Fiziologia ( din limba greacă: phisos- natură și logos-cunoaștere) este o disciplină

biologică complexă, ce cuprinde:

• Studierea organismelor din perspectiva a mai multor nivele de organizare,

atât în ansamblu, cât și fiecare nivel particular ( diferitele sisteme de organe,
organele, țesuturile și celulele).

• Studierea interacționării dintre un organism și mediul său.

• Studierea funcțiilor fiziologice importante a organismelor, precum nutriție,

locomoție, reproducere, simțuri.

• În 1628 anatomistul William Harvey descrie circulația sângelui în organism,

punând bazele fiziologiei experimentale.
• În 1708, Herman Boerhave pune bazele fiziologiei generale prin lucrarea sa
Institutiones medicae.
Ca să supraviețuiască un organism unicelular trebuie să îndeplinească 2
condiții :

- trebuie să se izoleze de mediul ostil înconjurător

- fiind un sistem deschis trebuie să colaboreze cu acest mediu din
care-și extrage hrana, oxigenul, informațiile și unde elimină
deșeurile metabolice

Membrana celulară este structura complexă care izolează organismul de

mediul înconjurător dar care, în mod paradoxal, facilitează toate schimburile
în dublu sens.
 Componenta hidrofobă a membranei previne amestecarea elementelor hidrofile din
cele două spații, intracelular și extracelular.

Moleculele proteice din structura membranei asigură permeabilitatea barierei

membranare. Permeabilitatea lor este selectivă și controlată.
Ele sunt reprezentate de : - pori(canale)
- proteinele transportor (cărăuși)

Membrana este relativ permeabilă pentru molecule hidrofobe : gaze respiratorii (O₂ și
CO₂) dar și substanțe lipofile cu rol de semnalizare, gaze toxice (CO), noxe lipofile, solvenți
organici.

Alte funcții ale proteinelor membranare :

- receptorii primesc semnale de la mediul extern și transferă
informația în interiorul celulei
- enzimele permit celulei să metabolizeze substraturile
extracelulare
 Marea primordială în care s-au dezvoltat organismele unicelulare este infinită și își
păstrează compoziția în parametrii constanți cu toate că organismele extrag continuu
nutrimente și tot acolo elimină deșeurile metabolice.

Trecerea de la organismele unicelulare la cele pluricelulare , de la mediul acvatic la

viața pe uscat, a fost un proces care a necesitat dezvoltarea unei infrastructuri
complexe în organism cu o compoziție asemănătoare mării primordiale – lichidul
extracelular.

Acesta asigură celulelor condiții înconjurătoare constante deși are un volum mai
mic decât tot lichidul intracelular. Există organe și mecanisme care asigură un mediu
intern stabil în condițiile în care celulele în urma activității lor metabolice ar epuiza
rapid rezervele de nutrimente și ar inunda acest spațiu cu deșeuri toxice.

Utilizat inițial de Claude Bernard (1856) pentru a sublinia importanța sângelui și a plasmei interstițiale ca
principale punți de legătură între celule și mediul extern, “mediul intern” a fost extins ulterior la toate umorile
organismului.

Astăzi mediul intern este definit ca mediul lichidian în care se desfășoară procesele fizico-chimice și biologice
caracteristice materiei vii.

Cuprinde totalitatea lichidelor care asigură transportul de gaze și substanțe nutritive, consumul acestora și
epurarea celulelor organismului de produșii toxici rezultați din combustiile tisulare.
Componenta dominantă a materiei vii cât și a tuturor umorilor este apa.
 Menținerea mediului intern stabil se realizează prin homeostazie, un proces prin
care mecanismele fiziologice de autoreglare, prin intervenții fiziologice coordonate, mențin
starea de echilibru în interiorul organismului.

Există și organe specializate pentru asigurarea homeostaziei :

- plămânii asigură schimbul de gaze respiratorii
- tractul digestiv și ficatul absorb nutrimentele și le fac disponibile
întregului organism
- ficatul și rinichii intervin în excreția deșeurilor
- tegumentul participă la pierderea de căldură
 Homeostazia (din limba greacă, homois = aceeași, și stasis = stare)
reprezintă proprietatea unui organism de a menține, în limite foarte
apropiate, constantele mediului său intern.

Termenul a fost pentru prima dată propus de medicul american

Walter B. Cannon în anul 1932, în cartea sa The Wisdom of the Body, deși
Claude Bernard, la mijlocul secolului al XIX-lea, a fost primul care a observat
că parametrii fiziologici ai corpului uman, precum temperatura, presiunea
arterială, etc, tind să mențină o oarecare stabilitate a corpului, numind
homeostazia - echilibrul dinamic ce ne menține în viață.
 Specializarea celulelor și a organelor pentru a desfășura sarcini specifice necesită
integrare.

Studiul fiziologiei, în special a funcţiilor sistemelor nervos şi endocrin, permite

înţelegerea modului în care se realizează integrarea tuturor sistemelor fiziologice în
funcţionarea organismului ca un tot unitar. Aceste mecanisme sunt responsabile de
păstrarea rezervelor și eliminarea deșeurilor menținând un mediu intern stabil chiar în
condiții extreme și de stres.

