CURSUL 1

1. DEFINIȚIA ȘI IMPACTUL CHIMIEI ANALITICE

Orice obiect material este un sistem chimic, adică o combinație de elemente sau
compuși chimici, într-un raport cantitativ bine definit. Chimia analitică este disciplina științifică
axată pe studiul compoziției chimice, a structurii și comportării materiei, prin intermediul unei
game largi de tehnici și metode pe care le elaborează și le aplică în mod specific.

Chimia analitică este cea mai veche ramură a chimiei al cărei aport esențial la
convertirea chimiei magice și a alchimiei în chimie științifică este de notorietate.

Denumirea atribuită acestei ramuri a chimiei derivă din cuvântul grecesc analusis, care
înseamnă analiză (identificare, determinare a compoziției unei substanțe prin descompunerea
ei în elementele constitutive).
Evoluția avansată a științelor și provocările lumii
moderne determină existența a numeroase definiții
pentru chimia analitică. Dintre acestea, se remarcă
prin larga utilitate, definiția formulată în anul 1997 în
cadrul Diviziunii de Chimie Analitică a Federației
Europene a Societăților de Chimie (FECS). Conform
acestei definiții:

”chimia analitică este știința care dezvoltă și aplică

metode, instrumente și strategii pentru a obține
informații despre compoziția și natura materiei în
timp și spațiu”.
 Sursa de informații a chimiei analitice este reprezentată de
analiza chimică, care înglobează totalitatea tehnicilor și
metodelor de separare, identificare și determinare a
substanțelor. Dacă subiectul investigației este materialul de
analizat, atunci analiza chimică se efectuează pe probe, definite
ca fiind porțiuni reprezentative din materialul țintă. Din punct de
vedere al relevanței pentru analiza chimică, în componența unei
probe se disting:
analitul – specia de interes( ion, radical, element, compus etc.),
a cărei natură și cantitate urmează a fi stabilite prin analiză. În
funcție de conținutul lor procentual într-o probă, analiții pot fi

matricea- ceilalți componenți conținuți în probă, cu excepția

analitului
 Într-un mod foarte sugestiv, chimia analitică poate fi
definită ca știința metodelor de analiză chimică.

Utilizând baza teoretică unică oferită de chimia

analitică (studiul structurii, a proprietăților și interacțiunilor
dintre speciile implicate), analiza chimică furnizează
informații calitative și cantitative despre o probă
investigată (figura 1)
În ansamblul analizei chimice se întrepătrund:
1. ANALIZA CALITATIVĂ – se ocupă cu stabilirea
naturii ionilor, atomilor sau a moleculelor din
compoziția materialului investigat.
⇩
2. ANALIZA CANTITATIVĂ – oferă informații
referitoare la cantitățile absolute sau relative de
specii chimice dintr-o probă.
 Știință interdisciplinară, chimia analitică modernă are
puternice conexiuni cu metrologia, chemometria şi teoria
informaţiei şi face apel la nenumărate cunoştinţe din domeniul
fizicii, matematicii, electronicii, informaticii etc. Totodată, chimia
analitică se situează pe o poziţie aparte între celelalte ramuri ale
chimiei, la a căror dezvoltare a contribuit și contribuie esențial.

Importanța chimiei analitice pentru știință și societate

rezultă implicit din însăși aplicabilitatea ei, extinsă în toate
sectoarele de activitate (figura 2). Evaluând rolul chimiei
analitice, prof. Costin Nenițescu(1902 – 1970), personalitate
marcantă a chimiei românești considera ca aceasta realizează
”controlul universal și infailibil al oricărui proces de producție din
orice domeniu, atât în industria chimică propriu- zisă, cât și în
metalurgie, în industria combustibililor, în instalațiile edilitare sau
de alimentare cu apă, în agricultură, în industria alimentară, în
medicină. Calitatea și, într-o mare măsură cantitatea întregii
producții, sănătatea noastră, depind de exactitatea și
promptitudinea controlului analitic exercitat la locul și momentul
potrivit”.
 2.METODELE DE ANALIZĂ CHIMICĂ
O metodă de analiză chimică reuneşte un ansamblu de

principii şi procedee care asigură separarea, identificarea şi/ sau

dozarea speciilor chimice prin valorificarea proprietăţilor analitice

ale acestora.

