SOLUŢII MEDICAMENTOASE

1. Soluții medicamentoase. Generalități

2. Formularea soluțiilor farmaceutice. Etape
3. Soluții farmaceutice oficinale
Definiţie- Soluţiile medicamentoase sunt preparate farmaceutice lichide, care conţin una sau mai
multe substanţe active dizolvate într-un solvent sau într-un amestec de solvenţi şi destinate
administrării interne, externe sau pentru prepararea altor forme farmaceutice. Soluţiile
medicamentoase au ca solvenţi: apa, alcoolul, glicerolul sau uleiuri vegetale.
Istoric Printre primele forme farmaceutice preparate încă din antichitate au fost soluţiile
medicamentoase şi soluţiile extractive. Există multe referiri istorice legate de prepararea şi
întrebuinţarea soluţiilor. În prima farmacopee Română (FR I) din 1862 erau oficinale mai multe
soluţii fără a avea o monografie de „Generalităţi”. Denumirea „Solutiones” apare încă din FR IX
unde se realizează o delimitare netă a soluţiilor propriu-zise de apele aromatice. În F.R. X sunt
incluse 17 soluţii oficinale din care una este soluţie radioactivă de uz intern. Soluţiile au fost primele
forme farmaceutice fabricate de industria farmaceutică în cantităţi mari, majoritatea lor au fost
preparate iniţial în cantităţi mici în laboratorul farmaceutic.
Clasificare- există mai multe criterii de clasificare a soluţiilor.
1. După modul de formulare: soluţii magistrale; soluţii industriale; soluţii oficinale.
2. După compoziţie: soluții simple (cu o singură substanţă medicamentoasă dizolvată); sol compuse
(cu două sau mai multe substanţe medicamentoase dizolvate).
3. După natura solventului: soluţii apoase; soluţii alcoolice; soluţii glicerolate; soluţii uleioase;
soluţii cu solvenţi anhidri: propilenglicol, polietilenglicol.
4. După modul de preparare: soluţii obţinute prin dizolvare; soluţii obţinute prin amestecare.
5. După modul de condiţionare: soluţii; unidoze; soluţii multidoze .
6. După calea de administrare: soluţii de uz intern; soluţii de uz extern.
7. După modul de administrare: soluţii cu măsuri dozatoare; soluţii administrate în picături,
- soluţii pentru fricţionare, pensulaţii etc.
Avantaje- Soluţiile sunt nu numai cea mai veche formă ci şi preparatul cel mai utilizat de bolnavi,
administrabil pe toate căile de administrare. Soluţiile prezintă multe avantaje şi anume: administrare
uşoară; dozare exactă a substanţei active (omogenitate); biodisponibilitatea foarte bună; efect rapid;
utilizare cu succes în pediatrie, fiind uşor de dozat; permit prelucrarea substanţelor higroscopice,
delicvescente (absoarbe vaporii de apă) şi a celor care formează amestecuri eutectice (se topește sau
se solidifică la o temperatură constantă de regulă mai joasă de cât punctul de topire a fiecăruia dintre
ingredienți) lichide; permit utilizarea de aromatizanţi, edulcoranţi, coloranţi, corectori de miros şi
gust;
evită acţiunea iritantă asupra tractului digestiv (stomac etc.); soluţiile pentru uz extern permit
administrarea uniformă a substanţelor; soluţiile se pretează la fabricarea şi condiţionare automată.
Dezavantaje - stabilitate mică (apa este un mediu bun pentru reacţii chimice); volumul şi masa
soluţiilor este mare ceea ce presupune cost ridicat, la transport, spaţii de depozitare mari; soluţiile
pot fi uşor invadate de microorganisme ceea ce impune adăugare de conservanţi.

