CONSIDERAŢII PRIVIND BIOENERGIA ŞI BIOENERGETICA

Autor: Fizician Dr. IOAN MAMULAŞ

I. BIOENERGETICA DE TIP CONVENŢIONAL

1. Răspunsul la întrebarea “ce este viaţa?” depinde în chip fundamental de
modul în care este gândit actul însuşi al definirii. Conform logicii clasice, acest act
implică parcurgerea raţională şi completă a două etape: 1) – stabilirea genului proxim,
adică includerea termenului necesar de a fi definit într-un cadru general adecvat; 2) –
stabilirea diferenţelor specifice, respectiv particularizarea definitului în raport cu alte
concepte şi noţiuni aparţinând aceluiaşi gen proxim, diferenţe specifice care trebuie să
se exprime numai prin termeni perfect cunoscuţi sau deja explicaţi.
Putem admite că genul proxim în definirea vieţii este exprimat de formularea :
“viaţa este o formă de mişcare manifestată în realitatea obiectivă”. În ce priveşte
stabilirea diferenţelor specifice – care reprezintă în fapt esenţa problemei –
considerăm că acestea nu se pot exprima doar static, prin simpla enumerare a unor
termeni “perfect cunoscuţi sau deja explicaţi”. Având în vedere
multidimensionalitatea calitativă a viului, exprimarea notelor caracteristice ale vieţii
este posibilă doar printr-o abordare dinamică, printr-un organism discursiv [1, p. 77]
mereu în mişcare ideatică, capabil să producă, să specifice şi să precizeze semnificaţii
desprinse din eforturile cognitive experimentale şi teoretice aplicate viului. Acest
organism discursiv constituie diferenţa specifică în definirea viului şi el se
construieşte treptat, permanent, evoluând asimptotic, pe măsură ce cunoaşterea
procesualităţii biologice avansează.
Evidenţierea elementelor care formează organismul discursiv menţionat reclamă
un efort de cunoaştere inter- şi multidisciplinar ce poate redimensiona raporturile
dintre biologie şi fizică. Dacă, pe de o parte, s-au dovedit ineficiente extrapolările
nejustificate la studiul viului a unor abordări valabile numai pentru niveluri de
organizare ale neviului, pe de altă parte însă, nu au fost exploatate suficient (sau chiar
deloc) alte concepte din fizică ce s-ar putea dovedi utile fie în elucidarea unor procese
biologice încă puţin cunoscute, fie în descoperirea altora noi. De asemenea, nu este
aprioric exclus ca relevanţa otologică a bios-ului să reclame o lărgire – prin

1
completare şi/sau transformare – a bazei conceptuale a fizicii, urmând ca, astfel
“îmbogăţită”, fizica să poată furniza pe mai departe demersuri explicative pertinente
privind realitatea biologică. S-ar contura, prin urmare, o relaţie de tip feed-back
pozitiv între fizică şi biologie (considerate sisteme cognitive deschise), relaţie cu
impact major asupra progresului în cunoaşterea vieţii. În acest context, ni se pare
semnificativ să reamintim că deşi termodinamica a apărut ca o teoretizare a
termotehnicii, primul enunţ general al principiului I al termodinamicii îi aparţine unui
medic, germanul Julius Robert Mayer. Lucrând pe un vas ce naviga la tropice, el a
observat că sângele venos al pacienţilor este mai roşu – deci a lăsat mai puţin oxigen
în ţesuturi – faţă de aspectul normal din zonele temperate, mai reci. Reflectând asupra
acestei observaţii, Mayer a ajuns la concluzia că în zonele calde consumul de oxigen
este mai mic, căci organismul are nevoie de mai puţină energie pentru întreţinerea
temperaturii corpului. De aici, a formulat teoria mecanică a căldurii şi a enunţat legea
generală a conservării energiei. Acesta este un exemplu care ilustrează ceea ce autorul
acestor pagini numeşte relevanţa ontologică a bios-ului.
2. În această viziune, aspectele energetice implicate în fenomenologia biologică
ocupă un loc dintre cele mai importante în edificarea acelui organism discursiv
necesar identificării notelor definitorii ale vieţii. Pentru înţelegerea viului, printre
chestiunile fundamentale sunt şi cele legate de conversiile de energie din lumea vie,
de modalităţile prin care energia obţinută din mediul ambiant permite structurarea
internă a sistemelor biologice, de specificul interacţiunilor energetice dintre
organismele vii etc.
În 1956, savantul ungur Albert Szent-Györgyi a publicat un articol [2] în revista
SCIENCE intitulat “Bioenergetics”, iar în anul următor a publicat o carte cu acelaşi
titlu [3]; în aceste lucrări, el făcea primele încercări de abordare sistematică a
proceselor ce stau la baza energeticii structurilor vii. În articolul din SCIENCE,
afirma: “Introducerea câmpului electromagnetic şi a structurilor apei în biologie ca
o matrice nu ar putea eşua în a avea consecinţe foarte roditoare, şi de aceea am face
bine să cercetăm dovezile în acest sens” [2] şi ajungea la concluzia că trebuie să
introducem în gândirea noastră trei factori noi dacă vrem să înţelegem reacţiile
biologice: câmpul electromagnetic, structurile apei şi formele neuzuale de excitaţie
energetică cuantică induse de aceste structuri. Iar pentru a răspunde la întrebări ca “în
ce mod pune energia în funcţiune «maşina vie»?”, sau “cum este dirijată viaţa de către
energie?”, Szent-Györgyi propunea în [3] două ipoteze fundamentale:

2
a). – în procesele biologice există două feluri de energie: energia “imobilă” a
legăturilor de valenţă, acumulată în compuşii chimici, şi energia “mobilă”, de
transmisie, care “migrează” prin reacţii biochimice; aceasta din urmă este identificată
cu energia excitării electronice a moleculelor sau a sistemelor moleculare care intră în
compoziţia materiei vii;
b). – există o structură particulară a apei ce se găseşte în substraturile biologice,
structură care crează un mediu favorabil pentru stocarea şi distribuirea energiei
“mobile”. Szent-Györgyi considera că una din funcţiile importante ale structurii
protoplasmatice este crearea în apă a unor structuri specifice care fac posibile
asemenea forme ale excitării electronice şi ale transmisiei de energie care ar fi
imposibile în afara unor astfel de structuri.
Trebuie remarcat faptul, că deşi Szent-Györgyi şi-a intitulat atât articolul cât şi
cartea “Bioenergetics”, termenii de bioenergetică şi de bioenergie nu se regăsesc ca
tare nicăieri în textele respective. Şi aceasta pentru că el nu susţinea niciun moment că
în structurile vii s-ar manifesta vreo formă aparte de energie, diferită esenţial de cele
cunoscute de ştiinţele fizico-chimice.
Cu toate că unele din opiniile exprimate de A. Szent-Györgyi în 1956–1957 au
fost ulterior amendate, pe direcţiile deschise de el s-au efectuat în deceniile următoare
progrese cu totul remarcabile în studierea, din perspectivă fizico-chimică, a
mecanismelor energetice din sistemele biologice. Astfel a apărut, s-a dezvoltat şi se
dezvoltă în continuare o disciplină cu deplin statut de recunoaştere ştiinţifică,
bioenergetica, aflată la conjuncţia dintre biofizică, biochimie şi biologia moleculară.
3. În paralel cu bioenergetica “statuată ştiinţific", termenilor de “bioenergie” şi
“bioenergetică” li s-au dat şi li se dau semnificaţii bazate pe concepţii
vitaliste/neovitaliste. În esenţă, astfel de concepţii (dintre care unele încearcă să
transpună în limbaj modern noţiuni şi idei din diferite doctrine filozofice şi medicale
tradiţionale, mai ales de sorginte extrem-orientală) postulează existenţa unei/unor
forme de energie specifice lumii vii, pentru care sunt folosite o multitudine de
denumiri – mai vechi sau mai noi, mai mult sau mai puţin sinonime –, printre care şi
cea de “bioenergie”, Spre deosebire de bioenergetica “oficială”, unde termenul de
“bioenergie” este utilizat exclusiv prin derivate adjectivale (“procese bioenergetice”,
“reacţii bioenergetice” etc.) –, acelaşi termen este folosit şi ca substantiv: se vorbeşte
de existenţa unei “bioenergii” la modul propriu, ce nu ar fi subsumată
fenomenologiilor fizico-chimice îndeobşte recunoscute în ştiinţă.

3
 Prin urmare, se pot distinge două concepţii generale privind semnificaţiile
bioenergiei şi bioenergeticii:
1) – concepţia chimico-fizicalistă, care consideră că nu există o formă aparte de
energie specifică viului, iar bioenergetica trebuie să studieze mecanismele şi
legităţile transformărilor suferite, în organismele vii şi în biosferă, de formele de
energie cunoscute şi atestate prin paradigmele ştiinţifice. Acest tip de
bioenergetică poate fi denumit bioenergetică admisă ştiinţific (prescurtat: BAS)
sau bioenergetică de tip convenţional;
2) – concepţia vitalistă (cu diverse variante), care “decretează” că
bioenergia/bioenergiile există ca atare, fiind principial diferită/diferite de alte
feluri de energie studiate de fizică şi chimie. În mod corespunzător, am avea deci
o bioenergetică neconvenţională (prescurtat: BNC). De fapt, ar fi vorba de mai
multe bioenergetici neconvenţionale, ţinând seama de diferitele doctrine vitaliste.
Este de menţionat şi că, începând din anii 1970, cercetători din fosta URSS şi
Cehoslovacia au folosit (din motive de natură politico-ideologică) termenul de
"”bioenergetică” pentru a descrie ceea ce parapsihologii occidentali denumeau
fenomene psihokinetice [4].
Termenul de “bioenergie” mai este utilizat în tehnologiile energetice ca
desemnând producerea de energie din biomasă. Nu la acest sens ne referim în cartea
de faţă.
4. BAS consideră sistemele biologice ca sisteme chimico-fizice complexe şi
înalt organizate, în care captarea, stocarea, conversia şi utilizarea energiei se
efectuează conform principiilor recunoscute de ştiinţa actuală. Astfel, se afirmă că
“nu există experimente care să sugereze alte principii active în sistemele vii în afara
binecunoscutelor legi fundamentale ale fizicii: mecanica cuantică a atomilor şi
moleculelor şi legile de conservare” [5, p. 316]. Într-un mod încă mai restrictiv,
bioenergetica este definită în [6, p. 3] ca studiul “foarte specializat al soluţiei unei
singure probleme: mecanismul prin care energia disponibilizată prin oxidarea
substraturilor, sau prin absorbţia luminii, poate fi cuplată cu reacţii precum sinteza
ATP din ADP şi Pi sau acumularea ionilor printr-o membrană”. Ideea de bază este că
aspectele bio-energetice ale formării şi menţinerii structurilor biologice pot fi înţelese
complet în cadrul fizicii şi chimiei actuale.
5. Unele trăsături generale, nu neapărat specifice, prezentate de sistemele vii
permit includerea lor printre sistemele fizice de tip termodinamic.

