CAPITOLUL I

SOLUŢII. SOLUTIONES (FR. X)

I.1. GENERALITĂŢI. DEFINIŢIE

Soluţiile medicamentoase sunt preparate farmaceutice lichide, care conţin

una sau mai multe substanţe medicamentoase dizolvate intr-un solvent sau
amestec de solvenţi. Se folosesc ca atare pentru administrarea internă sau externă
sau la prepararea altor forme farmaceutice (SOLUTIONES FR. X).

Soluţiile medicamentoase au ca solvent apa, alcoolul, glicerolul sau

uleiurile vegetale.

Istoric

Soluţiile medicamentoase, ca şi soluţiile extractive, au fost printre primele

forme farmaceutice preparate de omul primitiv. Date scrise despre soluţii există
încă din antichitate privind prepararea şi întrebuințarea lor. Aceste preparate
lichide au fost înscrise în număr mare încă din anul 1862 de FR. I sub formă de
exemple, fără monografia de generalităţi.

Denumirea de SOLUTIONES este înscrisă în FR. IX, care realizează o

delimitare netă între soluţiile propriu-zise şi apele aromatice.

În FR. X se menţine aceeaşi denumire şi se înscriu un număr de l7

exemple, dintre care şi o soluţie radioactivă de uz intern. Soluţiile sunt şi printre
primele forme farmaceutice fabricate industrial, ele au fost preparate întâi în
serie mică în laboratoarele farmaceutice şi apoi, în cantităţi mari în
întreprinderile farmaceutice.

2
 I.2. CLASIFICARE

Soluţiile se pot clasifica în funcţie de criterii variate:

a. După modul de formulare:

 lichide: soluții;
 solide: pulberi, comprimate, efervescente, granulate, granulate
efervescente, lyoc-uri care se transformă extempore în soluţie.
b. După compoziţie:
 soluţii simple (cu o singură substanţă medicamentoasă);
 soluţii compuse (cu două sau mai multe substanţe).
c. După natura solventului:
 soluţii apoase;
 soluţii alcoolice, hidroalcoolice;
 soluţii glicerolate;
 soluţii uleioase;
 soluţii hidroalcoolo-glicerolate;
 soluţii eterice, etero-alcoolice;
 soluţii cu solvenţi anhidru: propilenglicol, polietilenglicol.
d. După modul de preparare:
 soluţii obţinute prin dizolvare:
o simplă (la rece sau la cald);
o prin intermediu.
 soluţii obţinute prin amestecare.
e. După modul de condiţionare:
 soluţii multidoze;
 soluţii unidoze.

3
 f. După modul de administrare:
 soluţii cu măsuri dozatoare;
 soluţii administrate în picături,
 soluţii pentru fricţionare, pensulaţii etc.
g. După calea de administrare:
 soluţii de uz intern;
 soluţii de uz extern.

I.3. AVANTAJELE SOLUŢIILOR

Forma farmaceutică de soluţie oferă multiple avantaje, fapt pentru care

constituie preparatul cel mai utilizat de bolnavi.

Toate căile de administrare a medicamentelor pot utiliza forma

farmaceutică de soluţie.

 Uşurinţa la administrare, pentru bolnavii care au dificultăţi la

înghiţirea formelor solide.
 Fiind amestecuri omogene, soluţiile permit o dozare foarte exactă a
substanţei medicamentoase.
 Se pot fabrica în diverse concentraţii şi pot asigura o variaţie a
posologiei şi o adaptare a acesteia mai ales în medicaţia pediatrică.
 Administrarea medicamentelor sub formă de soluţii oferă cea mai
mare absorbţie şi biodisponibilitate, are efect prompt.
 Soluţiile de uz extern permit o aplicare mai uniformă a substanţei,
comparativ cu formele disperse lichide, emulsii şi suspensii.
 Evită acţiunea iritantă a unor forme solide (pulberi, capsule,
comprimate), care în contact cu mucoasa stomacală pot provoca iritaţii. Acțiunea

4
iritantă poate fi atenuată prin utilizarea de soluţii diluate sau prin adaos de
substanţe auxiliare cu o acţiune protectoare (coloizi macromoleculari).
 Permit prelucrarea substanţelor higroscopice, delicvescente şi a
celor care formează amestecuri eutectice lichide;
 Permite adăugarea unor substanţe auxiliare ca edulcoranţi,
aromatizanţi, coloranţi, corectori de miros şi gust, în scopul realizării unor
medicamente uşor acceptate de copii.
 Soluţiile se pretează la o fabricare şi condiţionare automate,
computerizate, cu un randament mare, cât şi la o ambalare variată care să asigure
comercializarea.

I.4. DEZAVANTAJELE SOLUŢIILOR

 Au stabilitatea cea mai mică dintre toate formele farmaceutice,

deoarece reacţiile de degradare se produc cu viteză mai mare în soluţie.
 Pot fi uşor invadate de fungi şi microorganisme, fapt ce impune
adăugarea de conservanţi pentru produsele industriale.
 Ocupă volum şi prezintă masă mare, ceea ce necesită echipamente
mari de producţie, spaţii mari de depozitare şi presupune transport dificil al
recipientelor.

5
 CAPITOLUL II

FORMULAREA SOLUŢIILOR

La prepararea soluţiilor se utilizează următoarele materii prime:

 substanţe medicamentoase (solutul);

 substanţe auxiliare: solvenţi, adjuvanţi şi aditivi;
 material şi recipient de condiţionare.

II.1. SUBSTANŢE MEDICAMENTOASE

Pentru prepararea soluţiilor ca forme medicamentoase de bună calitate, cu

o maximă eficacitate, se impune cunoaşterea materiilor prime, caracterele lor
structural-moleculare din care derivă proprietăţile lor fizico-chimice şi
farmacodinamice, etc.

În cazul soluţiilor medicamentoase, interesează substanţele active şi

ajutătoare şi solvenţii, substanţele active şi ajutătoare constituie, în general, faza
dispersată. Acestea trebuie să îndeplinească condiţiile de calitate cerute de
farmacopee, standarde de stat, norme interne sau tratatele de specialitate atât în
privinţa proprietăților fizico-chimice cât şi ale gradului de puritate.

Impurităţile pot fi de două feluri:

- chimice care pot produce precipitaţii, colorări sau alte degradări;

Dacă impurităţile depăşesc limita admisă de farmacopee, pot să producă o

serie de reacţii nedorite, în urma cărora medicamentul îşi modifică în sens
negative calitatea şi efectul terapeutic. De exemplu, urmele de metale grele
conţinute de unele substanţe pot cataliza descompunerea oxidativă a unor
6
substanţe uşor oxidative cum sunt acidul ascorbic, penicilinele, derivaţii
fenotiazinei, etc.

Pentru a asigura un dozaj exact, la prepararea soluţiilor se vor utiliza

substanţe anhidre sau , unde este posibil, se determină cantitativ conţinutul.

Substanţele higroscopice şi delicvescente se vor usca la etuvă. Substanţele

eflorescente, ce conţin apă de cristalizare pe care o pot pierde printr-o păstrare
necorespunzătoare, își modifică conţinutul şi pot conduce la preparate
supradozate.

- biologice: microorganism, levuri, fungi, virusuri, cat şi produsele lor de

metabolizare – substanţe pirogene, pentru acestea se prevede doar o limitare a
contaminării.

Cea mai importantă proprietate a substanţelor medicamentoase este

solubilitatea, datele privind solubilitatea unei substanţe pot servi drept criteriu
pentru aprecierea purităţii sale.

Solubilitatea este o proprietate a substanțelor de o mare importanţă

practică. Solubilitatea este proprietatea unei substanţe de a se dizolva într-un
solvent sau într-un amestec de solvenţi rezultând un amestec lichid omogen.

Condiţia necesară ca o substanţă să se dizolve într-un solvent este ca

forţele de atracţie dintre moleculele solventului şi cele ale substanţei de dizolvat
să fie suficient de intense în raport cu forţele de atracţie dintre moleculele de
acelaşi fel (solvent sau solvate), pentru ca să poată să împiedice separarea
componentelor în două faze distinct, care s-ar putea produce datorită unei atracţii
puternice între moleculele de acelaşi fel. Tăria şi natura forţelor de solvatare
depind atât de natura sau structura moleculară a dizolvantului, cât şi de cea a
moleculelor dizolvantului.
7
 II.2. SUBSTANŢE AUXILIARE

Substanţele auxiliare (excipienţii) sunt substanţe inactive din punct de

vedere farmacologic, dar care influenţează favorabil manifestarea efectului
farmacologic al substanţelor medicamentoase, îndeplinind mai multe roluri,
indispensabile pentru utilizarea substanţelor active în scop terapeutic.

De cele mai multe ori, asigurarea eficienţei terapeutice a substanţelor

medicamentoase (active) depinde de asocierea acestora cu substanţe auxiliare.

Solventul, al doilea component al soluţiilor este auxiliarul de primă

importanţă care predomină cantitativ având rolul de a transforma substanţa activă
în soluţie, în urma procesului de dizolvare.

Alegerea solventului se face după principiul înrudirii chimice cu substanţa

de dizolvat cât şi după scopul terapeutic urmărit.

În general, un solvent cu constanta dielectrică mare este un bun solvent

pentru moleculele polare sau ionice, iar solvenţii apolari cu constanta dielectrică
foarte mică sunt solvenţi buni pentru molecule lipofile.

Clasificarea solvenţilor

Solvenţii se pot clasifica după mai multe criterii dintre care amintim
următoarele:

a) După constituţia chimică:

 solvenţi polari (apă, alcool, glicerol etc.);
 solvenţi apolari (benzen, toluen, cloroform, eter etc.);
b) După miscibilitatea cu apa:
 solvenţi miscibili cu apa;
 solvenţi nemiscibili cu apa.
8
 Solvenţilor li se impun o serie de condiţii şi anume:
 capacitate mare de dizolvare;
 să fie neutri, incolori, stabili;
 puri din punct de vedere chimic;
 inerţi chimic şi farmacologic;
 netoxici, neinflamabili;
 cu cost economic scăzut.

II.3. APA DISTILATĂ

Generalităţi

Apa distilată este solventul cel mai utilizat în practica farmaceutică fiind
constituentul de bază al organismului. Toate reacţiile biochimice au loc în mediu
apos.

Utilizarea apei ca solvent este avantajoasă şi din punct de vedere economic

fiind cel mai ieftin solvent.

Dezavantajul utilizării apei ca solvent este favorizarea unor reacţii între

substanţele medicamentoase sau auxiliare conţinute în soluţie.

Apa este un foarte bun dizolvant pentru substanţele polare, ionice sau
grupuri hidrofile în molecule. Apa distilată trebuie să corespundă condiţiilor de
calitate impuse de FR X. Pentru obţinerea apei distilate se foloseşte apa potabilă.

Calitatea apei potabile

Apa potabilă trebuie să fie limpede, incoloră, inodoră cu un procent de

săruri în limitele admise. În apa potabilă pot fi conţinute două feluri de
impurităţi:

9
 a. impurităţi solubile:
 săruri minerale (cloruri, bicarbonaţi de sodiu, potasiu, calciu,
magneziu etc.);
 substanţe organice provenite din metabolismul bacterian sau din
descompunerea microorganismelor;
b. impurităţi mecanice:
 particule de material anorganic;
 particule de material organic: celule moarte etc.

Apa potabilă utilizată pentru obţinerea apei distilate se tratează cu reactivi

corespunzători şi anume:

 pentru distrugerea substanţelor organice apa se tratează cu KMnO4 sol

1% în cantitate de 25 ml/10 litri apă. Se amestecă şi se lasă în repaus 6-12 ore
apoi se filtrează. Permanganatul de potasiu este oxidant, eliberând oxigenul
atomic care distruge microorganismele;
 substanţele volatile şi gazele sunt îndepărtate prin încălzire;
 duritatea temporară (dată de bicarbonaţii de calciu şi magneziu) se
îndepărtează cu soluţie de hidroxid de calciu sau carbonat de calciu 2-5%;
 duritatea permanentă (sărurile de calciu şi magneziu solubile) se
înlătură cu soluţii de carbonat de sodiu 5-6%.

