14.10. Inima.

Activitatea cardiacă
Aparatul cardiovascular asigură circulația sângelui și a limfei în organism. De aici se
deduc două roluri majore:

 distribuie tuturor celulelor din organism O2 și substanțe nutritive;

 colectează produși de catabolism de la nivelul țesuturilor pe care le excretă ulterior.

Pentru buna funcționare a acestui sistem, componentele implicate au funcții bine

definite:

 inima – reprezintă forța motrice, rolul său fundamental este de a pompa sângele;
 arterele – conductele de distribuție;
 venele – rezervoarele de sânge care asigură întoarcerea sângelui la inimă;
 microcirculația (arteriole, metarteriole, capilare, venule) – teritoriul vascular la nivelul
căruia se desfășoară schimburile de gaze și substanțe.

Pentru o mai bună înțelegere, inima se împarte în două: inima stângă și inima dreaptă.
Din punct de vedere anatomic, inima prezintă 4 cavități: două atrii și două ventricule. Pe
ambele părți, inima prezintă valve care în condiții normale, determină deplasarea
unisens a sângelui. Acesta valve sunt:

 Valvele atrio-ventriculare (mitrală și tricuspidă): separă atriile de ventricule. Acestea

se deschid în timpul diastolei și permit în acest fel ca sângele să treacă din atrii în
ventricule. În timpul sistolei se închid și blochează întoarcerea sângelui în atrii. Atriul
drept este separat de ventriculul drept prin valva atrio-ventriculară, care mai poartă
numele de valva tricuspidă. Atriul stâng este separat de ventriculul stâng prin valva
atrio-ventriculară care mai poartă numele de valva bicuspidă sau mitrală.
 Valvele semilunare (aortice și pulmonare): una separă ventriculul stâng de artera
aortă – valva semilunară (sigmoidă) aortică; cealaltă separă ventriculul drept de artera
pulmonară – valva semilunară (sigmoidă) pulmonară. Ambele se deschid în perioada
de sistolă și permite expulzia sângelui în artere, blocând trecerea sângelui înapoi în
ventricule. 

Debitul cardiac redă volumul de sânge pe care îl expulzează fiecare ventricul într-un

minut. Aceasta este o măsură cu ajutorul căreia se poate aprecia funcția de pompă a
inimii. Astfel, valoarea lui este dată de produsul dintre volumul de sânge pompat de un
ventricul la fiecare bătaie – volum-bătaie/ volum sistolic – (care are o valoare medie
de 70 mL) și frecvența cardiacă (normal: 70-75 bătăi/ min). Astfel, un debitul cardiac
normal de repaus este de aproximativ 5 L/min.
Debitul cardiac = Volum-bătaie (volum sistolic) x Frecvența cardiacă
 Frecvența cardiacă se află sub control nervos. Stimularea SN simpatic crește frecvența
cardiacă, pe când stimularea SN parasimpatic o scade.
Volumul-bătaie depinde de:

 forța de contracție ventriculară;

 presiunea arterială;
 volumul de sânge care se găsește în ventricul la finalul diastolei.

În efortul fizic intens cresc atât frecvența cardiacă (până la 200 bătăi/min), cât și
volumul bătaie (până la 150-200 mL). Implicit, acestea vor determina și creșterea
debitului cardiac de până la 6 ori (de la 5 L/min până la 30 L/min). În timpul somnului
debitul cardiac scade, iar în sarcină, febră și la altitudine crește. 
14.11. Proprietățile fundamentale ale miocardului (mușchiului cardiac)
Aceste proprietăți stau la baza funcției de pompă a inimii.
Depolkarizarea unei celule miocardice se transmite tuturor celulelor din aproape în
aproape, țestul miocardic comportându-se astfel ca un sincițiu. Se poate afirma
că injima funcționează ca două sinciții, unul atrial și unul ventricular, dar care din
punctj de vedere electric, sunt izolate. Unica conexiune funcțională electrică dintre atrii și
ventricjule se face prin nodul atrioventricular și continuarea sa, fasciculul atrioventricular
His.
Mușchiul cardiac este format din două tipuri de celule musculare:

 celule excitabile care inițiază și conduc impulsul. Sunt diferite față de celulele mușchiul
striat, deoarece aceste celule generează stimulul în interiorul organului (inimii) –
automatismul/ autoritmicitatea inimii.
 celule excitabile care îndeplinesc funcția de conducere a impulsului și în plus, răspund
prin contracție la stimuli – aceste celule formează miocardul de lucru.

