FIZIOLOGIA APARATULUI CARDIOVASCULAR

Celulele organismului necesită un aport permanent de oxigen şi

substanţe nutritive şi eliberează dioxid de carbon şi diverse substanţe de
catabolism. Principalul mediu de transport prin care ajung la celule
substaţe necesare şi în care se descarcă produşii neutilizabili, este sângele,
care pentru a-şi îndeplini rolurile trebuie să circule permanent.
Sistemul circulator, graţie activităţii ritmice a inimii, realizează
mişcarea continuă a sângelui în interiorul unui sistem vascular închis.
Inima, organul propulsor al sângelui, este împărţită printr-un sept
longitudinal în două jumătăţi (dreaptă şi stângă), fiecare parte a inimii
fiind la rândul său constituită dintr-un atriu şi un ventricul, separate prin
septul atrio-ventricular.
Valvele existente între atrii şi ventricule, ca şi între ventricule şi
aortă şi respectiv artera pulmonară, permit prin deschiderea şi închiderea
lor intermitentă, ventriculelor să pompeze sângele doar într-un anumit
sens.
Cele două jumătăţi ale inimii – dreaptă şi stângă – sunt complet
separate între ele, cordul stâng transferând sângele primit prin venele
pulmonare în aortă şi astfel în întreg organismul, iar cordul drept
împingând sângele în circuitul pulmonar.
Cordul funcţionează deci, ca o dublă pompă, care primeşte sângele
din circulaţia sistemică şi respectiv din cea pulmonară şi îl pompează apoi
sub presiune în cele două artere mari (artera aortă şi artera pulmonară).

Proprietăţile fundamentale ale cordului

Miocardul, este din punct de vedere structural, un muşchi striat care
posedă o serie de proprietăţi funcţionale, comune şi altor ţesuturi, dar are
şi o serie de proprietăţi specifice.
Ritmicitatea sau automatismul

Este proprietatea cordului de a se contracta ritmic, ca urmare a

unor impulsuri contractile generate în interiorul său.

Conductibilitatea

Este proprietatea miocardului şi în special al ţesutului nodal de a

transmite unda de excitaţie generală la nivelul nodului sino-atrial.
 Deoarece, din apropierea acestui centru de comandă pornesc „în
evantai” benzile musculare principale ale atriului drept, unda de
depolarizare se propagă în toate direcţiile prin aceste structuri cu o viteză
de 1000 mm / s, cuprinzând în aproximativ 0,1secunde întreaga
musculatură a atriilor şi determinând sistola atrială.
Transmiterea undei de la atrii la ventricule se face prin intermediul
nodului atrio-ventricular, care funcţionează ca o staţie de legătură, la
nivelul căruia unda întârzie aproximativ 0,1 secunde, din cauza
conductibilităţii mai lente a acestei porţiuni a ţesutului nodal. Întârzierea
asigură decalarea sistolei atriale, faţă de cea ventriculară. Apoi unda de
depolarizare este transmisă fasciculului Hiss şi prin cele două ramuri ale
acestuia, ajunge prin reţeaua Purkinje, în 0,08-0,1 secunde până la
miocardul ventricular, cuprinzând succesiv vârful inimii, pereţii laterali ai
ventriculelor, partea postero-laterală a ventricolului stâng, conul
pulmonarei şi partea cea mai înaltă a septului.
Arborizaţiile terminale ale reţelei Purkinje pătrund dinspre
suprafaţa endocardică spre cea epicardică şi, prin intermediul unor celule
de legătură, transmit unda de depolarizare direct miocardului ventricular.
Lezarea sistemului de conducere a undei de depolarizare prin
diverse procese patologice, determină tulburări ale activităţii cardiace
cunoscute sub denumirea de blocuri. Când unda de depolarizare nu se mai
transmite de la atrii la ventricule se produce bloc total, atriile se vor
contracta cu o frecvenţă normală, iar ventriculele mult mai lent (25-30
bătăi pe minut), pentru că activitatea lor este determinată acum de stimuli
de contracţie intraventriculari. Alteori, este lezată numai una din ramurile
fasciculului Hiss (bloc de ramură) şi consecutiv apare un asincronism în
contracţiile ventriculare, cel de partea lezată contractându-se mai lent.
Alteori sistemul de conducere nu este întrerupt total, dar fiind
tulburat, transmite defectuos sau cu întârziere unda de depolarizare de la
atrii la ventricule (bloc parţial). Prin creşterea progresivă a timpului de
transmitere a undei, la un moment dat, o undă nu se mai transmite şi deci
sistola atrială nu mai este urmată de o sistolă ventriculară.

Excitabilitatea sau iritabilitatea

Este proprietatea miocardului de a răspunde printr-o contracţie la

stimuli adecvaţi. Activitatea miocardului, la fel ca şi cea a muşchilor
striaţi scheletici, este caracterizată printr-o inexcitabilitate periodică, dar
pe o durată mai lungă, comparativ cu a acestora. Astfel, în timp ce
muşchiul striat scheletic are o perioadă refractară de 0,01 secunde,
miocardul este inexcitabil 0,03 secunde, adică tot timpul cât durează
sistola. Existenţa perioadei refractare absolute menţine ritmul cardiac
împiedicând apariţia unei noi sistole înainte de a se fi scurs timpul
necesar pentru refacerea potenţialului contractil cardiac.
După ce sistola s-a terminat, urmează o perioadă refractară relativă,
în care stimulii liminari nu dau nici un răspuns, în timp ce stimulii foarte
puternici determină o contracţie de intensitate redusă urmată de o pauză
numită compensatoare.
Sistola cardiacă prematură numită extrasistolă, este determintă de
stimuli contractivi ectopici (atriali, ventriculari, nodali), care actionează
asupra unui miocard aflat în perioadă refractară relativă. Extrasistolele se
produc când devin iritabile focare ectopice miocardice, care descarcă
stimuli neregulaţi de contracţie.
Dacă focarul ectopic descarcă ritmic impulsuri cu o frecvenţă
superioară celei a nodului ventricular, se produce accelerarea regulată a
frecvenţei cardiace care i-a aspectul tahicardiei paroxistice, când
frecvenţa este între 150 şi 240 bătăi pe minut, sau de flutter atrial, când
frecvenţa este între 240 şi 400 bătăi pe minut.
Dacă unul sau mai multe focare ectopice descarcă neregulat stimuli
de contracţie cu o frecvenţă de 400-600 bătăi pe minut, se instalează
fibrilaţia atrială sau ventriculară, în funcţie de sediul miocardic generator
de stimuli.
Contractilitatea

Este proprietatea miocardului de a se contracta, ca urmare a undei

de depolarizare descărcate ritmic în nodulul sinoatrial.

Tonicitate

Este proprietatea de semicontracţii ale miocardului ce se păstrează

şi în diastolă (relaxare).