Într-un context analitic dat, oricare caracteristică fizică sau

chimică, de grup sau specifică unei anumite specii chimice, a

cărei manifestare este uşor observabilă, poate funcţiona ca

proprietate analitică. Cele mai semnificative proprietăţi analitice

sunt: culoarea;caracterul acido – bazic;capabilitatea unei

molecule de a ioniza, în condiţii experimentale bine definite;

funcţiile redox; solubilitatea; comportarea la interacţiunea cu

radiaţia electromagnetică
Metodele analitice se bazează pe observarea și măsurarea

răspunsului unei probe de analizat, asimilată cu un sistem

chimic, la o acțiune perturbatoare. Astfel, în scopul obținerii de

informații, proba este supusă acțiunii unui semnal de intrare

(energia unei reacții chimice, un flux de electroni(curent electric),

radiații electromagnetice, căldură). Acțiunea energiei excitatoare

generează variații în starea energetică a particulelor constituente

(ioni, atomi, molecule), variații care se reflectă în modificarea

unei proprietăţi analitice a probei. Acest răspuns al sistemului

chimic se numeşte semnal analitic și poate fi de de natură

chimică sau fizică(figura3)

 S
(semnal analitic)
informaţii
cantitative

P (proprietate)
informaţii calitative
 Există o gamă extrem de largă de metode de analiză, care pot

fi clasificate pe baza a numeroase criterii, după cum urmează:

1. în funcţie de natura informaţiilor oferite, se deosebesc:

 metode de analiză calitativă-se ocupă cu identificarea

(detecţia, decelarea, recunoaşterea) speciilor chimice

dintr-o probă;
metode de analiză semicantitativă - permit evaluarea

aproximativă a conţinutului unor specii chimice, prin utilizarea de

„kituri” (truse cu reactivi pentru teste colorimetrice

 metode de analiză cantitativă - au ca obiectiv dozarea

speciilor chimice dintr-o probă:

- metode chimice(clasice)
 -metode fizico - chimice (instrumentale)

2.pe baza naturii probei de analizat, există:

 metode de analiză vizează stabilirea naturii
anorganică și a conținutului cationilor
și anionilor anorganici.

 metode de analiză
organică

 analiza elementală se axează pe

 analiza funcțională
identificarea și dozarea
elementelor constitutive
ale substanțelor organice
vizează recunoașterea și
determinarea cantitativă
a grupărilor funcționale

 analiza structurală se concentrează pe

legăturile(natură,
distribuție) dintre atomii și
moleculele organice
3. mărimea probei de analizat diferențiază între următoarele grupe de metode:

 0,1g – 1g macroanaliza (analiza gramică);

 0,01g – 0,1g semimicroanaliza (analiza centigramică)
 0,001 – 0,01g microanaliza(analiza miligramică)
 <0,001g ultramicroanaliza(analiza microgramică)
 4. după scopul în care sunt folosite proprietățile analitice, se disting:

a) metode de separare prin a căror utilizare se urmărește

crearea condițiilor optime pentru identificarea și/sau dozarea unui

analit dintr-o probă. Acest tip de metode se bazează pe valorificarea

diferențelor dintre anumite proprietăți fizico–chimice ale componenților

unei probe: solubilitate, volatilitate, sarcină, polaritate, etc.

b) metode de identificare – surse de informații calitative.

c) metode de determinare cantitativă (de dozare), aplicabile

pentru stabilirea raporturilor cantitative dintre componenții unei

probe. În funcție de natura interacțiunilor dintre proba de analizat și

semnalul de intrare, metodele de dozare pot fi subdivizate în 2 clase

importante, evidențiate în tabelul 1.

 Metoda optimă pentru atingerea obiectivelor vizate în analiza unei

probe, se selectează pe baza îmbinării raționale a următorilor parametri

de performanță (criterii esențiale):

 Sensibilitatea - se traduce prin cantitatea minimă de analit, care

poate fi identificată și/ sau dozată, cu siguranță, printr-o metodă

dată.

 Liniaritatea - exprimă capacitatea unei metode de analiză de a

furniza rezultate proporționale cu concentrația analitului din probă.