Sunt proprietăți ale miocardului: excitabilitatea, automatismul, conductibilitatea,

contractilitatea.

 excitabilitatea – proprietatea celulei musculare cardiace (miocardului) de a răspunde la

un stimul printr-un potențial de acțiune propagat. Ca și în cazul altor celule excitabile,
pragul de excitabilitate, legea „totul sau nimic”, sunt valabile și pentru celulele
miocardice. Însă, în mod particular, inima este excitabilă doar în perioada de diastolă și
inexcitabilă în sistolă, aceasta constituind legea inexcitabilității periodice a inimii. În
sistolă, inima se găsește în perioada refractară absolută – interval în care oricât de
puternic ar fi stimulul aplicat, inima nu poate genera un răspuns. În acest fel se conservă
funcția de pompă ritmică a inimii, prevenind tetanizarea acesteia ca urmare a unei
 expuneri la stimuli aplicați cu frecvență mare. Astfel, starea refractară în care se găsește
inima este justificată de forma particulară a potențialului de acțiune al fibrei miocardice. 
 automatismul – proprietatea inimii de a se autostimula. Această proprietate justifică
continuarea bătăilor inimii, dacă ea ar fi scoasă din corp. Prin asigurarea nutriției inimii
cu ajutorul unui lichid special și în absența influențelor extrinseci nervoase, vegetative și
umorale, activitatea ritmică a inimii se menține pe parcursul a câteva ore sau zile.
Celulele care inițiază și conduc impulsul intră în alcătuirea unor centre ale inimii (centre
de automatism cardiac) care generează automatismul și sunt în număr de 3: nodulul
sinoatrial, nodulul atrioventricular, Fasciculul His și rețeaua Purkinge.

1. Nodulul sinoatrial – menține activitatea bătăilor inimii normală, în ritm sinusal, dată de
frecvență rapidă a descărcărilor de 70-80 (potențiale de acțiune) impulsuri/minut.
Acesta se află în grosimea peretelui atriului drept, în apropierea zonei de vărsare a venei
cave superioare.     
2. Nodulul atrioventricular (joncțiunea atrio-ventriculară) – în mod normal acest centru
nu se manifestă, însă activitatea sa este permanentă și se desfășoară în paralel cu cea a
nodului sinoatrial. Frecvența descărcărilor la acest nivel este mai scăzută, 40
impulsuri/minut, care în eventualitatea nefuncționării nodulului sinoatrial, ar imprima
inimii un ritm nodal (joncțional) ca urmare a preluării conducerii de către nodulul
atrioventricular. 
3. Fasciculul His și rețeaua Purkinge – prin scoaterea din funcțiune a nodulul
atrioventricular, comanda inimii este preluată de acest centru, cu o frecvență de
descărcare și mai mică, de 25 impulsuri/minut și care imprimă un ritm idio-
ventricular.    

Anumiți factori externi pot influența ritmul de activitate al centrului de automatism (de
comandă) astfel:
- căldura/ stimularea SN simpatic – accelerează frecvența bătăilor (ritmul) inimii:
tahicardie;. - răcirea nodulului sinusal/ stimularea SN parasimpatic – diminuarea
frecvenței bătăilor (ritmul) inimii: bradicardie. 

 conductibilitatea – proprietatea mușchiului cardiac de a conduce (propaga) excitația

tuturor fibrelor sale. Viteza de conducere în masa cardiacă variază. Prin fasciculul His și
rețeaua Purkinje, aceasta este de 10 ori mai mare decât prin celelalte două centre de
automatism. 
 contractilitatea – proprietatea mușchiului cardiac de a dezvolta tensiune între capetele
fibrelor sale. Fenomenul de contracție a fibrelor miocardice le scurtează, crește
presiunea în cavitățile cardiace și astfel sângele este expulzat. Forța de contracție a inimii
este direct proporțională cu grosimea pereților acesteia. Astfel, în atrii este mai redusă,
comparativ cu ventriculele. Peretele muscular al ventriculului stâng fiind mai gros duce
la creșterea forței de contracție la acest nivel, față de ventriculul drept.

