ŞCOALA ROMÂNĂ DE AFACERI

ŞCOALA POSTLICEALĂ DE AFACERI

SPECIALIZAREA: ASISTENT MEDICAL DE FARMACIE

Modulul VI
CHIMIA COMPUŞILOR CU ACŢIUNI
FIZIOLOGICE DIVERSE

Profesor: LUP MARIA

Curriculum aprobat prin OMEdC nr. 5042/2005

Alba Iulia
2008

1
 Norme de protecţie a muncii în laboratorul de chimie

Protecţia muncii are ca scop asigurarea celor mai bune condiţii de muncă,
prevenirea accidentelor şi îmbolnăvirilor. În conformitate cu legislaţia de sănătate
şi securitate în muncă elevii trebuie să-şi formeze deprinderile necesare executării
corecte a oricăror activităţi, pentru deplina securitate.
Pentru aceasta este necesară respectarea cu stricteţe de către elevi a
normelor de protecţie a muncii, la efecturarea tuturor experimentelor.

1. Laboratorul este un loc special amenajat pentru acivităţi serioase şi

meticuloase. Aşa că trebuie să ai în vedere securitatea colegilor tăi.
2. Orice accident trebuie anunţat profesorului.
3. Fiecare experiment se efectuează numai dacă este precizat de profesor.
4. Trebuie să urmezi întocmai instrucţiunile primite de la profesor.
5. Usensilele de laborator trebuie să fie curate la începerea lucrului.
6. Se efectuează lucrările practice numai după ce ai citit instrucţiunile
prevăzute de fişa de lucru pe care o primeşi cu cel puţin o zi înainte de a
efectua lucrarea propriu-zisă.
7. Foloseşti numai substanţe şi ustensile permise de fişa de lucru.
8. Substanţele şi ustensilele de pe masa de lucru a profesorului nu se ating.
9. Manifestă o permanentă atenţie la transvazarea substanţelor dintr-o sticlă
în alta.Spală imediat cu apă porţiunile de piele care au venit în contact cu
substanţe chimice.
10. Încălzirea unei eprubete se face cu multă atenţie aşa încât să nu priveşti
direct în vasul cu reactivi.
11. Încălzeşte un reactiv în eprubetă de la partea superioară în jos, pentru ca
vaporii din partea superioară să nu se reverse.
12. Verifică mirosul gazelor degajate fluturînd mîna dinspre probă spre tine
şi mirosind cu atenţie.
13. Înainte de folodsirea substanţelor inflamabile orice sursă de căldură
trebuie îndepărtată.
14. Diluarea acizilor concentraţi se face adăugînd acidul în picături în apă
(agitînd continuu) şi nu apa în acid (acidul sare în afara vasului şi poate
ajunge în ochi şi pe ţesături).
15. Soluţiile corosive (acizi, baze, brom, iod, etc)se mănuiesc cu mare
atenţie.
16. Reactivii nu se toarnă niciodată înapoi în sticla cu reactiv, şi nu se

2
 schimbă dopurile sticlelor. Dopul nu se lasă pe masă în timpul activităţii
experimentale.
17. Nu se atinge direct cu mâna sticlăria care a fost în contact direct cu focul,
ci se lasă să se răcească.
18. Coşurile sunt numai pentru hîrtie. Probele, deşeurile solide şi sticlăria se
strâng în recipiente speciale.
19. După terminarea lucrului masa de laborator va fi curăţată.
20. Substanţele nu se gustă.
21.Când lucrezi: poartă halat, strânge-ţi părul, îndepărtează bijuteriile care te
pot deranja în timpul activităţii, poartă ochelari de protecţie sau foloseşte
ecran de protecţie în cazul experimentelor cu substanţe agresive.
22.Pregăteşte substanţele, aparatele şi ustensilele necesare activităţii şi apoi
începe lucrul.
23.Pentru substanţele solide foloseşte spatule şi pensete, iar pentru cele
lichide: eprubete, pipete, pahare, flacoane.
24.Substanţele chimice se păstrează în recipienţi speciali pe care se aplică
etichete cu: formula chimică, denumirea substanţei în limba romană şi
D.C.I., masa moleculară, cantitatea, data transvazări, lotul din care
provine, data ambalării, data expirării, indicaţii speciale: otravă,
toxic,inflamabil, etc.
25. Orice activitate de laborator se v-a efectrua pe baza unei fişe de lucru
individuale sau de grup.
26.Sursele de căldură nu se vor lăsa aprinse la plecarea din laborator.
27.Sube se volatilizează uşor se păstrează în vase bine închise mai precis
parafinate în vecinătatea dopului.
28.Aşezarea substanţelor chimice în dulapuri închise se face ordonat pe
cationi şi alfabetic: metal, oxid hidroxid, sare,iar substanţele organice se
vor aşeza pe funcţiuni. Pe uşa dulapului va fi pusă lista cu substanţele
existente.
29.Se lucrează cu cantităţi mici de reactivi şi cu soluţii diluate, iar cu
substanţele solide se va lucra cu cantităţi strict necesare.
30.Acizii se vor folosii în soluţii diluate, în afara cazurilor în carew se indică
concentraţia.
31.Reactivul se adaugă în eprubetă, în picătură astfel încât volumul total să
nu depăşească jumătate din volumul eprubetei.
32.Pentru a mirosi substanţele, se îndepărtează vaporii cu mâna înspre nas,
fără a se inspira puternic, deoarece acţiunea multor substanţe este toxică
chiar dacă aceasta nu se manifestă imediat.
33.Substanţele toxice(mercurul, sărurile de mercur, clorura de bariu, etc),
substanţe foarte corosive(acidul sulfuric, acidul clorhidric), uşor

3
 inflamabile sau care se pot autoaprinde(sodiu, potasiu, fosfor), se
depozitează în dulapuri metalice ermetic închise şi încuiate.
34.Soluţiile sărurilor mercuroase se păstrează în prezenţa mercurului.
35.Metalele alcaline se păstrează sub petrol, cele alcalino-pământoase în
glicerină, iar fosforul alb în apă.
36. Hârtiile pe care se usucă fosforul se vor arde, iar cele pe care sau tăiat şi
şters metalele alcaline se vor umezi cu Apă, până la consumarea totală a
metalului.
37.Nu se vor păstra în acelaşi loc acizăă cu hidroxidul de amoniu, acidul
azotic, acidul clorhidric.
38.Substanţe ca apa de clor şi bromul se vor păstra în nişă.
39.Acidul azotic, premanganatul de potasiu, sărurile mercuroase, iodura de
potasiu, apa oxigenată se păstreaază în sticle de culoare închisă şi departe
de surse de căldură.
40.Transvazarea lichidelor se face numai prin pâlnie
41.Acidul percloric, cloratul de potasiu, nitrobenzenul, acetilura de argint nu
se vor tritura(mojara).
42.La pregătirea amestecurilor oxidante se fărâmiţează oxidanţii în stare
pură, în doze mici într-un mojar absolut curat, amestecarea oxidanţilor cu
alte substanţefărâmiţate nu se face niciodată prin frecare în mojar, ci prin
sgitarea intr-un balon sau prin amestecarea cu o spatulă pe hârtie velină.
43.Eprubeta cu substanţă uscată care se supune încălzirii se va ţine cu un
cleşte de lemn sau de hârtie în funcţie de temperatura la care se poate face
încălzirea, înclinată (nu spre cel care lucrează sau spre vecin), se va
încălzii treptat pe toată lungimea ocupată de substanţă, agitând-o
permanent. Celelalte vase de sticlă nu se încălzesc direct pe flacără, ci
numai pe sită de aybest, după ce se constată că pereţii exteriori sunt uscaţi
44.Baloanele şi celelalte vase de sticlă în care se află lichide fierbinţi nu se
pun direct pe masă, ci pe o placă de aybest, sau un alt material
termoizolant, iar paharele mici cu lichid, se ridică numai cu ambele
mâini.
45.Prinderea în stativ a baloanelor, refrigerentelor, biuretelor se face cu
ajutorul clemelor prevăzute cu apărători de plută sau cauciuc.
46.Introducerea unui tub de sticlă într-un dop de plută sau de cauciuc se
face ţinându-se tubul cu mâna înfăşurată într-o ţesătură de pânză uscată
cât mai aproape de capătul de introdus, fără a forţa.
47.RĂNILE PROVOCATE PRIN TĂIETURI DE STICLĂ, METAL SE
DEZINFECTEAZĂ CU APĂ OXIGENATĂ, se aplică un pansament
steril cu rivanol.
48.Arsurile termice nu se spală cu apă, ci se ung cu miere sau glicerină.