 Selectivitatea - reflectă aptitudinea unei metode analitice de a

diferenția și măsura analiții în prezența unor componenți potențial

existenți în probă (diferite substanțe interferente). Un nivel superior

de selectivitate este reprezentat de specificitate, când printr-o

metodă aleasă se poate determina un singur analit, în prezența unor

substanțe interferente.
  Precizia- se referă la posibilitatea obținerii unor rezultate

reproductibile, adică la concordanța unei serii de măsurători

efectuate pe mai multe probe, cu aceeași metodă.

 Exactitatea (acurateţea)- este măsura gradului de apropiere dintre

valoarea reală și valoarea găsită în proba de analizat.

De asemenea, în selectarea unei metode analitice sunt importante

și aspectele legate de timpul necesar(rapiditatea) și de costul realizării

analizelor (instrumentaţia disponibilă, prezenţa unui personal calificat etc.)

În tabelul 2 sunt compararate metodele de analiză chimică pe baza

principalelor criterii mai sus menționate.

Tabelul 2. Evaluarea metodelor de analiză chimică

Sensibilitatea Selectivitatea Precizia Exactitatea

Metode chimice
Redusă Redusă - moderată Ridicată Satisfăcătoare
de analiză

Metode instrumentale
Ridicată Ridicată Redusă Redusă
de analiză
3. ETAPELE ANALIZEI CHIMICE

Analiza chimică se bazează pe tehnici, metode și proceduri care

sunt utilizate în scopul decriptării informațiilor calitative și cantitative

cuprinse într-o probă.

Tehnicile de analiză studiază procesele chimice și fizice care stau la

baza obținerii informației analitice. Metodele de analiză implică

transpunerea în practică a tehnicilor analitice. Procedurile corespund unor

seturi de instrucțiuni care descriu modalitatea specifică de aplicare a unei

metode de analiză pentru stabilirea compoziției calitative și cantitative a

unei anumite probe.

Analiza chimică se constituie într-o înlănțuire ordonată a 4 etape,

asupra cărora își pun puternic amprenta condițiile experimentale (figura

4):
 PRELEVAREA PROBELOR ȘI OBȚINEREA PROBEI
REPREZENTATIVE

PREGĂTIREA PROBEI PENTRU ANALIZĂ

MĂSURAREA PROPRIU - ZISĂ

CALCULAREA DATELOR, EXPRIMAREA ȘI PRELUCRAREA

REZULTATELOR

Figura 4. Metodologia analizei chimice

1. Prelevarea probelor și obținerea probei reprezentative

Una dintre cele mai importante etape, cu influență marcantă asupra

rezultatului unei analize chimice este cea care vizează prelevarea(
recoltarea) probelor.

Probele sunt cantități mici, reprezentative, extrase din întreaga masă

de material de analizat. Condiția esențială care se impune pentru toate
probele recoltate este aceea de reprezentativitate, ceea ce presupune
ca între compoziția lor calitativă și cantitativă și cea a materialului
investigat să nu existe nici o diferență.

Prelevarea (recoltarea) este operația prin care se obține sau se

constitue o probă pentru analiză. Recoltarea propriu- zisă este precedată
de elaborarea unui program de prelevare și de stabilire a metodelor de
colectare, care vizează următoarele aspecte generale:

a) punctele şi frecvenţa de recoltare a probelor;

b) tipul probelor prelevate;

c)mărimea şi numărul probelor recoltate.

În scopul îndeplinirii condiției de reprezentativitate, se recoltează un

număr cât mai mare de probe elementare, prin a căror combinare se
obține proba medie inițială, care este supusă unor operații de
omogenizare, reducere, sfărămare, soldate cu obținerea probei de
laborator ( figura 5).
 PRELEVAREA PROBELOR ELEMENTARE (PARȚIALE) – „fotografierea la
minut a unei populații țintă”

Se izolează, la un moment dat şi dintr-un anumit loc, din întreaga masă de

material de analizat, un număr cât mai mare de probe:

- întâmplător;

- după un plan elaborat statistic, pe principiul asigurării egalității de sanșe de

analiză pentru fiecare analit

Amestecarea (combinarea) probelor elementare

PROBA MEDIE INIȚIALĂ (BRUTĂ) – „imaginea de ansamblu” a materialului

investigat

OBȚINEREA PROBEI REPREZENTATIVE

prin operații de sfărâmare, omogenizare, reducere

PROBA MEDIE FINALĂ(de laborator)