II.4. PREPARAREA APEI DISTILATE

Apa folosită în farmacie este aproape exclusiv apa distilată. Farmacopeea,

înţelegând prin “Aqua”, apă distilată, FR ediţia VIII admite la prepararea
medicamentelor şi “apa demineralizată” obţinută cu ajutorul schimburilor de
ioni, cu excepţia soluţiilor injectabile şi oftalmice.

10
 Apa distilată este un lichid limpede, incolor, fără gust, fără miros; ea
trebuie să fie complet lipsită de săruri, de microorganisme, să nu fie bogată în
gaze. Desigur, o apă distilată complet lipsită de CO 2 şi O2 din atmosferă este greu
de obţinut, însă ea trebuie să fie lipsită complet de gaze (amoniac, acid
clorhidric).

Datorită repartizării sarcinilor negative ale oxigenului şi pozitive ale

hidrogenilor, molecula apei apare asimetrică reprezentând un dipol permanent,
asemănător unui magnet mic în care dipol momentul este egal cu 1,84 Debye.

Acest caracter reprezintă importanţă pentru solubilizarea substanţelor,

moleculele de apă, înconjurându-se într-o mantie hidrantă. Din punct de vedere
fizico-chimic apa în stare lichidă este asociată; alături de moleculele simple se
mai află şi agregate moleculare.

Moleculele apei se unesc între ele prin forţe de atracţie slabe, dar sensibil
mai tari decât forţele Van der Waals, care apar între moleculele lichide obţinute.
Datorită caracterului de dipol, moleculele apei pot să apară sub formă de
agregate unite între ele prin legături de hidrogen (vezi anexa 1).

Operaţia de obţinere a apei distilate se numeşte distilare.

Distilarea este operaţia de transformare a unui lichid în vapori urmată de

condensarea vaporilor.

La prepararea apei distilate se aplică procedeul de distilare simplă.

Operația se face la presiune normal, apa potabilă încălzindu-se până la
temperatura de fierbere, iar vaporii rezultaţi sunt conduşi într-un refrigerant şi
condensaţi.

11
 Aparatura folosită la prepararea apei distilate, şi în general la distilarea
simplă, constă în principiu într-un vas de distilare, un refrigerent şi un colector.
Aparatura folosită frecvent se compune din aceleaşi piese.

Cel mai simplu aparat de distilare este alambicul, inventat de arabi şi care
a fost continuu perfecţionat.

Alambicul se compune dintr-un cazan de fierbere cilindric, nu prea înalt,

numit curcubită, deasupra căruia se adaptează capitelul C, piesă de formă sferică
la modelele mai vechi, şi cilindrică la cele mai noi. Refrigerentul R este o
serpentină cufundată într-un cilindru în care circulă apă rece. Legătura între
capitel şi serpentină se face printr-un tub larg numit “gât de lebădă” G.
Alambicul se construieşte de obicei din cupru cositorit. Încălzirea se face cu gaz,
electricitate sau cu alte surse de căldură.

Aparatele de distilat pot fi de două feluri în ceea ce priveşte modul de

funcţionare:

 cu funcţionare continuă;
 cu funcționare discontinuă.

Alambicul descris mai sus este un aparat cu funcţionare discontinuă, însă

el poate fi modificat şi pentru funcţionare continuă. La aparatele cu funcţionare
continuă refrigerentul este pus în legătură cu cazanul printr-un dispozitiv de
alimentare automată prin care nivelul apei în cazanul de distilare este menţinut
constant. Apa care vine din partea superioară a refrigerentului la acest dispozitiv
numit “prea plin” este preîncălzită la 70 o-80o; prin aceasta se realizează şi o
economie de combustibil (circa 50 Kal/litru de apă) şi în acelaşi timp apa este
parţial dezaerată, gazele fiind eliminate în dispozitivul prea plin.

12
 Tipurile de aparate de distilare au construcţie diferită după poziţia pe care
o ocupă refrigerentul faţă de cazanul de distilare şi anume:

 alături – per latus;

 deasupra – per ascensum;
 dedesubt – per descensum.

Apa distilată se colectează în recipiente de sticlă neutră, bine clătite cu apă

proaspăt distilată, după ce în prealabil au fost spălate. Nu se colectează niciodată
apa proaspăt distilată peste apa veche.

Este recomandabil ca apa distilată să se păstreze în vase de sticlă neutră,

bine închise, cu dop rodat. Dopurile de plută sunt contraindicate din cauza
porozităţii lor.

II.5 DEMINERALIZAREA APEI

Apa demineralizată este apa lipsită de conţinutul în săruri al apei potabile.

Se poate obţine prin purificare cu schimburi de ioni sau în celule
electroosmotice.

Este prevăzută şi de F.R. ediția VIII, care înscrie pentru prima dată o
monografie de “Aqua demineralizata” cu menţiunea că poate fi folosită la
prepararea medicamentelor în locul apei distilate, cu excepţia soluţiilor oftalmice
şi a soluţiilor injectabile. Metoda de obţinere a apei demineralizate se bazează pe
schimbul de anioni şi cationi, care pot fi absorbiţi pe unele răşini.

II.5.1 Principiul metodei de demineralizare a apei prin schimb ionic

Constă în trecerea apei conţinând diferite săruri, pe o coloană de

schimbători de ioni care este formată dintr-un schelet macromolecular insolubil

13
dar având ioni mobili, care pot fi schimbaţi cu ioni de aceeaşi sarcină conţinuţi în
apa potabilă.

Clasificarea schimbătorilor de ioni. Schimbătorii de ioni sunt diferiţi şi

pot fi clasificaţi după mai multe criterii:

a) După schimbul ionic:

 cationici R-H+ (cationiţi);
 anionici: R+OH- (anioniţi);
b) După structură:
 organici;
 anorganici;
c) După provenienţă:
 naturali – aluminosilicaţi (glauconit, montmorilonit, zeolit);
 sintetici:
 organici: Wolfatiţi (obţinuţi prin policondensare) şi Amberlit
(prin copolimerizare)
 anorganici – Permutiţi.

II.5.2 Principiul metodei demineralizării apei prin electroliză sau

electroosmoză

Celula osmotică este compusă din trei compartimente separate prin două
membrane prin care pot difuza ionii. În compartimentul central se găseşte apă
potabilă iar în compartimentele laterale sunt electrozii (anodul şi catodul). După
conectarea la sursa electrică are loc o migrare a ionilor la polul opus astfel încât
apa din compartimentul central devine tot mai săracă în ioni.

14
 Schema celulei osmotice pentru demineralizarea apei
(Sipos Emese şi Ciurba Adriana – Tehnologie farmaceutică pentru asistenţi de farmacie, 2003)

Pentru apa distilată şi demineralizată F.R. VIII prevede o serie de condiţii

de puritate. Se determină pH-ul cu roşu de metal.

Teoretic, apa distilată şi demineralizată ar trebui să fie neutră, adică să

aibă pH-ul 7. Acest lucru nu este posibil din cauza marii avidităţi a apei pentru
anhidrida carbonică, un mol CO2 la 10000 l apa îi imprimă un pH de 5,6. Din
această cauză, apa distilată are un pH cuprins între 5,4 – 5,8; valori mai mici
indică o preparare sau o conservare necorespunzătoare; valori mai mari de 6,5 –
7 ne fac să suspectam o alcalinizare datorită sticlei recipientului.

Farmacopeea prevede reacţii pentru cloruri, sulfaţi, calciu, matale grele

care trebuie să fie negative.

În schimb apa mai poate conţine substanţe organice, poate fi infectata cu

germeni pe care răşinile schimbătoare de ioni nu-i reţin, motiv pentru care este
exclusă prepararea soluţiilor injectabile şi oftalmice.

Se mai cercetează prezenţa substanţelor reducătoare, amoniacului,

bioxidului de carbon, nitriţii, nitraţii şi reziduul prin evaporare.

15
 Conservarea apei distilate

Apa distilată nu se poate conserva timp îndelungat deoarece se poate

contamina cu microorganisme.

O apă distilată este rapid infectată de microorganisme printr-o conservare

necorespunzătoare. De aceea F.R. ediția VIII prevede că, pentru prepararea
soluţiilor injectabile, să se folosească o apă distilată preparată de cel mult patru
ore.

Pentru celelalte forme galenice, poate fi întrebuinţată în decurs de 14 zile

de la preparare dacă a fost păstrată în condiţii corespunzătoare.

16
 CAPITOLUL III

SOLVENŢI FOLOSIŢI LA PREPARAREA SOLUŢIILOR

Un al doilea component al unei soluţii îl constituie aceste substanţe

auxiliare numite solvenţi. Solvenţii constituie faza dispersată, dizolvantul sau
vehiculul care face operaţia de dizolvare.

Dizolvenţii constituie, în general, specia de molecule a substanţei

dizolvate. Sunt însă şi excepţii, când solventul nu predomină, însă ceea ce îl
caracterizează este limita lui minimă de miscibilitate.

Acţiunea de dizolvare a unui solvent este în general explicată prin

constituţia sa. Din acest punct de vedere, solvenţii se clasifică în două mari
grupe: solvenţi polari şi solvent nepolari.

Aceasta clasificare este făcută:

a) după constituţia chimică:

 solvenţi polari (apă, alcool, glicerol etc.);
 solvenţi apolari (benzen, toluen, cloroform, eter etc.).
b) după miscibilitatea cu apa:
 solvenţi miscibili cu apa;
 solvenţi nemiscibili cu apa.

Pentru solvenţii utilizaţi se impun o serie de condiţii pe care aceştia trebuie

să le îndeplinească:

 să aibă o capacitate mare de dizolvare;

 să fie neutrii din punct de vedere chimic;
17
  să nu interacţioneze cu substanţele medicamentoase, auxiliare sau
cu recipientele de condiţionare primară;
 să nu fie toxici, iritanţi, inflamabili;
 să fie stabili şi să asigure o bună calitate soluţiei;
 să nu aibă acţiune farmacologică proprie;
 să fie ieftini, economici, uşor de procurat, transportat şi depozitat.

III.1 SOLVENŢI MISCIBILI CU APA

După apă, alcoolul etilic este cel mai utilizat solvent, singur sau în amestec
cu alţi solvenţi, pentru prepararea unei game variate de forme farmaceutice,
datorită marii capacităţi de dizolvare.

Alcoolul etilic, produsul de distilare al lichidelor zaharate fermentate

dizolvă: acizi, baze organice, alcaloizii şi sărurile lor, anumiţi glicozizi, rezine,
uleiuri volatile, unele lipide, materii colorate, zaharuri, constituenţi amari din
plante şi nu dizolvă: pectine, gume, protide, fermenţi, etc. alcoolul etilic se
amestecă în orice proporţie cu apa.

Alcool (Alcoholum, F.R. X), (alcool etilic, etanol), este alcool concentrat
de 96º care conţine 96% v/v amestec de alcool absolute şi apă. Alcoolul este
lichid incolor, limpede, volatil, inflamabil cu miros caracteristic şi gust arzător.

Alcool diluat (Alcoholum dilutum F.R. X). Alcoolul diluat este alcool de
70o (70% v/v) obţinut prin amestecul alcoolului concentrat de 96 o (675 g) cu apa
(325 g) la temperatura de 20o C.