4
 „Asemenea unui compus chimic, cunoaşterea ştiinţifică se purifică prin recristalizare”
I.M.Ziman

GENERALITĂŢI

Stabilitatea medicamentelor din punct de vedere chimic

Medicamentele trebuie să prezinte:

1. Stabilitate fizică, adică să-şi menţină proprietăţile fizice iniţiale şi
forma farmaceutică.
2. Stabilitate chimică- menţinerea integrităţii chimice a fiecărui
component, în special a conţinutului de substanţă activă.
3. Stabilitate microbiologică- menţinerea stabilităţii (rezistenţa) la
dezvoltarea microorganismelor în condiţii determinate.

Scopul medicamentului este de a avea efect terapeutic cât mai repede după
administrare.
Aşadar stabilitatea medicamentul nu trebuie să:
- modifice stabilitatea nici a substanţei active şi nici a substanţelor
auxiliare pe toată durata valabilităţii medicamentului
- afecteze viteza de eliberare a substanţei active
- se administreze în cazul în care mai puţin de 10% din substanţa activă
s-a eliberat sau au apărut agenţi toxici
Cum se determină stabilitatea chimică?
Se examinează procesele chimice care au loc pe parcursul stocăriisub
acţiune factorilor atmosferici: umiditate, oxigen, lumină,temperatură, ş.a. pentru
a se evita modificarea activităţii terapeutice.
Ce se înţelege prin expresii de genul:
-„la rece” temperaturi 2-8oC
-„la loc răcoros” temperaturi de 8-15oC
-„la temperatura camerei” temperaturi de 15-25oC.

Exemple de degradări chimice care vor genera produşi toxici sunt reacţiile
de: hidroliză, oxidare, fotoliză, decarboxilare,izomerizare, etc.
De pildă substanţele organice ce conţin grupări ester: aspirină, alcalozii,
nitroglicerina, lactona (policarpina, spironolactona), amidele, lactamele
(penicilinele, cefalosporinele), imidele (gluteinimidele), fenileterii (codeina,

5
propanololul) se descompun prin hidroliză. Pentru a întârzia acest proces se alege
valoarea optimă de pH la includerea substanţelor uşor hidrolizabile în micele sau
complexarea acestora, ori prin uscarea cu spray.
Reacţiile de oxidare au loc la tioeteri (fenotiazine), acizi carboxilici (acizi
graşi), cetone (hidrocortizon, predinisolon), fenol (morfină), nitriţi (amilnitrit), etc.
Fotoliza este un proces de oxidare catalizată de lumină (menadione,
fenotiazine, pirazolone nitroprusiat de natriu). Pentru a evita acest proces se face o
condiţionare adecvată în recipiente de sticlă colorată, introduse în cutii de carton
sau blistere din mase plastice colorate în brun şi respectiv confecţionate din
aluminiu.
Observaţie obligatoriu etichetele au menţionate pe ele condiţiile de
stabilitate conform I.C.H. (Conferinţa Internaţională pentru Armonizarea cerinţelor
tehnice în vederea Înregistrării Produselor farmaceutice pentru uz uman.) scopul
acestei precizări este de a defini perioada de valabilitate condiţionată de un
anumit ambalaj (ambalaj comercial).
Căile de prevenire a valabilităţii sunt:
- Determinarea pe baze experimentale efectuate în condiţii normale de
stocare pe termen lung (testare în timp real).
- Determinarea experimentală efectuată în condiţii de solicitare intensivă şi
pe termen scurt (testare accelerată) – se măresc vitezele de degradare
chimică şi se modifică din punc de vedere fizic medicamentul. Se
impune: selectarea recipientelor, a formulărilor adecvate din punctul de
vedere a stabilităţii, susţinerea perioadei de valabilitate declarate,
influenţarea modificărilor în formulare sau în fabricarea produselor
asupra stabilităţii.[3]

6
 1. ANTIHISTAMINICE,
SUBSTANŢE DE CONTRAST ŞI EXPLORARE FUNCŢIONALĂ

Antihistaminic
Definiţie Substanţă cu proprietatea de a neutraliza sau antagoniza competitiv
histamina. Blochează receptorii histaminergici H1 sau H2, datorită asemănării
structurale cu histamina, împiedicând fixarea acesteia pe receptori. [5]
Anti H1 – este un medicament care se opune acţiunii histaminei asupra
receptorilor H1, acţiune care este responsabilă de fenomenele locale de alergie.
Receptor [fr.] récepteur – în farmacologia moleculară biologică, prezentă în
membrana sau citoplasma unei celule, care reacţionează specific prin
complementaritate, cu un anumit ligand (hormon, mediator chimic, medicament,
toxic), pentru a produce un efect biologic. Natura unui receptor este în general
glicoproteică şi fixarea mediatorilor sau medicamentelor se realizează prin legături
cu energie slabă, deci puţin stabile. Proprietatea moleculelor de medicament de a se
fixa de receptor, numită afinitate, are loc conform legii maselor, printr-o reacţie
reversibilă, producând o anumită modificare a receptorului, cu apariţia, unui stimul
când substanţa are activitate intrinsecă, eficacitate.
Receptor specific – grupă funcţională a unei macromolecule din ţesutul viu,
susceptibilă de a interacţiona reversibil cu un medicament, acest fapt determinând
răspunsul farmacologic. Interacţiunea medicament-receptor este un proces care
decuge în două etape în cadrul cărora molecula de medicament se combină cu un
număr limitat de grupe reactive din structura macromoleculei; combinarea induce o
modificare a conformaţiei proteinei, care conduce la apariţia efectului terapeutic.
Anti H2 – medicament care se opune acţiunii histaminei asupra receptorilor
H2(dirijează secreţia de suc gastric). Substanţele anti H2 se folosesc în tratamentul
ulcerului gastroduodenal. [5]
Produse farmaceutice cu acţiune antihistaminică:
- Clorfenoxamină
- Feniramin
- Histamină
- Nilfan
- Tavegyil [6]

7
 Clorfenoxamină

Sin. D.C.I. Chlorphenoxaminum

F.f: cpr. cu 0,020 g clorhidrat de clorfenoxamină
A.t: antihistaminic şi anticolinergic
I.t:
-migrenă,
- cefalee
- boala serului
- edem Quincke
- dermatoze alergice
-prurit de diferite cauze
- acidente posttransfuzionale
- alergie medicamentuoasă
- înţepături de insecte
- degerături
- insolaţie
-hiperexcitabilitate nervoasă
- iritabilitate
C.ind:
-conducători auto
- persoanele care necesită o activitate perfectă de coordonare neuromotorie.
R.a:
-somnolenţă
-ameţeală
-senzaţia de uscăciune a gurii
-tulburări dispeptice.