4
 În primul rând, sistemele vii sunt sisteme finite, ele fiind întotdeauna separate
de mediul înconjurător prin structuri materiale de înveliş (membrane celulare,
tegumente etc.).
În al doilea rând, sistemele biologice sunt sisteme macroscopice, în sensul că
dimensiunile lor depăşesc scara dimensiunilor atomice. Cu excepţia unor cazuri
speciale, reprezentate, de exemplu, de celulele nervoase care pot atinge (prin axon)
chiar şi lungimea de un metru, sau de ouăle păsărilor şi reptilelor, o celulă vie este
rareori mai mare decât o sută de microni şi mai mică de un micron în diametru. Printre
factorii care sunt importanţi în dimensionarea spaţială a celulelor vii este şi raportul
volum/suprafaţă: dacă acest raport depăşeşte o valoare critică, fluxurile de substanţe,
energie şi informaţie devin din ce în ce mai dificil de realizat. În cazul ouălor de
păsări şi reptile, ele conţin, pe lângă substanţele şi structurile necesare proceselor
vitale normale, şi o cantitate mare de material de rezervă care ocupă cea mai mare
parte a volumului; materialul respectiv asigură, pentru un timp, dezvoltarea
embrionului fără aport extern.
Limita inferioară a dimensiunilor unei celule vii este determinată de
dimensiunile şi numărul minim al componenţilor necesari unei existenţe autonome. Se
estimează că într-o celulă vie trebuie să se producă cel puţin o sută de reacţii
metabolice. Prin urmare, sunt prezente minimum o sută de enzime diferite şi
cantitatea de substrat corespunzătoare, pe lângă un lung helix ADN, ribozomi pentru a
sintetiza aceste enzime, precum şi molecule cu rol reglator. Calculând volumul acestor
componente şi luând în considerare plasmalema şi conţinutul de apă aferent, rezultă
un organism minimal cu diametrul de circa 70 nanometri [7, p. 2]. Totodată, trebuie
ţinut seama, şi de faptul că este necesar un număr suficient de mare de molecule
pentru ca partenerii de reacţie să se întâlnească în condiţiile agitaţiei termice. Cele mai
mici celule cunoscute (precum Ricketsia şi micoplasmele) au un diametru în jur de
100 nanometri; este destul de improbabil să existe organisme cu mult mai mici.
În al treilea rând, organismele vii, atât cele unicelulare cât şi cele pluricelulare,
conţin un număr suficient de mare de microsisteme fizice (atomi, molecule,
macromolecule etc.) pentru ca, în condiţii normale, fluctuaţiile parametrilor
microsistemelor să fie neglijabile; în [8, p. 18] se apreciază că într-un sistem
unicelular de tip Ricketsia, cu masa de aproximativ 10–16 kg, există câteva zeci de
miliarde de atomi.

5
 În al patrulea rând, sistemele biologice sunt sisteme reactante, în care conversia
energiei se face în fluxuri continue pentru realizarea acelei stabilităţi dinamice
necesare întreţinerii vieţii.
Organismele biologice sunt sisteme termodinamice deschise, viabilitatea lor
neputându-se susţine fără efectuarea de schimburi permanente de substanţe şi de
energie cu mediul ambiant. Orice sistem viu extrage din exterior energia pe care apoi
o utilizează şi o direcţionează în manieră specifică spre a se menţine, a se dezvolta şi a
se permanentiza prin reproducere. În acelaşi timp, sistemele vii modifică mediul
exterior prin reziduurile produse de activităţile metabolice.
6. Pentru caracterizarea termodinamică a sistemelor vii, trebuie remarcat că în
mediul intern al oricărui organism biologic nu există diferenţe semnificative de
temperatură; chiar şi la poichiloterme, a căror temperatură variază o dată cu cea a
mediului înconjurător, rata acestei variaţii este mult mai mică comparativ cu viteza
proceselor metabolice şi, oricum, pentru intervale de timp suficient de lungi,
temperatura este practic aceeaşi în întreg organismul. Condiţia de izotermicitate este
obligatorie pentru menţinerea integrităţii structurale şi funcţionale a macromoleculelor
biologice, căci conformaţia lor spaţială, realizată prin interacţiuni moleculare slabe
(de exemplu, punţile de hidrogen) este destul de sensibilă la variaţiile de temperatură.
Datorită valorii mari a căldurii sale specifice (4180 J/KgK) şi a prezenţei masive în
toate organismele vii, apa are un rol important în menţinerea relativ constantă a
temperaturii vieţuitoarelor.
De asemenea, se poate considera, cu o bună aproximaţie, că procesele şi
transformările energetice din sistemele vii se desfăşoară la presiune constantă. Prin
urmare, structurile biologice funcţionează în condiţii izoterme şi izobare, ceea ce
este decisiv pentru alegerea mărimilor fizice adecvate descrierii lor termodinamice.
Conform principiului I al termodinamicii, energia internă U a sistemelor
neizolate variază la trecerea dintr-o stare în alta cu o cantitate egală cu suma algebrică
a schimburilor de căldură, de lucru mecanic, de energie electrică, chimică etc.:
ΔU = Q + ΔL + ΔWelectric + ΔWchimic + … = Q + ΔW
Întrucât procesele care au loc în organismele vii se produc în condiţii izoterme şi
izobare, variaţia energiei interne poate fi măsurată prin intermediul căldurii degajate
în aceste condiţii, adică prin variaţia entalpiei (ΔH). Principiul al II-lea al
termodinamicii arată însă că numai o parte din energia internă a unui sistem este
liberă să fie convertită în forme utile de travaliu, o altă parte fiind legată în sistem ca

6
energie a agitaţiei termice a moleculelor. Energia efectiv convertibilă în alte forme
decât ce a termică este F = U – TS, unde S este entropia, iar T este temperatura. În
condiţii izobare, energia convertibilă în travaliu se exprimă ca entalpie liberă (sau
energie liberă Gibbs): G = H – TS.
Reacţiile biochimice spontane în condiţii izoterm–izobare se produc cu pierdere
de energie liberă, deoarece variaţia funcţiei de stare G este întotdeauna negativă şi se
anulează numai atunci când transformarea este reversibilă. Dacă se trece la variaţii
finite în ultima din precedentele relaţii de mai sus şi se ţine seama că în condiţii
izobare H = U + pV (p este presiunea, V este volumul), se obţine:
ΔG = ΔH – TΔS = ΔU + pΔV – TΔS = – (ΔW – pΔV)
Prin urmare, într-o transformare spontană izoterm–izobară, variaţia entalpiei libere
este egală cu travaliul util schimbat de sistem cu exteriorul.
7. Transformarea izotermă spontană căreia îi corespunde o scădere a entalpiei
libere este o transformare exergonică, iar o transformare izotermă pentru care variaţia
de entalpie liberă este pozitivă este o transformare endergonică. O reacţie
endergonică nu poate avea loc spontan decât atunci când este cuplată cu una puternic
exergonică, pentru ca variaţia entalpiei libere totale să fie negativă.
Reacţii exergonice sunt reacţiile chimice care pun în libertate energia conţinută
în legăturile chimice. Alte reacţii chimice, cum sunt cele de sinteză, au nevoie de
energie pentru a se putea produce. Transferul de energie chimică de la o reacţie
exergonică la una endergonică se face prin intermediul reacţiilor cuplate (printr-un
lanţ de reacţii). Pentru fiecare reacţie în parte a unui astfel de lanţ, se poate aplica
termodinamica proceselor reversibile, pe considerentul că una sau mai multe dintre
aceste reacţii au loc într-un sistem închis (sistem care face numai schimb de energie
cu exteriorul) şi că, teoretic, ele sunt reversibile. Pe această bază, în cazul unor reacţii
izolate care se petrec la nivelul materiei vii, principiul al II-lea al termodinamicii
indică posibilitatea, sensul şi limita desfăşurării unui proces, cu toate că, în realitate, la
nivelul organismelor vii, sistemul trebuie considerat deschis şi majoritatea proceselor
chimice ca ireversibile.
8. Până la un punct, se poate constata o similitudine funcţională – evident, nu şi
una structurală – între o maşină termică şi un organism animal: ambele utilizează, prin
oxidare, energia stocată în legăturile chimice ale moleculelor combustibilului şi,
respectiv, ale alimentelor, pentru a produce travaliu mecanic. Dar asemănarea se
opreşte aici, deoarece în organismele vii se produce o conversie chemo-mecanică

7
directă, în vreme ce în maşinile termice aceasta se efectuează prin intermediul
căldurii. În cazul organismului uman, măsurătorile fiziologice arată că aproximativ
25% din energia chimică din alimente se poate regăsi sub forma de lucru mecanic
muscular efectuat în exterior [9], aparte de travaliul implicat de menţinerea ca atare a
organismului. Dacă sistemele vii ar funcţiona ca maşini termice la un astfel de
randament – de 25% –, ar trebui, pe baza formulei lui Carnot (care stabileşte
randamentul maxim teoretic ce poate fi atins de o maşină termică): randamentul = 1 –
T2/T1, să existe diferenţe de temperatură de cel puţin 100 0C (cu T2 = 310 K,
temperatura biologică), ceea ce ar duce la descompunerea biomacromoleculelor.
O aproximare mai bună este considerarea organismelor vii nu ca maşini termice,
ci ca “maşini chemo-dinamice”, întrucât în ele energia chimică este transformată în
alte forme de energie în mod direct, în condiţii izoterm-izobare, fără să se treacă prin
etapa termică. În astfel de “maşini”, nu se produce degradarea energiei libere pe care
o implică trecerea ei în căldură.
9. Pe de altă parte, organismele vii “produc” în mod continuu căldură – pentru a-
şi menţine temperatura propice existenţei – ca urmare a reacţiilor catabolice de oxido-
reducere. “Producţia” de căldură este cu atât mai semnificativă cu cât ţesutul respectiv
are un metabolism mai intens şi o pondere mai mare în ansamblul organismului.
Pentru ca un organism să nu se supraîncălzească, auto-degradându-se, şi nici să se
răcească sub limita la care procesele biochimice să nu mai fie posibile, intensitatea
metabolismului trebuie să fie astfel încât să compenseze rata degajării de căldură în
exterior, ceea are drept consecinţă faptul că intensitatea metabolismului şi, în
particular a celui bazal (Mb) sunt proporţionale cu suprafaţa organismului, care, la
rândul ei este proporţională cu pătratul dimensiunii medii (R2) a organismului: Mb =
k1R2, unde k1 este o constantă. Masa corporală (m) este produsul dintre densitatea
medie a organismului şi volumul său, acesta din urmă fiind proporţional cu cubul
dimensiunii medii (R3), deci: R = k2m1/3, unde k2 este de asemenea o constantă.
Introducând ultima formulă în relaţia de mai sus a lui Mb, se obţine: Mb = k1k2m2/3.
Prin logaritmare, rezultă relaţia generală (de tip liniar între logaritmul natural al lui Mb
şi cel al lui m):
ln(Mb) = Aln(m) + B
A şi B fiind două constante.
Ultima relaţie este bine verificată experimental [8, 9] pentru toate tipurile de
organisme, de la unicelulare la pluricelulare, şi de la poikiloterme la homeoterme.