14.12. Ciclul cardiac

Un ciclu cardiac se compune dintr-o sistolă și o diastolă. Durata acestuia este invers
proporțională cu frecvența cardiacă. Astfel, pentru un ritm de 75 bătăi/minut, ciclul
cardiac are o durată de 0,8 s.
Transmiterea stimulului se face cu întârziere la nivelul nodulului atrio-ventricular ceea ce
determină un asincronism între sistola atriilor și cea ventriculară. Practic, sistola
ventriculară are loc la 0,10 s după cea atrială. Ciclul cardiac debutează cu sistola
atrială a cărei durată este de 0,10 s. În timpul acesteia presiunea din atrii crește. Sângele
nu poate urma un traseu retrograd spre venele mari, deoarece fibrele musculare din
jurul orificiilor de vărsare ale venelor în atrii, se contractă. În acest fel, sângele este forțat
să traverseze valvele atrio-ventriculare. În cursul sistolei atriale, ventriculele se găsesc la
sfârșitul diastolei ventriculare, în care aceste cavități sunt aproape pline cu sânge, iar
sistola atrială definitivează umplerea lor. Diastola atrială urmează sistolei atriale și
durează 0,70 s.
În paralel cu diastola atrială și corespunzător începutului ei, se desfășoară sistola
ventriculară cu o durată de 0,30 s și constă în două faze: faza de contracție
izovolumetrică și faza de ejecție. Faza de contracție izovolumetrică debutează odată
cu închiderea valvelor atrio-ventriculare și se încheie la momentul deschiderii valvelor
semilunare (sigmoide). În cursul acesteia ventriculul se contractă asemenea unei cavități
închise asupra unui lichid incompresibil, ceea ce favorizează creșterea rapidă a presiunii
din cavitate. Deschiderea valvelor semilunare cu ejecția sângelui are loc secundar
creșterii de presiune din ventricule peste valoarea din artere. Faza de ejecție începe prin
deschiderea valvelor semilunare și se finalizează cu închiderea lor.
Apoi urmează diastola ventriculară cu o durată de 0,5 s. În acest fel scade presiunea
din ventricule sub cea din artere, determinând astfel închiderea valvelor semilunare și
blocarea reîntoarcerii sângelui în cavitățile ventriculare. Pentru un interval scurt de timp,
ventriculele devin cavități închise (diastola izovolumetrică), iar presiunea de la acest
nivel scade sub cea din atrii. Acesta constituie factorul declanșator pentru deschiderea
valvelor atrio-ventriculare și umplerea ventriculelor cu sânge. Urmează o perioadă de
relaxare a atriilor și ventriculilor denumită diastolă generală, cu o durată de 0,40 s. La
finalul acesteia se reia ciclul cardiac începând cu sistola atrială.
 Figura 14.3 Ciclul cardiac.

Figura 14.4 Duratele și suprapunerea fazelor ciclului cardiac.

14.13. Manifestări ce însoțesc ciclul cardiac
În cursul activității sale, inima determină o serie de: manifestări electrice, mecanice și
acustice.

 manifestări electrice, care redau însumarea vectorială a biocurenților de depolarizare și