În tehnologia farmaceutică se mai utilizează şi alte concentraţii de

amestecuri hidroalcoolice, respective alcool de alte concentraţii pentru
prepararea soluţiilor extractive (tincturi, extracte) şi pentru prepararea tincturii de
iod (alcool 50o).
18
 De asemenea, alcoolul are şi proprietăţi antiseptice şi dezinfectante.
Amestecarea alcoolului cu apa se face cu grijă datorita fenomenelor exoterme
care se produc degajându-se căldură (dizolvare exotermă). La amestecul
alcoolului concentrat cu apa se va proceda conform tabelelor alcoolmetrice din
farmacopee.

Alcoolul este un solvent cu bună capacitate de dizolvare pentru substanţele

organice polare, acizi, baze, săruri, glicozide, rezine, uleiuri volatile, coloranţi,
iod, camfor, mentol, lecitină, ulei de ricin etc.

Glicerolul (Glycerolum, F.R. X). Glicerolul se obţine prin saponificarea

grăsimilor. Glicerolul este un solvent polar, hidrofil şi se prezintă sub formă de
lichid limpede, incolor, vâscos, higroscopic, fără miros, cu gust dulceag, cu
densitatea mai mare decât apa.

Glicerolul este miscibil cu apa şi alcoolul, puţin solubil în acetonă şi

practic insolubil în cloroform, eter, uleiuri grase şi uleiuri volatile. Soluţia apoasă
are reacţie neutră.

Glicerolul are diverse utilizări în practica farmaceutică:

 solvent şi cosolvent pentru soluţii de uz intern şi extern. Dizolvă

alcooli, polioli, zaharuri, săruri minerale, săruri organice, unele materii colorante,
unii alcaloizi. Se asociază cu apă, alcool, siropuri, soluţii de sorbitol (cosolvent).
 edulcorant pentru preparatele de uz intern (asociat cu sorbitol);
 conservant antimicrobian (datorită higroscopicităţii este antiseptic);
 protector asupra tegumentelor, antiflogistic în aplicaţii topice de tipul
loţiuni, paste, hidrogeluri;
 umectant şi emolient datorită hidrofiliei iar datorită vâscozităţii ridicate
aderă pe piele şi mucoase;

19
  are acţiune farmacologică proprie: laxativ utilizat intern prin efectul
iritant şi extern sub formă de supozitoare, clisme.

Propilenglicolul (Propylenglycolum F.R. X). Este lichid vâscos, limpede,

inodor, incolor cu gust dulceag, amărui şi higroscopic. Are densitate mai mare
decât apa şi este miscibil cu apă, alcool, acetonă, cloroform, uşor solubil în eter
şi insolubil în uleiuri grase. Propilenglicolul nu este toxic, se poate utiliza atât
intern cât şi extern, având o bună capacitate de aderare pe mucoase (auriculară,
oftalmică, vaginală etc.).

Polietilenglicol lichid (Macrogola F.R. X). Sinonime: macrogoli,

carbowaxu-ri, PEG-uri.

În funcţie de greutatea moleculară şi consistenţă, polietilenglicolii se

împart în trei grupe:

 polietilenglicoli cu masa moleculară cuprinsă între 400-600, fluizi la

temperatura normală;
 polietilenglicoli cu masa moleculară între 600-1500, sunt semisolizi;
 polietilenglicoli cu masa moleculară între 1.500-10.000 sunt solizi
cu aspect ceros.

Se indică pentru uz extern şi în cosmetică datorită vâscozităţii ridicate şi

higroscopicității, având acţiune sicativă şi astringentă.

Alcoolul izopropilic. Se utilizează ca solvent numai pentru soluţii de uz

extern.

Butilenglicolul se utilizează la dizolvarea morfinei, dar are proprietatea de

a mări activitatea morfinei clorhidrice.

20
 Alţi solvenţi miscibili cu apa sunt: sorbitol soluţie 70%, siropul de
porumb, lactatul de etil, dimetillactamida, dioxolani, acetatul de etil.

III.2 SOLVENŢI NEMISCIBILI CU APA

Uleiuri vegetale. Uleiurile vegetale sunt fluide la 20º C, limpezi, de

culoare galben deschis, fără miros (sau miros slab caracteristic), vâscoase cu
densitate mai mică decât apa. Uleiurile vegetale sunt insolubile în apă şi în alcool
dar solubile în majoritatea soluţiilor apolare (benzen, cloroform, tetraclorură de
carbon, sulfuri de carbon, eter, cloretilen etc.).

Dezavantajul uleiurilor vegetale îl constituie faptul că se autooxidează

(râncezesc) uşor, cu atât mai uşor cu cât uleiurile conţin o cantitate mai mare de
acizi graşi nesaturaţi.

Uleiul de floarea soarelui (Helianthi oleum F.R. X). Este uleiul vegetal
cel mai des întâlnit. Se obţine prin presarea la rece şi centrifugare sau prin
procedee modern de extracţie cu solvenţi organici din seminţele plantei
Helianthus annuus. Conţine 85% gliceride ale acizilor nesaturaţi şi saturaţi (în
principal ale acidului oleic) apoi fosfatide, vitamine, lecitină şi acizi liberi
(palmitic, stearic etc.).

Uleiul de floarea soarelui este un lichid limpede, galben auriu, vâscos, cu

miros uşor caracteristic. Este solubil în solvenţi organici (benzen, cloroform,
eter), greu solubil în alcool, insolubil în apă şi cu indice de aciditate cel mult 2.

Pentru soluţiile injectabile se utilizează uleiul de floarea soarelui

neutralizat şi sterilizat cu aer cald timp de 3 ore la 160ºC cu indice de aciditate de
maximum 0,2 (Helianthi oleum neutralizatum F.R. X). Uleiul de floarea soarelui
se păstrează în recipiente bine închise, ferit de lumină, la rece.

21
 Uleiul de ricin (Ricini oleum F.R. X). Uleiul de ricin se obţine prin
presarea la rece a seminţelor decorticate obţinute de la planta Ricinus communis
din familia Euphorbiaceae.

Uleiul de ricin este un lichid vâscos, incolor sau slab gălbui, cu miros şi
gust caracteristic şi densitate cuprinsă între 0,945-0,966.

Este utilizat pentru soluţii injectabile, emulsii, unguente, capsule

gelatinoase, loţiuni de uz extern şi mai ales în cosmetic.

Intern este folosit ca purgativ: în doze de 5-10g pentru copii ( câte 2g pe

an de vârstă) şi 30-50g pentru adulţi.

Uleiul de măsline (Olivarum oleum). Acest ulei se obţine prin presarea

fructelor de Măslin (Olea Europpea) şi se prezintă ca un lichid galben verzui,
miros plăcut, gust dulceag şi nu este sicativ.

Uleiul de măsline calitatea I, rafinat şi decolorat se utilizează frecvent

prepararea soluţiilor injectabile. Pentru alte forme farmaceutice (soluţiile de uz
intern şi extern, emulsii, unguente etc.) se foloseşte cel de calitatea a II-a.

Parafina lichidă (Paraffinum liquidum F.R. X). Sinonime: ulei de

parafină, ulei de vaselină. Uleiul de parafină conţine un amestec de hidrocarburi
parafinice saturate şi se obţine prin distilarea fracţionată a petrolului. Este un
lichid incolor, fără gust, fără miros, solubil în benzen, cloroform, eter şi foarte
greu solubil în alcool şi nemiscibil cu apa.

Se amestecă în orice proporţie cu uleiurile grase (cu excepţia uleiului de

ricin) cât şi cu uleiuri volatile.

22
 Parafina lichidă administrată intern ca atare are efect laxativ iar extern se
utilizează pentru preparate topice fiind foarte bine tolerat pe epitelii. Datorită
inerţiei chimice mari, formează un strat ocluziv, perfect stabil, nelavabil cu apă.

Din cele arătate reiese că solvenţii trebuie, în primul rând, să corespundă

condiţiilor de calitate, apoi să fie aleşi în concordanţă cu puterea lor dizolvantă
care depinde de caracterul structural al solventului şi solvatului, cu stabilitate
fizico-chimică a substanţelor care se dizolvă şi cu scopul terapeutic urmărit.

23
 CAPITOLUL IV

ADJUVANŢI ŞI ADITIVI

IV.1 AGENŢI DE MĂRIRE A SOLUBILITĂŢII

Se aleg în funcţie de natura substanţei medicamentoase şi de modul de

utilizare, intern sau extern. Se cercetează două sau trei sisteme tampon şi se alege
cel mai convenabil, în concentraţie minimă care să fie netoxic, să asigure
stabilitatea şi să prezinte proprietăţi organoleptice acceptabile.

Se utilizează ca sisteme tampon acizii: citric, acetic, benzoic, lactic,

gluconic, fosforic, glutamic, baric şi sărurile lor.

Antioxidanţi. Îndeplinesc rolul de a încetini procesele redox din soluţii. În

soluţiile apoase se indică sulfitul, metabisulfitul, bisulfitul de sodiu (potasiu) în
concentraţii de 0,05-0,5%, tioureea, tiosulfatul de sodiu, acidul ascorbic,
tioglicerolatul, tiosorbitol, cisteina.

În mediu lipofil se indică palmitatul de ascobit, esterii acidului galic,

tocoferolul, hidrochinona.

IV.2 EDULCORANŢII

Sunt substanţe auxiliare cu rol de corector de gust şi capacitate mare de

edulcorare (îndulcire) a preparatelor farmaceutice.

Cel mai utilizat edulcorant este zahărul, apoi glucoza, lactoza, fructoza,
sorbitolul, manita, mierea de albine, glicerolul.

24
 Cantitatea de edulcorant se alege în funcţie de capacitatea de îndulcire,
evaluată în raport cu zahărul conform unui table.

Zaharoza (Saccharum F.R. X). Se prezintă sub formă de cristale incolore,

gust dulce, fără miros, cu punct de topire la 160º C, peste această temperatură se
caramelizează, are miros specific.

Zaharoza este uşor solubilă în apă, greu solubilă în alcool şi glicerol, este
higroscopică. Se prezintă sub formă de cristale aglomerate, pulbere cristalină,
alba; pudră foarte fină.

La temperatura obişnuită formează o soluţie saturată ce conţine 2/3 zahăr

şi 1/3 apă. Datorită capacităţii reducătoare, hidrolizează uşor, mai ales în soluţii
acide, la cald, şi trece în zahăr invertit (glucoză şi fructoză), cu puteri
reducătoare.

Soluţiile diluate constituie medii prielnice pentru dezvoltarea

microorganismelor şi se păstrează greu, necesită adăugarea de conservanţi
(nipagin, nipasol); soluţiile concentrate sunt stabile, nu permit dezvoltarea
microorganismelor dar pot prezenta fenomenul de cristalizare.

Îmbunătăţirea gustului dulce se realizează cu adaos de acid citric 0,25-1%.

Sorbitolul (Sorbitolum F.R. X). Pulbere microcristalină albă, fără miros şi

gust slab dulce, soluţiile apoase necesită conservanţi.

Se utilizează sub formă de sirop de sorbitol în concentraţie de 70%, în

preparatele pentru diabetici. Este uşor laxative. Se asociază cu zahărul pentru a
preveni cristalizarea în timpul depozitării. Se poate asocial şi în soluţii cu 40%
alcool.

25
 Zaharina (Saccharinum F.R. X). Pulbere cristalină albă, fără miros, gust
foarte dulce. Edulcorant cu o capacitate de îndulcire de 300-500 ori mai mare
decât zahărul, substituent pentru zahăr, dar fără valoare nutritivă. În mod obişnuit
se foloseşte soluţie de 10% m/m în cantitate de 1% v/v, din acest concentrat,în
formele lichide.

Se indică în preparatele lichide pentru igiena gurii, preparate pentru

diabetic sau pentru cei cu dietă de slăbire.

IV.3 AROMATIZANŢII

Sunt substanţe auxiliare cu rol corector de gust şi miros pentru uz intern şi

extern.