M.d.a: tratamentul trebuie strict individualizat

]- adulţi – 1-2 cpr. de 2-3 ori/zi
- copii – sub 2 ani câte ¼ din doza adultului
- 2-5 ani câte /3 din doza pentru adulţi
- 5-10 ani câte 1/2din doza adultului.
Conservare: loc uscat, ferit de lumină. [6]

8
 Feniramin

Sin. D.C.I. Pheniraminum

F.f:
- cpr. cu 0,050 g feniramină
- fiole cu sol. apoasă inj. 25%

A.t: antihistaminic (cu durată medie de acţiune 4-6 ore) fără efecte sedative ale
S.N.C.şi anticolinergic
I.t:
-dermatologie: urticarie acută, eczeme, dermatite
-medicină internă: boala serului, edem Quincke, astm bronşic, migrene, colite,
alergii medicamentuoase
-oftalmologie: conjunctivite, blefaroconjunctivite.
- O.R.L. rinită vasomotrie, coriză de fân.
-chirurgie: spasm bronşic produs de narcoza inhalatoare, profilaxia şocului
posttransfuzional.
C.ind:
-conducători auto
- persoanele care necesită o activitate perfectă de coordonare neuromotorie.
R.a:
-somnolenţă
-ameţeală
M.d.a: tratamentul trebuie început cu doze mici
]- adulţi – 1/2 cpr. de 2-3 ori/zi până la 1 cpr. de 3 ori/zi
-1/2 fiolă de 1-2 ori /zi în inj. i.m. sau i.v.(lente).

- copii – sub 10 ani câte 1 cpr. de 0.010 g de 2 ori /zi din doza adultului
- peste 10 ani 1-2 cpr.de 0,010 g de 1-3 ori /zi; 1/4 -1/2 fiol[ i.m. de
1-2 ori/zi.
Conservare: loc uscat, ferit de lumină. [6]

9
 Histamină

Sin. D.C.I. Histaminum dihydrochloridum, histamin clorhidrat

F.f:
- fiole de 1 ml cu sol. apoasă inj. 1%o

A.t: - stimulant: al mucoasei netede, a glandelor exocrine

- dilată capilarele, mărindu-le permeabilitatea

I.t: în alergii ca desensibilizant

Migrene
Analgezic în boli însoţite de mialgii
Diagnostic pentru afecţiuni neurologice

C.ind:
- astm bronşic
- alergii acute
- ulcer gastric
- gastrite hiperactive
- hipotensiune
- afecţiuni cardiovasculare
- copii

R.a:
- ameţeli
- gust metallic
- cefalee
- hipotensiune
- crampe intestinale

M.d.a:
- adulţi – ca desensibilizant sau calmant al durerii se administrează
intradermic, începând de la doze mici de 0,01 şi crescând progresiv până la doza
uncă de 1 m
- în arterioscleroză se administrează intraarterial, în perfuzie lentă 1 mg
histamină diluată în 200 ml glucoză 5 %

Conservare: loc răcoros, ferit de lumină. [6]

10
 2. CARDIOTONICE

Cardiotonic

Sin. Tonicardiac

Cardiotonicele sunt preparate de natură vegetală, cu structură glicozidică,

obţinute din: Digitalis purpurea, Digitalis lanata, Stromphantus combe,
Stromphatus hispidus, Stromphatus gratus, Scilla maritima, Convalaria majalis,
Helborus miger, etc. Acţionează asupra miocardului contractil (fibra adultă),
stimulându-l cu efecte: inotrop, batmotrop şi tonotrop pozitive, iar funcţiile
miocardului specific (firba enbrionară) sunt inhibate, având efecte cronotrop şi
dromotrop negative. Diferitele substanţele cardiotonice au efecte asemănătoare
calitativ asupra funcţiilor menţionate, dar se deosebesc cantitativ. Cardiotonicele
măresc concentraţia ionilor de calciu în celulele miocardului, favorizând contracţia
fibrei miocardice. Procesul de pompare a sodiului din celulele miocardice în afară
este deprimat. Acumularea ionilor de sodiu intracelular determină stimularea
schimbului între iodul intracelular şi calciul extracelular. [5]

Medicamente cardiotonice din ţară:

1. Deslanosid
2. Digitalin
3. Digitalis
4. Digoxin
5. Nidacil

11
 1. Deslanosid

Sin. D.C.I. Deslanosidum

F.f: fiole de 2 ml conţinâd 0,4 mg desacetillanatozid C (soluţie 0,2 %0)
A.t: cardiotonic cu acţiune rapidă de scurtă durată

I.t:
 insuficienţă cardiacă
 digitalizare de urgenţă

C.ind: - intoxicaţie digitalică

- insuficienţă circulatorie periferică
- infarct miocardic recent

R.a: Delanosidul este bine tolerat, tulburările înregistrate după celelalte digitalice
(greţuri, vărsături, celfalee), fiind mai rare. La bolnavii în tratament cu deslanosid
este contraindicată administrarea parental a oricărui preparat de calciu. Nu se
recomandă să se administreze efedrină sau potasiu în exces.
Înaintea injectării i.v., fiola se ţine puţin în mână ca să se încălzească

M.d.a: - adulţi - digitalizare lentă 3-5 zile; i.v sau i.m 1 ½ - 2 fiole pe zi.
Digitalizarea rapidă (24 de ore) i.v sau i.m 2-4 fiole pe zi. Tratamentul de
întreţinere i.v sau i.m 1 fiolă/zi
- copii – digitalizare lentă 3-5 zile; i.v sau i.m 0,008 – 0,010 mg/kg corp/zi.
Digitalizare rapidă (24 de ore) i.v sau i.m 0,02 mg/kg corp/zi în 1-3 prize.
Tratamentul de întreţinere se face cu lanatozid C administrat per os.
Conservare: loc uscat, răcoros, ferit de lumină. [6]

2. Digitalin

Sin. D.C.I. Digitoxinum, digitalină, digitalis soluţie

F.f.Soluţie hidroalcoolică glicerinată pentru uz intern conţinând 1% o digitoxină
cristalizată
A.t: tonicardiac cu acţiune lentă, prelungită, absorbţie digestivă foarte lentă
I.t:
 insuficienţă cardiacă, congestivă
 insuficienţă cardiacă cu ritm normal sau accelerat

12
  insuficienţă cardiacă din infarctul miocardic
 insuficienţă cardiacă la copii şi la bătrâni
 cord pulmonar cronic

C.ind: - bradicardii sub 60/min

- extrasistole
-tahicardii ventriculare
-miocardite acute toxice
-asociere cu preparate din calciu, vitamine D, simpatomimetice
-prudenţă la bolnavii cu insuficienţă hepatică avansată (metabolizare redusă)
- la copii.

R.a: poate produce intoxicaţii: anorexie, greaţă, vărsături, dureri

abdominal,cefalee, astenie, stări confuzionale, tahicardie.

M.d.a: - adulţi - 15-25 de picături/zi, timp de 2-3 zile, apoi 5-10 picături/zi (doză
de întreţinere)
Conservare: loc uscat, răcoros, ferit de lumină.[6]

3. Digitalis

Sin. Digitalis cpr.

F.f.cpr. cu 0,1g pulbere de digitalis purpurea
A.t: cardiotonică cu acţiune lentă, prelungită, absorbţie digestivă foarte bună
I.t: toate formele de insuficienţă cardiacă cronică, fibrilaţie atrială.
C.ind: - bradicardii sub 60/min
- extrasistole
-tahicardii ventriculare
-miocardite acute toxice
-asociere cu preparate din calciu, vitamine D, simpatomimetice
-prudenţă la bolnavii cu insuficienţă hepatică avansată (metabolizare redusă)
- la copii.

R.a: poate produce intoxicaţii: anorexie, greaţă, vărsături, dureri

abdominal,cefalee, astenie, stări confuzionale, tahicardie.

M.d.a: - adulţi - 1 cpr. de 2-3 ori/zi, timp de 6-10 zile(saturaşie lentă); tratament de
întreţinere 1 cpr. o dată pe zi. Posologia se va individualiza. După efectul
terapeutic şi reacţiile adverse.

13
 -copii se stabileşte doza în funcţie de vârstă împărţită în acelaşi număr
de zile ca la adulţi.