1
Formularea soluţiilor - Pentru prepararea soluţiilor medicamentoase sunt necesare materii prime:
1. Substanţe medicamentoase: solutul (sau dizolvatul);
2. Substanţe auxiliare solvent (dizolvant), adjuvanţi şi aditivi;
3. Materiale şi recipiente de condiţionare.
1. Substanţe medicamentoase - Marea majoritate a substanţelor medicamentoase utilizate la
prepararea soluţiilor sunt substanţe solide, mai rar lichide. Substanţa trebuie să corespundă
exigenţelor calitative prezentate în farmacopee: identitate, puritate (Impurităţile pot fi de două
feluri: chimice care pot produce precipitaţii, colorări sau alte degradări; biologice – bacterii,
ciuperci, viruși etc.). , uniformitate, lipsa unei contaminări microbiene excesive, solubilitate etc.)
Este important ca substanţele să fie cât mai pure şi necontaminate cu microorganisme sau cel mult
cu o minimă contaminare. În afară de exigenţele amintite o altă proprietate foarte importantă pentru
obţinerea soluţiilor este solubilitatea.
Solubilitatea este proprietatea unei substanţe de a se dizolva într-un solvent sau într-un amestec de
solvenţi rezultând un amestec lichid omogen.
2. Substanţe auxiliare: Solvenţi. Solventul, al doilea component al soluţiilor este auxiliarul de
primă importanţă care predomină cantitativ având rolul de a transforma substanţa activă în soluţie, în
urma procesului de dizolvare. Alegerea solventului se face după principiul înrudirii chimice cu
substanţa de dizolvat cât şi după scopul terapeutic urmărit. În general, un solvent cu constanta
dielectrică mare este un bun solvent pentru moleculele polare sau ionice, iar solvenţii apolari cu
constanta dielectrică foarte mică sunt solvenţi buni pentru molecule lipofile.
Clasificarea solvenţilor - Solvenţii se pot clasica după mai multe criterii dintre care amintim
următoarele:
1. După constituţia chimică: solvenţi polari (apă, alcool, glicerol etc.); solvenţi apolari (benzen,
toluen, cloroform, eter etc.);
2. După miscibilitatea cu apa: solvenţi miscibili cu apa; solvenţi nemiscibili cu apa.
Solvenţilor li se impun o serie de condiţii (proprietăți) şi anume: capacitate mare de dizolvare;
să fie neutri, incolori, stabili; puri din punct de vedere chimic; inerţi chimic şi farmacologic;
netoxici, neinflamabili; şi cu cost economic scăzut.
Solvenţi polari (apă, alcool, glicerol etc.)
Apa distilată - este solventul cel mai utilizat în practica farmaceutică fiind constituentul de bază al
organismului. Toate reacţiile biochimice au loc în mediu apos. Utilizarea apei ca solvent este
avantajoasă şi din punct de vedere economic fiind cel mai ieftin solvent.
Dezavantajul utilizării apei ca solvent este favorizarea unor reacţii între substanţele medicamentoase
sau auxiliare conţinute în soluţie. Apa este un foarte bun dizolvant pentru substanţele polare, ionice
sau grupuri hidrofile în molecule. Apa distilată trebuie să corespundă exigențelor de calitate impuse
de FR X.
Solvenţi miscibili cu apa:
Alcoolul etilic, este al doilea solvent ca utilizare în practica farmaceutică. Alcoolul se obţine prin
fermentarea unor lichide care conţin zahăr. Este miscibil în orice proporţie cu apă, glicerol, acetonă,
cloroform, eter, propilenglicol, şi polietilenglicol lichid. În F.R. X sunt incluse două monografii