Aromatizarea soluţiilor de uz intern se face cu diferite combinaţii ale unor

agenţi de aromare, la care se asociază şi coloranţi ca o preferinţă individuală
neexistând reguli precise.

Cel mai greu de acoperit este gustul amar ce poate fi înlăturat cu arome de
ciocolată sau aromă de caise, utilizând ca adjuvanţi glicerolul şi glutamatul
monosodic. Alţi aditivi includ mentolul, clorura de sodiu, citratul de sodiu, acid
citric.

Pentru preparatele de uz extern, ce se aplică pe piele şi mucoase se

utilizează agenţi de parfumare pentru îndepărtarea mirosului neplăcut al unor
componente. De asemenea în preparatele cosmetice se utilizează agenţi de
parfumare pentru îndepărtarea mirosului neplăcut al unor component.

Aromatizanţii sunt: naturali şi sintetici.

Aromatizanţi naturali:
 siropul de portocale;
26
  siropul de vişine;
 siropul de licviriţia;
 siropul de cacao;
 siropuri de fructe;
 uleiurile volatile (Aetherolea – F.R.X): anason, scorţişoară, chimen,
cuişoare, lămâie, portocale, mentă. Sunt folosite pentru soluţiile alcoolice sau
hidroalcoolice.

Aromatizanţi sintetici:

 cloroformul, vanilina, etilvanilina, aldehida benzoic, citrolul,

acetatul de etil, mentolul, alcooli, aldehide, esteri, acizi graşi, cetone, lactoze
singure sau în amestec.

IV.4 COLORANŢI

Utilizarea acestor auxiliari are diferite scopuri şi anume:

a) corectarea aspectului neplăcut:

 culoarea roşie cu aromă de cireşe, vişine;
 culoarea galbenă cu arome de citrice, banane;
 culoarea verde cu aromă de mentă.
b) creşterea acceptabilităţii la pacienţi;
c) în scopul avertizării (exemplu spirtul medicinal este colorat albastru
pentru al deosebi de alcool);
d) ajută la identificarea medicamentelor.

Un colorant trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

 să nu fie toxic şi să nu aibă acţiune farmacologică;

27
  să fie solubili în apă, dar uneori este necesară colorarea unei soluţii
alcoolice şi uleioase;
 să aibă putere mare de colorare, să se utilizeze în concentraţii mici;
 sa fie stabili la lumină, temperatură, la hidroliză şi la
microorganisme;
 să nu afecteze prezenţa agenţilor oxidanţi, reducători sau la
modificările pH-ului;
 să fie compatibil cu substanţele medicamentoase asociate şi să nu
interfereze metodele de analiză;
 să nu fie absorbit de materialele în suspensie sau recipientele de
condiţionare;
 să nu prezinte miros şi gust neplăcut;
 să fie disponibil şi ieftin.

IV.5 CONSERVANŢI

În general, soluţiile posedă caractere organoleptice şi fizico-chimice

specific componentelor.

Majoritatea soluţiilor sunt limpezi. Densitatea şi vâscozitatea lor variază în

funcţie de natura solventului şi a substanţei dizolvate.

În timpul conservării, soluţiile medicamentoase pot suferi o serie de

alterări, care pot fi observate prin schimbarea culorii, mirosului, gustului, a ph-
ului, apariţia de precipitate, flocoane.

În unele cazuri, alterarea soluţiilor nu se trădează prin fenomene vizibile.

Între componentele asociate, în soluţii pot avea loc o serie de reacţii care duc la
schimbări în detrimentul soluţiilor medicamentoase.

28
 În urma acestor reacţii numite incompatibilităţi farmaceutice au loc
descompuneri ale substanţelor asociate, ce duc uneori la inactivitatea lor,
soluţiile devenind ineficace din punct de vedere terapeutic şi uneori chiar nocive,
toxice.

Soluţiile apoase, în special cele îndulcite cu sirop pot deveni medii

prielnice pentru dezvoltarea microorganismelor. Aerul, oxigenul atmosferic,
căldura sunt agenţi favorizanţi ai alterării soluţiilor.

Căldura şi alcalinitatea cedată de sticlă favorizează reacţiile redox.

Pentru o mai bună conservare a soluţiilor medicamentoase, este necesar să

se evite toate cauzele care provoacă alterări. Se va folosi apă distilata sau
demineralizată dezaerată, când este cazul. Se vor asocia substanţele stabilizante
în cazurile în care substanţele asociate la reclamă ca substanţe antioxidante,
conservante.

Conservanţii folosiţi sunt substanţe auxiliare cu rol de a împiedica

multiplicarea şi creşterea microorganismelor în soluţii apoase, în timpul păstrării
şi pe durata administrării la pacienţi.

Un conservant pentru soluţii trebuie să fie eficient în concentraţii mici şi

să aibă un spectru larg de acţiune, să fie solubil în apă sau alţi solvenţi, netoxic,
neiritant, stabil, cu gust şi miros acceptabile.

Frecvent se utilizează o combinaţie de doi sau mai mulți conservanţi

pentru a obţine efectul antimicrobian optim.

Pentru soluţiile de uz intern conservanţii cei mai folosiţi sunt esterii

acidului p-hidrobenzoic, sărurile acidului sorbic şi benzoic, cloroformul.

29
 În soluţiile de uz extern se utilizează: clorbutanolul, clorocrezolul sau
boratul fenil de mercur.

Pe eticheta medicamentului trebuie să fie indicate atât adăugarea de

conservanţi cât şi concentraţia pe unitatea de volum sau masă. Conservanţii
admişi de CEE sunt cuprinşi între numerele E 200 şi 290.

Soluţiile se păstrează în vase de capacitate mare, pline, colorate, când este

cazul, ferite de lumină şi căldură, bine închise.

30
 CAPITOLUL V

PREPARAREA SOLUŢIILOR

Pentru prepararea soluţiilor în laboratoarele farmaciilor, în farmaciile din

cadrul spitalelor şi farmaciile publice prepararea medicamentelor se efectuează la
scară mică. Astfel se prepară:

 soluţii magistrale;
 soluţii oficinale;
 diluări de soluţii industriale concentrate;
 soluţii pe ”lot” în cantităţi mai mari decât cele oficinale, după procedee
prestabilite în compartimente adecvate şi cu materii prime de calitate.

V.1 FAZELE PREPARĂRII SOLUŢIILOR

 verificarea reţetei;
 verificarea dozelor terapeutice;
 alegerea metodei de preparare a soluţiilor, a aparaturii, alegerea
recipientelor şi accesoriilor;
 cântărirea şi măsurarea; stabilirea ordinii de dizolvare;
 dizolvarea şi omogenizarea;
 filtrarea;
 adăugarea eventual a altor forme lichide;
 completarea la masa prevăzută cu solvent;
 condiţionarea primară, aplicarea etichetei;
 controlul organoleptic;
 păstrare;
31
  expediţie.

Soluţiile oficinale se prepară după formulare din farmacopee, iar cele pe

lot după formule stabilite anterior, din dosarul produsului, începându-se direct cu
faza de cântărire a substanţelor.

Alegerea metodei de preparare a soluţiilor

Se alege metoda de preparare a soluţiei, se aleg ustensilele, aparatura,

recipientul de condiţionare primară, dopul, eticheta. Recipientul se alege în
funcţie de cantitatea preparatului.

Eticheta se alege în funcţie de calea de administrare (roşu – extern şi

albastru – intern). Pe etichetă se indică numele farmaciei, se trece numărul de
reţetă din registrul de copiat reţete (pentru Rp magistrale) sau numele
preparatului pentru produsele elaborate, modul de administrare,condiţiile de
păstrare, valabilitate, cantitatea şi numele farmacistului.

Cântărirea şi măsurarea

Înainte de cântărire se verifică funcţionalitea balanţei. Toate substanţele

solide sau lichide utilizate la prepararea soluţiilor se cântăresc sau se măsoară cu
instrumente adecvate.

Se utilizează balanţa de receptură (tip Sibiu), cumpăna de mână cu cursor

sau balanţe moderne, electronice care efectuează o cântărire rapidă şi exactă.

Pentru substanţele puternic active sau toxice prescrise în cantităţi mai mici
de 50mg (0,05g) se utilizează soluţiile titrate 1:10 sau 1:100 ale acestor substanţe
(F.R.X). Soluţiile titrate ale substanţelor puternic active sau toxice se păstrează în
dulapul Separanda, respectiv Venena, alături de substanţele medicamentoase.

32
 Pentru cântărirea pulberilor voluminoase se utilizează hârtia pergaminată
care facilitează transferul substanţei de pe balanţă în recipientul de dizolvare; se
pot utiliza, pentru cantităţi mici, sticlele de ceas.

Cântărirea substanţelor solide se efectuează obligatoriu cu linguriţa

farmaceutică din oţel inoxidabil sau de plastomer, fildeş (pentru iod, azotat de
argint, fenol, permanganat de potasiu, etc.).

Substanţele se cântăresc câte una pe măsura dizolvării lor în solvent.

Fiecare recipient cu substanţă se ia din raft, se citeşte eticheta cu atenţie;

după cântărirea substanţei, flaconul se închide cu dopul şi se plasează la loc pe
raft.

Cantitatea de substanţa cântărită se introduce în recipientul de preparare.

Linguriţa şi platanele balanţei se curăţă cu atenţie.

Medicamentele lichide se cântăresc în recipiente din sticlă, pahare

Berzelius sau alte recipiente în funcţie de cantitate. Unele cantităţi mari de
lichide se pot măsura cu recipient de sticlă de mică exactitate – cilindrii gradaţi,
pahare cilindrice sau conice gradate de laborator, mensuri din metal emailat
gradate – datorită următoarelor avantaje pe care le prezintă:

 facilitate de umplere, până la nivelul necesar, fără pierderi de lichid;

 introducere uşoară în recipientul de preparare, clătire uşoară cu solvent;
 spălare uşoară după utilizare.

Pentru mensurile conice sau cilindrice de 10ml, cantitatea cea mai mica ce
se poate măsura este de 1ml. Se pot folosi şi pipete gradate pentru a măsura
volume de 0,1ml.

33
 Cantităţile mici de lichide 1- 4ml se măsoară în picături, cu picătorul
normal (F.R.X).

Pentru substanţele puternic active şi toxice se utilizează soluţii titrate,

care se pot cântări sau se măsoară cu picătorul normal, în funcţie de cantitate.

Substanţele vâscoase, semisolide se cântăresc în recipiente mici (exemplu:

ihtiol) sau pe hârtie de filtru (extractele vegetale moi).

Ordinea de dizolvare a substanţelor nu este indiferentă, ea se stabileşte în

funcţie de natura substanţei, de solubilitate şi de cantitate.

Dizolvare şi omogenizare

Dizolvarea este operaţia care face posibilă dispersarea omogenă până la

dimensiuni moleculare a unora sau mai multe substanţe solubile, solide, lichide
sau gazoase într-un solvent sau amestec de solvenţi.

Dizolvarea constă, deci într-o diviziune fizico-moleculară a substanţelor

cu ajutorul unei faze lichide intermediare. Atunci când această diviziune este real
moleculară, rezultă o soluție adevărată. Atunci însă când mai multe molecule
rămânând asociate, formând micele, particulele dispersate având dimensiuni de
peste 1mm, formează dispersii eterogene, coloidale; deosebirea dintre aceste
două categorii de dispersii se bazează pe o serie de proprietăţi amintite.

Atât operaţia de dizolvare cât şi de solubilizare are o importanţă pentru

practica farmaceutică, deoarece de cele mai multe ori, se cere ca medicamentul
să aibă o acţiune promptă, ceea ce se poate realiza mai ales, dacă se eliberează
sub formă de soluţie. Viteza de dizolvare se diminuează spontaneitatea
dizolvării, adică relaţia stabilită de viteza de dizolvare a substanţelor într-un

34
solvent, iar durata acestei operaţii scade şi ea, ceea ce se poate reprezenta grafic
prin curba de spontaneitate.