Conservare: un an la loc uscat, răcoros, ferit de lumină SEPARANDA.[6]

4. Digoxin

Sin. Digoxinum
F.f.-cpr. cu 0,25mg digoxină(digoxingenin-3-digitoxid)
-fiole a 2 ml
-soluţie pentru uz intern cu 0, 025 g digoxină
A.t: (glucozid cardiotonic pur, cristalizat preparat din Lantanozid C) cardiotonică
cu acţiune lentă, prelungită, absorbţie digestivă de 70%. Eliminarea se face
predominant renalîn circa 72 de ore.
Efectele cardiace se manifestă la aproximativ o oră după administrarea per os cu
acivitate maximă în 6-7 ore, iar la administrarea parentală după 5-10 min
(activitate maximă după 1-2 ore). Proprietăţile farmacocinetice o situează între
digitoxină şi strofantină. Este un cardiotonic uzual deoarece nu produce reacţii
adverse de lungă durată nici la copii nici la adulţi.
I.t: toate formele de insuficienţă cardiacă cronică,inclusiv cele cu frecvenţă
normală sau cu uţoară tahicardie.
Forma inj. Se foloseşte .
C.ind: - bradicardii sub 60/min
- extrasistole
-tahicardii ventriculare
-miocardite acute toxice
-asociere cu preparate din calciu, vitamine D, simpatomimetice
-prudenţă la bolnavii cu insuficienţă hepatică avansată (metabolizare redusă)
- la copii.

R.a: poate produce intoxicaţii: anorexie, greaţă, vărsături, dureri

abdominal,cefalee, astenie, stări confuzionale, tahicardie.

M.d.a: - adulţi - 1 cpr. de 2-3 ori/zi, timp de 6-10 zile(saturaşie lentă); tratament de
întreţinere 1 cpr. o dată pe zi. Posologia se va individualiza. După efectul
terapeutic şi reacţiile adverse.
-copii se stabileşte doza în funcţie de vârstă împărţită în acelaşi număr
de zile ca la adulţi.

14
Conservare: un an la loc uscat, răcoros, ferit de lumină SEPARANDA.[6]

5. Nidacil

Sin. Acetildigitoxin
F.f supozitoare cu acetidigitoxină 0,0005 g, excipienţi până la 3 g.
A.t: cardiotonică cu acţiune lentă, prelungită,
I.t: toate formele de insuficienţă cardiacă (mai ales cele asociate cu tahicardie), cu
sau fără tulburări de ritm; fibrilaţie artrială, tahicardie.
C.ind.
 insufucienţă cardiacă acută
 edem pulmonar
 infarct miocardic recent
 intoxicaţie digitalică
 nu se administrează simultan cu preparate ce conţin calciu.

R.a: similare cu digitoxina

M.d.a: tratament individualizat după stadiul bolii şi sensibilitatea bolnavului.

Intrarectal, doza de saturaţie este lentă 2-3 supozitoare pe zi timp de 3-5 zile; doza
de întreţinere este de ½-1 supozitoare/zi.
Supozitoarele se folosesc în caz de intoleranţă digestivă.

Conservare: la loc uscat, răcoros, ferit de lumină şi căldură, maxim 2 ani. [6]

15
 3. V ITAMINE

Vitamina B1 se mai numeşte şi vitamina tiaminică sau vitamina

antiberiberică. Este utilă în funcţionarea normală a ficatului, celulelor, pielii.
Excesul se elimină prin urină.
Carenţa conduce la tulburări digestive, cardiace şi nervoase.
Surse: soia, făină de grâu, făină de secară, făină de porumb, mazăre,ciuperci,
nuci, alune, gălbenuş de ou, drojdie de bere, carne de porc, rinichi de porc,ficat de
viţel, etc.
Vitmina B2 numită şi riboflavină sau lactoflavină participă în procesul
vederii, determină creşterea organismului tânăr, intervine în respiraţia celulară şi
scăderea glicemiei din sânge, etc.
Carenţa vitaminică determină căderea părului, scăderea rezistenţei la
infecţii, crampe musculare,unghii casante, etc.
Surse: germeni de grâu, drojdie, brânză,lapte, ouă,soia, ficat, rinichi, făină
de secară, etc.
Vitamina B3 se mai numeşte şi acid nicotinic, vitamina PP, nicotinamidă,
care apără şi vindecă organismul de pelagră. Se găseşte în toate celulele
organismelor vii.Ia parte la formarea unor enzime cu rol impotrtant în procesele
metabolice de la nivelul celulelor.. se poate sintetiza în flora intestinală, în ficat şi
rinichi.
Carenţa ei determină boala numită pelagră. Iniţial apar
oboseala,slăbiciunea generală,tulburări gastro-intestinale, dermatită pelagroasă,
diaree, demenţă. Dermatitele pelgroase apar la încheieturi, pe faţă, pe nări,,iar prin
expunerea la soare se amplifică.Surse: tărâţe de orez,drojdie de bere,germeni de
grâu,ficat, fasole, gălbenuş de ou,rinichi, carne,arahide,ciuperci,soia,
varză,pătrunjel. Slănina, porumbul şi orezul decorticat sunt sărace in vitamină
antipelagroasă.
Vitamina B5 numită acid pantotenicîndeplineşte multiple roluri în organism:
- biosinteze ale acizilor graşi,ale glicerifdelor,ale aminoacizilor, ale
colesterolului, etc.
- Procese de dgradare a glucidelor, lipdelor,aminoacizilor,
- Participă la numeroase reacţii redox
- Protejează celulele
- Ajută la asimilarea grăsimilor de către organism
- Participă la sinteza corticosteroizilor în glanda suprarenală,
- Interacţioneză şi stimuleazăactivitatea vitaminelor C, B1, B2, B3, B12.

16
 Este sintetizată de flora intestinală,şi din alimente.
Se găseşte în legume şi fructe proaspete, drojdie,
lapte,uoă,ficat,ciuperci,lăptişor de matcă, etc.
Carenţa în acid pant6otenic se manifestă prin:Scăderea secreţie3i
gastrice,creşterea concentraţiei vitaminei c în sânge, scăderea rezistenţei la
infecţii,decolorarea şi căderea părului,tulburări gastrintestinale, etc.
Vitamina B6 se mai numeşte şi adenină,piridoxină. Are acţiune trofică aspra
celulelor nervoase şi a pielii, fiind indicaţă în afecţiuni ale sistemului nervos,
hepatite, etc.este componentă esnţială a grupelor prostetice, a unor enzime cu rol
important în funcţionarea normală a organismului.Este indicată în bolile nervoase,
în pelagră,în pigmentarea anormală a pieli, favorizeză creşterea de energie,
stimulează metabolismul muscular, îmbunătăţeşte acitvitatea miocardului, etc.
Lipsa ei din organism conduce la tulburări nervoase, anemii, insomnii, astenie, etc.
Se găseşte în: soia, ficat, pâine neagră, făină de porumb, gălbenuş de ou,
carne de porc,ciuperci, banane, etc.
Vitamina B8 numită vitamina H, biotină, coenzima R, factor R, factor, „bios
II B”. Are funcţie enzimatică în reacţiile de transcarboxilare, transportă CO 2 şi
COO-în reacţiile de carboxilare.
S-au izolat două forme: α- biotina ţn gălbenuşul de ou şi β- biotina în ficat.
Circa 20% din vitamina H se pierde la prepararea alimentelor prin fierbere.
Carenţa in vitamina H determină: descuamarea pielii, lipsa poftei de
mâncare4,căderea părului, scăderea hemoglobinei, oboseală, alterarea psihicului,
etc.
Apare în fructe, alimente animale: ficat,rinichi, muşchi,ouă, brânză. Nu se
găseşte în cereale şi nuci.
Vitamina B9 se mai numeşte şi acid folic ori folacină.
Se găseşte în germeni de grâu,spanac,sparanghel, varză,salată, drojdie,
morcovi, roşii,, ficat, frunze.
Prin fierbere se pierde circa 70%.
Este important pentru organismul uman deoarece stimulează formarea
hematiilor şi a leucocitelor, stimulează diviziunea celularăşi creşterea organiselor
tinere, face parte din categoria de enzime care participă la numeroase sinteze
biochimice. Interacţionează cu vitaminele: C, B1, B2, tiroxina, poate suplini într-o
mică măsură lipsa vitaminei PP,, a acidului pantotenic, a biotinei.
Carenţa ei în organism produce tulburări nervoase, insomnii, scăderea
memoriei, tulburări gastrointestinale(diaree),tulburări de creştere, incapacitata
diviziunii celulare, perturbarea procesului de formare şi de maturare a celulelor
sanguine, etc.
Sulfamidele inhibă formarea acidului folic în organism.
Se mai cunosc şi alte substanşe cu acţiune folică:vitamina B10, vitamina B15.