2
oficiale de alcool etilic:
1. Alcool ( (Alcoholum, F.R. X) este alcool concentrat de 960C (96% v/v amestec de alcool şi
apă). Alcoolul este lichid incolor, limpede, volatil, inflamabil cu miros caracteristic şi gust arzător.
2. Alcool diluat (Alcoholum dilutum F.R. X). Alcoolul diluat este alcool de 70 0 (70% v/v) obţinut
prin amestecul alcoolului concentrat (675 g) cu apa (325 g) la temperatura de 200C.
În afară de cele două concentraţii oficiale în F.R. X în practică se utilizează şi alcool de alte
concentraţii pentru prepararea soluţiilor extractive (tincturi, extracte) şi pentru prepararea tincturii
de iod (alcool 500). Alcoolul este un solvent cu bună capacitate de dizolvare pentru substanţele
organice polare, acizi, baze, săruri, glicozide, rezine, uleiuri volatile, coloranţi, iod, camfor, mentol,
lecitină, ulei de ricin etc. Pentru unele substanţe este foarte importantă concentraţia alcoolică. (De
exemplu camforul se dizolvă în alcool concentrat dar la diluţie avansată precipită). La amestecul
alcoolului cu apa se va proceda conform tabelelor alcoolmetrice din farmacopee sau diluția diferitor
concentrații conform regulei amestecării. Prin amestecarea alcoolului cu apa se degajă căldură
(dizolvare exotermă). În afară de proprietatea de dizolvare, alcoolul are şi proprietăţi antiseptice şi
dezifectante.
Glicerolul (Glycerolum, F.R. X). Glicerolul se obţine prin saponificarea grăsimilor. Glicerolul
este un solvent polar şi se prezintă sub formă de lichid limpede, incolor, vâscos, higroscopic, fără
miros, cu gust dulceag, cu densitatea mai mare decât apa. Glicerolul este miscibil cu apa şi alcoolul,
puţin solubil în acetonă şi practic insolubil în cloroform, eter, uleiuri grase şi uleiuri volatile.
Capacitatea de dizolvare a glicerolului creşte prin încălzire când vâscozitatea scade dar nu trebuie
depăşită temperatura de 1300C deoarece se descompune la această temperatură în acroleină, un
produs toxic.
Datorită higroscopicităţii poate absorbi apa până la 25% din greutatea sa.
Glicerolul are diverse utilizări în practica farmaceutică: solvent şi cosolvent (pentru soluţii de uz
intern şi extern); edulcorant pentru preparatele de uz intern (asociat cu sorbitol); conservant
antimicrobian (datorită higroscopicităţii este antiseptic). Soluţia apoasă cu concentraţie de peste 40%
glicerol nu permite dezvoltarea microorganismelor); protector (pe epiteliu); umectant şi emolient
datorită hidrofiliei iar datorită vâscozităţii ridicate aderă pe piele şi mucoase; are acţiune
farmacologică proprie: laxativ utilizat intern şi extern (supozitoare, clisme).
Propilenglicolul (Propylenglycolum F.R. X). Este lichid vâscos, limpede, inodor, incolor cu gust
dulceag, amărui şi higroscopic. Are densitate mai mare decât apa şi este miscibil cu apă, alcool,
acetonă, cloroform, uşor solubil în eter şi insolubil în uleiuri grase. Propilenglicolul nu este toxic, se
poate utiliza atât intern cât şi extern, având o bună capacitate de aderare pemucoase (auriculară,
oftalmică, vaginală etc.).
Polietilenglicolii lichizi (Macrogola F.R. X) În funcţie de greutatea moleculară şi consistenţă,
polietilenglicolii se împart în trei grupe: polietilenglicoli fluizi (cu masa moleculară cuprinsă între
400-600); polietilenglicoli semisolizi (cu masa moleculară între 600-1500); polietilenglicoli solizi
(cu masa moleculară între 1.500-10.000. Ca solvent se utilizează macrogolii fluizi, cel mai utilizat
fiind PEG 400, care se prezintă sub forma unui lichid limpede, incolor, vâscos, cu miros slab
caracteristic cu gust iniţial dulce, apoi amar şi uşor arzător. PEG se utilizează mai ales în cosmetică