8
Universalitatea tipului de relaţie dintre metabolismul bazal şi masa corporală, pentru
organisme de pe cele mai diferite trepte de evoluţie, poate fi deci explicată pe baza
condiţiei fizice ca metabolismul să furnizeze căldură degajată în exterior, astfel încât
temperatura corpului să rămână în limite acceptabile fiziologic.
10. Dacă se neglijează contribuţiile foarte mici de energie liberă produse de
emisiile radioactive sau de descărcările electrice din atmosferă, existenţa biosferei
depinde, practic, numai de o singură sursă de energie liberă: radiaţia solară
(organismele chimioautotrofe nu participă semnificativ la energetica biosferei).
Trebuie menţionat că nu se produce o creştere netă de energie la suprafaţa Pământului
din cauza radiaţiei emise de acesta în spaţiul cosmic. Elementul esenţial nu este
energia solară per se, ci fluxul de energie de la Soare până la suprafaţa terestră. Acest
flux este cuplat cu transformarea energiei radiaţiei fotonice în travaliu chimic util
pentru organismele vii.
Originea radiaţiei solare este reacţia de fuziune nucleară:
41H1 → 2He4 + 2e– + energie (de 2,5 x 107 eV)
După transformări repetate, parte din energia eliberată atinge suprafaţa Terrei sub
formă de fotoni, predominant în spectrul vizibil. Un mol de fotoni la o lungime de
undă de 650 nanometri transportă o energie de aproximativ 180 kJ. Această valoare
este în domeniul energiilor de reacţie tipice în procesele biologice. Cea mai mare
parte a energiei provnite de la Soare este convertită în căldură, dar o parte din ea este
absorbită de plantele verzi şi bacteriile fotosintetizante şi astfel poate fi utlizată în
sinteza compuşilor chimici bogaţi în energie.
Structural, materia vie are un grad înalt de neomogenitate (eterogenitate) şi
anizotropie care evoluează ascendent la scară filogenetică şi la nivel ontogenetic.
Neomogenitatea şi anizotropia sistemelor biologice permit o astfel de
compartimentare a mediului lor intern încât devine posibilă desfăşurarea simultană a
foarte numeroase transformări chimice şi conversii energetice, ce se desfăşoară adesea
în sensuri contrare, aşa cum este cazul reacţiilor de sinteză şi a celor de descompunere
chimică, sau al acumulării şi eliberării de energie.
11. Finitudinea, eterogenitatea şi compartimentarea mediului biologic conferă
viului un puternic caracter de discontinuitate: pentru ca o structură vie să fiinţeze ca
atare, ea trebuie să se delimiteze de mediul exterior, cu care comunică printr-un
înveliş cu rol de interfaţă. Caracterul discontinuu al materiei vii, opus tendinţei de
omogenizare, este intim legat de caracterul antientropic (negentropic) al sistemelor

9
vii. Aceste sisteme se află în stări de stabilitate dinamică rezultate dintr-un înalt grad
de ordonare spaţială a structurilor componente şi dintr-un nivel ridicat de ordine
temporală, în sensul coordonării bine definite a proceselor fizico-chimice, cum ar fi
transportul de substanţă şi energie sau secvenţele de reacţii catalizate. Ordonarea
spaţio-temporală a organismelor biologice se obţine şi se menţine prin degajarea de
entropie în mediul exterior (sau prin preluare din mediu de entropie negativă =
negentropie, după L. Brillouin). Simpla degajare de căldură în exterior face ca un
sistem deschis, aşa cum este organismul viu, să elimine entropie în mediu (d eS = dQ/T
< 0), introducând astfel dezordine în mediul extern, dar crescând gradul de ordonare
intern; căldura, pe care orice organism, atât animal cât şi vegetal, o degajă în mediu,
reprezintă deşeul energetic al funcţionării lui. În acelaşi timp, organismele chemo-
organo-trofe elimină în exterior şi substanţele-deşeuri ale metabolismului, adică
moleculele rezultate din procesele catabolice (de pildă, bioxid de carbon). Faptul că
aceste organisme preiau din afară macromolecule organice, adică substanţe cu
entropie mai scăzută, şi elimină substanţe cu entropie mai ridicată, echivalează cu o
degajare de entropie.
Deoarece toate organismele vii degajă în exterior entropie, biosfera, în totalitatea
ei, preia din mediul fizic ambiant entropie negativă. Dar, dat fiind faptul că
substanţele de pe Terra sunt recirculate (ciclul carbonului, ciclul azotului, ciclul apei
etc.), singurul schimb net pe care întreaga scoarţă terestră şi, o dată cu ea, biosfera îl
au cu exteriorul constă din adsorbţia radiaţiei solare şi emisia în spaţiul cosmic a
propriei radiaţii termice a Pământului. Calcule estimative (bazate pe termodinamica
radiaţiei) pot indica ordinul de mărime al influxului de negentropie primit de scoarţa
terestră o dată cu radiaţia solară.
Măsurătorile efectuate de sateliţii meteorologici au indicat [10] că fluxul de
energie radiantă primit de atmosfera terestră de la Soare este Ep = 1353 W/m2
(constanta solară). Fluxul total de energie radiantă emis de Soare este:
FS = 4πr2Ep
unde r = 1,5∙1011 m este distanţa medie Pământ – Soare. Rezultă că FS = 3,82∙1026 J/s.
Emitanţa energetică (densitatea integrală de radiaţie) MS a Soarelui se exprimă prin
relaţia:
MS = FS/4πRS2
în care RS = 6,95∙108 m reprezintă raza Soarelui. Conform legii Stefan–Boltzmann:
MS = σTS4

10
unde σ = 5,6687∙10–8 W/m2K4 este constanta Stefan–Boltzmann, iar TS este
temperatura suprafeţei solare. Din relaţiile precedente se obţine:
TS = (FS/4πRS2σ)1/4 = 5773 K
Lungimea de undă LS corespunzătoare maximului densităţii spectrale a emisiei
solare se poate calcula cu ajutorului legii lui Wien:
LS = B/TS
unde B este o constantă egală cu 28,98∙10–4 mK. Ţinând seama de valoarea calculată a
temperaturii suprafeţei solare, reiese că LS are valoarea de 5,02∙10–7 m = 502 nm.
Fluxul total de energie radiantă solară primit de Pământ (FSP) se poate calcula
conform relaţiei:
FSP = 4πRp2Ep
unde Rp = 6,4∙106 m este raza Pământului. Se obţine FSP = 6,96∙1017 J/s.
Considerând temperatura Pământului ca fiind TP = 300 K şi aplicând legea lui
Wien, calculul numeric arată că lungimea de undă corespunzătoare maximului densităţii
spectrale a emisiei terestre este de 9660 nm. Din legea Stefan–Boltzmann aplicată în
cazul radiaţiei emise de Pământ în spaţiul extraterestru, rezultă că emitanţa energetică a
Pământului este MP = 459,16 W/m2, ceea ce permite calcularea fluxului de energie
radiantă FP emis de Terra:
FP = 4πRp2MP = 2,51∙1017 J/s
Conform unei formule stabilite de Max Planck, entropia radiaţiei termice cu
energia W, emisă de un corp cu temperatura T, este: S = 4W/3T. Dacă se defineşte fluxul
de entropie (notat cu Φ) ca variaţia entropiei în raport cu timpul şi se observă că variaţia
lui W în raport cu timpul este (la T = constant) tocmai fluxul F de energie radiantă,
atunci:
Φ = 4F/3T
Prin urmare, fluxul de entropie al radiaţiei solare incidentă pe atmosfera terestră
(ΦS) şi fluxul de entropie al radiaţiei emise de Pământ (ΦP) se pot scrie astfel:
ΦS = 4FSP/3TS
ΦP = 4FP/3TP
Calculul numeric relevă că diferenţa dintre cele două fluxuri de entropie este negativă:
ΦS – ΦP = – 9,548∙1014 J/sK
Rezultatul reprezintă o evaluare (destul de aproximativă, întrucât calculele s-au
efectuat în ipoteza simplificatoare a corpului negru) a influxului de negentropie primit de
Pământ prin radiaţia solară. Acest influx compensează, global, entropia produsă prin