17
 Vitamina B12 - numită ciancobalamină, cobalamină, vitamina antianemică
conţine un atom de cobalt.
Are roluri multiple:
- Factor de creştere
- Protejează celulele ficatului
- Asigură refacerea celulelor nervoase
- Stimulează formarea leucocitelor şi a hematiilor
- Stimulează feracerea glicogenului
- Participă la reacţiile metabolice ale : glucudelor, lipidelor şi proteinelor.
- Intervine în procesele biochimice sub formă de coenzima B12
Este stocată mai ales în ficat, muşchi, pancreas.
Intervine în tratarea anemiilor, nevralgiilor, alergiilordurerilor
reumatismale,colite, oboseală intelectualî şi fizică.
Carenţa conduce la scăderea globulelor roşii. Apar globule roşii mari
(anemie pernicioasă), pentru că diviziunea celulară nu se mai face normal.
Se găseşte în produse de originere animală în cantităţi mai mari :ficat, carne
gălbenuş de ou, brînză şi în cantităţi mai mici în stridii, orez nedecorticat, peşti
marini.[2]
Este o vitamină din grupul B reţinută în procent ridicat de ficat.
Rolul său constă în reproducerea celulelor roşii, în formarea substanţelor
chimice care afectează poztiv starea de spirit. Favorizeză transformarea alimentelor
în energie. Este un element nutriţional necesar sănătăţii sistemului imunitar.
Aportul zilnic este de 3μg/zi.
Carenţa determină: oboseală, crampe musculare, pierderea memoriei.resurse:
carne de pui, peşte, fructe de mare, ouă, brânză, produse lactate.

Vitamina A
Sin. Retinol
Este stocată în ficat şi se găseşte în grăsimile animale.
Organismul uman transformă în vitamina A β-carotenul şi alte crotenoide ale
fructelor şi legumelor.
Rolul său este de a diferenţia celulele. Intervine în realizarea vederii
normale, cât şi în procesele imunitare. Carotenoidele protejează organismul de
acţiune radicalilor liberi.
Necesarul zilnic de vitamină A este de 900μg/zi.
Carenţa vitaminică este rară şi apare la persoanele careţin un regim strict şi
la persoanele vârstnice. Provoacă tulburări ale pielii, rezistenţă mică la infecţii,
vindecarea lentă a rănilor..
Resurse: ficat, peşte gras, unt, margarină, ouă, brânză. Carotenoidele se
găsesc în legume şi fructe colorate.

18
 Vitamina C
Facilitează asimilarea de fier.
Este o vitamină antioxidantă, care permite combaterea alteraţiilor datorate
radicalilor liber, de unde şi numele de vitamină anticancer.
Nu se poate depozita în corpul uman şi se elimină rapid.
Rolul său: fortifierea organismului, a vaselor capilare, a pereţilor celulelor,
formarea colagenului, activează cicatrizarea şi păstrarea sănătătţii:
ligamentelor,tendoanelor şi gingiilor. Favorizeză producerea hemoglobinelor în
sânge,facilitează asimilarea de fier furnizat de alimente. Nu poate împiedica
apariţia guturaiului, dar ameliorează simptomele şi durerea.
Zilnic avem nevoie de 60-100μg de vitamin C.
Deficitul de vitamină se identifică prin boala numită scorbut.(mai ales la
marinarii care nu consumă o perioadă lungă de timp legume şi fricte proaspete.)
Se găseşte în cantităţi mari în legume şi fructe proaspete bogate în acid
citric.

Vitamina E
Este vitamina cu cele mai bune puteri oxidante.
Se depozitează în ţesuturile grase şi în ficat.
Rolul său este datorat în principal proprietăţilor sale antioxidante, pentru că
neutralizează radicalii liberi care pun în pericol integritatea celulei.. nu permite
formarea de prostaglandine, ci stimulează funcţiile imunitare.
Necesarul zilnic este de 12 mg.
Carenţa vitaminică este extreme de rară.
Surse de vitamin E sunt: ulei de germeni de grîu,, ulei de floarea soarelui,
migdale.[1]

19
 4. HORMONI

Generalităţi

Sunt substanţe organice secretate în cantităţi mici de glandele endocrine

sau de alte ţesuturi specializate, care pătrund prin circuitul sanguin în tot
organismul.
Au proprietatea de a stimula şi coordona funţionarea unor organe sau
ţesuturi ţintă, procese metabolice cât şi activitatea întregului organism.
Cuvântul hormon provine din limba greacă (hormo= a excita, a stimula a
activa, a pune în mişcare). Modulatori ai metabolismului, produşi de secreţie a
glandelor endocrine (hormoni endocrinotropi) sau a unor celule diseminate în
diferite ţesuturi (hormoni tisulari, locali); pătrund în sânge şi îşi exercită selectiv
acţiunea la nivelul celulelor ţintă (secreţie endocrină), sau la nivelul ţesutului în
care s-au sintezat (secreţie autocrină) sau la nivelul unui ţesut vecin (secreţie
paracrină). A fost introdus în ştiinţă de E. H. Starling în anul 1905. Aveau şi au
proprietatea de a- şi manifesta acţiunea biostimulatoare departe de locul produceri.
Fapt confirmat şi de descoperirea secretinei- hormon tisular cu rol în stimularea
secreţiei pancreasului în anul 1902. Studii asupra hormonilor sau făcut începând cu
anul 1840 , când a fost descris hipertiroidismul de către C.Parry şi R.J.Graves.
Observaţii asupra funţionării glandelor suprarenale a realizat T. Addison,care în
1855 a descris insuficienţa corticosuprarenalei, cunoscută sub numele de boala
Addison.
Criterii de clasificare:

1. După structură:
- hormoni cu structură peptidică şi proteică secretaţi de hipofiză
- hormoni streroizi şi tiroidieni

2. După mecanismul de reglare umorală:

- Hormoni antihipofizari – secretaţi de lobul anterior al hipofizei, aşa
cum sunt : ACTH (corticotrofina), STH (somatotropina), TSH
(tireotropina), gonadotrofinele.

Activitatea acestor hormoni este modulată de hormoni hipotalamici

- Hormoni de creştere sin. somatotropină (STH), hormon proteic
eliberat de glanda pituitară anterioară. Ele reglează creşterea
corpului uman. Deficienţa acestui hormon duce la nanism,

20
 afecţiune care, dacă este detectată în faza incipientă, poate fi
corectată prin administrarea acestui hormon
- Hormoni foliculo-stimulanţi sin. gonadotrofina A
- Hormoni luteinizanţi sin. Gonadotrofina B
- Hormini luteotropi – secretaţi de lobul anterior al hipofizei.
Favorizează secreţia de progesteron, având efect protector asupra
mucoasei uterine, în timpul sarcinii, declanşează lactaţia după
naştere. Este cunoscut şi sub numele de luteotrofină, prolactină,
LTH
- Hormonii peptidici – sintetizaţi şi secretaţi în diferite locuri ale
corpului. Din această categorie amintim: insulin, relaxina,
glucagonul, hormonul de creştere, vasopresina, ACTH şi
endorfinele
- Hormoni tiroidieni – secretaţi de tiroidă: levotiroxina
(tetraiodotiroina, T4), liotironina (triiodotironină, T3) şi
diiodotirozina şi monoiodotirozina ca precursori. Iodocaptarea,
sinteza şi eliberarea hormonilor sunt stimulate de tirotrofina
hipofizară (TSH), a cărei secreţie, la rândul ei, este controlată de
hormonul de eliberare atirotrofinei (TRH), produs de hipotalamus.
Aceşti hormone sunt esenţiali în procesul de creştere,
metabolismul energetic, mărind metebolismul bazal cu efect
calorigen.
- Hormini vegetali de creştere cunoscuţi sub numele de auxine. Sunt
sinonimi cu fitohormonii. Auxinele sunt substanţe de tip hormonal
din plante, care stimulează creşterea celulelor vegetale, întâlnite şi
în urina umană. Se cunosc 2 forme: a şi b. [5]

3. După glanda în care sunt eliberaţi: hormoni tiroidieni

Produse farmaceutice cu hormoni

1.Corticosteroizi:
a.cortizon acetat-fiole inj.
b.hidrocortizon acetat-fiole inj.
c. hidrocortizon hemisuccinat - filor inj.
d. prednison cpr. supercortizol - cpr. şi fiole inj.

