Referat:

ROLUL SI IMPORTANTA SOLUBILITATII

SUBSTANTELOR MEDICAMENTOASE ORGANICE
IN PRACTICA FARMACEUTICA
1. SOLUBILITATEA SUBSTANTELOR MEDICAMENTOASE

1.1. Solubilitatea – Definitie. Generalitati.

Solubilitatea este proprietatea unei substanţe de a se dizolva într-o

altă substanţă (solvent) sau într-un amestec de solvenţi formând un
sistem fizic omogen.

În Farmacopeea a X-a se prezintă date despre solubilitatea

substanţelor, ele fiind utile pentru prepararea medicamentelor.

Cea mai importanta proprietate a substanţelor este solubilitatea.

Soluţiile coloidale sunt sisteme disperse formate din unităţi

cinetice mult mai mari decât moleculele fazei dispersante şi
anume de 10-7 – 10-9m. Soluţiile coloidale sunt dispersii solide în
lichide. Acest tip de sisteme disperse sunt întâlnite în diferite
forme farmaceutice, ca de exemplu: soluţii perfuzabile, picături
pentru nas etc. Chiar efectul terapeutic al unor substanţe
medicamentoase depinde de starea coloidală. De exemplu:
Protargolul, Colargolul au acţiune antiseptică mai mare decât
sărurile ionice de argint. Sulful coloidal este mai activ decât sulful
brut pulverizat.
Deci, la o anumita temperatura, la echilibru, solutia contine cantitatea
maxima de substanta dizolvata intr-un dizolvant, fiind considerata
solutie saturata.

In cazul in care o solutie contine o cantitate mai mica de substanta

dizolvata decat solutia saturata, solutia este o solutie nesaturata;
solutia care contine o cantitate mai mare de substanta dizolvata
decat solutia saturata reprezinta o solutie suprasaturata.

O solutie care nu mai poate dizolva o cantitate suplimentara de

substanta este numita solutie saturata. O solutie care mai dizolva
substanta este o solutie nesaturata.

Solubilitatile substantelor variaza mult cu natura lor si cu natura

solventului.

1
1.2. Solutii medicamentoase

Soluţiile medicamentoase sunt preparate farmaceutice lichide care

conţin una sau mai multe substanţe medicamentoase dizolvate într-
un solvent sau amestec de solvenţi.

Se folosesc ca atare pentru administrarea internă sau externă sau la

prepararea altor forme farmaceutice.

În Farmacopeea a X-a le găsim sub denumirea de solutiones.

Soluţiile medicamentoase au ca solvent apa, alcoolul, glicerolul sau

uleiurile vegetale.

Soluţiile se întâlnesc sub diferite denumiri:

 limonade – sunt solutii apoase edulcorate (îndulcite) şi
aromatizate care conţin proporţii mici de acizi organici şi relativ
mari de săruri organice utilizate ca laxative, antiemetice (împotriva
vărsăturilor), băuturi răcoritoare, etc.
 poţiuni – sunt soluţii interne care au ca vehicul apa , ape
aromatice sau infuzii, pot fi edulcorate sau nu, aromatizate. Se
administrează cu lingura sau linguriţa , de exemplu o poţiune cu
bromuri sau polibromuri folosite ca sedative.
 licori – denumire dată iniţial soluţiilor hidroalcoolie edulcorate şi
aromatizate , termen care a fost extins şi la soluţiile ale căror
substanţe medicamentoase rezultă în urma reacţiilor dintre
componente.
 elixire – soluţii cu substanţe medicamentoase dizolvate în amestec
de solvenţi cu gust plăcut, destinate numai administrării orale,
concentraţia alcoolică variind între 15-20%.
 spirturi – soluţii alcoolice de diferite concentraţii, incolore sau
colorate cum sunt tincturile destinate administrării externe pe
piele, sub formă de fricţiuni sau gargarisme. În cazul
gargarismelor se diluează cu soluţii apoase.
 mixturi – (amestecuri) soluţii cu compoziţie complexă cât şi
dispersii eterogene de tipul suspensiilor numite şi mixturi agitante
destinate administrării interne sau externe, pe piele şi pe
mucoase.
 picături sau guttae – soluţii care conţin în general substanţe
puternic active sau anodine (obişnuite) dizolvate într-o cantitate