repolarizare miocardică. Înregistrarea grafică a acestora constituie electrocardiograma,
metodă de investigare a activității cardiace utilizată în clinică. 
 manifestări mecanice, care sunt redate de: șocul apexian și pulsul arterial. Șocul
apexian este impactul ritmic sistolic determinat de vârful inimii asupra peretelui toracic,
la nivelul spațiului V intercostal. Pulsul arterial reprezintă expansiunea sistolică a
peretelui arterial produsă de creșterea bruscă a presiunii sângelui (și implicit a volumului
acestuia). Perceperea pulsului se face prin comprimarea unei artere superficiale (de
exemplu artera radială) pe un plan dur (osos). În urma examenului clinic efectuat prin
palpare, se pot obține informații despre volumul sistolic, ritmul și frecvența cardiacă.
Înregistrarea grafică poartă numele de sfigmogramă, din care se pot obține informații
despre artere, precum și modul de golire a ventriculului stâng.
 manifestări acustice, care sunt reprezentate de zgomotele cardiace. Prin înregistrarea
lor grafică se obține fonocardiograma. Zgomotul I este un zgomot sistolic, de durată
mai lungă, mai intens și de tonalitate joasă. Este produs de succesiunea următoarelor
fenomene: închiderea valvelor atrio-ventriculare și vibrația miocardului resimțită la
debutul sistolei ventriculare. Zgomotul II este un zgomot diastolic, de durată mai scurtă,
mai puțin intens și mai acut. Este determinat de închiderea valvelor semilunare de la
începutul diastolei ventriculare

14.14. Circulația sângelui în artere (Circulația arterială)

Hemodinamica este știința care studiază circulația sângelui și pentru care sunt
aplicabile legile generale ale hidrodinamicii. Sângele urmează un circuit închis,
unisens. Dispunerea în serie a circulației pulmonare și sistemice justifică egalitatea
volumului de sânge pompat de ambele ventricule în cursul unui minut.
Arterele sunt vase de sânge prin care acesta iese din inimă. Aprecierea circulației
sangvine prin artere se face prin măsurători ale: presiunii arteriale, debitului
sangvin și rezistenței la curgere a sângelui (rezistența periferică). Proprietățile
funcționale ale acestora sunt:

 elasticitatea – proprietate a arterelor mari de a permite destinderea lor pasivă odată cu

creșterea presiunii sangvine și de a reveni la dimensiunea inițială odată cu scăderea
ei. Aceste variații pasive ale calibrului arterelor mari mențin curgerea continuă a sângelui
și previn ejecția intermitentă a sa. Peste conținutul de sânge deja existent în artere,
sistola ventriculară mai pompează în plus un volum de 75 mL. Elasticitatea arterelor
amortizează unda de șoc declanșată. Astfel, o parte din energia sistolică se cumulează
sub formă de energie elastică la nivelul pereților arterelor și urmează să fie cedată
coloanei de sânge în cursul diastolei.  
 contractilitatea – proprietate a arterelor de a-și modifica semnificativ diametrul
lumenului prin contracția sau relaxarea mușchilor netezi ai peretelui vascular. În acest fel
este permis controlul distribuției debitului cardiac către țesuturi și organe. Tonusul
muscular neted este dependent de: activitatea nervilor simpatici, presiunea arterială,
concentrația locală a unor metaboliți, precum și activitatea unor mediatori.   

Înaintarea spre periferia arborelui circulator scade diametrul lumenului vascular și

crește suprafața totală de secțiune. Acest parametru variază invers proporțional cu
viteza de curgere a sângelui. Totodată și presiunea scade concomitent cu depărtarea de
inimă. De exemplu, în artera aortă viteza este de 500 mm/s, iar în capilare de 1000 de ori
mai mică, respectiv 0,5 mm/s, ca urmare a creșterii secțiunii teritoriului capilar de același
număr de ori.  
Circulația sângelui în vase se face sub o anumită presiune care în cursul sistolei
ventriculare stângi este superioară presiunii atmosferice cu 120 mmHg (presiunea
 sistolică sau arterială maximă), iar în cursul diastolei cu 80 mmHg (presiunea
arterială diastolică sau minimă). Presiunea sângelui unui individ se poate aprecia
indirect prin determinarea tensiunii arteriale. Aceasta constă în măsurarea
contratensiunii necesare aplicate în exteriorul arterei care să egaleze presiunea sângelui
din interior.
Factorii determinanți ai presiunii arteriale sunt:

 debitul cardiac – presiunea arterială variază direct proporțional cu debitul cardiac.