11
toate procesele ireversibile ce au loc pe Pământ (fenomene meteorologice, cutenţi
oceanici etc.) şi, în particular, producerea şi degajarea de entropie de către biosferă. Se
poate deci spune că radiaţia solară nu este numai principala sursă de energie pentru
lumea vie, ci şi principalul furnizor de negentropie.
12. Este bine cunoscut faptul că, în afară de organismele biologice, şi cristalele
au un grad de ordine foarte mare. Ele iau naştere din faze gazoase sau lichide prin
transformare de fază în stare solidă, cu eliberare de căldură în mediul înconjurător.
Gradul de ordine creşte cu scăderea temperaturii (la limită, când T tinde spre zero
absolut, entropia tinde să-şi atingă minimul).
La prima vedere, pare legitimă încercarea de a interpreta formarea sistemelor
biologice ca implicând procese similare tranziţiilor de fază, ca în cazul cristalizării.
Dar cristalizarea este un proces care duce la echilibru termodinamic static, or un astfel
de echilibru este sinonim cu moartea pentru organismele vii. De aceea, în principiu,
formarea de structuri biologice nu poate fi înţeleasă ca un proces termodinamic de
echilibru.
Analiza aspectelor micro- şi macroscopice ale principiului al II-lea al
termodinamicii a condus la concluzia că sistemele ordonate pot fi generate nu numai
de procese ducând la echilibru, ci şi de unele stări de neechilibru. În anumite condiţii,
procesele ireversibile determină apariţia de noi tipuri de stări ale materiei denumite
structuri disipative [11], pentru menţinerea cărora este necesară o producţie continuă
de entropie, adică o disipare de energie liberă – ceea ce se întâmplă în cazul
structurilor biologice. Structuri de tip disipativ sunt cunoscute în fizica şi chimia
experimentale, de exemplu: instabilitatea Bernard dintr-un lichid aflat la gradient
mare de temperatură, coerenţa modurilor laser ce se produce peste un anumit prag de
energie, structurile spaţiale şi temporale ale anumitor reacţii chimice complexe.
P. Glansdorff şi I. Prigogine [11] au arătat că atunci când un sistem, iniţial
omogen, este traversat de un flux de energie liberă suficient de intens, el se transformă
spontan într-un sistem eterogen de mai mare complexitate, în care o parte din energia
liberă ce îl traversează e folosită pentru menţinerea unor structuri şi modalităţi de
mişcare macroscopice. În timp ce, în condiţii staţionare apropiate de echilibru, o
distribuţie neomogenă a componentelor este instabilă, tinzând să dispară, traversarea
sistemului de către un flux adecvat de energie face ca distribuţia neomogenă să fie
stabilă. Neomogenităţile se pot manifesta atât din punct de vedere spaţial, cât şi ca
succesiune temporală a proceselor. Asemănarea de principiu cu situaţia existentă în

12
sistemele biologice este evidentă. Ca structuri disipative, organismele biologice pot
exista numai ca sisteme deschise metastabile – suficient de stabile pentru a avea o
individualitate şi o existenţă în timp, dar şi suficient de instabile pentru a putea rezista
fluctuaţiilor şi a fi capabile de schimbări calitative – care necesită surse convenabile
de energie pentru întreţinere şi dezvoltare ontogenetică.
Dacă un sistem este la sau aproape de echilibru (domeniul liniar al
termodinamicii proceselor ireversibile), fluctuaţiile de la echilibru nu au efecte
semnificative pentru starea macroscopică a sistemului. Departe de echilibru însă,
fluctuaţiile pot genera noi structuri coerente. După M. Eigen, formarea organismelor
vii în cursul evoluţiei ar putea fi înţeleasă în cadrul oferit de termodinamica non-
echilibrului, prin apariţia de structuri disipative speciale: aşa-numitele hipercicluri
[12].
13. Termodinamica în ansamblul ei se dovedeşte utilă în abordarea multor
aspecte privind energetica biologică, dar are limitele sale. Ea nu poate explica, de
pildă, mecanismele intime, la nivel sub–macroscopic, ale desfăşurării conversiilor de
energie în sistemele vii. De altfel, nici nu trebuie să i se pretindă să fie exhaustivă,
căci ea este o disciplină a fizicii de maximă generalitate şi de tip macro–
fenomenologic, ce nu îşi propune să studieze procesualitatea intimă a sistemelor fizice
pe care le abordează, cu atât mai mult a sistemelor de o complexitate ca aceea a
organismelor biologice. Termodinamica îşi aduce aportul la rezolvarea unor probleme
bio–energetice, dar nu le poate epuiza în totalitate. Din aceste raţiuni, par exagerate
afirmaţii categorice de genul: “bioenergetica, care descrie procesele de transformare
a energiei în materia vie, este determinată exclusiv de legile termodinamicii” [13, p.
347].
14. În funcţie de modul în care lumea vie “exploatează” fluxul de energie
radiantă solară, BAS clasifică organismele biologice în două categorii:
– organisme fotoautotrofe, care sunt capabile să transforme direct energia radiaţiei
solare în energie chimică utilă. Din punct de vedere termodinamic, acest proces
poate fi descris simplu ca o tranziţie efectuată fotonic de la starea A, cu conţinut
mai scăzut de energie liberă, la starea B, cu conţinut de energie liberă mai ridicat;
– organisme heterotrofe, care, neputând utiliza direct radiaţia solară ca sursă de
negentropie, au nevoie de substanţe exogene (hrană) ce furnizează, via reacţii
exergonice, energie liberă ca “forţă” directoare pentru procese metabolice
endergonice. În consecinţă, degradarea hranei poate fi descrisă termodinamic

13
 drept tranziţie din starea B', cu energie liberă mai înaltă, în starea A' cu energie
liberă mai scăzută.
În ce priveşte natura chimică a convertorilor de energie liberă în organismele vii,
în cursul evoluţiei de la prebiotic la biotic, au fost selectate cele mai eficiente sisteme
pentru a îndeplini procesele bioenergetice fundamentale. Prin urmare, este raţional să
se examineze proprietăţile comune esenţiale pentru acele structuri care funcţionează
drept convertori şi “dispozitive” de stocare pentru energia liberă. Pentru aceasta,
trebuie avute în vedere următoarele elemente:
a) – capacitatea de stocare specifică. Ea desemnează valoarea specifică de energie
liberă stocată prin fotosinteză în tranziţia de la A la B şi eliberată de degradarea
hranei de la starea B' la starea A'; pentru eficienţă, capacitatea de stocare specifică
ar trebui să fie cât mai mare posibil;
b) – componenţii chimici funcţionând în stările B şi B' trebuie să fie caracterizaţi prin
proprietăţi reactive specifice: pe de o parte, este necesar să fie destul de nereactivi
pentru a preveni reacţiile de degradare prea intense, iar pe de altă parte trebuie să
fie capabili de a fi activaţi de catalizatori adecvaţi, pentru a elibera suficient de
rapid şi de eficient energia liberă stocată, în cazul în care o cere metabolismul;
c) – substanţele care intervin în procesele bioenergetice fundamentale A → B şi B'
→ A' trebuie să se afle în cantităţi suficiente.
Dacă se consideră că apariţia primelor organisme biologice s-a produs în soluţie
apoasă şi se ţine cont că apa este indispensabilă structurilor vii, atunci apare o limită
teoretică pentru capacitatea de stocare specifică: energia liberă a descompunerii apei
[13, p. 349]. Valoarea sa ΔGapă în condiţii standard (T = 298,16 K şi p = 101325 Pa)
este determinată de potenţialul de descompunere Eapă al apei în elementele sale
(hidrogen şi oxigen), care este de 1,23 V. Relaţia dintre cele două mărimi este:
ΔGapă = – 2FEapă
unde: F = 9,65∙107 C/kmol este numărul lui Faraday. Calculul arată că ΔGapă = –
23,74∙107 J/kmol = – 56,98 kcal/mol..
În etapele timpurii ale evoluţiei biologice, au fost utilizate, pentru a îndeplini
procesele bioenergetice fundamentale, substanţe cu capacitate specifică destul de
scăzută; unele din aceste organisme (diferite bacterii primitive) au supravieţuit de-a
lungul evoluţiei biologice alături de organismele evoluate mai complexe. Pasul
evolutiv esenţial în ce priveşte procesele bioenergetice s-a produs acum circa un
miliard de ani la nivelul algelor albastre-verzi (cianobacterii) o dată cu dezvoltarea

14
unui sistem de reacţii complexe, capabil să catalizeze “clivajul” fotonic al apei în
oxigen molecular şi hidrogen legat metabolic. Drept consecinţă, atmosfera anaerobă s-
a transformat într-una aerobă, iar oxigenul a devenit disponibil ca reactant pentru
organisme heterotrofe, permiţându-se astfel o exploatare energetică mai intensivă a
hranei. Rolul funcţional al acestui pas evoluţionar bioenergetic poate fi cu greu
supraestimat pentru dezvoltarea organismelor motile înalt organizate. În acest sens,
este ilustrativă o comparaţie între degajările de energie liberă rezultate din degradarea
glucozei în condiţii anaerobe şi în condiţii aerobe. În condiţii anaerobe, are loc o
degradare fermentativă care duce fie la acid lactic, fie la etanol, în timp ce în condiţii
aerobe glucoza este complet degradată până la apă şi bioxid de carbon:
• fermentaţie anaerobă: C6H12O6 → 2CH3–CHOH–COOH; ΔG = – 197 kJ/mol
• fermentaţie anaerobă: C6H12O6 → 2C2H5OH + CO2; ΔG = – 234 kJ/mol
• respiraţie aerobă: 6O2 + C6H12O6 → 6CO2 + 6H2O; ΔG = – 2868 kJ/mol
Din ecuaţiile precedente, se observă că degradarea glucozei în condiţii aerobe
degajă o energie liberă de peste zece ori mai mare decât în condiţii anaerobe. Totuşi,
este de subliniat că marele avantaj bioenergetic trebuie plătit cu o intensificare
marcată a instabilităţii termodinamice. De aceea sunt necesare mecanisme de protecţie
adecvate, pentru a asigura supravieţuirea organismelor biologice în condiţii aerobe.
Marea majoritate a antecesorilor biologici a dispărut, dar anumite bacterii simple
au supravieţuit, unele dintre ele găsind o “casă nouă”, în urmă cu circa o sută de
milioane de ani, în spaţii libere de oxigen (de exemplu, intestinele mamiferelor). Dacă
nu luăm în considerare aceste organisme primitive, toate organismele superioare
nivelului evolutiv al algelor verzi-albastre folosesc lanţul redox H2T/H2O/O2 (unde T
simbolizează “transportatorii” – carriers – de hidrogen) ca sistem universal pentru
realizarea reacţiilor bioenergetice fundamentale. Acest sistem este “încărcat” de
lumina solară via fotosinteză până la starea de energie liberă înaltă (H2T + O2) şi
“descărcat” până la apă prin procese heterotrofice.
Stările A şi A', la care s-a făcut referire mai sus, sunt energetic şi substanţial
identice, sub forma apei, în timp ce stările B şi B' sunt practic aceleaşi din punct de
vedere energetic, dar diferă în privinţa naturii chimice a transportatorilor T de
hidrogen.
15. Formularea generală a reacţiilor bioenergetice fundamentale nu furnizează
însă vreo informaţie depre mecanismele realizării lor. Se pun deci următoarele
probleme:

15
– ce structuri au fost dezvoltate de natură pentru ca “încărcarea” şi “descărcarea”
reacţiilor să se efectueze cât mai eficient posibil?;
– cum este cuplată energia liberă degajată de procesele bioenergetice fundamentale
cu nevoia de energie a activităţilor biologice endergonice (transportul de substanţe
contra gradienţilor chimici sau electrochimici, biosinteza moleculelor complexe,
activitatea musculară etc.)?
Referindu-ne, pentru simplificare, numai la celulele eucariote, întâlnim aici două
tipuri de organite celulare specializate pentru îndeplinirea proceselor bioenergetice
fundamentale: cloroplaştii, prezenţi exclusiv la organismele vegetale fotoautotrofe, şi
mitocondriile, prezente în celulele tuturor organismelor vii. Proprietatea structurală
comună a cloroplaştilor şi mitocondriilor o constituie subîmpărţirea lor într-un sistem
membranar înalt organizat (membranele tilacoide din cloroplaşti, respectiv crestele
mitocondriale) şi o fază geliformă apoasă aparent mai puţin structurată (stroma la
cloroplaşti şi, respectiv, matrix-ul mitocondrial). Acestă caracteristică de organizare
structurală este cuplată cu o subdivizare funcţională a proceselor globale. Procesele
bioenergetice fundamentale tipice au loc într-un sistem membranar înalt organizat:
fotoliza apei în tilacoidele cloroplaştilor şi “combustia la rece” a hidrogenului legat
chimic (în forma H2T) până la apă în crestele mitocondriale.
Dincolo de marea diversitate a detaliilor, se constată o schemă unitară pentru
stocarea şi utilizarea energiei libere în toate celulele vii [6, 8, 13]: intrarea iniţială de
energie radiantă (în cazul organismelor fotoautotrofe) şi chimică (în cazul
organismelor chemoorganotrofe şi chemolitotrofe) antrenează formarea de legături
fosfatice în compuşi de tipul acidului adenozintrifosforic (ATP). Hidroliza acestor
legături este apoi procesul cuplant ce permite desfăşurarea tuturor funcţiilor celulare.
Procesul endoenergetic de formare a legăturilor fosfatice macroenergetice este
realizat de complexul enzimatic ATP–sintetază, localizat în membrana mitocondrială
internă, în membrana tilacoidală a granulelor de cloroplaşti şi în membrana plasmatică
bacteriană. Indiferent de localizare, ATP–sintetaza realizează legătura pirofosforică
dintre acidul adenozindifosforic (ADP) şi o moleculă de fosfat organic pe baza
energiei eliberate prin disiparea unui gradient electrochimic trans-membranar al
protonilor (H+). La rândul lui, acest gradient este produs de circulaţia orientată prin
respectivele membrane a electronilor cu potenţial reducător (deci cu energie mare),

16
generaţi fie în urma absorbţiei unor fotoni, fie din oxidarea metabolică a
nutrimentelor. Procesele respective au loc conform schemei următoare:

Absorbţia de fotoni Oxidarea alimentelor

Electroni cu potenţial reducător

Gradient trans-membranal de potenţial electric şi de concentraţie a H+

ATP

Atât foto-fosforilarea din cloroplaşti şi din bacteriile fotosintetice, cât şi

fosforilarea oxidativă din mitocondrii se realizează, deci, prin cuplajul chemiosmotic
între reacţii chimice şi fenomene de transport. Acest cuplaj nu este posibil decât într-
un mediu anizotrop, compartimentat de membrane, aşa cum sunt cloroplaştii şi
mitocondriile.
16. În cloroplaşti, energia liberă necesară desfăşurării reacţiilor endergonice,
prin care se produc hidraţi de carbon din bioxid de carbon şi apă, provine de la
cuantele de energie radiantă primite de moleculele de clorofilă din membranele
tilacoidale. Acestea sunt grupate în ansambluri de câteva sute, împreună cu pigmenţi,
formând complexe–antenă. Energia radiantă, colectată de oricare din moleculele
proteice care sunt asociate cu clorofila, este canalizată către o moleculă de clorofilă
din complex, care funcţionează ca centru de reacţie. Electronii centrului de reacţie,
excitaţi de cuantele de lumină, sunt preluaţi de o moleculă acceptoare de electroni,
lăsând în clorofilă un “gol” pozitiv care preia electroni de la o moleculă–donor
învecinată. Ansamblul celor trei tipuri de molecule – clorofila din centrul de reacţie,

17
acceptorul de electroni şi donorul de electroni – formează un fotosistem ce utilizează
cuantele de lumină pentru producerea unor donori puternici de electroni, adică pentru
apariţia de electroni cu potenţial reducător mare.
În cazul celei mai complexe forme de fotosinteză – fotofosforilarea neciclică –
prin care se produc ATP şi nicotinamid-adenin-dinucleotid-fosfat în formă redusă
(NADPH), funcţionează două sisteme.
În primul fotosistem, sunt luaţi 4 electroni de la o moleculă de apă de către o
enzimă ce descompune apa, şi apoi cedaţi “golurilor” pozitive create de lumină în
molecula de clorofilă a centrului de reacţie. Din această descompunere a apei ia
naştere şi oxigenul degajat prin fotosinteză. Pentru fiecare moleculă de apă
descompusă, sunt utilizaţi 4 fotoni şi apar 4 donori de electroni. Fiecare din aceştia
transferă electroni printr-o succesiune de transportori similară, în principiu, cu aceea
din membrana mitocondrială internă. Dezexcitarea treptată a electronilor (proces
exergonic) cuplează procesul antientropic de pompare a unor protoni prin membrana
tilacoidală, în spaţiul tilacoidal, apărând astfel un gradient electrochimic al protonilor.
Disiparea acestui gradient, prin “curgerea” în sens entropic a protonilor din spaţiul
tilacoidal către stroma cloroplastului, antrenează sinteza ATP de către complexul
ATP–sintetazic, localizat de asemenea în membrana tilacoidală.
Acceptorul final de electroni din lanţul de transportori este un al doilea
fotosistem care captează fiecare electron în “golul” creat prin excitarea de către altă
cuantă de lumină în clorofila centrului său de reacţie. În final, electronul care a părăsit
fotosistemul al doilea are un potenţial reducător suficient încât, prin dezexcitare, să
antreneze reducerea NADP+ la NADPH. Astfel, energia radiantă este stocată în
legăturile chimice din ATP şi NADPH.
17. În mitocondrii, mai exact în matrix-ul mitocondrial, se produce ultima etapă
a catabolismului, după parcurgerea etapelor preliminare de degradare a nutrienţilor.
Astfel, în tractul digestiv al organismelor animale se ajunge, de la biomasa consumată,
la unităţile monomerice ale macromoleculelor (aminoacizi, monozaharide, acizi graşi)
care ajung apoi în celule, în a căror citoplasmă sunt descompuse într-o a doua etapă
până la piruvirat. În continuare, piruviratul pătrunde în matrix-ul mitocondrial şi este
transformat în grupările acetil ale acetil-coenzimei-A (acetil CoA). Cea mai mare
cantitate de acetil CoA rezultă din oxidarea acizilor graşi, al căror conţinut energetic
este maxim, comparativ cu al celorlalte unităţi monomerice. Tot în matrix-ul
mitocondrial, acetil CoA suferă o serie de transformări – ciclul Krebs –, fiecare

18
transformare fiind catalizată de o enzimă specifică. Ca urmare a acestor transformări,
grupările acetil sunt oxidate, rezultând două molecule de CO2 şi de două ori câte doi
protoni (H+) şi doi electroni cu energie mare, datorită expulzării lor din legăturile
chimice la care participau. Electronii rezultaţi din ciclul Krebs sunt atraşi de
moleculele acceptoare de electroni din matrix-ul mitocondrial, fiind apoi preluaţi de
alte molecule din membrana mitocondrială internă, a căror afinitate este mai mare.
Procesul de acceptare şi apoi cedare a electronilor se repetă, aceştia fiind preluaţi
succesiv de şase tipuri de molecule proteice, care sunt dispuse într-o secvenţă spaţială
bine definită în membrana mitocondrială. Ca ultim pas, după ce îşi cedează în trepte
energia avută iniţial, electronii se combină cu protonii şi cu oxigenul, rezultând
molecule de apă.
Pierderea treptată a energiei electronilor determină scoaterea în afara matrix-ului
mitocondrial a unui număr de protoni care sunt vehiculaţi o dată cu electronii. Apare
astfel un gradient electrochimic de pH şi de potenţial electric între matrix (încărcat
electric negativ) şi exterior, unde sunt în exces ioni H+ şi există un potenţial electric
pozitiv. Cuplajul între procesele redox de acceptare şi pierdere de electroni şi acelea
de separare spaţială a protonilor permite ca o parte din energia eliberată în ciclul
Krebs să fie stocată iniţial sub forma gradientului electrochimic de pH şi de potenţial
electric. Aceşti gradienţi determină o forţă proton-motoare ce împinge protonii spre
interiorul mitocondriei. Dar protonii nu pot intra decât prin zone specializate ale
membranei mitocondriale, căci în rest aceasta este impermeabilă pentru ei datorită
caracterului hidrofob al componenţilor săi.
Zonele specializate, prin care protonii pot traversa membrana, sunt complexe
enzimatice cu rolul de ATP-sintetaze, în care fluxul entropic de distribuţie omogenă a
H+ antrenează procesul antientropic de formare a ATP din ADP şi fosfat anorganic. În
acest fel, dezexcitarea în trepte a electronilor, rezultaţi o dată cu dehidrogenarea
substraturilor metabolice, se cuplează cu apariţia forţei proto-motoare
transmembranare, iar această forţă se cuplează cu fosforilarea, astfel că peste 58 % din
energia degajată în procesele de oxidare se regăseşte în legăturile ATP-ului.
Forţa proton-motoare determină, prin intermediul ATP–sintetazei mitocondriale,
formarea unei legături pirofosforice între ADP şi un fosfat anorganic, conform
schemei: ADP + P + He+ → ATP + H2O + Hi+ şi pătrunderea protonilor din exterior în
matrix-ul mitocondrial, deplasând echilibrul în sensul formării ATP-ului.