2
 mică de solvent, mai ales alcool de diferite concentraţii sau
cosolvenţi –amestec de solvenţi- (apă alcool glicerol). Sunt
destinate administrării interne , măsurate cu picătorul şi diluate în
apă sau administrate pe o bucată de zahăr.

 soluţii buvabile – soluţii apoase obţinute prin dizolvarea

substanţelor medicamentoase în solvent sau cosolvenţi având o
condiţionare primară specifică.
a) fiole de sticlă buvabile
b) flacoane de sticlă cu picător
c) flacoane presurizate.
 loţiuni – folosite pentru a spăla . Sunt soluţii apoase sau în
cosolvenţi, utilizate extern pentru umectarea feţei, mâinilor,
părului, pieli capului. De exemplu loţiuni de faţă, loţiuni
capilare,loţiuni de demachiat.
 soluţii administrate pe mucoase şi ţesuturi sensibile - au denumiri
speciale:
– picăturile pentru nas sau erine
– picături pentru ureche
– picături colutorii pentru badijonarea gingiilor
– gargarisme
– apele de gură
– spălături bucale
– spălături vaginale
– spălături rectale
– spălături uretrale
– clisme
 soluţii oftalmice – care se administrează pe mucoasa oculară şi
care se studiază în cadrul formelor farmaceutice sterile

Soluţiile pot fi utilizate pe toate căile de administrare fiind amestecuri

omogene. Ele permit o dozare foarte exactă a substanţelor
medicamentoase. Se pot fabrica în diverse concentraţii.

Administrarea medicamentelor sub formă de soluţii oferă cea mai

mare absorbţie şi biodisponibilitate.

3
1.3. Concluzii despre solubilitate

1. Factorii care influenteaza solubilitatea substantelor sunt:

a. natura solventului si solvatului
b. temperatura – pentru substantele solide si lichide
c. presiunea – pentru substantele gazoase

2. Substantele ionice si substantele cu molecule polare sunt solubile

in solventi cu molecule polare (solventi polari).

3. Substantele cu molecule nepolare se dizolva in solventi nepolari.

4. Substantele constituite din retele atomice covalente nu se dizolva

in nici un solvent.

5. Solubilitatea unei substante se exprima prin cantitatea maxima sau

volumul maxim de substanta care se poate dizolva, in anumite
conditii date, intr-o anumita cantitate sau volum de solvent.

Dupa solubilitate substantele se pot clasifica in:

- usor solubile
- putin solubile
- foarte putin solubile

4
2. SUBSTANTE MEDICAMENTOASE - MEDICAMENTE

2.1. Medicamentul – Definitie. Generalitati

Medicamentul este o substanta naturala sau sintetica folosita in

practica medicală pentru a preveni, a diagnostica, a trata o boala, un
traumatism sau pentru a restaura, corecta, modifica functiile
organice.

Pentru a-si atinge scopul medicamentele trebuie sa indeplineasca

alaturi de proprietatile legate de complozitia lor o serie de conditii si
anume:
- resorbtia si eliminarea din organism sa fie statisfacatoare
- modul de administrare sa fie potrivit scopului urmarit.

Pentru ca o substanta sa actioneze si sa fie resorbita de organism ea

trebuie sa fie solubila. Substantele insolubile sunt relativ inactive.

Ca un medicament sa poata actiona el trebuie sa intre in circuitul

sanguin, sa nu fie prea repede transformat sau eliminat din organism
dar nici sa nu se elimine prea incet, putand produce astfel fenomene
de cumulare toxica.

Pentru a intarzia eliminarea unor substanta active din organism si a le

prelungi actiunea se poate inlocui dizolvantul, modifica modul de
administrare, schimba forma farmaceutica sau transforma molecula
respectiva.

Factorul cel mai important factor care influenteaza actiunea unui

medicament este calea de administrare care poate conditiona, dupa
caz, efectul si durata lui de actiune. Timpul dupa care intervine
efectul medicamentul depinde in mare masura de modul de
administrare.

Forma farmaceutica este si ea un factor determinant in modul si

viteza de resorbtia a medicamentului. Deci in functie de modul de
actiune urmarit pentru substantele active si de particularitatile fizico-
chimice ale acestora se va alege o forma farmaceutica si un mod de
administrare corespunzator.