Pentru a se asigura cooperarea dintre organele specializate, funcțiile acestora

trebuie să fie ajustate pentru a se adapta la solicitări – organele trebuie să fie controlate
și reglate.
 Astfel, o variabilă controlată, presiunea arterială, poate fi supusă unor influențe externe,
de exemplu modificarea frecvenței cardiace. Variabila controlată poate fi menținută constantă
doar prin măsurarea continuă a presiunii arteriale efective și comparând-o cu valoarea de
referință urmată de corectare continuă a oricărei variații.

În cazul în care presiunea arterială scade, de exemplu ca urmare a trecerii rapide din
clinostatism în ortostatism, frecvența cardiacă va crește până în momentul în care presiunea
arterială va fi readusă la o valoare acceptabilă. Când presiunea arterială a crescut peste o
valoare limită superioară, frecvența cardiacă va scădea din nou iar presiunea arterială se va
normaliza.

Această buclă de control se numește sistem de control prin feed – back negativ sau circuit
de control. Circuitul este alcătuit dintr-un dispozitiv de control care deține valoarea de referință
și elemente controlate (efectori : mușchi și glande endocrine), care pot ajusta variabila
controlată, readucând-o la valoarea de referință.
Oscilația unei variabile controlate ca răspuns la o variabilă perturbatoare poate fi atenuată prin
două mecanisme :
- senzorii diferențiali asigură creșterea semnalului senzorial proporțional
cu rata abaterii variabilei controlate comparativ cu valoarea sa de referință
- controlul de tip feed forward (anticipativ) se asigură că informația privind
intensitatea prognozată a perturbării este transmisă sistemului de control înaintea ca valoarea
controlată să se fi modificat în vreun fel (de exemplu, receptorii pentru frig de la nivelul
tegumentului declanșează ajustarea temperaturii în sens opus înainte ca variabila controlată,
temperatura centrală a corpului, să se fi modificat).
 CELULA
Celula = unitatea de bază morfofuncţională şi genetică a
organismelor vii.
Celula = poate exista singură sau în grup când formează
ţesuturile.

Forma celulelor este legată de funcţia lor. La început toate celulele au o formă globuloasă
iar ulterior devin stelate, fusiforme, cubice, cilindrice etc., în timp ce altele (ovulul,
globulele sângelui, celulele cartilaginoase) rămân globuloase.

Dimensiunile celulelor = variază în funcţie de specializarea lor, de starea fiziologică a

organismului, vârstă etc. Cele mai mici celule sunt celulele granulare din cerebel (3-4 µ),
hematiile (7,5 µ). Cele mai mari sunt ovulele (200 µ) şi fibrele musculare striate (5-15 cm).
Media este de 20-30 µ.
 ISTORIC
1655 - Robert Hooke - descrie celulele iar membranele
celulare le consideră parte integrantă din celule.

1855 - Karl Wilhelm von Nageli şi Carl Eduard Cramer – arată

că membrana celulară este responsabilă pentru secreţia
extracelulară şi menţinerea presiunii intracelulare.

1935 - Hugh Daveson şi James Frederic Danielli - descriu

structura bilipidică a membranei celulare.

1972 – Nicholson L. şi Jonathan S. Singer – lansează modelul

mozaicului fluid pentru membrana celulară.
 Asemenea mitozei, meioza este o diviziune indirecta
(cariochinetica).

De obicei, celulele ce se vor divide prin meioza, se deosebesc de

cele ce se vor divide prin mitoza, deoarece prin intermediul anumitor
modificari, cresc mult in volum.

La plante, de exemplu, tesutul constituit din celule ce urmeaza sa se

divida meiotic, poarta numele de tesut arghesporial.
 Meioza (in limba greaca meion = mai putin si oxis = conditie) reprezinta tipul de
diviziune celulara caracteristica organismelor cu alternanta de faze (haploida -
diploida).
Prin intermediul meiozei are loc reducerea la jumatate a materialului genetic
cromatic (a numarului de cromozomi) a celulei somatice, preconditie a formarii
celulelor sexuale (a gametilor).

Procesul a fost presupus de Weismann care, in 1887, preciza ca organismele sunt constituite din soma
si germen. Prima diviziune meiotica a fost observata si descrisa de catre Strasbourger, la Angiospermate, in
1888.
Elucidarea deplina a procesului diviziunii meiotice a avut loc insa abia in 1905, prin cercetarile
efectuate de catre Farmer si Moore.
 Spre deosebire de mitoza, meioza este mai complicata, are o durata mai mare
de timp si se compune in realitate din 2 diviziuni succesive - diviziunea I meiotica
sau diviziunea heterotipica (numita si diviziune reductionala) si diviziunea II
meiotica sau diviziunea homeotipica (cunoscuta si sub numele de diviziunea
ecuationala).

Se poate afirma ca diviziunea meiotica are o mare importanta in asigurarea

imensei variabilitati individuale, prin cele 2 mecanisme pe care le determina -
recombinarile intracromozomiale (crossing-over) si intercromozomiale (asortarea
aleatorie a cromozomilor ce migreaza spre unul sau altul dintre poli).

Ulterior, prin procesul fecundarii, se restaureaza statutul diploid al

descendentei, forma concreta de existenta a indivizilor, speciile eucariote evoluate,
dar se asigura si sansele aparitiei multitudinii de indivizi diferiti ca genotip si
fenotip, se asigura mentinerea fondului de gene in populatie.