19
 18. În molecula de ATP, legăturile dintre prima şi a doua grupare fosfat, apoi
dintre aceasta şi cea de-a treia sunt macroergice, deoarece prin hidroliza acestor
legături se eliberează energie utilizabilă pentru antrenarea unor procese endergonice.
La pH-ul fiziologic, toate cele patru grupări hidroxil sunt practic disociate, iar
hidroliza:
ATP4– + H2O → ADP3– + HPO42– + H+
este un proces exergonic (ΔG0 = –31 kJ/mol), în special pentru că repulsia
electrostatică dintre grupările fosfat, încărcate negativ, tinde să “arunce” fosfatul
terminal. De asemenea, entalpia de sovatare a produşilor este mai mare decât a ionului
ATP4–.
Molecula de ATP funcţionează ca un acumulator universal, dar pe termen scurt, al
energiei chimice căci, practic concomitent cu formarea sa de către ATP–sintetaze, el este
hidrolizat de ATP–aze, antrenând desfăşurarea unor reacţii endergonice prin care se
formează produşi cu energie liberă mai mare decât a reactanţilor. Aşa se întâmplă în
reacţiile de biosinteză, în care cuplajul se realizează de regulă prin formarea unui
intermediar fosforilat al unuia din reactanţi, care este astfel activat.
Referitor la mecanismul molecular al proceselor cuplate din bioenergetica
celulară, trebuie remarcat că există legături fosfatice macroergice şi în alţi compuşi, în
afară de ATP, hidroliza acestor legături putând să elibereze fie mai multă, fie mai
puţină energie decât hidroliza ATP [14]. De exemplu, ΔG0 = –62 kJ/mol pentru
hidroliza fosfo-enol-piruviratului şi numai de –9 kJ/mol pentru hidroliza glicerin-3-
fosfatului. Sistemul ATP/ADP constituie însă perechea ideală donor/acceptor de
grupări fosforil tocmai pentru că se situează la mijlocul scalei energetice.
Având un rol atât de important în organismele biologice, ATP-ul este prezent în
toate celulele. Dacă se raportează cantitatea de ATP la conţinutul de apă din celulă,
rezultă concentraţii de ordin milimolar. Cantitatea de ATP prezentă la un moment dat
în citoplasmă nu poate acoperi nevoile de energie decât un interval de timp foarte
scurt. De pildă, într-un organism unicelular care nu se deplasează şi pentru care
consumul de energie este implicat aproape exclusiv în reacţiile de biosinteză, tot ATP-
ul din celulă ar fi consumat în două secunde. Este evident deci că intensitatea sintezei
de ATP trebuie să fie cu atât mai ridicată la organismele pluricelulare, pentru a
asigura aprovizionarea continuă cu energie a numeroşilor “utilizatori”.
19. Un alt aspect remarcabil al cuplajelor bioenergetice este posibilitatea
desfăşurării lor în sensuri contrare, în funcţie de condiţiile de mediu. Acelaşi complex

20
enzimatic poate funcţiona ca ATP–sintetază, atunci când o sursă de energie liber, aşa
cum este forţa proton-motoare, determină fosforilarea, sau ca ATP–ază, atunci când
concentraţia de ATP este ridicată şi acest stocator pe termen scurt furnizează energia
chimică necesară desfăşurării variatelor funcţiuni celulare.
La încărcarea “bateriei” energetice celulare, din acid adenozin monofosforic
(AMP) se sintetizează ATP, iar utilizarea energiei stocate în acesta implică trecerea
inversă:
AMP + 2Pi ↔ ATP + 2H2O
Reacţia globală precedentă este de fapt suma dintre fosforilarea ADP-ului şi
redistribuirea grupărilor fosfat.
20. “Bateria” celulară este încărcată prin primirea grupărilor fosforil cu potenţial
chimic ridicat, capabile să formeze legăturile pirofosforice. Încărcarea este maximă
atunci când toată cantitatea de adenilat din sistem ar fi numai ca ATP, şi minimă când
ar fi numai ca AMP. Ţinând seama şi de faptul că pentru transformarea în ATP a
AMP sunt necesare două grupări fosforil, iar pentru transformarea în ADP este
necesară o singură grupare fosforil, rezultă că un mol de ADP poate servi la formarea
a ½ moli de ATP. De aceea, ca măsură a gradului de încărcare al sistemului energetic
celular, se poate folosi un parametru adimensional – sarcina energetică [8, 15] – în
care apar concentraţiile celor trei forme moleculare: [AMP], [ADP] şi [ATP]:
sarcina energetică = ([ATP] +1/2[ADP])/([ATP] +[ADP] + [AMP])
Sarcina energetică variază în mod liniar în funcţie de energia metabolică stocată [8].
21. În general, la nivel submolecular, progresele făcute de BAS nu contrazic
principiile fundamentale enunţate cu aproape cinci decenii în urmă de A. Szent-
Györgyi [16]:
1) – procesele intime ale vieţii sunt determinate, în ultimă instanţă, de energia
electronilor; această energie provine din starea de excitare indusă de lumină în
moleculele de clorofilă, fiind apoi cedată sistemelor vii pe porţiuni mai mici sau
fragmente;
2) – în sistemele biologice, electronii circulă pe căi închise şi extrem de ordonate ca
sens; transportul de electroni în circuit înseamnă, în fond, curent electric; prin
urmare, viaţa ar fi “un curent foarte slab de electroni întreţinut de radiaţia
solară”;
3) – toate procesele complexe ale metabolismului care se desfăşoară în întuneric nu
sunt decât variante ale fluxului primar de electroni; pe lângă clorofilă, care

21
 “pompează” electroni în sistemele vii, această proprietate o au şi alte substanţe,
una din cele mai importante fiind ATP-ul.
22. Susţinătorii teoriilor vitaliste reproşează BAS că este reducţionistă şi că
ostracizează pe oricine trece dincolo de bastioanele biologiei moderne [17]. Dar, până la
un punct, reducţionismul fizico-chimic şi-a dovedit din plin eficienţa, căci o multitudine
din procesele energetice ce se petrec în lumea vie au putut fi astfel descifrate. Oricine
poate specula, cu mai multă sau mai puţină îndreptăţire, că viaţa nu se reduce la un “joc”
complicat al atomilor şi moleculelor, sau că ea este mai mult decât “un curent foarte slab
de electroni”, dar aceşti atomi, molecule şi electroni sunt alcătuiesc baza materială a
vieţii şi, ca atare, modul lor de “funcţionare” trebuie cunoscut, dacă dorim să înţelegem
viul sub multiplele lui aspecte. Raportul dintre BAS şi BNC nu ar trebui gândit ca unul
antagonic, ci ca unul de complementaritate, iar constituirea unei veritabile
Bioenergetici ar fi rezultatul sinergic al îmbinării elementelor, dovedite fără dubiu ca
valabile, conţinute în cele două modalităţi de abordare a fenomenologiei biologice.
De altfel, demersul având la bază concepţia chimico-fizicalistă este departe de a-
şi fi epuizat posibilităţile. Pe lângă preocupările devenite clasice, există tentative de
abordare a fenomenelor energetice din lumea vie şi din alte perspective, cum ar fi:
teoria vibraţiilor coerente în structurile biologice, ipotezele privind rolul solitonilor în
transportul energiei, ipoteza bioplasmei, studiul proprietăţilor
semiconductoare/supraconductoare ale formaţiunilor bio-organice, cercetarea
radiaţiilor biofotonice, energia vidului etc. Ca ilustrare, în continuare este prezentată
foarte succint teoria lui H. Fröhlich privind vibraţiile electrice coerente în sistemele
vii.
23. Unele din cele mai interesante proprietăţi descrise de fizica materialelor pot
fi explicate în termenii comportamentului colectiv (cooperativ) al atomilor şi
moleculelor, asociat de obicei cu un anume tip de ordine la distanţă, ce apare cel mai
frecvent într-un pattern spaţial definit. Un tip de ordine la distanţă este cel întâlnit în
superfluiditate şi în supraconductibilitate, şi este strâns legat de conceptul de coerenţă:
corelaţia de fază la distanţă. Superfluidele şi supraconductorii suferă, la temperaturi
foarte joase, tranziţii de fază care le conferă, respectiv, vâscozitate zero şi
conductibilitate electrică zero. Cel mai simpul model care să descrie acest tip de
tranziţie este aşa-numita “condensare Bose-Einstein” a unui gaz cuantic de bosoni
(particule cu spin întreg), în care – pe măsura scăderii temperaturii – din ce în ce mai
multe particule trec (“condensează”) într-o aceeaşi stare cuantică.

22
 La prima vedere, s-ar părea că tipul acesta de ordine, care apare la temperaturi
foarte scăzute, nu este relevant pentru biologie. Totuşi, fizicianul britanic Herbert
Fröhlich a reuşit să arate că, în condiţii adecvate, care se întâlnesc în structurile vii, un
fenomen similar condensării Bose-Einstein se poate produce în substanţe ce posedă
moduri longitudinale de vibraţii electrice [18, 19]. Dacă se furnizează energie acestor
moduri vibratorii, se atinge o stare staţionară în care conţinutul energetic al modurilor
de vibraţie electrică este mai mare decât la echilibrul termic. Acest exces energetic
este “canalizat” într-un singur mod de vibraţie – ca în condensarea Bose-Einstein – cu
condiţia ca furnizarea de energie să depăşească o valoare critică. În aceste
circumstanţe, o furnizare randomizată de energie cu o anumită rată nu mai este
complet termalizată, ci este utilizată parţial pentru menţinerea în sistem a unor unde
electromagnetice coerente, prin corelaţii de fază la distanţă.
În teoria sa, Fröhlich porneşte de la constatările privind proprietăţile dielectrice
deosebite ale unor componenţi structurali importanţi din sistemele vii. Astfel,
membrana celulară este un strat puternic polarizat (de un câmp electric foarte intens
de ordinul a 105 V/m), a cărui vibraţie generează oscilaţii electrice cu frecvenţe de
1011 – 1012 Hz. De asemenea, macromoleculele biologice au proprietăţi intens dipolare
(în special din cauza legăturilor de hidrogen), conformaţiile de tip alfa-helix
prezentând oscilaţii dipolare colective în acelaşi domeniu de frecvenţe. Alte surse de
oscilaţii dipolare din gama respectivă de frecvenţe pot fi constituite de electronii
nelocalizaţi din unele regiuni ale celulei vii.
Pentru astfel de structuri, Fröhlich demonstrează că, dacă anumite condiţii sunt
satisfăcute, furnizarea de energie (metabolică sau de alt gen) la o rată P conduce la
excitarea coerentă a unui singur mod de vibraţie, în cazul în care P depăşeşte o
valoare de prag P0. Această excitaţie poate avea consecinţe biologice notabile. Dacă,
în particular, efectul biologic constă dintr-un număr de evenimente înlănţuite, dintre
care numai unul,particular este stimulat de excitarea coerentă, în vreme ce celelalte
sunt independente de excitare, atunci rata R a efectului depinde de P după relaţia
(din19]):
R = [a(P – P0)n]/[1 + b(P – P0)n]
unde a, b şi n > 1 sunt constante pozitive. Dacă P M este contribuţia metabolică la P, iar
Pm este o contribuţie suplimentară externă sau internă (deci P = PM + Pm), şi
presupunem că sistemul biologic este pregătit pentru evenimentul particular prin
furnizarea de energie la o rată Pm = P0 – p (doar cu puţin sub valoarea critică P0),