Toate formele farmaceutice alcatuite din doua sau mai multe

componente sunt disperse.
5
2.2. Substante medicamentoase - Generalitati

Noţiunea de substanţă medicamentoasă sau substanţă activă

defineşte substanţa care are proprietatea de a interacţiona prin
mecanisme fizico-chimice sau chimice cu moleculele, atomii sau ionii
din care este alcătuită materia vie, declanşând succesiv la nivelul
organismului un lanţ de reacţii care se manifestă practic simultan sub
forma efectului farmacologic.

Prin urmare, acţiunea biologică a substanţelor medicamentoase este

determinată de structura chimică a acestora şi implicit de
proprietăţile lor:
– fizice
– fizico-chimice
– chimice

Prin acţiunea lor substanţele medicamentoase au capacitatea de a

modifica funcţiile diferitelor celule ceea ce se reflectă asupra
întregului organism ca urmare a inter-relaţiilor complexe ce
caracterizează organismele vii.

Pentru ca o substanta sa actioneze si sa fie resorbita de organism ea

trebuie sa fie solubila. Substantele insolubile sunt relativ inactive.

Proprietăţile fizico-chimice cât şi acţiunea terapeutică a substanţei

medicamentoase sunt factori care decid tipul de formulare şi căile de
administrare posibile.

Exemple:
- o substanţă care este rapid hidrolizată în produşi inactivi sau toxici
nu poate fi formulată ca soluţie apoasă

- o substanţă care este inactivă în stomac nu poate fi formulată ca

preparat oral decât dacă acesta este acoperit cu un înveliş gastro-
rezistent.

6
2.3. Calea de administrare

Este un factor important care intervine în formularea unui

medicament.

Alegerea căii de administrare depinde de:

- biodisponibilitatea substanţei medicamentoase
- viteza de acţiune ce se doreşte
- durata tratamentului şi numărul de doze pe zi
- tipul de boală şi tipul de bolnav (vârstă, sex)
- situaţia bolnavului

Calea de administrare condiţionează:

- activitatea medicamentului
- durata de acţiune
- stabilitatea sa

Adesea este imposibil să se pună în contact direct un medicament cu

organul sau ţesutul unde este localizată acţiunea patologică.

În general calea de administrare normaşă a unui medicament este

calea orală ea fiind adaptată pentru cea mai mare parte a
substanţelor active.

Trei sferturi din medicaţie se referă la calea orală.

Principalele căi de administrare a medicamentelor şi formele

farmaceutice uzuale sunt:
- calea orală
 comprimate
 capsule
 soluţii sau suspensii apoase
 siropuri

- calea parenterală (ocoleste tubul digestiv)

 soluţii apoase
 perfuzii

- calea rectală
 supozitoare
 creme
 unguente

7
- calea vaginală
 comprimate
 ovule
 soluţii apoase

- ORL
 se pot administra soluţii apoase presurizate (spray)
 solutii nepresurizate

- calea oftalmică
 soluţii apoase

- calea percutanată
 unguente
 creme
 soluţii
 linimente - preparate farmaceutice lichide sau
semisolide (emulsii, demachiante) cu aspect limpede
sau lăptos, folosite pentru fricţiuni sau aplicaţii locale
 sisteme transdermice - Un sistem transdermic este un
mic dispozitiv adeziv ce conţine un medicament
destinat a fi lipit pe piele

8
2.4. Forma farmaceutică

Alegerea formei farmaceutice decurge din calea de administrare a

noului medicament.

Forma farmaceutică este un factor determinant în modul şi viteza de

resorbţie a medicamentului.

Substanţele auxiliare principale şi anume solvenţii, vehiculele şi

excipienţii determină starea fizică a formulării.

Forma fizică finală poate fi:

Forma fizica Vehicule de baza Tipuri de formulare

Lichid Solutii
Lichida Apos Suspensii
Uleios Emulsii
Pulberi
Solida Pulberi Capsule
Comprimate
Ceruri
Creme
Semisolida Uleiuri
Unguente
Emulsii

Aerosoli
Aerosoli Solventi organici
Spray

Se constată că pentru fiecare cale de administrare există mai multe

tipuri de formulări.