↙ ↓ ↘

proba pentru analiză proba martor contraproba

Figura 5. Tipurile de probe care intervin în analiza chimică

 Prelevarea probelor se efectuează manual sau mecanic, cu
respectarea strictă a unor norme standardizate, care țin cont de următorii
factori:

- caracteristicile materialului de investigat (starea de agregare, starea

de repaus sau de mişcare a acestuia);
- numărul și natura componenților care urmează a fi detectați/ dozați;
- conținutul acestora în materialul supus testării.
 2. Pregătirea probei pentru analiză

Obiectivul acestei etape a analizei este legat de convertirea probei pentru

analiză într-o formă măsurabilă, prin aplicarea unor tratamente fizico- chimice,
dintre care, cele mai reprezentative sunt solubilizarea probei și anularea efectului
interferențelor (figura 6).
 1.Solubilizarea probelor solide

Semnificația acestei etape prin care se asigură trecerea tuturor

componenților unei probe solide în stare solubilă, derivă din preponderența
reacțiilor care se desfășoară soluție în analiza chimică. Specificul metodelor de
solubilizare este dictat de natura anorganică sau organică a probei pentru
analiză.
A) Solubilizarea probelor anorganice
În funcţie de compoziţia şi structura lor, probele anorganice pot fi aduse
în soluţie prin dizolvare sau prin dezagregare. Se respectă întotdeauna
următoarea ordine de utilizare a solvenţilor: apa distilată → solvenţi acizi →
solvenţi bazici → reactivi dezagreganţi.
Dizolvarea este procesul care asigură dispersarea omogenă a
particulelor constitutive ale unei substanţe (numită solut) într-un solvent.
Solventul cu cea mai largă notorietate în solubilizarea probelor anorganice (de
azotaţi, sulfaţi, cloraţi, percloraţi etc) este apa.
1.Dezagregarea pe cale umedă presupune tratarea probei de analizat cu acizi
minerali şi amestecuri de acizi

sau cu soluţii 20 – 40% de baze tari ( hidroxid de sodiu, hidroxid de potasiu).

2.Dezagregarea pe cale uscată, aplicabilă numai în situaţiile în care varianta în
soluţie se soldează cu rezultate nesatisfăcătoare, implică utilizarea unor reactivi
speciali care se numesc fondanţi (H3BO3, KHSO4, Na2B4O7 etc.). Din punct de
vedere practic, procesul constă în: amestecarea probei solide cu o cantitate de
aproximativ 5 ori mai mare de fondant→topirea amestecului rezultant la
temperaturi de 800 – 13000C → dizolvarea topiturii obţinute în apă distilată sau
în acizi minerali diluaţi.
B) Solubilizarea probelor organice
Pentru solubilizarea probelor de natură organică se poate recurge la
procedee de dizolvare sau dezgagregare, care se aplică, în funcție de
solubilitatea lor, în următoarea ordine:

Dizolvarea în: ⇨ Mineralizarea pe cale uscată ⇨ Dezagregarea pe cale

umedă
- calcinarea în curent de aer;
- cu acizi (H2SO4, HClO4,
1. apă - calcinarea în curent de HNO3);
oxigen;
2.solvenți - cu amestecuri de acizi;
organci - dezagregarea cu metale
alcaline; - cu amestecuri de acizi și
perhidrol.
- dezagregarea cu substanțe
alcalino – oxidante
2. Anularea efectului interferențelor
În matricea unei probe pentru analiză există numeroase specii
străine care pot afecta semnificativ comportarea analitului, prin:

o atenuarea semnalului produs de analit;

o generarea unui semnal care se suprapune peste semnalul analitic.
Orice specie a cărei prezență în matricea unei probe afectează
semnalul analitic se numește interferență (interferent).

Pentru contracararea efectului interferențelor se poate recurge fie la

legarea acestora sub forma unor complecși solubili (mascare), fie la
utilizarea unei metode de separare în scopul scoaterii din sistemul analitic
a speciilor jenante sau a analitului (figura 7).