Din import:

21
1. Diprophos - fiole inj.
2. Kenalog - susp.inj.
3. Triamcinolon

Hormoni androgeni: testosteron – fiole inj., testolent – fiole inj.,

metiltestosteron – cpr. Sublingual

Hormoni endrogeni:

1. Estradiol, estrolent, etinilestradiol

2. Sintofilin

Medicamente progestative: medroxiprogesteron cpr.; progesteron – fiole inj.,

progesterone retard – fiole inj., endometrial - cpr., orgametril-cpr.

22
 5. ANTIBIOTICE

Antibiogramă – metodă pentru determinarea spectrului de sensibilitate la

antibiotice a germenior microbieni, practicată înainte de instituirea unui tratament
cu antibiotice, pentru a evita folosirea unor medicamente inactive faţă de agentul
infecţios în cauză şi a alege cel mai adecvat tratament. Se face pe medii de
cultură ,,in vitro”.
Antibiotic (anti - + gr. bios = viaţă) – substanţă produsă de microorganisme
(biosinteză) sau prin sinteză chimică, capabilă de a inhiba multiplicarea unor
microbi sau a-i omorâ (bacteriostatice sau bactericide). Există şi antibiotice cu
proprietăţi antimicotice sau citostatice. Antibioticele acţionează prin inhibarea
sintezei peretelui bacterian, prin alterarea permeabilităţii membranei citoplasmice,
inhibarea sintezei acizilor nucelici şi a substanţelor proteice. Ca aspecte negative,
se pot menţiona efecte toxice, sensibilizări, disbioze, mascarea unei infecţii grave
(fără vindecarea ei), selectarea de tulpini rezistente, amplificarea fondului
plasmidic de rezistenţă.
Dis –(lat = greu, neplăcut) - prefix care introduce în termeni compuşi sensul
de dificultate, tulburare. [5]
Substanţele cu acţiune antimicrobiană se pot clasifica în două mari grupe în
funcţie de toxicitatea lor faţă de organismul uman.
Antisepticele sau dezinfectantele nu au acţiune specifică cu acţiune toxică
aproximativ constantă faţă de agenţii patogeni, cât ţi faţă mde celulele
organismului gazdă. Din aceste motive se folosec pentru dezinfecţia mediului, a
vaselor, instrumentarului sau în aplicare externă la nivelul tegumentului şi a
mucoaselor.
Chimioterapicele sau antibioticele în corpul uman au efecte toxice specifice
faţă de anumite microorganisme, paraziţi sau celule atipice(celule anticanceroase),
cu efecte mult mai scăzute faţă de organismul gazdă.
Diferenşa de toxicitate se datoreşte particularităţilor metabolice ale celulelor
patogene comparativ cu celoe ale gazdei, agenţii microbieni care acţionează în
mod selectiv asupra proceselor matabolice specifice celulelor patogene.
Diferenţa între antibiotice şi chimioterapice constă în originea lor diferită,
deoarecxe chimioterapicele sunt obţinute prin sinteză chimică, iar antibioticele sunt
produse de diferite specii de microorganisme(bacterii, fungi, actinomicete).

23
 GENERALITĂŢI

La alegerea agenţilor antimicrobieni se au în vedere următorii factori:

- acţiunea asupra germenilor patogeni adcă spectrul de activitate şi
apariţia rezistenţei microbiene.
- activitatea asupra organismului gazdă, adcă efectele adverse.
Spectrul de activitate a antibioticelor reprezintă toate tipurile de germeni care pot fi
influenţate de un anumit antibiotic.
De aici şi posibilitatea de a distinge între:
a. antibiotice cu spectru îngust active pe specii gram pozitive şi gram
negative, care la rândul lor se împart după modul lor de acţiune asupra bacililor în
două categorii:
1. Agent patogen cu spectru activ şi rezistent
2. Organism gazdă cu efecte adverse
În acestă clasificare se au în vedere atât tipul penicilină cât şi cele de tip
streptomicină.
b. antibiotice cu spectru larg de tip tetraciclinic şi cloramfenicol sunt
active atât la suprafaţa cocilor şi bacililor grampozitivi şi gramnegativi, cât şi
asupra nicoplastelor
Se cunosc chimioterapice cu spectru limitat, cum sunt: antituberculoasele
(izoniazida, etambutolul) active numai faţă de micobacterii.
Antibioticele cu spectru îngust permit o terapie raţională, cu o ţintă precisă,
fără riscul producerii unor dezechilibre microbiene importante.
Antibioticele cu spectru larg sunt utile în infecţiile polimicrobiene, în
situaţiile de urgenţă, având dezavantajul de a favoriza apariţia rezistenţei
microbiene cu consecinţe de cele mai multe ori foarte grave.
Sensibilitatea unui microorganism la un antibiotic este redată prin
concentraţia minimă inhibitoare.(CMI) şi concentraţua minimaă microbiană(CMB)
stabilite in vitro. De fapt spectrul de acivitate determinat in vitro are o valoare
relativă, acitvitatea in vitro, este adeseori diferită din cauza concentraţiei
insufuciente a antibioticului la locul infecţiei, sau inactivării lui printr0o floră
microbiană asociată.
Modul de acţiune poate fi de tip bactericid sau bacteriostatic.
Substanţele bactericide distrug germenii şi necesită o participare mai redusă a
mijloacelor naturale de apărare a organismului. Acestea sunt indicate în infecţii
grave, supraacute sau când mecanismele imunitare sunt reduse cum este cazul:
nou-născuţilor, vârstnicilor, celor ce suferă de infecţii cronice, şi respectiv a celor
supuşi radioterapiei, corticoterapiei, citotoxicelor, etc.
Antibioticele bactericide prezintă dezavantajele că pot provoca, uneori
manifestări toxice prin liza microbiană masivă cu eliberare de endotoxine sau

24
manifestări alergice prin eliberare de substanţe microbiene antigenice. În acestă
categorie de antibiotice intră: penicilinele, cefalosporinele, aminoglicozidele,
rifampicina, polimixinele şi bacitracina.
Antibioticele bacteriostatice inhibă multiplicarea germenilor şi îi fac
vulnerabili în forţele de apărare a organismului. Se recomandă în infecţii uşoare
sau medii şi trebuie evitate ăn situaţiile în care mijloacele de apărare ale
organismului sunt deficitare. Din această categorie amintesc: tetraciclinele,
cloramfenicolul, eritromicinele,lincomicina.
Atât efectul bacteriostatic cât şi bactericid depind de: antibiotic mecanismul
său de acţiune, concentraţia la locul infecţiei, de felul infecţiei, de tipul de
germene(faza de dezvoltare, condiţii de viaţă, etc.)
Mecanismele generale de acţiune sunt la:
- Nivelul peretelui celuilei bacteriene(care au rol de protecţie faţă de
variaţiile osmotice ale mediului) inhibând unele procese
responsabile de biosinteza sa. Aşa acţionează: penicilinele
cefalosporinele, bacitracina, novobiocina, cicloserina. Ele sunt
active numai în faza de multiplicare a germenilor.
- Nivelul membranei citoplasmatice (ce intervin la reglarea
schimburilor ionice şi în sinteze proteinice la nivelul celulei),
producând modificări structurale grave. În acest scop se folosesc
aminoglicozidele care saunt active atât în faza de multiplicare cât
şi în cea de repaus germenilor.
- Nivelul proceselor metabolice intracitoplasmatice prin două
mecanisme, cel de inhibare a sintezei microbiene şi cel de
antagonizare competitiv faţă de un metabolismul esenţial
indispensabil formării celulei.