Formulările pentru copiii mici sub 3 ani sunt totdeauna preparate

lichide sau se administrează cu lichide datorită în primul rând
uşurinţei de administrare în timp ce aceeaşi substanţă
medicamentoasa destinata tratamentului unui adult va fi probabil o
formă orală solidă.

La formulare intervin şi proprietăţile tehnologice ale unei substanţe.

De exemplu o substanţă care este dificil de comprimat va fi formulată
sub formă de capsule.

9
2.5. Substanţe auxiliare

Substanţele auxiliare sunt substanţe folosite la obţinerea produselor

medicamentoase în asociere cu substanţe active.

Substanţele auxiliare sunt inerte din punct de vedere farmacologic,

deci nu au acţiune terapeutică, având rolul de a transforma subtanţa
medicamentoasă în formă farmaceutică şi a o transporta la locul de
acţiune. Substanţele auxiliare sau excipienţii reprezintă o materie
primă importantă pentru realizarea unui medicament.

Excipientul poate influenţa realizarea formei farmaceutice, stabilitatea

şi biodisponibilitatea sa şi chiar toxicitatea în unele cazuri. O proprie-
tate comună tuturor excipienţilor este inerţia lor.

Ei trebuie să asigure o inerţie faţă de:

– substanţa medicamentoasă
– materialele de condiţionare
– organismul uman

Alegerea naturii substanţelor auxiliare se realizează în primul rând în

funcţie de forma farmaceutică care se doreşte a fi realizată.

Ele pot fi grupate astfel:

 substanţe auxiliare cu acţiune diluantă – amidonul, lactoza
 substanţe auxiliare care acţionează datorită tensiunii
superficiale –proprietate care face ca suprafaţa unui lichid să
se comporte de parcă ar fi acoperită cu o membrană elastică
fină şi de aceea, de exemplu acul poate pluti pe apă, se explică
prin tendinţa suprafeţei expuse de a se contracta cât mai mult
datorită forţelor de coeziune a moleculelor de la suprafaţa
lichidului. Spumanţi, antispumanţi, emulgatori care favorizează
emulsionarea acţionând ca stabilizatori.
De exemplu:
– lecitina
– glicerina
– monogliceride şi digliceride
– lianţi sau aglutinanţi care sunt substanţe legale
– absorbanţii.
 substanţe auxiliare care acţionează datorită capacităţii lor de
umflare (gonflare)
– agenţi de îngroşare
– gelifianţi

10
 – pseudoemulgatori
 Substanţe auxiliare care acţionează datorită hidroscopicităţii =
proprietatea diferitelor substanţe de a absorbi vaporii de apă
– umectanţi
– agenţi de uscare
 Substanţe auxiliare cu solubilitate selectivă în sucurile
gastrointestinale
– plasticizanţi
– agenţi de acoperire ne-enterică
– agenţi de acoperire enterică.
 Substanţe auxiliare care acţionează asupra stabilităţii fizico-
chimice, biologice şi microbiologice
– antioxidanţi
– conservanţi antimicrobieni
 Substanţe auxiliare cu rol de corector al caracterelor
organoleptice
– aromatizanţi
– edulcoranţi sau îndulcitori
– coloranţi

11
3. IMPORTANTA SOLUBILITATII IN PRACTICA FARMACEUTICA

3.1. Exemplu: Vitaminele si solubilitatea lor in organismul

uman

3.1.1. Generalitati

Vitaminele se deosebesc intre ele prin structura lor chimica uneori

destul de complicata, facand parte din diferite clase de substante
organice. Denumirea de vitamine le-a fost atribuita de chimistul
polonez Cazimir Funk (1911) reflectand prezenta lor indispensabila
pentru viata, dar in acelasi timp si presupunerea gresita a acestuia de
a le considera ca pe niste substante bazice de tipul aminelor.

Vitaminele sint catalizatori biochimici (biocatalizatori) care in cantitati

extrem de mici sunt absolut indispensabili organismului animal pentru
reglarea si stimularea metabolismului.

Lipsa sau insuficienta vitaminelor din hrana provoaca tulburari, care,

se agraveaza cu timpul, dand o serie de boli denumite avitaminoze
(scorbut, pelagra etc.).