Procesul de dizolvare este însoțit de un efect energetic, stabilit de

Lomonosov. De cele mai multe ori dizolvarea substanţelor decurge cu absorbţia
de căldură, astfel încât o soluţie proaspăt preparată are o temperatură mai joasă
decât a dizolvantului.

Pentru practică este foarte importantă viteza cu care o substanţă trece în

soluţie. Timpul necesar ca un amestec de o substanţă solidă şi un solvent să
atingă saturarea poate fi mai lung sau mai scurt, el fiind în funcţie de condiţiile în
care se execută dizolvarea.

Factorii care influenţează dizolvarea:

1. natura şi caracterele structurale ale substanţelor şi solvenţilor;

2. raportul dintre cantitatea de substanţă dizolvantă şi dizolvant;
3. starea moleculară a substanţelor;
4. suprafaţa de contact dintre substanţă şi solvent;
5. pentru a mării viteza de dizolvare este necesar ca difuziunea să fie
accelerată;
6. temperatura;
7. pH-ul;
8. presiunea;
9. prezenţa altor substanţe;
10. adăugarea unui al doilea dizolvant;
11. influenţa modului de preparare;
12. ordinea de dizolvare.

35
 Filtrarea soluţiilor

În general soluţiile medicamentoase trebuie să fie limpezi şi clare. În acest

scop se filtrează.

Filtrarea este operaţia prin care se separă particulele solide în amestec cu

un lichid, forţând lichidul să străbată printr-un material poros numit filtru.

În practica farmaceutică, scopul filtrării este diferit: fie că se urmăreşte

obţinerea filtratului, în lăturând ca fără valoare o substanţă solidă, de exemplu, la
prepararea soluţiilor extractive, îndepărtarea impurităţilor mecanice dintr-o
soluţie etc., fie că se urmăreşte obţinerea substanţei solide din amestec, în
lăturând ca fără valoare filtratul. În unele cazuri interesează atât substanţa solidă
cât şi filtratul.

Mecanismul şi teoria filtrării. Operaţia filtrării este posibilă, datorită

proprietății pe care o au filtrele pentru a fi permeabilă pentru lichide şi de a reţine
substanţe solide.

Mecanismul filtrării poate fi comparat uneori cu o operaţie mecanică, de

genul cernerii: particulele mai mari decât diametrul porilor materialului filtrat
sunt reţinute de acesta. Aceasta comparaţie, nu este valabilă totdeauna. Deoarece
se cunosc cazuri când filtru reţine particule cu diametrul mult mai mic decât cel
al porilor săi.

În vederea obţinerii unui filtrat clar şi al unei filtrări rapide, materialele

filtrante trebuie să îndeplinească o serie de condiţii:

 o viteză mare de filtrare;

 o anumită dimensiune a porilor;
 rezistenţă mecanică;

36
  rezistenţă chimică;
 o formă adecvată;
 posibilitate de regenerare;
 preţ redus.

Prin filtru, în mod obişnuit se înţelege întreaga instalaţie de filtrare

construită din materialul filtrant, suportul pe care se fixează acest material.
Precum şi dispozitivele anexe: sursa de presiune, agitare etc.

Materialele filtrante se clasifică astfel:

1) materiale filtrante fibroase;

2) materiale filtrante poroase;
3) materiale filtrante sub formă de ţesături;
4) materiale filtrante cu perforaţii;
5) materiale filtrante granuloase;
6) membranele filtrante naturale sau sintetice, numite şi ultrafiltrante
sau membrane dializante.

În operaţiile farmaceutice cele mai utilizate sunt hârtia de filtru şi vata.

Hârtia de filtru utilizată în farmacie are porii între 3,5 şi 70 microni, iar cea
analitică între 1 şi 1.5 microni. Calitatea ei mai diferă prin puritate, grosime şi
rezistenţă.

V.2 ADĂUGAREA ALTOR FORME FARMACEUTICE

Alături de substanţele medicamentoase şi cele auxiliare, în unele formule

magistrale, sunt prescrise o serie de norme farmaceutice ca: siropuri, ape
aromatice, tincturi, soluţii alcoolice, extracte fluide, moi sau solide. Acestea se
adaugă în final după filtrarea soluţiei deoarece unele conţin substanţe dispersate
coloidal, care pot fi reţinute de hârtia de filtru.
37
  Soluţiile alcoolice, tincturile şi extractele se cântăresc sau se măsoară în
picături.
 Extractele moi şi cele uscate se triturează în mojar, cu o cantitate mică
de soluţie, cu solventul folosit la prepararea acestora sau cu amestecul format din
apă – alcool - glicerol (6:1:3), pentru 10g de extract moale sau uscat.

După adăugarea tuturor componentelor prescrise în reţetă, se completează

cu solvent la masa prevăzută (m/m).

38
 CAPITOLUL VI

CARACTERE ŞI CONTROL. CONSERVARE

Soluţiile medicamentoase sunt lichide limpezi, cu mirosul, culoarea şi

gustul caracteristic componentelor (F.R. X). Controlul soluţiilor constă în
determinarea unor parametrii fizico-chimici ca: aspect, miros, culoare, densitate,
puritate, pH, masa totală pe recipient, dozarea substanţelor.

În farmacie soluţiile sunt urmărite organoleptic: aspect, culoare, miros,

gust. Soluţiile trebuie să corespundă prevederilor farmacopeii sau altor norme în
vigoare. În F.R. X se prevede:

 verificarea pH-ului potenţiometric;

 masa totală pe recipient;
 dozarea conţinutului în substanţă activă.

Claritatea soluţiilor se poate aprecia prin examinarea vizuală sau prin

măsurarea densităţii optice, după agitare.

Culoarea se poate controla vizual sau spectrofotometric.

În timpul păstrării, verificarea gustului, mirosului soluţiilor este mai greu

de realizat. Se pot folosi metode cromatografice sau aprecierea senzorială de
către controlori specializaţi. Aceştia trebuie să aibă ca martor o soluţie proaspăt
preparată.

Soluţiile trebuie să-şi păstreze calitatea şi efectul terapeutic pe toată

perioada de valabilitate.

Conservarea se face în recipiente bine închise.

39
 CAPITOLUL VII

COSMETOLOGIA

Pielea, organul de graniţă al corpului omenesc care delimitează şi

integrează în acelaşi timp organismul uman în complexul factorilor din exterior,
oferă aspectul şi personalitatea externă a individului şi îl reprezintă în acelaşi
timp.

Suprafaţa tegumentului nu este neteda, ea prezintă macroscopic orificii

reprezentate de porii glandelor cutanate şi ostiumurile foliculare.

Produsele destinate igienei, îngrijirii şi înfrumuseţării omului s-au

diversificat în ultimele decenii devenind un auxiliar necesar în viaţa modernă.
Interesul pentru estetica externă şi pentru menţinerea sănătăţii depline pentru o
perioadă cât mai lungă au dezvoltat preocuparea pentru diversificarea
preparatelor cosmetice utile şi necesare la orice vârstă.

Cosmetologia este ştiinţa care se ocupă cu menţinerea şi asigurarea

frumuseţii maxime a corpului omenesc, în special a epidermei.

Astăzi cosmetologia este considerată ca o ştiinţă fundamentată pe noţiuni

de fizio-chimie şi anatomio-fiziologie şi completată cu cele mai noi achiziţii ale
dermatologiei, neputând fi confundată cu practicile şi formulele empirice din
trecut.

Cosmetologia are două părţi importante: cosmetica integrală şi cosmetica

decorativă ambele ocupându-se de îngrijirea pielii sănătoase.

Cosmetica integrală cuprinde regulile generale care privesc menţinerea în

stare corespunzătoare a sănătății corpului şi pielii (se realizează prin igienă,
alimentaţie raţională, utilizarea mijloacelor naturale: aer, radiaţii solare, apă:
40
hidrocosmetică), procedee ca băi, duşuri, masaje, gimnastică, produse de
parfumerie.

Cosmetica decorativă este reprezentată de tratamentele cosmetice şi de

produsele de machiaj (farduri, rujuri, pudre).

Substanţele biologic active acţionează ca un adjuvant eficient în tratarea şi

menţinerea tonicităţii pielii. D’ Arcy arata că preparatele conţinând medicamente
fac trecerea între preparatele cosmetice şi cele dermatologice. Janistyn face
următoarea clasificare a preparatelor cosmetice:

1) preparate cosmetice cu acţiune de menţinere, curăţire şi protecţie;

2) preparate cosmetice care se folosesc în retuşarea aspectului exterior;
3) farmaco-cosmetice care ţin cont de substanţe biologice active,
hormoni, vitamine, enzime, alcaloizi, aminoacizi, antiseptice astringente,
dezodorizante, substanţe fotoprotectoare, compuşi cu fluor etc.

Realizarea acestor preparate impune respectarea următoarelor condiţii:

 să nu se resoarbă;
 să nu exercite un efect nociv în organism;
 să fie stabile;
 întrebuinţarea lor să fie simplă şi comodă.
Principalele acţiuni urmărite prin aplicarea biocosmeticelor sunt:
menţinerea hidratării normale, a agresării fiziologice a tegumentului,
revitalizarea pielii, creşterea turgescenţei conţinutului în elemente minerale şi
proteine.

Procedeele sau tratamentele cosmetice se adresează pielii, părului,

unghiilor, mâinilor, pleoapelor şi altor organe. În aceste procedee, pe lângă
metode de lucru specifice, se utilizează ustensile şi aparate cosmetice alături de
41
preparate cosmetice de igiena şi de parfumerie. Dintre ustensile menționăm
piepteni, perii, foarfeci, pile etc., iar dintre aparate: foenul, aparate de
vibromasaje, pentru masajul feţei, căşti, ozonizor, vaporizor.

Pentru stabilirea măsurilor destinate realizării unei îngrijiri raţionale şi

eficiente a tenului trebuie să cunoaştem caracteristicile acestuia.

În acest scop se face autodiagnosticarea pentru a ne orienta asupra

produselor şi preparatelor cosmetice care urmează să le folosim. Se poate realiza
în trei feluri:

1) cu ajutorul lupei cu care vom determina natura fiecărei porţiuni în

parte;
2) cu o foiţă de ţigară sau rondelă de hârtie de filtru aplicată pe faţă;
3) cu ajutorul unui dermatograf pe care îl aplicăm cu partea neascuțită
şi tragem linie apăsând uşor. Dacă traseul se înroşeşte, tenul este sensibil; dacă se
înroşeşte deasupra liniei, tenul este gras.

La tenul normal nu se observă nici o reacţie.

Diferitele tipuri de piele se pot clasifica după mai multe criterii:

a) după conținutul în lipide, distingem: ten normal, uscat şi gras care poate fi
uleios, asfixic şi ten mixt sau combinat

b) după conținutul în apă (starea de hidratare a pielii), deosebim: tenul

normal hidratat, hiperhidratat şi deshidratat;

c) după unele tulburări fiziologice sau afecțiuni, care influenţează aspectul

normal al tenului distingem: tenul cașectic, cuperozic, pletoric, acneic, ridat,
îmbătrânit (piele senilă).

42
 Preparatele cosmetice destinate întreţinerii feţei sunt şi loţiuni cosmetice
preparate ce reprezintă tema lucrării.

LOŢIUNI COSMETICE

Loţiunile sunt preparate lichide care au rolul de a activa circulaţia

sanguină şi de a stimula funcţiile biologice ale pielii. Ele joacă un rol important
în întreţinerea igieno-cosmetică a feţei; utilizarea neadecvată a lor poate grăbi
procesul de degradare şi îmbătrânire a pielii. Ele se aplică cu ajutorul unui
tampon de vată, iar în cazul tenurilor uscate şi sensibile sub formă de
pulverizaţii.