Efecte adverse

Deşi prezintă toxicitate redusă faţă de organismul gazdă, totuşi numărul

mare de tratamente cu antibiotice pot genera accidente, clasificate în: reacţii
alergice, reacţii toxice, reacţii idiosincrazice şi tulburări de ordin biologic.
Reacţiile alergice sunt comune la majoritatea antibioticelor, dar apar mai
fercvent la peniciline. Acestea sunt favorizate de contactul repetat, prelungit, cu
concentraţii mari, pe suprafeţe întinse, ca şi de terenul alergic. Apar simle erupţii
cutanate care se pot extinde sub formă de şoc anafilactic.
Reacţiile toxice se produc la nivelul unui organ sau ţesut: aminoglicozidele
sunt oto-şi nerotoxice, tetraciclinaşi eritromicina sunt hepatotoxice, penicilinele în
doze mari şi polimixinele sunt neurotoxice, cloramfenicolul este toxic în
hematopoieză, etc.

25
 Reacţiile idiosincrazice sunt manifestări ale unor enziopatii genetice. De
exemplu sulfonamidele produc hemoliză acută.
Reacţiile adverse de ordin biologic depind de acţiunea antimicrobiană sau de
distrugerea masivă de germeni cu modificarea echilibrului biologic al acestora.
Reacţiile de exarcebare (Herxheimer) sunt rezultatul distrugerii masive a
germenilo0r, cu eliberare de endotoxine, care se manifestă printr+o simpatologie
foarte variată(tulburări digestive, circulatorii, nrvoase). Astfel de manifestări apar
la administrarea penicilinei sau la tratamentul cu cloramfenicol în febra tifoidă. Se
evităprin folosires de doze mici din astfel de medicamente la inceputul
tratamentului.
Rezistenţa microbiană este un dezavantaj major la
administrareaantibioticelor.
Aspectele farmacocinetice ale terapiei antimicrobiene se remarcă in vivo,
cînd un agent microbian trebuie sa realizeze concentraţii active la locul de acţiune.
Obţinerea unei concentraţii adecvate depinde de mai mulţi factori:
-absorbţia din tubul digestiv sau de la locul injectării
-mărimea moleculei
-sarcina electrică, gradul de liposolubilitate
-legarea proteică
-nivelul seric
-timpul de înjumătăţire
-prezenţa sau absenţa inflaţiei, etc
Nivelul în care sunt absorbite în sânge depinde de:
- cantitatea totală de substanţe absorbite
- -afinitatea faţă de proteinele plasmatice şi tisulare
- -rata de metabolizare şi de excreţie
Reacţii adverse (vezi tabelul principalele efecte advese ale antibioticelor şi
chimioterapice)

Tabel 1. Efecte adverse ale antibioticelorşi chimioterapicelor

Substanţele Alergice digestive sanguine renale hepatice Neuro Afectarea
toxice sarcinii
peniciline +++ + + - +- +
cefalosporine ++ + +-
streptomicina ++ + + + ++ +
Kanamicina şi + +- ++ +- ++ +
gentamicina
eritromicina + + ++
lincomicina + ++ + +- ?

26
 tetracicline + +++ +- + + +
cloramfenicol + ++ ++ + +
poliximine + + ++ ++ +
nitrofurantoina ++ +++ ++ + ++ -+
Acid nalidixic + ++ + ++ +
rifampicina + + +- ++ +-
Cotrimazol ++ +++ ++ +

sulfamide +++ ++ ++ ++ + + +

Insuficienţa renală şi insuficienţa hepatică sunt probleme deosebite în

utilizarea clinică a unor antibiotice. Antibioticele care se elimină pe cale renală au
tendinţa de a se acumulala bolnavi cu insufucienţă renală, producând efecte toxice,
ceea ce presupune evitarea lor sau utilizarea cu prudenţă, în doze reduse şi la
intervale mari de timp, după gradul insuficienţei renale, respectiv după valoarea
clearance-ului creatininei. Pentru că : streptomicina, kanamicina, gentamicina,
polimixinele, vancomicina, cefaloridina au potential nefrotoxic propriu şi ca
urmare intervin în insuficienţa renală.
În cazul bolnavilor cu insuficienţă hepatică, la copii mici, la nou născuţi, la
prematuri, apare o imaturitate funcţională hepatică, şi ca urmare trebuie evitate
antibioticele care es metabolizează la nivelul ficatului: cloramfenicolul şi
novobiocina, cât şi cele care se elimină în proporţie mare prin bilă: eritromicina,
lincomicina, rifampicina. Hepatita şi icterul contraindică antibiotice hepatotoxice,
dar mai ales tetraciclinele administrate i.v, triacetiloleandomicina, rifampicina.
În anumite perioade ale sarcini nu se administrează antibiotice din grupa:
aminioglicozidelor, polimixidelor, cloramfenicoilului, tetraciclinei, datorită
producerii unor accidente la copii.

Antibioterapia locală

Se impune limitarea utilizării locale a antibioticelor din cauza riscului mare

al sensibilizării sau dezvoltării tulpinelor rezistente. Din acest motiv se folosesc
substanţe care nu se administrează obişnuit pe cale generală, deoarece sunt toxice,
de preferinţă antibiotice cu acţiune bactericidă, cu capacitate alergizantă redusă şi
mai bine tolerate de ţesuturi. De pildă, se prescriu bacitracina asociată cu
neomicina sau polimixina B.

27
 Profilaxia prin antibiotice

Profilaxia prin antibiotice are indicaţii limitate şi riscuri multe: abuz,

rezistenţă, suprainfecţii, sensibilizare, fenomene toxice. Ca indicaţii certe
profilaxia reumatismului articular acut, a endocarditei bacteriene şi a altor infecţii
cronice recidivante: pielonefrite şi bronşite.
Indicaţii posibile sunt profilaxia scarlatinei (penicilină) şi a meningitei
meningococe, ca şi chimiosupresia dirijată în perioada de incubaţie a: TBC-ului,
tusei convulsive, sifilisului, cât şi în chirurgia colaterală.

Asociaţiile de antibiotice

Aceste asociaţii sunt indicate în infecţii grave cu germeni neidentificaţi, în

infecţii mixte şi când există o tendinţă mare la dezvoltarea rezistenţei (TBC).
Factorii de care depinde asocierea de antibiotice:
- Folosirea unei posologi adecvate, aceeaşi ca şi în monoterapie,
deoarece nu se realizează o potenţare, ci doar adiţie
- Particularităţi farmacocinetice asemănătoare, care să asigure
concentraţii active la nivelul organului afectat
- Între cele două substanţe rezistenţa să nu fie încrucişată
- Efectele adverse trebuie să fie diferite, nu să acţioneze ambele
asupra unui organ
- Mecanismul de acţiune să nu condiţioneze apariţia unor efecte
antagonice

Asocierea unui antibiotic bactericid în faza de multiplicare, dar şi în cea de

repaus a germenilor, cu un antibiotic bacteriostatic este necesară, deoarece
determină creşterea efectului antimicrobian. De pildă, se asociază streptomicină cu
tetraciclină pentru tratarea brucelozei.