Boala produsa prin lipsa unei singure vitamine din alimentatie se

numeste avitaminoza, iar a mai multor vitamine concomitent
poliavitaminoza.

Sinteza naturala a vitaminelor apartine numai organismului vegetal.

Organismul animal primeste aceste substante indispensabile o data
cu alimentatia, fie sub forma de vitamine, fie sub o forma
premergatoare, de provitamine, care dupa aceea se transforma in
vitaminele corespunzatoare.

Dupa stabilirea structurii chimice a vitaminelor si a enzimelor, s-a

constatat ca cele mai multe dintre vitamine intra in compozitia
enzimelor. Vitaminele cunoscute pana in prezent au fost notate prin
majusculele alfabetului latin: A, B, C, D, E etc. insotite uneori de cifre
scrise jos in dreapta acestor litere (B1, B2, D1, D2 etc.).

12
3.1.2. Clasificarea vitaminelor

In afara deosebirilor structurale si a rolului diferit pe care-l au in

organism, vitaminele pot fi diferentiate tinind seama de solubilitatea
lor in diferiti solventi.

In functie de felul solventilor, vitaminele se pot clasifica in doua

grupe:
- vitamine liposolubile - solubile numai in grasimi sau solventi ai
acestora
- vitamine hidrosolubile - solubile in apa.

A. Vitaminele liposolubile

Din aceasta grupa fac parte vitaminele: A, D, E si K.

Vitaminele D (antirahitice) regleaza continutul in saruri minerale ale

organismului si conditioneaza in special depozitarea normala a
calciului in tesutul osos. Se gaseste in "untura de peste", grasimea
obtinuta din ficatul unor pesti marini si in ficatul mamiferelor si a
pasarilor sub forma denumita vitamina D2 sau calciferol.

Daca alimentele sunt sarace in aceasta vitamina, organismul este

predispus la rahitism, datorita decalcifierii organismului. La copii
rahitici oasele raman moi si astfel se deformeaza usor, iar la adulti
oasele devin fiabile, rupandu-se la unele eforturi mai mari
(osteomalacie).

Continutul in vitamina D din organism se mareste daca acesta este

supus actiunii radiatiilor ultraviolete, datorita faptului ca provitamina
D (7 dihidro-colesterolul) din piele este transformat in vitamina D.
Asa se explica actiunea terapeutica a razelor solare asupra copiilor
bolnavi de rahitism.

In stare pura cristalizata s-a mai obtinut vitamina D3, iar sintetic
vitamina D4, care formeaza impreuna cu vitamina D2, respectiv
calciferol, grupa vitaminelor D.

Vitaminele din grupa K (antihemoragice). Lipsa acestor vitamine din

hrana provoaca sangerarea celulelor subcutanate si a traiectului
stomacalintestinal. In organismul omului si al animalelor, vitaminele
K maresc cantitatea de protrombina in sange, si prin aceasta sangele
se incheaga normal. Vitamina Kl, care se gaseste in foile verzi de

13
lucerna, spanac, castane, varza si de asemenea in ficat si muschi.

B. Vitaminele hidrosolubile

Din aceasta grupa fac parte vitaminele complexului B, vitamina C si

vitamina PP.

Vitamina PP (vitamina antipelagroasa). Lipsa ei din alimentatie

produce boala numita pelagra. Pelagra, care se manifesta prin
eczeme, slabiciune, tulburari nervoase, apare mai ales in regiunile
unde alimentatia se bazeaza in cea mai mare parte pe malai.

Cuvantul de pelagra provine din limba italiana pelle agra, care

inseamna piele aspra. Cele mai bogate alimente in vitamina PP sunt:
carnea, ficatul, laptele, sucul de rosii, spanacul si drojdia de bere.

Realizarile oamenilor de stiinta in domeniul studiului vitaminelor au

contribuit la obtinerea lor pe cale sintetica. Astazi, industria chimico-
farmaceutica, din tara noastra, prin fabricile de la Bucuresti, Cluj si
Iasi, este in masura sa produca toate tipurile cunoscute de vitamine
necesare prevenirii si tratarii avitaminozelor si poliavitaminozelor.

14
15