23
atunci o rată mică Pm > p va declanşa evenimentul. Trebuie subliniat în acest context
că energia necesară pentru răspunsul biologic la un impact extern foarte mic (de
exemplu, vederea în condiţii de iluminare foarte slabe) este întotdeauna disponibilă
pentru sistemul biologic; impactul extern nu face decât să declanşeze evenimentul.
Argumente în favoarea teoriei lui Fröhlich au fost aduse în principal de unele
rezultate experimentale referitoare la efectele netermice ale microundelor asupra
organismelor biologice.
Bibliografie
1. I. Mamulaş – “Cibernetica şi categoriile ştiinţifico-filozofice viu-neviu”, în: volumul
colectiv: “Cibernetica aplicată”, Editura Academiei, Bucureşti, 1985.
2. A. Szent-Györgyi – “Bioenergetics”, SCIENCE, vol. 124, no. 3227, 873–875, 1956.
3. A. Szent-Györgyi – “Bioenergetics”, Academic Press, New York, 1957.
4. L. F. Maire, J. D. LaMothe – “Soviet and Czechoslovakian Parapsychology Research”,
Defense Intelligence Agency (USA), Report DST-180S-387-75, September 1975.
5. F. Dörr – “Energetic and Statistical Relations”, în: W. Hope, W. Lohmann, H. Markl, H.
Ziegler (eds.) – “Biophysics”, Springer-Verlag, Berlin, Heidelberg, New York, Tokyo,
1983.
6. D. G. Nicholls, S. J. Fergusson – “Bioenergetics 2”, Academic Press, London, San Diego,
New York, Boston, Sydney, Tokyo, Toronto, 1993.
7. E. Schnepf – “The Structure of Cells (Prokaryotes, Eukaryotes)”, în: W. Hope, W.
Lohmann, H. Markl, H. Ziegler (eds.) – “Biophysics”, Springer-Verlag, Berlin,
Heidelberg, New York, Tokyo, 1983.
8. D. G. Mărgineanu – “Energetica lumii vii”, Edimpex, Bucureşti, 1992.
9. R. Alexander, G. Goldspink – “Mechanics and Energetics of Animal Locomotion”,
Chapman & Hall, London, 1977.
10. World Meteorological Organization – “The Physical Basis of Climate and Climate
Modelling”, GARP Publ. Ser. No. 16, 1975.
11. P. Glansdorff, I. Prigogine – “Thermodynamic Theory of Structure, Stability and
Fluctuations”, Wiley-Interscience, London, 1971.
12. M. Eigen – “Steps Toward Life”, Oxford University Press, 1992.
13. G. Renger – “Biological Energy Conservation”, în: W. Hope, W. Lohmann, H. Markl, H.
Ziegler (eds.) – “Biophysics”, Springer-Verlag, Berlin, Heidelberg, New York, Tokyo,
1983.
14. J. -H. Weil – “Biochimie generale”, Masson, Paris, 1990.
15. V. Vasilescu – “Biofizica moleculară”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977.
16. A. Szent-Györgyi – “Introduction to Submolecular Biology”, New York, London, 1960.
17. M. Lipkind – “Application of the Theory of Biological Field by A. Gurwitsch to the
Problem of Consciousness”, în: C. Zhang, F. A. Popp, M. Bischof (eds.) – “Current
Development of Biophysics”, Hangzhou University Press, 1996.
18. H. Fröhlich, F. Kremer – “Excitations in Biological Systems”, Springer Verlag, Berlin,
Heidelberg, 1983.
19. H. Fröhlich (ed.) – “Biological Coherence to External Stimuli”, Springer Verlag, Berlin,
Heidelberg, 1988.

II. CÂTE CEVA DESPRE BIOENERGETICA NECONVENŢIONALĂ

1. Potrivit concepţiilor vitaliste, fenomenul vieţii nu este total comprehensibil în
termeni pur materiali, în fiinţele vii existând “ceva” imaterial (o vis vitalis) care le

24
deosebeşte de corpurile şi sistemele neînsufleţite – acest “ceva” reprezentând astfel
diferenţa specifică în definirea vieţii (v. cap. 9). Concepţiile vitaliste (v. cap. 1) au o
istorie îndelungată şi sinuoasă, ale cărei începuturi le găsim, practic, în toate culturile
străvechi şi tradiţionale, pentru ca apoi aceste concepţii să pătrundă în mediile
intelectuale, fie ca paradigme oficializate, fie ca nişte “curenţi subterani” de idei opuşi
concepţiilor filozofice şi/sau ştiinţifice.
La chimiştii din primele decenii ale secolului al XIX-lea, vitalismul se manifesta
îndeosebi ca negare a posibilităţii de a se obţine pe cale artificială substanţe organice.
După realizarea în condiţii de laborator a primelor sinteze organice, vitalismul
rămânea să se sprijine pe imposibilitatea creării, tot în condiţii de laborator, a vieţii.
Într-o lucrare publicată în 1844, Justus von Liebig argumenta în acest sens: "Sub
influenţa unei cauze nechimice (forţa vitală), în organism acţionează şi forţe chimice.
Numai datorită acestei cauze dominante, şi nu de la sine, elementele se combină
formând substanţe (...) în acelaşi mod cum în afara organismului le face să se
combine voinţa raţională a chimistului. Reuşim să obţinem (...) toate acele substanţe
care nu au nici un fel de proprietăţi vitale, ci numai proprietăţi chimice, ale căror
formă şi structură le determină forţa neorganică. Dar chimia nu va putea niciodată
să obţină în laborator celule, fibre musculare, nervi, adică vreuna din părţile cu
adevărat organice, dotate cu proprietăţi vitale, ale organismului" (citat după [1], p.
73 – 74).
Progresele făcute apoi de fizică (îndeosebi descoperirea legii conservării
energiei şi consecinţele ei termodinamice), biologie, fiziologie şi biochimie au
determinat un recul al vitalismului, în paralel cu impunerea ideii că nu există nici o
diferenţă principială între energia ce pune în lucru o maşină mecano-termică sau una
termo-chimică şi aceea care acţionează “maşina” biologică. Dar tocmai acest
reducţionism fizico-chimicalist, prin contra-reacţie, a menţinut şi chiar resuscitat
concepţii de natură vitalistă în anumite cercuri, de la H. Driesch (cu ale sale
entelechii) până la doctrinele de tip New Age de astăzi.
De regulă, vitaliştii nu neagă importanţa factorilor fizici şi chimici în
funcţionarea viului, însă consideră că esenţa acestuia este conferită de o “energie”
specială, aparte de cele cunoscute de fizică, şi pe care o denumesc în diferite chipuri,
termenul de “bioenergie” fiind doar unul de dată mai recentă.
Interesul faţă de BNC, mai ales pentru publicul larg, este determinat în primul
rând de eventualele/presupusele aplicaţii medicale oferite de aceasta. În ultimă

25
instanţă, diferitele concepţii/ doctrine/ sisteme – mai mult sau mai puţin originale –
încadrabile în ceea ce am numit “bioenergetică neconvenţională” nu sunt altceva decât
tot atâtea doctrine terapeutice. Unele dintre ele pornesc de la ideea existenţei unei
“energii” cu caracter fundamental şi universal, din care derivă alte forme de energie,
înclusiv cea specifică viului. În cele ce urmează ne vom referi la câteva asemenea
concepţii.
2. Este dificil de stabilit cu precizie cine a folosit pentru prima oară termenii de
“bioenergie” şi “bioenergetică”. Psihoterapeutul american Alexander Lowen [2, 3]
pretinde a fi utilizat cel dintâi, încă de prin anii 1950, conceptul de bioenergie ca stând
la baza unei metode psiho-terapeutice elaborată de el şi botezată “analiză
bioenergetică” (bioenergetic analysis), metodă ce porneşte de la principiul că
“procesul energetic din organism” influenţează atât spiritul, cât şi corpul. “Noi
lucrăm – spune Lowen – cu ipoteza că există, în corpul uman, o singură energie
fundamentală care se manifestă atât în fenomenele psihice cât şi în mişcarea
somatică. Numim această energie, simplu, ‘bioenergie’. Procesele psihice ca şi
procesele somatice sunt determinate de funcţionarea acestei bioenergii. Toate
procesele vieţii pot fi reduse la manifestări ale acestei bioenergii” [2, p. 18].
Aplicarea metodei lui Lowen urmăreşte conştientizarea “curenţilor vegetativi
(bioenergetici)” care circulă prin interiorul corpului uman, resimţirea acestora,
înţelegerea disfuncţionalităţii lor şi restaurarea armoniei corp/suflet prin înlăturarea
inhibiţiilor şi desferecarea “fluxului bioenergetic”. În şedinţele (de cele mai multe ori
colective) de bioenergetic analysis, tensiunile musculare şi nervoase se diminuează
prin tehnici speciale de respiraţie şi relaxare, amintirile represate ies la suprafaţă şi
circulaţia “energiei” se reechilibrează, ducând la vindecarea sau ameliorarea stării
pacientului.
3. Un precursor al multor “bioenergeticieni neconvenţionali” occidentali de azi
şi de ieri poate fi considerat Franz Anton Mesmer (1734 – 1815), cu al său
magnetism animal.
Născut la Iznang, pe malul lacului Constanza, Mesmer a făcut studii teologice,
după care a intrat la Şcoala de medicină din Viena. Acolo şi-a susţinut în 1766 teza
intitulată "De inflexu planetarum in corpus humanum", în care, sub înrâurirea
astrologiei medievale, descria acţiunile corpurilor cereşti asupra corpului uman. El
susţinea că o putere misterioasă, revărsată prin spaţiile cereşti, influenţează substanţa
lăuntrică a oricărei materii, că un eter primordial, un fluid impalpabil, numit de