3
datorită vâscozităţii ridicate şi datorită efectului sicativ şi astringent. Uneori PEG se utilizează în
amestec cu apa sub formă de cosolvent.
Alcoolul izopropilic - Se utilizează ca solvent pentru soluţii de uz extern.
Butilenglicolul- Se utilizează la dizolvarea morfinei.
Solvenţi nemiscibili cu apa:
Uleiuri vegetale. Uleiurile vegetale sunt fluide la 200C, limpezi, de culoare galbendeschis, fără
miros (sau miros slab caracteristic), vâscoase cu densitate mai mică decât apa. Există şi uleiuri
vegetale solide la 200C (exemplu Cacao oleum). Uleiurile vegetale sunt insolubile în apă şi în alcool
dar solubile în majoritatea soluţiilor apolare (benzen, cloroform, tetraclorură de carbon etc.).
Uleiurile vegetale au dezavantajul că se autooxidează (râncezesc) datorită prezenţei legăturilor duble
în moleculele acizilor esterificaţi cu glicerolul. Uleiul de floarea soarelui (Helianthi oleum F.R. X).
Se obţine prin presarea la rece sau prin extracţie cu solvenţi organici din seminţele plantei
Helianthus annuus. Acest produs conţine 85% gliceride ale acizilor nesaturaţi şi saturaţi (în principal
ale acidului oleic) apoi fosfatide, vitamine, lecitină şi acizi liberi (palmitic, stearic etc.).
Uleiul de floarea soarelui este un lichid limpede, galben auriu, vâscos, cu miros uşor caracteristic.
Este solubil în solvenţi organici (benzen, cloroform, eter), greu solubil în alcool, insolubil în apă şi
cu indice de aciditate cel mult 2. Acest solvent se utilizează pentru dizolvarea uleiurilor volatile şi a
substanţelor lipofile. Soluţiile uleioase se utilizează atât intern cât şi extern (picături pentru nas,
picături pentru ochi etc.) mai ales cu aplicare pe mucoase. Pentru soluţiile parenterale se utilizează
Helianthi oleum neutralizatum (F.R. X), neturalizat şi sterilizat cu aer cald timp de 3 ore la 1600C cu
indice de aciditate de maximum 0,2. Uleiul de floarea soarelui se păstrează în recipiente bine
închise, ferit de lumină, la rece.
Uleiul de ricin (Ricini oleum F.R. X). Uleiul de ricin se obţine prin presarea la rece a seminţelor
decorticate obţinute de la planta Ricinus communis din familia Euphorbiaceae. Dacă obţinerea este
necorespunzătoare în ulei poate trece o toxoalbumină foarte toxică. Uleiul de ricin este un lichid
vâscos, incolor sau slab gălbui, cu miros şi gust caracteristic şi densitate subunitară (0,945-0,966).
Uleiul de ricin se poate folosi şi pentru unele forme farmaceutice (emulsii, unguente, soluţii
injectabile) cât şi cu scop terapeutic. Intern este folosit ca purgativ: la copii 2g/an vârstă; la adulţi
30-50 g./an vârstă.
Uleiul de măsline (Olivarum oleum). Acest ulei se obţine prin presarea fructelor de Măslin (Olea
Europpea) şi se prezintă ca un lichid galben verzui, miros plăcut, gust dulceag şi nu este sicativ.
Uleiul de măsline calitatea I poate fi utilizat şi pentru prepararea soluţiilor injectabile.
În practica farmaceutică se mai pot utiliza şi alte uleiuri vegetale ca: uleiul de germen de porumb;
ulei de soia; ulei de arahide etc.
Uleiuri minerale
Parafina lichidă (Paraffinum liquidum F.R. X). Sinonime: ulei de parafină, ulei de
vaselină. Uleiul de parafină conţine un amestec de hidrocarburi parafinice saturate şi se obţine prin
distilarea fracţionată a petrolului. Este un lichid incolor, fără gust, fără miros, solubil în solvenţi
apolari (benzen, cloroform, eter etc.) şi foarte greu solubil în alcool şi nemiscibil cu apa. Se
amestecă în orice proporţie cu uleiurile grase (cu excepţia uleiului de ricin) cât şi cu uleiuri volatile.

4
Parafina lichida administrată intern are efect laxativ iar extern se utilizează pentru preparate topice
fiind foarte bine tolerat pe epitelii.
Solvenţi de sinteză nemiscibili cu apa:
Oleatul de etil – lichid asemănător uleiurilor vegetale, cu vâscozitate mai mică şi cu proprietăţi
dizolvante remarcabile. Se absoarbe uşor, substanţa activă este cedată bine, însă are tendinţă de
râncezire.
Carbonatul de etil este utilizat mai ales pentru dizolvarea eritromicinei care are solubilitate redusă în
apă. Masele plastice sunt atacate de carbonatul de etil.
Benzoatul de etil este utilizat ca şi cosolvent în concentraţie de 5-10% măreşte solubilitatea unor
substanţe în ulei.
Benzoatul de benzil este utilizat tot ca şi cosolvent.
Miristatul de izopropil este utilizat pentru dizolvarea hormonilor estrogeni. În prezenţa alcoolului
creşte capacitatea de dizolvare.
Adjuvanţi şi aditivi - Pentru a obţine soluţii de calitate şi cu efecte terapeutice superioare se
utilizează şi alţi auxiliari cu diferite roluri: agenţi pentru mărirea solubilităţii; agenţi de vâscozitate;
corectări de pH; stabilizanţi; aromatizanţi; edulcoranţi; coloranţi etc.:
Agenţi de mărire a solubilităţii. Pentru mărirea solubilităţii se utilizează diferite sisteme tampon în
funcţie de calea de administrare. Se aleg sisteme tampon care se utilizează în concentraţie cât mai
mică, netoxici şi stabili. Exemple de sisteme tampon: citrat de sodiu /acid citric; acetat de sodiu /
acid acetic; borax / acid boric; benzoat de sodiu / acid benzoic etc.
Antioxidanţi. Aceşti auxiliari au rolul de a încetini procesele redox din soluţii. Pentru soluţiile
apoase se utilizează tiosulfatul de sodiu, acidul ascorbic, cisteina etc. Pentru soluţiile lipofile se
utilizează esterii acidului galic, tocoferolul, hidrochinona etc.
Edulcoranţi. Sunt substanţe care au rolul de a corecta gustul prin îndulcirea soluţiilor. Se utilizează
două tipuri de edulcoranţi: - naturali: zahărul (cel mai utilizat edulcorant), glucoza, fructoza,
sorbitolul, lactoza etc.; - de sinteză: zaharină, ciclamat, aspartam etc.
Aromatizanţi. Aceste substanţe au rolul de a corecta gustul şi mirosul produselor de uz intern. Există
aromatizanţi utilizaţi şi pentru soluţii de uz extern. Aromatizanţii pot fi de două feluri: naturali:
sirop de portocale, de vişine, de cacao, de fructe şi uleiuri volatile; sintetici: vanilina, mentol, acetat
de etil, cloroform etc.
Coloranţi. Utilizarea acestor auxiliari are diferite scopuri şi anume: corectarea aspectului neplăcut:
culoarea roşie cu aromă de cireşe, vişine; culoarea galbenă cu arome de citrice, banane; culoarea
verde cu aromă de mentă.
Conservanţi. Sunt auxiliari cu rolul de a împiedica dezvoltarea microorganismelor. Un conservant
trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: eficient în concentraţie cât mai mică; netoxic; stabil;
solubil în solvenţi; spectru larg de acţiune; gust şi miros acceptabil.
Pentru soluţiile de uz intern se pot utiliza conservanţi: parabeni, cloroform etc. Pentru soluţii de uz
extern – clorobutanol, fenosept, clorocrezolul.
Pe eticheta medicamentelor trebuie indicată utilizarea conservanţilor (atât conservantul utilizat cât şi
cantitatea folosită).