Loţiunile cosmetice după efectul pe care-l manifestă se clasifică în:

 loţiuni astringente;
 loţiuni calmante pentru tenuri uscate, iritate şi congestionate;
 loţiuni modificatoare de pH;
 loţiuni tonice.
Se vor respecta următoarele reguli:

 pentru tenurile uscate şi normale concentraţia în alcool să nu

depășească 10%, iar pentru cele grase poate să atingă 50%;

 se vor evita utilizarea de loţiuni degresante puternice (acetona, eter)

care pentru moment au efecte favorabile, apoi stimulează prea mult secreţia
sebacee;

 nu se recomandă utilizarea soluţiilor glicerinate care au tendinţe de

deshidratare a pielii;

43
  dacă tenul este normal sau uscat şi prezintă pori dilataţi, se pot
utiliza numai loţiuni apoase astringente.

Ca solvenţi de bază a loţiunilor se utilizează soluţii hidroalcoolice, soluţii

slab acide, sucuri de fructe, la acestea se mai pot asocia şi substanţe
medicamentoase. Dintre acizi se utilizează îndeosebi, acidul citric, acidul lactic,
acetic, sucuri acid naturale de citrice.

1. Loţiuni astringente

Sunt preparate lichide, în general soluții, utilizate în scopul corijării

tenului gras, cu rol de închidere a porilor, după demachiere sau înaintea aplicării
fardurilor.

Ele sunt utilizate în tratamentul tenului gras cu pori foarte dilatați ('coaja
de portocala') sau ca preparate antisudorifice datorită naturii substanțelor din
compoziția lor.

În compoziția loțiunilor astringente se întâlnesc săruri de aluminiu, de

zinc, tincturi, extracte din produse vegetale cu efecte astringente, precum şi
cantități foarte mici de substanțe antiseptice (camfor, acid salicilic, spirt
camforat, etc.).
Solvenții pot fi reprezentați de apa distilată, ape aromatice (flori de
trandafir), infuzii de plante.

Exemple:

 sulfat de aluminiu şi potasiu 1g, sulfat de zinc 0,2g, glicerina 5g,

apă de roze 50g, apa 43g şi conservant q. s. Preparare: se dizolvă sărurile în apa,

44
se adaugă glicerina şi apa de roze în care s-a dizolvat conservantul şi se
completează la greutatea cerută.

 sulfat de aluminiu şi potasiu 4g, glicerină 6g, apă la 100g;

 camfor 0,25g, mentol 0,10g, acid boric 3g, acid citric 0,3g, alaun
1g, alcool 30g, apă la 100g. Preparare: se dizolvă în apă la cald acidul boric,
acidul citric şi alaunul. Se adaugă această soluţie în porţiuni mici peste soluţia
alcoolică şi se completează la greutatea cu apa. Este indicată pentru un te gras şi
cu porii dilataţi.

 camfor 0,25g, acid boric 1g, alcool 10g, infuzie de mușețel 90g.
Preparare: se dizolvă camforul în alcool, acid boric, în infuzia de muşeţel şi cu
această soluţie se diluează alcoolul camforat.

 acid lactic 2g, acid boric 1,5g, alaun 2g, alcool 40g, apă 100g.
Preparare: în amestecul hidroalcoolic se dizolvă acidul boric şi alaunul, iar la
sfârşit se adaugă acidul lactic.

2. Loţiuni calmante pentru tenuri uscate, iritate

Pentru aceste tenuri se recomandă preparatele obținute din produse

vegetale, flori de portocale, flori de trandafir, rădăcina de alteea, flori de soc, etc.

 Apă de roze + apă de flori de portocal + apă de soc 50g,

Camfor 0,50g, acid boric 2g, tinctură benzoe XV picături. Preparare: se
dizolvă camforul în tinctura benzoe; acidul boric în apă, se adaugă în continuare
apele aromatice. Peste soluția apoasă se adaugă soluția alcoolică de camfor în
picături.

45
 Pentru aceste tenuri se recomandă şi comprese cu macerate din rădăcini de
alteea (5 - 10 g %) de 2-3 ori pe zi.

Loţiuni cu suc de castraveţi. Loțiunile cu suc de castraveți sunt mult mai

utilizate datorită efectului lor hidratant, tonic. Ele se obțin prin asocierea sucului
cu alcool care să nu depășească 10-15%, în cazul tenurilor normale şi uscate:

 Acid boric 1,0 g, Suc de lămâie 10,0 g, Alcool 15,0 g, Suc de

castraveți 50,0 g, Apă distilată q. s. ad 100,0 g. Preparare: se dizolvă acidul
boric în apă, se adaugă sucul de lămâie şi cel de castraveți, apoi alcoolul.

Sucul de castraveți se recomandă pentru toate tipurile de ten; pentru tenul

gras se poate asocia 1000 ml suc de castraveți cu 250-500 ml alcool (sucul se
strecoară prin tifon, apoi se filtrează prin hârtie de filtru, se adaugă 500 ml
alcool, se lasă la macerat 48 de ore, apoi se filtrează). Sucul de castraveți se
conservă la loc răcoros, uscat în vase bine închise.

Pentru tenurile uscate şi deshidratate: 12 castraveţi curăţaţi, 2 albuşuri

spumă, 400g apă, 100g alcool 900, benzoat de sodiu 0,50g. Preparare: se storc
bine castraveţii tăiaţi, se amestecă sucul cu apa, alcoolul şi conservantul, se
toarnă apoi lent peste albuşurile bătute spumă. Se filtrează şi se foloseşte ca atare
sau în creme, emulsie. Are proprietăţi emoliente şi hidratante.

Pentru tenurile uscate, iritate, se mai recomandă loțiunile cu miere de

albine, care conține cantități importante de vitamine solubile în apa, acizi
organici, unele substanțe minerale (fier, mangan, cupru, calciu, aluminiu,
magneziu) iar drept componente principale 70-80% amestec de glucoză şi 20-30
% apă.

3. Loţiuni modificatoare de pH
46
 Sunt recomandate pentru reglarea pH-ului pielii, cele acide sunt indicate
pentru tenuri normale şi uscate, iar cele alcaline pentru tenuri seboreice. Se
utilizează în acest scop, acizii: boric, salicilic, citric, acetic sau sucuri naturale de
citrice, iar pentru cele cu caracter alcalin, borax, bicarbonat de sodiu.

 Acid acetic glacial + Acid lactic + Acid citric 0,50 g, Alcool 10,00
g, Apă distilată q. s. ad 100,00 g.

 Acid salicilic 1,00 g, Mentol 10,30 g, Alcool 20,00 g, Apă distilată

q. s. ad 100,00 g. Preparare: se dizolvă acidul salicilic, mentolul în alcool, se
adaugă apa în porțiuni mici.

4. Loțiunile tonice

Loțiunile tonice sunt preparate lichide, hidroalcoolice, slab astringente,

răcoritoare, cu efecte de înviorare şi reîmprospătare a pieli. În compoziția lor
intră substanțe astringente (săruri de aluminiu sau zinc), substanțe cu efecte
răcoritor, mentol, camfor, în diluații mari (1 : 1000), cu rol stimulator şi
vasodilatator al pielii.

Se utilizează după operațiunea de demachiere şi numai pe tenuri normal

gresate.

Glicerina şi propilenglicolul nu se utilizează în concentrații mai mari de 3-

5%, peste aceste concentrații au un efect iritant.

47
 EXEMPLE

Loțiune astringentă pentru ten gras.

1) Rp/ Sulfat de aluminiu şi potasiu (alaun)
Acid salicilic aa 1,0g
Camfor
Alcool 45,0g
Apă distilată q. s. ad 100,0g
Preparare: se dizolvă alaunul în apă, acidul salicilic şi camforul în alcool, se
diluează treptat soluția alcoolică cu cea apoasă.

2) Rp/ Sulfat de aluminiu şi potasiu 1,0 g

Suc de lămâie 35,0 g
Alcool 15,0 g
Apă distilată q. s. ad 100,0 g
Preparare: se dizolvă alaunul în apă, se adaugă alcoolul şi sucul de lămâie.

3) Rp/ Mentol 10,00g

Camfor 0,25g
Acid boric 3,00g
Acid citric 0,30g
Alaun 1,00g

48
 Alcool 30,00g
Apă distilată q. s. ad 100,00g
Preparare: se dizolvă în apă, la cald, acidul boric, acidul citric şi alaunul.
Camforul, mentolul se dizolvă în alcool. Se adaugă treptat soluția apoasă peste
cea alcoolică. Loțiune recomandată pentru ten gras cu pori dilatați.

4) Rp/ Sulfat de aluminiu şi potasiu 4,0g

Glicerină 15,0g
Apă distilată q. s. ad 100,0g
(Loţiune pentru pielea grasă)

5) Rp/ Sulfat de aluminiu 1,0g

Sulfat de potasiu 1,0g
Sulfat de zinc 0,3g
Glicerină 5,0g
Apă de roze 50,0g
Apă distilată 43,7g
Conservant q. s.
Preparare: se dizolvă sărurile în apă în care s-a dizolvat la cald conservantul
(nipagin), se adaugă glicerolul și apa de roze și se completează la greutate.

6) Rp/ Acid lactic 2,00g

Acid boric 1,50g
Alaun 2,00g
Alcool 40,00g
Apă distilată q. s. ad 100,00g
Preparare: în amestecul hidroalcoolic se dizolvă acidul boric şi alaunul, iar la
sfârşit se adaugă acidul lactic.
49
 7) Rp/ Camfor 0,25g
Acid boric 1,00g
Alcool 10,00g
Infuzie de muşeţel 90,00g
Preparare: se dizolvă camforul în alcool, acid boric, în infuzia de muşeţel şi
cu această soluţie se diluează alcoolul camforat.

8) Rp/ Acid boric 3,00g

Apă purificată q. s. ad 100,00g
Preparare: acidul boric pulverizat se dizolvă la cald în apă purificată. Se
completează la 100 g și se filtrează. Loțiune pentru ten uscat și normal.

9) Rp/ Apă boricată 3%

Suc de lămâie 20,0g
Oţet 9% 20,0g
Apă distilată q. s. ad 100,0g

10) Rp/ Acid acetic glacial

Acid lactic aa 0,50g
Acid citric
Alcool 10,00g
Apă distilată q. s. ad 100,00g

11) Rp/ Acid salicilic 1,00g

Mentol 10,30g
Alcool 20,00g

50
 Apă distilată q. s. ad 100,00g
Preparare: se dizolvă acidul salicilic şi mentolul în alcool, iar peste aceasta
soluţie se pun cantităţi mici de apă până la 100g. (Loțiune pentru ten normal și
uscat).

12) Rp/ Acid boric 3,00g

Apă distilată q. s. ad 100,00g
Preparare: acidul boric pulverizat se dizolvă la cald în apă purificată. Se
completează la 100 g și se filtrează.

13) Rp/ Balsam de Peru 2,00g

Suc de lămâie 25,00g
Alcool 30,00g
Apă distilată q. s. ad 100,00g

Loţiuni alcaline - se utilizează doar pentru tenuri grase, seboreice.

14) Rp/ Borax 2,0g

Alcool 30,0g
Apă distilată q. s. ad 100,0g
Preparare: se dizolvă boraxul în apă, se adaugă alcoolul şi se completează cu
apă.

15) Rp/ Camfor 0,50g

Suc de lămâie
Alcool aa 5,00g
Apă distilată q. s. ad 100,00g

51
 Preparare: se dizolvă camforul în alcool, se amestecă sucul de lămâie cu apa
şi se adaugă sub agitare peste soluţia camforată.