 rezistența periferică (rezistența la curgere a sângelui) – constituite totalitatea
factorilor care se opun curgerii sângelui prin vase. Depinde direct proporțional de:
vâscozitatea sângelui și lungimea vasului. Astfel, vas de calibru mic, dar lungime mare
prezintă o rezistență periferică mare. Deci, la nivelul arteriolelor se remarcă cea mai mare
rezistență.
 volumul sangvin (volemia) – depinde direct proporțional de lichidele extracelulare
(LEC) și reprezintă 8% din greutatea corporală. Astfel, scade volumul LEC, scade și
volemia și implicit presiunea arterială – hipotensiune. Crește LEC, crește și volemia, deci
și presiunea arterială – hipertensiune.
 elasticitatea – scade odată cu înaintarea în vârstă. Intervine în amortizarea tensiunii
arteriale sistolice și menținerea ei în cursul diastolei. 

Debitul cardiac este direct proporțional cu presiunea arterială și invers

proporțional cu rezistența periferică: Debitul cardiac = Presiunea arterială/ Rezistența
periferică.  
Hipertensiunea arterială sistemică constă în creșterea presiunii arteriale sistolice peste
130 mmHg și/ sau a celei diastolice peste 90 mmHg. O astfel de manifestare duce la
creșterea lucrului mecanic cardiac si implicit poate afecta vasele de sânge, precum și alte
organe: rinichi, inimă, ochi.
14.15. Circulația sângelui în vene (Circulația venoasă)
Venele sunt vase de sânge prin care acesta se întoarce la inimă. Volumul venos îl
depășește de aproximativ 3 ori pe cel arterial. Astfel, teritoriul venos adăpostește
aproximativ 75% din volumul sangvin. În vene, presiunea sângelui este foarte scăzută
(10 mmHg la originile sistemului venos și 0 mmHg la vărsarea venelor cave în atriul
drept). În vene, viteza sângelui crește de la periferie spre inimă deoarece suprafața de
secțiune a venelor scade de la periferie spre inimă. De exemplu, la periferia venelor,
sângele circulă cu o viteză de 0,5 mm/s, iar prin cele două vene cave cu 100 mm/s.
Structura pereților venoși prezintă mici cantități de țesut elastic și muscular neted, astfel
venele sunt distensibile și au caracter contractil.
Între artera aortă și atriul drept, inima creează și menține constantă o diferență de
presiune (aortă: 100 mmHg; atriul drept: 0 mmHg). Însă, când sângele traversează
 arteriolele și capilarele, presiunea acestuia scade destul de mult încât rămân 10 mmHg
ce constituie forța de împingere manifestată în partea incipientă a sistemului venos.
Activitatea de pompă cardiacă (pompă aspiro-respingătoare) favorizează procesul
de întoarcere a sângelui la inimă care prezintă importanță în reglarea debitului
cardiac. În cursul sistolei ventriculare, inima împinge sângele spre artera aortă și
simultan aspiră în atriul drept sângele din venele cave. La un individ sănătos, volumul
de sânge pompat de inimă este echivalent cu volumul de sânge primit prin aflux
venos (legea inimii).
Întoarcerea venoasă spre cord este susținută prin mai multe mecanisme, cum ar fi:

 aspirația toracică – mai mult în inspir, intervine prin menținerea unei presiuni mai
scăzute în venele mari din cavitatea toracică.
 presa abdominală – constituie presiunea pozitivă din cavitatea abdominală care
favorizează circulația sângelui spre inimă. În inspir efectul este mai accentuat (mușchiul
diafragm coboară). 
 pompa musculară – venele profunde se golesc de sânge în cursul contracțiilor
musculare. În perioada de relaxare dintre două contracții, venele profunde aspiră
sângele din venele superficiale. Prin prezența valvelor (la nivelul membrelor inferioare),
refluxul de sânge este înlăturat. 

Figura 14.5 Valve venoase.

 Gravitația stimulează curgerea

sângelui din venele situate

superior atriului drept. Întoarcere
venoasă din membrele inferioare
este influențată negativ de
gravitație.    
 Masajul pulsatil realizat de către
artere asupra venelor asociate
situate împreună în același pachet
vascular, stimulează întoarcerea
venoasă.