5
Concentraţia soluţiilor se exprimă în procente de masă, de volum şi masă volum.
Procedeul tehnologic de producere a soluţiilor în mod general este alcătuit din următoarele etape:
dizolvarea, purificarea, standardizarea şi ambalarea.
Dizolvarea este fenomenul de răspândire a particulelor unor substanțe (lichide, solide, gazoase)
printre particulele altor substanțe, numite solvenți și rezultând din acest proces o soluție. Substanța
dizolvată, în cazul substanțelor solide, are structura sa cristalină dezintegrată în formă de ioni
separați, atomi separați și molecule separate. Pentru lichide și gaze, moleculele trebuie să fie
adaptabile cu cele ale solventului pentru a putea forma împreună o soluție. Proprietatea unei
substanţe de a se dizolva într-un anumit solvent se numeşte solubilitate. Solubilitatea se exprimă
prin cantitatea maximă de solut care se poate dizolva în 100g de solvent.
Substanţele se dizolvă în solvenţi cu structură asemănătoare lor. În solvenţii polari (ex: apă), se
dizolvă: substanţele ionice (ex: NaCl, NaOH, CuSO4), substanţele cu molecule polare (ex: HCl,
HBr), substanţele care pot forma cu apa legături de hidrogen (ex: zahăr, alcool etilic). În
solvenţii nepolari (ex: tetraclorură de carbon), se dizolvă: substanţele cu molecule nepolare (ex:
ulei). Dizolvarea poate fi uşurată cu ajutorul unor operaţii aux iliare ca: încălzirea, răcirea,
amestecarea, suspendarea substanţei la suprafaţa lichidului cu ajutorul unui intermediu, ajustarea pH
-u lu i etc. , cea mai semnifiativă fiind amestecarea. Amestecarea contribuie la răspîndirea
substanţelor solide în masa lichidului, la un contact mai intim între solid şi lichid. în industrie se
folosesc agitatoare cu elice, agitatoare electromagnetice, agitatoare cu palete, turbine diverse.
Agitatoarele utilizate în industrie pot avea braţe de diferite forme şi mărimi, în funcţie de natura şi
cantitatea amestecurilor cu care se lucrează. Operaţia de amestecare este indispensabilă în industrie.
Tipul, forma şi dimensiunea agitatoarelor sînt alese în funcţie de anumite particularităţi: cantităţile
de solvent şi cantităţile substanţelor de dizolvat, vâscozitatea amestecului, diferenţa de densitate
între substanţele de dizolvat şi solvent.
Purificarea - Inlăturarea impurităţilor din soluţii se poate face prin sedimentare cu decantarea
posterioară, centrifugare sau filtrare. Pregătind soluţii pe solvenţi vâscoşi (uleiuri vegetale, siliconi,
glicerol şi alţi solvenţi neapoşi), dizolvarea se efectuează de obicei prin încălzire. Purificarea
soluţiilor de impurităţi mecanice se poate face prin filtrarea lor cu filtre care lucrează prin presiune.
Preparînd soluţii pe solvenţi volatili (etanol, eter), dizolvarea se face fără încălzire, în reactoare
închise ermetic cu capac (tehn ica de securitate, ocrotirea m ediu lu i am biant), filtrarea se face prin
presiune.
Standardizarea soluţiilor medicamentoase se efectuează după: concentraţia substanţelor active,
densitate şi conţinutul etanolului în soluţiile etanolice. Concentraţia soluţiilor se determină prin
metode de analiză fizico-chimice şi se exprimă în procente de masă sau masă-volum . Densitatea
lichidelor se determină cu ajutorul areometrului sau a picnometrului (precizie mai mare de 0,001)
Pentru obţinerea soluţiei de concentraţia necesară din soluţie mai concentrată diluarea se face cu
solventul respectiv. Calcuele se fac după formula respectivă ori după regula amestecării.
Calculul diluării după masă se face după formulele:

6
unde X - cantitatea necesară de soluţie concentrată (g, kg );
у - cantitatea solventului corespunzător (g, kg );
m -cantitatea de soluţie cu concentraţie necesară (g , kg ); 500
a - concentraţia soluţiei concentrate în procente de masă; 50
b - concentraţia necesară în procente de masă; 10
с - concentraţia soluţiei slabe în procente de masă 8
Exemplu: de preparat sol.CaCl2 10% -500g, sa obținut - sol.CaCl 12%
X = 500 x 10:12 (X=417); 500-417= 83g.solvent
de preparat sol.CaCl2 10% -500g, sa obținut - sol.CaCl 8% sol.CaCl2 conc. 50%
X=500 x (10-8): (50-8) (X= 23,80g)
Calculând diluarea soluţiei concentrate după volum, se folosesc aceleaşi formule. în cazul dat x
şi у înseamnă cantităţile de volum al soluţiilor corespunzătoare; a, b, с — concentraţiile
corespunzătoare în procente masă-volum sau
pentru etanol în procente de volum:

După regula amestecării, în condiţia că concentraţia a > b > с ori densitatea P1 > P 2 > P3. Datele se
scriu în felul următor. În partea stângă, colţul de sus, se arată concentraţia soluţiei mai concentrate a
(ori densitatea soluţiei mai concentrate P1 ; în colţul din stânga jos - concentraţia solventului sau a
soluţiei mai slabe с (ori densitatea soluţiei P3), în caz de solvent pur с = 0 , densitatea apei P 3 = 1 .
în centru se scrie concentraţia necesară b (ori densitatea necesară P2). Cifrele din dreapta se obţin
prin diferenţa pe diagonale din cele mari pe cele mici. Ele arată cantităţile corespunzătoare (pe
orizontale) ale soluţiei concentrate b - с ori P2-P3 și a solventului a — b ori P1- P2. Sumând aceste
mărimi, obţinem cantitatea soluţiei de concentraţia necesară a - с ori cantitatea soluţiei cu densitatea
necesară Р1 — P3

50 2g/ml sol 50% 2......42 x......500 x= 24g/ml

10
8 40 g/ml sol 8% 40.....42 x.......500 x= 476g/mnl

50 10g/ml sol 50% 10......50 x......500 x=100g/ml

10
0 40 g/ml sol 8% 40.....50 x.......500 x= 400g/mnl

Când este nevoie de întărit concentraţia unei soluţii diluate prea

tare cu o substanţă solidă, calculele se efectuează după formula:

7
unde X - cantitatea substanţei solide, care trebuie adăugată la soluţia diluată, g; A - volumul soluţiei
diluate pregătite, ml; b — concentraţia soluţiei cerute masă-volum , %; с - concentraţia masă-volum
factică a soluţiei, %; P — densitatea soluţiei cu concentraţia cerută masă-volum, kg/m3
X=500x (10-8):100.(12-10) X=1000:200=5gsubst.solidă
A m b a l a r e a s o l u ț i i l o r - în recipiente incolore, sau brune după caz. Etichetarea respectiv după
modul de administrare, sol hidroalcoolice se livrează în recipiente mai mari ca volum față de cel
preparat.
Soluţii apoase
Soluţia de hidrogen peroxid diluat (Solutio Hidrogenii peroxidi diIuta) — soluţie incoloră,
străvezie, fără miros, cu reacţie slab acidă. Se descompune uşor la lumină, fiind încălzită, contactând
cu alcaliile, substanţele de oxidoreducere, eliminând oxigen. Conţine hidrogen peroxid 3%. Se
foloseşte în calitate de dezinfectant şi dezinsectant.
Soluţia de hidrogen peroxid concentrat (Solutio Hidrogenii peroxidi concentrata) — soluţie
incoloră, transparentă, fără miros, cu reacţie slab acidă. Se descompune treptat, acţionează cu alcalii
şi substanţe organice eliminînd oxigen . Conţine 27,5 — 31% de hidrogen peroxid. Se foloseşte în
calitate de soluţie la diferite clătiri, la inflamarea mucoaselor (stomatite, angine etc.), la tratarea
rănilor. In cazuri speciale se prescriu soluţii mai concentrate decât cea oficinală (3% ) la tratarea
bolilor în dermatologie. Conservarea: lista B, în flacoane cu dop rodat, la loc rece, ferit de lum ină.
Soluţia de aldehidă formică (Solutio Formaldehydi) — un lichid transparent, cu miros specific,
conţine 36,5-37,5% de a ldehidă form ică, se amestecă cu apa şi alcoolul în orice proporţie. Se
foloseşte ca dezinfectant |pentru dezinfecţia instrumentelor (0,5% ). Păstrarea: la loc ferit de lumină,
în baloane bine închise, la temperatura nu mai jos de +9°C.
Soluţii etanolice (Solutio spirituosae) Sortimentul soluţiilor etanolice este variat, cu toate că în
FSX sunt introduse numai soluţiile de iod de 5 şi 10%. în această grupă intră şi ’’alcoolii medicinali”
Soluţia etanolică de iod de 10% (Solutio Iodi spirituosa 10%). Se prepară prin dizolvarea iodului
cristalic în etanol de 95%. Solubilitatea iodului în etanol de 95% la temperatura 18—20°C se află în
limitele de 1 :13,5% .
Tehnologia. (Se prepară prin metoda ”per descendum ” ). Într-un vas de ceramică sau de sticlă
destul de voluminos se toarnă mai întâi etanolul în cantitate ceva mai puţin decât după calcul.
Cantitatea necesară de iod cristalic se introduce într-un săculeţ de tifon dublu spălat bin e , care se
cufundă în vasul cu etanol astfel, ca ultimul să-l cuprindă până la jumătate. Alcoolul care pătrunde în
săculeţ dizolvă iodul, soluţia căruia ,fiind cu o densitate mai mare, se lasă spre fund , făcând loc mai
întâi la solventul curat, apoi la soluţia cu o concentraţie mai joasă de iod. Mişcarea condiţionată a
lichidului va avea loc atâta timp, până când din săculeţ nu va fi extras tot iodul şi concentraţia lui nu
va fi egală în tot volumul. Atare metodă asigură dizolvarea accelerată a iodului şi e convenabilă prin
aceea că soluţia nu mai trebuie filtrată, deoarece impurităţile mecanice rămân în săculeţ. La soluţia
obţinută se adaugă etanol până la volumul necesar, spălând cu el săcu leţul de tifon.
Soluţia de iod de 10% mai poate fi pregătită şi prin dizolvarea iodului în etanol prin amestecare.
Dizolvarea în cazul dat se face într-un cazan din fontă emailat, înzestrat cu malaxor, ce se pune în
funcţiune pe 30 min. După aceasta se sedimentează timp de 24 ore, apoi se filtrează, folosind vidul,
printr-un strat triplu de tifon cu vată, întins pe o pâlnie de sticlă (filtru -ciupercă ), în baloane de
sticlă. Soluţiile se pregătesc în secţii speciale. Sunt luate măsuri de protecţie a personalului:
respiratoare, mănuşi de cauciuc.