16) Rp/ Mentol 10,00g

Camfor 0,25g
Acid boric 3,00g
Acid citric 0,30g
Alaun 1,00g
Alcool 30,00g
Apă distilată q. s. ad 100,00g
Preparare: se dizolvă în apă la cald acidul boric, acidul citric. Camforul,
mentolul se dizolvă în alcool. Se adaugă treptat soluția apoasă peste cea
alcoolică.

17) Rp/ Alaun 1,5g

Glicerină 3,0g
Apă de roze 45,0g
Apă de flori de portocal 50,0g
(Loțiune pentru ten uscat cu pori dilatați)

Loţiuni pentru ten gras cu porii dilataţi

18) Rp/ Alaun 1,00 g
Camfor 1,00 g
Salicilat de sodiu 3,00 g
Tinctură de benzoe 3,00 g
Alcool 960 40,00 g
Apă distilată 60,00 g

52
 Preparare: se dizolvă alaunul şi salicilatul de sodiu în apă, iar camforul şi
tinctura de benzoe în alcool. Se adaugă treptat soluția apoasă peste cea alcoolică.
La nevoie se amestecă:
Suc de castraveţi 2p
Glicerină 1p
Apă distilată 6p
Tinctura de benzoe a 4-a parte din cantitatea de glicerină. Acţionează ca un
astringent.

19) Rp/ Tinctură de benzoe 4,00 g

Alcool 10,00 g
Glicerină 10,00 g
Apă de roze q. s. ad 100,00 g
Preparare: în apa de trandafiri se adaugă glicerina şi alcoolul, iar la urmă se
adaugă tinctura. Se amestecă până la omogenizare completă.

Loţiune pentru ten gras cu puncte negre:

20) Rp/ Mentol 0,5g

Acid citric 0,5g
Acid benzoic 1,0g
Glicerină 5,0g
Alaun 2,0g
Alcool 50,0g
Apă distilată 50,0g
Preparare: se dizolvă mentolul, acidul benzoic în alcool, iar acidul citric şi
alaunul în apă cu glicerina. Se adaugă soluţia apoasă peste soluţia alcoolică.

53
 Loţiune pentru ten seboreic
21) Rp/ Camfor 1,00g
Acid salicilic 1,00g
Acid tartric 0,50g
Rezorcină 1,00g
Sulf precipitat 5,00g
Glicerină 5,00g
Apă distilată 50,00g
Alcool 70o 50,00g
Preparare: se dizolvă camforul şi acidul salicilic în alcool diluat, acidul
tartric şi rezorcina în apă. Sulful se triturează cu glicerina, se adaugă apa, se
transvazează în sticlă şi se adaugă treptat soluția alcoolică. Se menţionează: "A
se agita înainte de întrebuinţare"

Loţiuni cu suc de castraveţi

22) Rp/ Acid boric 1,0g

Suc de lămâie 10,0g
Alcool 15,0g
Suc de castraveți 50,0g
Apă distilată q. s. ad 100,0g
Preparare: se dizolvă acidul boric în apă, se adaugă sucul de lămâie şi cel de
castraveți, apoi alcoolul.

23) Rp/ Acid citric 0,2g

Lactat de aluminiu 0,3g

54
 Apă distilată 63,0g
Suc de castraveţi 30,0g
Alcool 80,0g
Parfum q. s.
Preparare: sărurile se dizolvă în apă, se adaugă sucul de castraveţi şi la urmă
alcoolul şi parfumul.

Loțiune hidratantă cu suc de castraveți.

Se prepară din castraveți bine copți. Se curăță de coajă, se taie în
bucăți şi se trec prin maşina de tocat (sau storcător). Zeama obținută se filtrează,
se adaugă 250 g alcool 96o şi se lasă la macerat 24 de ore, după care se filtrează
din nou.

24) Rp/ Castraveţi 12 buc

Albuşuri spumă 2 buc
Alcool 96o 150,00g
Benzoat de sodiu 0,50g
Preparare: se storc bin castraveţii tăiaţi, se amestecă sucul cu apa, alcoolul şi
conservantul se toarnă lent peste albuşurile spumă, se filtrează şi se foloseşte ca
atare sau inclus în creme, emulsii. Se recomandă pentru tenurile uscate şi
deshidratate, având proprietăţi emoliente şi hidratante.

25) Rp/ Suc de castraveţi 20g

Lapte proaspăt 20g
Preparare: se amestecă.

Loțiune cu miere

55
 26) Rp/ Miere 4,00g
Apă 80,00g
Alcool 15,00g

Loțiuni calmante pentru tenuri uscate, iritate

27) Rp/ Tinctură de gălbenele

Tinctură de mentă aa 50 ml
Glicerin o lingură de masă
(Loțiune pentru ten uscat disponibil către iritație).

28) Rp/ Suc de pătlagină 50 ml

Lapte fiert 2 linguri de masă
(Loțiune pentru ten uscat ușor iritat.)

29) Rp/ Apă de roze

Apă de flori de portocal aa 50,00 g
Apă de soc
Camfor 0,50 g
Acid boric 2,00 g
Tinctură benzoe XV picături
Apă distilată q. s. ad 100,00 g
Preparare: se dizolvă camforul în tinctura benzoe; acidul boric în apă, se
adaugă în continuare apele aromatice. Peste soluția apoasă se adaugă soluția
alcoolică de camfor în picături.

Loţiune pentru albirea tenului:

56
 30) Rp/ Camfor 1,00g
Hidrochinonă 3,00g
Rezorcină 1,00g
Acid fosforic oficinal 5picături
Tinctură de benzoe 2,00g
Apă distilată 140,00g
Preparare: se dizolvă camforul în alcoolul necesar pentru substituirea apei
cu alcool diluat în apă, se dizolvă hidrochinona şi rezorcina, se adaugă acidul
fosforic, tinctura de benzoe la soluţia care se diluează apoi ca soluţie apoasă.

Industria realizează următoarele loţiuni de faţă:

 Loţiuni pentru ten acneic: Garnier, Nivea, Gerovital;
 Loţiuni pentru ten gras: Farmec, Nivea;
 Tenapin – loţiune cu lăptișor de matcă şi polen pentru îngrijirea tenului;
 Bioderma – loţiune hidratantă pe bază de ape minerale;
 Aloe Vera Lara - Farmec – loţiuni tonice;
 Gerocosen – loţiune tonică cu extracte din nămoluri sapropelice;
 Gerovital Plant – loțiune tonică cu extracte din plante;
 Nivea, Elmiplant, Farmec, Garnier aplicate şi în scopuri diverse.

Apele de gură sunt soluţii alcoolice care conţin substanţe aromatizante

antiseptice utilizate pentru în grijirea gurii. Unele conțin substanțe care
eliberează oxigen.
Apele de gură se divid în trei categorii:

 ape de gură răcoritoare şi aromatice;

 ape de gură antiseptice – aromatice;

57
  ape de gură medicinale.

Apele medicinale conțin substanțe antimitotice, dezinfectante, bactericide ca:

acid salicilic şi derivaţi, cloratimat de hidroacetat de sodiu, bromura de
centilpiridine, alți compuși de amoniu cuaternar, clorhexidina, hexaclorfenol,
unele substanţe astringente ca: clorura de zinc, clorohidroxialantoin cu adaos de
fluoruri, laurilsarcozinat de sodiu, alantoina.

Aromatizarea se face cu 2-5% ulei de mentă, anis, carianon, fenicul,

eucaliptol.

Produsele se întrebuințează la clătirea gurii, după ce au fost diluate (câteva

picături) într-un pahar cu apa.

Exemple:
1) Rp/ Alcool 70o 95,00g
Tinctură de melisă 4,00g
Mentol 0,50g
Salol 1,00g

2) Rp/ Alcool 90o 100,00g

Tinctură de melisă 5,00g
Ulei de mentă 1,00g

3) Rp/ Alcool 90o 50,00g

Apă distilată 10,00g
Mentol 1,00g
Salol 0,70g
Ulei de cuișoare 0,02g
58
 Zaharina 0,02g

4) Rp/ Mentol 2,00g

Zaharină 0,50g
Salol 1,40g
Ulei de cuișoare 0,05g
Apă distilată 17,00g
Alcool 90o 100,00g

5) Rp/ Ulei de roze 0,005g

Vanilina 0,001g
Ulei de Neroli 0,002g
Ulei de mentă 1,000g
Alcool 95o 100,000g
Exemple de ape de gură produse în industrie: Parodontax, Sensodyne.

Îngrijirea mâinilor. Expuse zilnic la o serie de agresiuni, mâinile datorită

folosirii detergenților, sodei, săpunului, derivaților de petrol sau diferiților factori
climaterici: căldură, frig, umezeală, vânt, ger etc.

Pielea mâinilor este protejată de „mantaua” acidă a epidermului care prin

degresare drastică se distruge, iar refacerea durează 2-4 ore.

Toate regulile recomandate privind îngrijirea obrazului sunt valabile şi pentru

îngrijirea mâinilor.

Prin îngrijirea mâinilor nu se urmărește doar un scop pur estetic ci şi unul de

protecție. Ca măsură se recomandă purtarea mânușilor la efectuarea acțiunilor
gospodărești.
59
 Unele preparate, neindicate pentru faţă, sunt utilizate cu succes pentru
îngrijirea mâinilor: glicerina în soluție diluată sau glicerolatul de amidon care
dau rezultate bune.

Exemple de loțiuni de îngrijire a mâinilor

1) Rp/ Glicerină 45,00g
Apă distilată 40,00g
Apă oxigenată 15,00g
Parfum q. s.
Preparare: se amestecă apa cu glicerina, se adaugă apa oxigenată şi parfumul.
2) Rp/ Glicerina 30,00g
Suc de lămâie 20,00g
Tinctură de benzoe 20picături
Preparare: se amestecă sucul de lămâie cu glicerina şi se adaugă în picături
tinctura de benzoe.
Glicerina concentrată nu se recomandă, fiind higroscopică şi absoarbe apa.

Preparatele deodorante şi antisudorifice

Dintre preparatele destinate igienei corporale deodorantele şi

antisudorificele şi-au găsit o largă întrebuințare în societatea modernă.
O contribuție importantă la răspândirea lor şi-a adus şi introducerea sub
formă de spray, care se aplică ușor şi se usucă rapid pe piele.
Utilizarea acestor categorii de preparate cosmetice are drept scop:
 reducerea numărului total de microorganisme de pe suprafața cutanată;
 întreținerea unei igiene riguroase a corpului;

60
  înlăturarea substanțelor mirositoare şi reducerea cantitativă a secreției
sudorale.

Transpiraţia este un fenomen fiziologic normal, fiind îndeplinită de piele

prin funcţia excretoare. Transpiraţia excesivă se datoreşte activităţii exagerate a
glandelor ecrine, care sunt şi mult mai numeroase în timp ce modificările
degradative se datoresc activității glandelor apocrine, cauzate de atacul bacterian
şi descompunerii lipidelor şi proteinelor din secreţia sudorală.

În condiţii obişnuite pierderea de lichide prin transpirație este de 200 –

700 cm3 în 24h,iar în condiţii deosebite se pot pierde până la 10 litri/zi. Din
punct de vedere cosmetic, interesează transpiraţia exagerată a următoarelor
regiuni: axilă, mâini, picioare.

Transpiraţia exagerată (hiperhidroza) poate fi însoţită de un miros

neplăcut, care se intensifică în urma descompunerii chimice sub acţiunea
bacteriilor datorită unor substanţe chimice eliminate prin transpiraţie. Este vorba
de boala denumită bromhidroză.

Deodorantele sunt preparate care nu influențează secreția sudorală, ele în

schimb au rolul de a împiedeca descompunerea bacteriologică a secreției
sudorale şi de a înlătura mirosul neplăcut rezultat din acest proces.

