Proprietățile miocardului

Proprietățile miocardului sunt:

1. Automatismul cardiac
2. Ritmicitatea
3. Conductibilitatea
4. Contractilitatea
5. Excitabilitatea

1. Automatismul cardiac

 Automatismul reprezintă capacitatea celulelor cardiace de a genera spontan

impulsuri, mai exact de a se autostimula
 Scoasă din corp, inima continuă să bată. În lipsa influențelor extrinseci
nervoase, vegetative și umorale, inima își continuã activitatea ritmicã timp de
ore sau zile, dacã este irigată cu un lichid nutritiv special. Automatismul este
 generat în anumiți centri, care au în alcãtuirea lor celule ce inițiazã și conduc
impulsurile.
 În mod normal, există trei centri de automatism cardiac și anume:

 Nodulul sinoatrial
 Nodului atrioventricular
 Fasciculul Hiss și rețeaua Purkinje

 Teoria acceptată astăzi cu privire la originea automatismului cardiac este cea

miogenă, conform căreia automatismul este o proprietate intrinsecă a celulelor
musculare din structura sistemului nodal. Aceasta a fost dovedită de faptul că
automatismul apare la embrionul de pasăre ce prezintă celule miocardice
înainte de apariția elementelor nervoase.

2. Ritmicitatea (funcție cronotropă)

 Propietatea inimii de a emite impusuri ritmice datorită țesutului nodal cardiac
 În condiții normale ritmul cardiac este impus de nodulul sinoatrial cu un ritm
de 70-80/min
 Frecvența de descăcare și ritmul sinusal poate fi schimbat prin:
- Agenți chimici
 Creșterea aportului de Ca – accelerează ritmul cardiac
oprind inima în sistolă prin activarea ATP-azei Ca dependente – ce
hidrolizează compușii energetici, crescând puterea de contrație a
inimii
 Scăderea aportului de Ca – determină insuficiență mecanică,
oprirea inimii instantaneu
  K – rărește ritmul cardiac oprind inima în diastolă prin reducerea
negativității intracelulare
 Agenți fizici – termici – încălzirea nodulului sinoatrial crește
frecvența descăcărilor de impulsuri și răcirea nodulului sinoatrial
scade frecvența impulsurilor
 Factorii nevoși – simpaticul accelerează ritmul cardiac și
parasimpaticul rărește ritmul cardiac

3. Conductibilitatea (Funcția dromotropă)

 Este proprietatea miocardului de a propaga excitația la toate fibrele sale (de a

transmite potențiale de acțiune).
 Se realizează prin:
- țesutul miocardic
- țesutul specific excitoconductor

Factori care influențează conductibilitatea:

 fizici
o căldura - conductibilitatea ↑
o frigul - conductibilitatea ↓
 nervoși
o simpaticul – viteza de conducere A-V ↑
o vagul – viteza de conducere A-V ↓
 medicamente
o digitală – conductibilitatea ↓
 4. Contractilitatea (Funcția inotropă)

 este proprietatea miocardului de a dezvolta tensiune între capetele fibrelor

sale.
 Contracțiile inimii se numesc sistole, iar relaxările, diastole.
În cavitățile inimii se generează presiune, iar ca urmare a scurtării fibrelor miocardice,
are loc expulzia sângelui. Geneza tensiunii și viteza de scurtare sunt manifestările
fundamentale ale contractilității. Forța de contracție este proporțională cu grosimea pereților
inimii (mai redusă la atrii și mai puternică la ventricule, mai mare la ventriculul stâng față de
cel drept).

5. Excitabilitatea (funcția batmotropă)

 Excitabilitatea este proprietatea celulei musculare cardiace de a răspunde la un stimul

printr-un potențial de acțiune propagat. Unele manifestări ale excitabilității (pragul de
excitabilitate, legea ,, tot sau nimic'') sunt comune cu ale altor celule excitabile. Inima
prezintă particularitatea de a fi excitabilă numai în faza de relaxare (diastola) și
inexcitabila în faza de contracție (sistola) . Aceasta reprezintă legea inexcitabilitatii
periodice a inimii. În timpul sistolei, inima se află in perioada refractară absolută (pe
parcursul căreia, indiferent de intensitatea stimulului, nu se poate obține un nou
potențial de acțiune; oricât de puternic ar fi stimulul, el ramane fără efect). Această
particularitate a excitabilității miocardice prezintă o mare importanță pentru
conservarea funcției de pompă ritmică. Stimulii cu frecvență mare nu pot tetaniza
inima prin sumarea contractiilor.

 Viteza de propagarea a impulsului nervos

Viteza de propagare a impulsului nervos este de 0,3-1 m/s la nivelul fibrelor
miocardice.

6. Inexcitabilitatea periodică a inimii

 observată de Marey în 1896 pe inima de broască

 stimularea electrică directă a miocardului
-în perioada sistolică nu determină extracontracţie
-la sfârşitul contracţiei contracţie supranumerară numită
extrasistolă ce apare după o perioadă de latenţă ce se scurtează progresiv în finalul sistolei şi
este minimă în diastolă.
  în faza iniţială a sistolei inima este inexcitabilă sau este refractară la un nou stimul
 extrasistolele ce apar în diastolă sunt urmate de o pauză compensatorie

 Impulsul normal sinusal nu poate fi generat în timpul extrasistolei când membranele

sunt depolarizate.

perioada refractară absolută -250 ms

-durează până potenţialul ajunge la - 50 mV
perioada refractară relativă -50 ms
-cuprinde intervalul - 50 mV - 80 mV