8
 Soluţia de iod de 10% prezintă un lichid de culoare cafenie-închis, în straturi subţiri —
transparentă. Are miros caracteristic de iod. Se volatilizează deja la temperatura camerei. Conţinutul
de iod variază în limitele 9,5-10,5% . întrebuinţarea: extern ca antiseptic, iritant şi la bolile de piele
şi mucoase, pentru tratarea plăg ilor în chirurgie etc. Intern se prescrie pentru profilaxia şi tratarea
aterosclerozei.
Livrarea: în flacoane de culoare oranj câte 10,15 şi 25 ml.
Soluţia de iod de 5% (Solutio Iodi spirituosa 5%). Pentru prepararea soluţiei date se iau 50 g de
iod cristalic, 20 g kaliu iodid, apă şi etanol de 95% în cantităţi echivalente până la 1000 de părţi după
volum. Intr-un vas de fontă emailat înzestrat cu malaxor se introduc iodul cristalic, kaliul iodid şi o
cantitate dublă (faţă de kaliul iodid ) de apă. În soluţia concentrată de kaliu iodid se va dizolva o
cantitate mare de iod, mai ales dacă conţinutul va fi amestecat. Apoi se toarnă aproximativ 1/5 parte
de etanol şi lichidul se amestecă timp de 15 min. până se va dizolva tot iodul. D u p ă aceasta se
adaugă tot etanolul, apoi în porţii mici se adaugă amestecul de etanol şi apă în părţi egale,
amestecând continuu. Soluţia se sedimentează, după aceea se filtrează cu ajutorul filtrului-ciupercă
sub vid.
Soluţia de iod de 5% poate fi preparată şi prin metoda cu săcueţul cu fundat în soluţia concentrată de
kaliu iodid. D u p ă dizolvarea iodului se toarnă amestecul de apă şi etanol, spălând astfel săculeţul
de tifon. Soluţia de iod de 5% prezintă un lichid de culoare cafenie-roşietică-închis, transparentă în
strat subţire , cu miros caracteristic de iod. Conţine iod 4,9—5,2%, ka liu iodid 1,9—2,1%, etanol
numai puţin de 46%.
Livrarea: în flacoane de culoare oranj câte 10, 15 şi 25 ml şi în fiole câte 1 ml. Conservarea: lista B,
în loc ferit de lumină. Tehno altor soluţii etanolice folosite pe larg în practica farmaceutică şi
preparate, de obicei, în condiţiile de uzină se aseamănă îndeosebi cu cea a iodului prin dizolvarea
prealabilă a substanţelor medicamentoase (camforul, uleiurile eterice, mentolul, acidul formic, acidul
salicilic ş. a.) în etanol de concentraţia necesară. Particularităţile producerii lor sunt date în tab.

9
 Soluţii uleioase (Solutiones oleosae) Din grupa aceasta de preparate în FSX este introdusă numai
soluţia de ulei camforat pentru uz extern (Solutio Camphorae oleosae ad usum externum ). Acest
preparat prezintă soluţie tipică. Camforul se dizolvă în ulei de floarea-soarelui încălzit la 40°C şi se
filtrează la cald printrun filtru uscat. Dizolvarea se face într-un cazan emailat care se închide cu
capac, înzestrat cu o cămaşă de vapori pentru a fi încălzit, şi malaxor pentru amestecat. Preparatul
prezintă o soluţie transparentă uleioasă de culoare galbenă şi miros de camfor. Conţinutul ei trebuie

10
să fie în limitele 10,5—11,2%. Intră în componenţa diferitelor prescripţii şi linimente.
Livrarea: în flacoane câte 15 şi 30 g. Ulei de mentol 1% sau 2% (Oleum Mentoli 1% aut 2%).
Preparatul prezintă soluţia de mentol (natura l sau racem at) în u lei de vaselină. Tehnologia este
asemănătoare cu cea precedentă. Prezintă un lichid uleios cu miros slab de mentol. Livrarea: în sticle
câte 10 ml. Conservarea: la loc rece.
Prepararea Soluţii glicerolice (Solutiones glycerolicae) Din această grupă face parte soluţia Lugol
cu glicerol pentru uz extern (Solutio Lugoli). Se prepară astfel: 20 g de kaliu iodid se dizolvă în 30
ml de apă într-un reactor emailat înzestrat cu malaxor. Apoi se adaugă 10 g de iod cristalic şi
amestecarea continuă până la dizolvarea completă a iodului. Pe urmă se adaugă în porţii, amestecând
continuu, 940 ml de glicerol. Soluţia se filtrează prin filtru de presiune. Se foloseşte pentru ungerea
mucoasei traheale a cavităţii bucale, când bolnavii suferă de angină.

11