Ca produse deodorante se utilizează derivaţi fenolici, halogenaţi ca şi

clorfenolul, cloranilidă.

Se menționează şi utilizarea unor antibiotice, dintre care în special

neomicina 010 - 020%, care nu prezintă rezistenţă la stafilococi şi nu produce
sensibilizare. Se utilizează ca deodorante diferite, forme farmaceutice cum sunt:

61
pudre, soluții apoase sau hidro-alcoolice ușor parfumate, care conțin substanțe
bactericide. Se mai pot utiliza creme evanescente, aerosoli.

Spray
Rp/ Heaclorofen 1,00 g
Miristat de izopropil 3,00 g
Izopropanol 47,50 g
Etanol 47,50 g
Parfum 1,00 g
Din aceasta compoziție se folosește 30% în asociere cu 70% gaz propulsor.
Exemple de deodorante industriale:
 Nivea;
 Rexona, Farmec;

Antisudorifice
Preparatele antisudorifice au rolul de a controla, de a limita, de a reduce
fluxul secreției sudoripare şi nu de a-l suprima. În majoritatea preparatelor
antisudorifice se utilizează drept componente de bază substanțe cu efecte
astringente, cum sunt sărurile de aluminiu şi în mai mică măsură sărurile de zinc.
Dintre sărurile de aluminiu se utilizează mai frecvent clorurile, clorhidrații
şi sărurile complexe. Preparatele antisudorifice, se pot prezintă sub formă de:
soluții, loțiuni vâscoase, creme, pudre, batoane.

Soluții:
Rp/ Clorhidrat de aluminiu 20,00g
Propilenglicol 5,00g
Alcool 10,00g
Bactericid 0,20g
62
 Apa la 100,00g
Parfum 0,20-0,30%
Rp/ Clorhidrat de aluminiu sol. 50% 20,00g
Glicerina 5,00g
Alcool 43,00g
Apa 30,00g
Borax 2,00g
Parfum 0,20-0,30%

Soluţii împotriva transpiraţiei mâinilor.

Se aplică de 2-3 ori pe săptămână, iar după uscare pielea se pudrează cu

pudre sicative.

Rp/ Formol 15,00g

Perhidrol 2,00g
Apă distilată q. s. ad. 100,00g

Rp/ Alaun 0,50g

Acid salicilic 1,00g
Acid acetic diluat 2,00g
Alcool 70o 47,00g
Acid salicilic 0,50g
Alcool camforat 50,00g

Preparate cosmetice pentru păr

63
 Preparatele cosmetice pentru îngrijirea părului, cuprind: loțiunile tonice,
șampoane detergente, șampoane medicamentoase, briantine, fixative pentru păr,
preparate pentru colorarea şi decolorarea parului.

Loțiunile pentru păr.Sunt preparate cosmetice care servesc pentru

îngrijirea părului în sensul de a-i da un aspect normal, de a-i da vitalitate, de a-l
hrăni prin stimularea circulației la nivelul scalpului, pentru a-i asigura revenirea
promptă şi pentru a împiedica căderea părului.

Un tonic ideal trebuie să aibă următoarele componente:

 un vasodilatator, care să mărească cantitatea de sânge de la nivelul

papilelor dermice şi să stimuleze mecanismul de alimentare a pielii;

 antiseptice şi substanțe medicamentoase care să controleze seboreea

şi alte stări ale scalpului care interferează creșterea părului.

Loțiunile se utilizează în scop preventiv şi estetic cu efecte tonice,

dezinfectante. Acțiunea terapeutică a acestor preparate cuprind un domeniu larg
şi pot fi incluse împotriva mătreței, seboreei, alopeciei.

Loțiunile tonice, conțin săruri de chinina, diferite tincturi, tanin, au rolul

de activare a circulației sanguine şi de a stimula creșterea părului:

Rp/ Clorhidrat de chinina 0,10 g

Tanin 0,05 g
Tinctura de arnica 10,00 g
Alcool 60,00 g
Apa q. s ad. 100,00 g
Parfum q.s.

64
 Ulei de ricin 30,00 g
Tinctura de China 70,00 g

Loțiuni contra căderii părului, conțin săruri de pilocarpina, substanțe

vasodilatatoare, antiseptice, tincturi vegetale, colesterol, etc.

Rp/ Nitrat de pilocarpina 0,20 g

Azotat de potasiu 0,15 g
Acetona 10,00 g
Apa 10,00 g
Alcool la 900 80,00 g
Ulei de lavanda q.s.

Rp/ Rezorcinol 5,00 g

Tinctura capsici 3,00 g
Ulei de ricin 5,00 g
Alcool 85,00 g
Parfum q.s.
Preparare: se dizolvă rezorcinolul în alcool, se adaugă tinctura de ardei,
apoi uleiul de ricin şi se parfumează.

Rp/ Colesterol 1,00 g

Alcool 98,00 g
Ulei de ricin 1,00 g
Pilocarpina clorhidrat 0,10 g
Tinctura capsici 2,00 g
Tinctura jaborandi 5,00 g
Alcool 10,00 g

65
 Glicerina 10,00 g
Apă q. s. ad. 100,00 g

Rp/ Ulei de eucalipt 2,50 g

Ulei de rozmarin 2,50 g
Balsam de Peru 2,00 g
Chinina clorhidrat 0,50 g
Tinctura de ardei 5,00 g
Alcool diluat 160,00 g
Loțiuni contra mătreței

Rp/ Beta naftol 0,50-2,0 g

Alcool 50,00 g
Apa 38,00 g
Glicerina 10,00 g
Rp/ Parfum q.s.
Sulf coloidal 1,25 g
Rezorcinol 2,00 g
Glicerina 4,00 g
Borax 2,50 g
Apa de trandafiri q. s. ad. 100,00 g
Preparare: rezorcinolul şi boraxul se dizolvă în apa de trandafir, sulful se
suspendă cu mucilag de metilceluloza (25 g) sau cu ajutorul tween-ului 80 (5%).

Produse de parfumerie. Se utilizează cu scopul de a da individualitate şi

un miros plăcut preparatelor cosmetice cât şi pentru realizarea apelor de colonie
şi parfumurilor. Se disting:

66
  ape de colonie;
 loțiuni emulsionate cu 2 – 3% parfum si cu un agent de emulsionare
în soluție hidroalcoolică.
Apele de colonie pot fi preparate cu alcool de 40, 60 sau 65, uleiuri
volatile 5-10g/l.

Exemple:
Apa de colonie emulsionată
Rp/ Stearat de sodiu 9,00g
Ministrat de izopropil 5,00g
Hexilenglicol 3,00g
Parfum 3,00g
Alcool etilic concentrat 75,00g
Preparare: se dizolvă stearatul de sodiu în alcool, se încorporează esterii
agitând, se completează cu restul de alcool, parfumul şi se agită până la
omogenizare.
Dintre parfumurile care au rezistenţă în timp, enumeram: Chanel 5(Ernest
Beaux, bogat în aldehide aciclice), Femme (Rochas), Mame Rochas, Miss Dior
(Dior), Fidji, Ricci, Quelque fleurs.

La noi în ţară producția de parfumuri are o bogată tradiție fiind valorificate

esențe indigene existente la noi în ţară.

Dermofarmacologia sau cosmetodinamia se bazează pe cunoaşterea

farmacocineticii şi biodisponibilităţii preparatelor cosmetice şi farmaceutice
aplicate în condiţiile modificate ale ecologiei, învelişului cutanat, în raport cu
vârsta şi cu necesităţile.

Produsele cosmetice se deosebesc de cele de uz dermatologic, fiind

obligate să răspundă la două mari imperative:
67
  să acționeze profilactic;
 să nu posede efectele secundare.

Făcând, după D’Arcy, trecerea între preparatele cosmetice şi medicament,

preparatele bioactive au rol important de a acţiona ca un adjuvant în revitalizarea
şi menţinerea troficităţii pielii.

CONCLUZII

Lucrarea prezentă cu tema „Soluţii folosite ca preparate dermo-cosmetice

şi de igienă” aduce în actualitate diferențierea preparatelor cosmetice în
preparate biocosmetice care conţin substanţe dotate cu potenţial biologic activ,
care le apropie de cele de uz dermatologic făcând, după D’Arcy, trecerea între
preparatele cosmetice şi medicament.

Preparatele bioactive au rol important de a acţiona ca un adjuvant eficient

în revitalizarea şi menţinerea troficităţii pielii.

Materialul este structurat în şapte (VII) capitole şi cuprinde o serie de

informaţii cu privire la originea soluţiilor şi nevoia lor de utilizare, ca o idee
introductivă în subiect şi atinge în conţinut procesele tehnologice şi
farmaceutice.

68
 Capitolul I cuprinde generalităţi şi noţiuni introductive despre preparatele
omogene (Soluţii. Solutiones F.R. X): definiţie, clasificare, avantaje şi
dezavantaje.

În Capitolul al II-lea este menţionat modul de formulare al acestor

preparate, şi anume substanţe medicamentoase şi solvenţi folosiţi pentru
realizarea acestor forme farmaceutice.

Dintre solvenţii folosiţi adesea pentru aceste preparate am menţionat apa

distilată şi demineralizată.

Capitolul al III-lea face referire la solvenţii folosiţi la prepararea

soluţiilor: miscibili şi nemiscibili cu apa.

La Capitolul IV adjuvanţii şi aditivii folosiţi scot în evidenţă activitatea

agenţilor de mărire a solubilităţii, antioxidanţi, edulcoranţi, aromatizanţi,
coloranţi şi conservanţi folosiți pentru o bună stabilitate.

În Capitolul al V-lea, la prepararea soluțiilor se descriu fazele preparări

soluțiilor cu alegerea metodei de preparare a soluţiilor, respectarea operaţiilor de
cântărire şi măsurare, dizolvarea şi omogenizarea, filtrarea soluţiilor şi adăugarea
altor forme farmaceutice.

Capitolul VI pune în evidenţă noţiuni de caractere şi control ale soluţiilor

şi conservarea acestora.

Cât priveşte Capitolul VII “Cosmetologia” se găsesc expuse generalităţi

despre această ştiinţă care se ocupă cu menţinerea şi asigurarea frumuseţii
maxime a corpului omenesc, în special a epidermei, punându-se accent pe
exemple de soluții folosite ca preparate dermo-cosmetice.

69
 BIBLIOGRAFIE

1. Dumitrescu Ana Maria, Lupuleasa D., Hârjău Victoria –

Curs de tehnică farmaceutică, vol. 1, Ed. Tehnoplast Company S.R.L.,
Bucureşti, 1995.
2. Aciu Mariana – Introducere în tehnica farmaceutică. Ed. Aius,
Craiova, 1998.
3. Fica Cornelia – Tehnica farmaceutică pentru cadre medii, Ed.
Medicală, Bucureşti, 1997,
4. Grecu Ion, Popovici U. – Substanţe farmaceutice auxiliare, Ed.
Facla, Timişoara, 1988.
5. Lecuţa E.S. – Tehnologia formelor farmaceutice, Ed. Dacia,
Cluj-Napoca, 1995.

70
 6. Lupuleasa D., Fica Cornelia, Sipos Emesa – Tehnologia
farmaceutică, Ed. Carol Davila, Bucureşti, 2005.
7. Farmacopeea Română, Ediţia X, Ed. Medicală, Bucureşti, 2008.
8. Popovici Adriana: Dermatofarmacie şi cosmetologie, Ed. Medicală,
Bucureşti, 1982.
9. Ludmila Cosmovici, Elena Samborschi, L. Zisu – Cosmetica Ştiinţă-
Artă-Frumuseţe, Ed. Medicală, Bucureşti,1980.
10.Dumitrescu Ana Maria, Lupuleasa D., Hârjău Victoria – Dermo-
cosmetologie, Ed. Polirom, Bucureşti, 1998.

71