28
 Figura Asociaţia antibioticelor şi chimioterapicelor

Nu se asociază:
- bactericidele în faza de multiplicare şi cea latentă între ele
- bactericidele în faza de multiplicare cu bacteriostaticele

Se asociază penicilina cu aminoglicozine, deoarece penicila inhibă sinteza

peretelui microbian şi ajută aminoglicozidele (gentamicina în infecţii cu enterococ)
să pătrundă în celula bacteriană.
Antibioticele bactericide, active numai în faza de multiplicare a germenilor
prin impiedicarea sintezei peretelui bacterian (peniciline şi cefalosporine) nu se
asociază cu antibiotic bacteriostatic (tetracicline, cloramfenicol), pentru că dispare
efectul bactericid.

Antibiotice antimicrobiene – clasificare

Pentru că majoritatea antibioticelor provin din mucegaiurile Penicillium şi

Streptomyces, unele au origine bacteriană, dar utilizarea lor este îngrădită de

29
toxicitatea lor.
Criterii de clasificare: spectru de activitate, mod de administrare, structură
chimică, utilizare clinică, etc.
După structura chimică distingem următoarele grupe:
a) beta – lactamine: peniciline, cefalosporine
b) aminoglicozide: streptomicine, kanamicină, gentamicină, neomicină,
tobramicină, amikacină, paromomicina
c) macrolide: eritromicina, trioleandomicina, spiramicina
d) polipeptide: polimixina, bacitracina
e) tetracicline
f) fenicoli: cloramfenicoli

Peniciline

Penicilinele sunt un grup de antibiotice bactericide, a căror structură comună

derivă de la acidul 6-aminopenicilanic.
Penicilinele naturale, din care cea mai importantă este benzilpenicilina, sunt
produse de mucegaiuri.
Penicilinele semisintetice se obţin prin substituirea diferitelor lanţuri laterale
pe nucleul acidului 6-amiopenicilanic.

Proprietăţi – bactericide

Penicilinele influenţează doar bacteriile care se multiplică activ. Acţiunea lor

bacteriană se datorează inhibării formării peretelui bacterian prin blocarea
transpeptidazei. Au toxicitate mică, generând reacţii adverse doar de natură
alergică.
Sunt absorbite în principal în duoden.
Se distribuie rapid în toate lipidele din organism. Se pot administra inj. i.m
sau i.v lent, cât şi oral.
Se leagă reversibil de proteinele plasmatice.
Se elimină prin rinichi şi, în cantităţi mai mici, prin bilă.
După spectrul activităţii antibacteriene, penicilinele se clasifică în
următoarele grupe:
- peniciline cu spectru îngust : penicilină G, benzatinpenicilină G
- peniciline rezistente la penicilază : oxacilină, meticilină,
cloxacilină
- peniciline cu spectru larg : amoxicilină, ampicilină, etc.

30
 Produse farmaceutice cu antibiotice pe bază de penicilină

- penicilina G sodică
- penicilina G potasică
- benzatinpenicilina (moldamin)
- procainpenicilina
- peniciline orale – penicilina V (fenoximetilpenicilină)
(pag322[4]

Penicilină G potasică

Sin. Penicilina G
F.f. flacoane, tb., conţinând 400 000, 1 000 000U.I. de benzilpenicilină
potasică, obţinută din culture de Penicillinum notatum şi penicillinum
Chrysogenum
A.t. –bactericidpentru coci grampozitivi(streptococci, enterococi,
pneumococi, stafilococi) şi gram negative
-este inactive faţă de bacilii gramnegativi(colibacili)
Avantaj-absorbţir bună după administrarea parental, difuziune bună
I.t. infecţii cu stafilococi, streptococci, pneumococi, veneriene
(sifilis,gonoree,şancru moale), cărbunoasă,tetanos.
R.a.-manifestări alergice diferite (urticariefebră,dermatită exfoliantă, şoc
anafilactic)
-manifestări nefrotoxice (hematurie), anemie hemolitică
-reacţii de tip Herxheimer mai ales la inceputul tratamentului
-convulsii după doze mari i.v.
-insuficienţă renală
-tulburări prin aport crescut de potasiu mai ales în insuficienţă renală
-manifestări de iritaţie locală.
C.ind.alergie la penicilină, aplicaţii locale (nazal, conjunctival, aerosoli,etc)
-precauţii la dozele mari în insuficienţă renală, nou-născut, sugari, şi
copii cu tendinţă la convulsii, rezistenţă la penicilină(primară sau dobândită)a
germenilor (antibiograme)
OBS. Accidentele anafilactice se tratează de urgenţă cu medicamente
obişnuite antişoc: amine presoare, glucocorticosteroizi injectabili, antihistaminice.
M.d.a. se face la indicaţia medicului. Principala cale de administrare este
inj. i.m. doza uzuală este de 30 000 U.I. la interval de 3 ore, sau 200 000-600 000
U.I. la 6 ore. Doza zilnică poate fi mărită la nevioe până la 1 000 000 U.I.
Se mai poate administra şi în perfuzii venoase, intrarahidian în cantităţi de 5

31
000 U.I. în soluţii de concentraţii de maxim 1 000 U.I./ml.
Copii nou-născuţi (prematurii şi nou-născuţii la termen): doză uzuală i.m.
sau i.v.
Prepararea soluţiei se face cu sre fiziologic steril: 1 ml de soluţie trebuie să
conţină o cifră rotundă de unităţi (200 000 U.I.) se dizolvă în 4 ml solvent, pentru a
se obţine o soluţie de 50 000 U.I./ml.
Se recomandă să se utilizeze concentraţii de maximum 200 000U.I./ml.,
soluţiile mai concentrate fiind mai dureroase la injectare. Soluţia de penicilină
trebuie păstrată la rece şi utilizată în maximum 24-48 de ore pentru a nu se
inactiva.
Nu se amestecă cu soluţii cu pH acid (glucoză 5%, heparină etc, deoarece se
inactivează rapid.) Seringa si acul nu se ţin în alcool, ci se sterilizează prin fierbere
înaintea fiecărei utilizări.
Cons. Loc răcoros, le temperatură sub 25 0C , ferit de lumină.
Valabil 4 ani.[6]

Alte produse farmaceutice: ampiciline, carbeniciline, cloranfenicol, cloxacilină,

efitard, eritromicină, kanamicină, moldamin, negamicin, oxaciline, streptomicine,
tetracicline, gentamicine

32
 CHIMIOTERAPICE

Chimioterapie (chemo- + gr. therapia = tratament) – denumire generică

pentru terapia cu substanţe chimice. Acest termen se foloseşte astăzi din ce în ce
mai mult în tratamentul cancerului.
Chimioterapic – substanţă chimică de sinteză cu acţiune toxică selectivă
asupra microorganismelor şi netoxică pentru organismele animale şi vegetale. [5]

 SULFAMIDE

 DIURETICE

 ANTIHIPERTENSIVE

 ANTIASMATICE

 BRONHOLITICE

 ANTIULCEROASE

 HIPOCOLESTEROLEMIANTE

 ANTIPARKINSONIENE

Produse farmaceutice chimio-terapice: acid nalidixic (negram) – cpr., susp.

oral; neoxazol, nitrofurantoil, sulfametin, biseptol, salazopyrin, sumetrolin

33
 Bibliografie

1. Revista Farmacia ta Magazin, nr. 54, Ed. Medicală, Bucureşti, noiembrie,

2004, pag.12
2. Savel Ifrim, Substanţe biologic- active, Editura Tehnică, 1997, Bucureşti.
3. Revista Farmacist.ro, an IV, nr. 105, februarie 2001. Pag 20-21.
4. Stroescu V. Farmacologie, Ed. ALL Medcinalis, Bucureşti, 1993
5. Popovici I. şi alţii, Dicţionar farmaceutic, EDP Bucureşti, 1997
6. Manolescu E. şi alţii, Produse farmaceutice folosite în practica medicală, Ed.
Medicală, Bucureşti, 1985

34