hidrocarburilor aromatice nesubstituite

- are loc la nucleul aromatic

a. Oxidarea benzenului

anhidridă maleică
b. Oxidarea naftalenului

anhidridă ftalică

1,4-naftochinonă
c. Oxidarea antracenului

9,10-antrachinonă
2. Oxidarea hidrocarburilor aromatice substituite

- are loc la catena laterală

a. Oxidarea toluenului

acid benzoic
b. Oxidarea o-xilenului

acid ftalic

anhidridă ftalică
c. Oxidarea m-xilenului

acid izoftalic

d. Oxidarea alchilbenzenilor cu permanganat de potasiu în mediu bazic are

loc la atomul de carbon din poziţia , cu obţinerea acidului benzoic:
e. Oxidarea alchilbenzenilor cu dicromat de sodiu în mediu neutru la
fierbere are loc la cel mai îndepărtat atom de carbon al catenei laterale.

etilbenzen acid fenilacetic

III. Oxidarea alcoolilor

Agenţi de oxidare a alcoolilor utilizați uzual:

CrO3 / H+
Na2CrO4 / H+
Na2Cr2O7 / H+ sau K2Cr2O7 / H+
KMnO4 / H+
Oxidarea alcoolilor primari - blândă  aldehide
- energică  acizi carboxilici
Oxidarea blândă

alcool primar aldehidă

Oxidarea energică

alcool primar acid carboxilic

Prin prelungirea timpului de reacție cu agentul oxidant, se obține acidul
carboxilic.

Pentru izolarea aldehidei din mediul de reacţie este necesar:

- să se folosescă un agent de oxidare mai blând, de exemplu,
clorocromatul de piridiniu (C5H5NH+ClCrO3- ) în soluţie apoasă sau
- să se distile pe măsură ce se formează, înainte de a se oxida.
 Oxidarea alcoolilor secundari: - blândă  cetone
- energică  amestecuri de acizi carboxilici
Oxidarea blândă

Oxidarea energică

Alcoolii terțiari sunt rezistenți la oxidare.

În condiții energice de oxidare, la cald, se obțin produși neunitari, prin ruperi de legături C-C.
Oxidarea biochimică
În organismele vii, oxidarea alcoolilor la compuşi carbonilici are loc
sub acţiunea unor coenzime (NAD+ = nicotinamidadenindinucleotidă) și
în prezenţa unei enzime (alcool dehidrogenază).

NAD+ = nicotinamidadenindinucleotidă

Dehidrogenarea catalitică

aldehidă

cetonă
III. Oxidarea aldehidelor

Prin oxidarea aldehidelor se obțin acizi carboxilici.

Agenţi oxidanţi: HNO3, KMnO4, K2Cr2O7, Ag2O, CrO3 sau Cu(OH)2.

Oxidarea cu ioni de metale grele (reactivii Tollens și Fehling)

- metodă analitică pentru recunoaşterea aldehidelor

Oxidarea cu reactivul Tollens

oglindă
de argint
Oxidarea cu reactivul Fehling

precipitat
roșu-cărămiziu

Oxidarea aldehidelor cu oxigen molecular la lumină

sau în prezenţă de promotori (săruri de metale grele Co, Cu,
Mn) conduce la peracizi.

Peracizii obţinuţi oxidează aldehida prezentă, formând doi moli de

acid carboxilic.

peracid
Oxidarea aldehidelor cu peracizi (metoda Baeyer-Villiger)
Cetonele sunt mai rezistente la oxidare decât aldehidele.
- Din aldehide se formează acizi carboxilici.
- Prin această metodă cetonele se oxidează și formează esteri și acizi
carboxilici.
 4.8.1.1. Sinteza acidului benzoic
Acidul benzoic se obține prin oxidarea toluenului cu KMnO4 în mediu
apos.
Reactivi:

Toluen 4 mL (3,44 g; 0,0374 moli; d=0,86 g/mL)

Permanganat de potasiu 5 g (0,0316 moli)
Etanol 1-2 mL
Acid clorhidric conc. 3-4 mL
 Într-un balon cu fund rotund prevăzut cu refrigerent ascendent răcit cu apă se
introduc 75 mL apă şi KMnO4. Se agită până la dizolvarea permanganatului de
potasiu, iar urmele de KMnO4 de pe gâtul balonului se spală cu apă. Pentru
uniformizarea fierberii, în balon, se adaugă de la început, câteva bucăţele de piatră
ponce sau porţelan poros. Se aduce la fierbere prin încălzire pe baie de aer. Se dă
becul de gaz la o parte şi se adaugă (prin partea superioară a refrigerentului)
toluenul. Se continuă apoi încălzirea la fierbere timp de o oră şi 15 min. Cu 2-3 min.
înainte de terminarea timpului de reacţie se adaugă 1-2 mL etanol, pentru reducerea
excesului de KMnO4 (în prealabil se îndepărtează flacăra). Pentru verificarea
distrugerii totale a KMnO4 se filtrează 2-3 mL soluţie şi dacă filtratul este încă violet
se mai adaugă încă 1 mL etanol, refluxându-se din nou. Dioxidul de mangan format
se filtrează pe filtru cutat. Filtratul se concentrează la aproximativ jumătate din
volumul iniţial şi apoi se adaugă 3-4 mL HCl conc. Precipită acidul benzoic care după
răcire se filtrează la presiune redusă. Purificarea acidului benzoic (p.t. = 121-122 C)
se realizează prin recristalizare din apă (1 g la 50 mL apă).
Lucrarea practică nr. 5

Subiecte
1. Oxidarea hidrocarburilor alifatice (alcani, alchene, alchine).
2. Oxidarea hidrocarburilor aromatice.
3. Oxidarea alcoolilor.
4. Oxidarea aldehidelor.
5. Sinteza acidului benzoic.

Lucrarea practică nr. 6

Reacția de acilare.
Sinteza acetanilidei.

Reproducerea/multiplicarea sub orice formă a oricărei părți a materialului este permisă

doar cu acordul autorilor.