26
Mesmer “gravitas universalis” străbate întregul cosmos, şi deci şi pe om. În special
Soarele şi Luna – afirma el – exercită o acţiune directă şi continuă asupra sistemului
nervos prin intermediul acestui fluid ce se insinuează în substanţa nervilor. Individul
supus acestei acţiuni suferă efecte alternative de intensiune (tensiunea internă aflată la
momentul de intensitate maximă) şi de remisiune, comparabile cu fluxul şi refluxul
mareelor. “Mesmer atribuia ciclul menstrual al femeilor şi periodicitatea anumitor
boli cronice acestui magnetism planetar” [4, p. 278].
În 1774, Mesmer află despre efectele curative pe care le-ar avea aplicarea
magneţilor pe corpurile bolnavilor şi se dedică tratamentelor de acest tip. Destul de
repede, el ajunge la concluzia că ameliorarea stărilor pacienţilor “se datora mai puţin
magneţilor, cât unei forţe mai puternice al cărei agent era chiar el. Din acest moment
datează descoperirea magnetismului animal, superior magnetismului mineral, pe
care a expus-o în «Lettre à un médecin étranger» («Scrisoare către un medic străin»,
din 5 ianuarie 1775” [4, p. 279]. În respectiva scrisoare, Mesmer făcea analogii între
magnetismul animal (conceput ca un fluid inefabil, nesesizabil direct), pe de o parte,
şi magnetismul mineral şi electricitate pe de altă parte. Teoria magnetismului animal
este din nou prezentată într-un opuscul publicat în 1779, sub forma a 27 de
“propoziţii”:
“1. Există o influenţă mutuală între corpurile cereşti, Terra şi corpurile însufleţite.
2. Intermediarul acestei influenţe este un fluid universal răspândit şi continuu, fără
goluri, a cărui subtilitate nu permite nici o comparaţie, şi care, prin natura sa, este
susceptibil de a primi, propaga şi comunica toate impresiunile mişcării.
3. Această acţiune reciprocă este supusă la legi mecanice, necunoscute până în
prezent.
4. Din această acţiune rezultă efecte alternative, care pot fi considerate ca un flux şi
reflux.
5. Acest flux şi acest reflux sunt mai mult sau mai puţin generale, mai mult sau mai
puţin particulare, mai mult sau mai puţin compuse, după natura cauzelor care le
determină.
6. Tocmai prin această acţiune (cea mai universală din cele pe care ni le oferă
Natura) se exercită relaţiile de activitate între corpurile celeste, Terra şi părţile sale
constitutive.
7. Proprietăţile materiei şi ale corpurilor organizate depind de această acţiune.

27
8. Corpul animal suferă efectele alternative ale acestui agent; şi acesta, insinuându-
se în substanţa nervilor, îi afectează imediat.
9. În corpul omenesc se manifestă cu precădere proprietăţi analoage cu cele ale
magnetului; se disting poli la fel de diferiţi şi opuşi care pot fi comunicaţi, schimbaţi,
distruşi şi întăriţi; chiar şi fenomenul înclinării poate fi observat.
10. Proprietatea corpului animal, care îl face susceptibil la influenţa corpurilor
cereşti şi de acţiune reciprocă cu cele care îl înconjoară, manifestată prin analogie
cu magnetul, m-a determinat s-o numesc MAGNETISM ANIMAL.
11. Acţiunea şi virtutea magnetismului animal, astfel caracterizat, pot fi comunicate
altor corpuri animate şi inanimate. Şi unele şi celelalte sunt mai mult sau mai puţin
susceptibile de aşa ceva.
12. Această acţiune şi această virtute pot fi întărite şi propagate de aceleaşi corpuri.
13. Se constată prin experiment curgerea unei materii care penetrează cu subtilitate
toate corpurile, fără a pierde notabil din activitatea sa.
14. Acţiunea sa are loc la distanţă mare, fără ajutorul vreunui corp intermediar.
15. Ea este sporită şi reflectată de oglinzi, la fel ca lumina.
16. Ea este comunicată, propagată şi întărită de sunet.
17. Această virtute magnetică poate fi acumulată, concentrată şi transportată.
18. Corpurile animate, spun eu, nu sunt în egală măsură susceptibile la acţiunea şi
virtutea magnetismului; există chiar unele, deşi foarte puţine, care au o proprietate
atât de contrară încât singură prezenţa lor distruge toate efectele acestui magnetism
în celelalte corpuri.
19. Această virtute contrară penetrează de asemenea toate corpurile; şi ea poate fi
comunicată, propagată, acumulată, concentrată şi transportată, reflectată de oglinzi
şi propagată de sunet; ceea ce constituie nu numai o privare, dar şi o virtute opusă
pozitivă.
20. Magnetul, fie natural, fie artificial, este, la fel ca celelalte corpuri, susceptibil de
magnetism animal, şi chiar de virtute opusă, fără ca, şi într-un caz şi celălalt,
acţiunea sa asupra fierului şi acului de busolă să sufere vreo modificare; ceea ce
dovedeşte că principiul magnetismului animal diferă esenţal de cel al magnetismului
mineral.
21. Acest sistem [teoria magnetismului animal – n. n.] va furniza noi clarificări
asupra naturii focului şi luminii, precum şi în teoria atracţiei, a fluxului şi refluxului,
a magnetului şi a electricităţii.

28
22. Va face cunoscut că magnetul şi electricitatea artificială nu au, în ce priveşte
maladiile, decât proprietăţi comune cu mai mulţi alţi agenţi pe care Natura ni-i
oferă; şi că, dacă rezultă unele efecte utile ale administrării lor, acestea sunt datorate
magnetismului animal.
23. Se va recunoaşte prin fapte, după regulile practice pe care le-am stabilit, că
acest principiu poate vindeca imediat bolile de nervi şi indirect pe celelalte.
24. Că, cu ajutorul lui, medicul este lămurit în ce priveşte folosirea medicamentelor;
că le perfecţionează acţiunea şi că provoacă şi dirijează crizele salutare astfel încât
să le stăpânească.
25. Comunicând metoda mea, voi demonstra printr-o nouă teorie a maladiilor,
utilitatea universală a principiului pe care li-l opun.
26. Cu această cunoaştere, medicul va judeca cu siguranţă asupra originii, naturii şi
evoluţiei maladiilor, chiar al celor mai complicate; el va împiedica agravarea lor şi
va izbuti să le vindece, fără să expună vreodată bolnavul la efecte periculoase sau
urmări neplăcute, indiferent de vârstă, temperament şi sex. Chiar şi femeile gravide
se vor bucura de acelaşi avantaj.
27. În sfârşit, această doctrină îl va pune pe medic în postura de a judeca bine în ce
priveşte gradul de sănătate al fiecărui individ şi de a-l feri de bolile la care ar putea
fi expus. Astfel, arta vindecării va ajunge la cea mai înaltă perfecţiune a sa” [5, p. 74
– 83].
Concepţia despre patogenie a lui Mesmer se rezuma astfel: “Nu există decât o
boală şi un remediu. Perfecta armonie a tuturor organelor noastre şi a funcţiunilor
lor constituie sănătatea. Boala nu este decât dereglarea acestei armonii” [6].
Terapeutica prin intermediul magnetismului animal, destinată să refacă armonia
tulburată, caută să provoace în bolnav o criză: “O boală nu poate fi vindecată fără
criză; criza este un efort al naturii împotriva bolii. (...) Când natura este incapabilă
să provoace crize, ea este ajutată de magnetism care, pus în mişcare prin mijloacele
indicate, operează împreună cu ea revoluţia dorită. Criza este salutară când, după ce
a trecut prin ea, bolnavul simte o îmbunătăţire şi o uşurare evidente” [6].
Fluidul universal subtil în care sunt scufundate toate corpurile circulă prin
acestea prin curenţi care intră şi ies. Mesmer numeşte poli punctele de scurgere sau de
intrare a curenţilor tonici şi conductori obiectele unghiulare sau ascuţite capabile să
propage aceşti curenţi.

29
 Iată cum decurgea o şedinţă terapeutică a lui Mesmer: “Se aşeza în faţa
bolnavului, îşi punea mâinile pe umerii lui şi le cobora de-a lungul braţelor până la
vârful degetelor, ţinându-i apoi o clipă degetele mari; repeta acest lucru de două sau
trei ori, după care îi făcea 'pase longitudinale' de la cap până la picioare. Toate
acestea cu scopul de a pune în armonie curentele care intrau şi cele care ieşeau, ale
vindecătorului, şi ale pacientului. Apoi, Mesmer căuta locul şi cauza bolii, palpând
regiunea abdominală căci credea: «Sediul celor mai multe boli se află de obicei în
viscerele din abdomen: stomac, splină, ficat, epiplon, mezenter, rinichi iar la femeie
în uter şi anexele lui» (citat după [6] – n. n.). Mesmer palpa corpul cu degetul mare şi
arătătorul sau cu palma, sau cu două degete unite, sau cu cle cinci degete îndoite
descriind o linie pe partea care urma să fie palpată şi urmând direcţia nervilor.
Sonda plexul ca să provoace o reacţie ce putea să-i indice locul precis al răului.
Pentru pasele 'longitudinale' se folosea de un beţişor din sticlă sau din oţel având
unul din vârfuri retezat.
De cum stabilea diagnosticul, Mesmer palpa fără încetare zona reperată
provocând în această zonă dureri simptomatice, până când acestea ajungeau la
stadiul de criză. Palparea lui nu semăna cu un masaj, el spunând dimpotrivă că
palparea de la mică distanţă, la câţiva centimetri de corp, avea cel mai mare efect.
Ca să 'opună un pol celuilalt', când atingea cu mâna dreaptă capul, pieptul sau
abdomenul unui pacient, atingea cu mâna stângă şi locurile corespunzătoare din
spate. Multiplica curentele în funcţie de afecţiunile pe care le avea de tratat:
epilepsie, apoplexie, astmă, migrene, ulceraţii etc. 'Magnetizarea cu un curent mare'
se făcea cu cele cinci degete reunite în formă de piramidă. Singurele sale
medicamente erau crema de tartru şi vomitivele uşoare” [4, p. 281 – 282].
Mesmer nu a pretins niciodată că ar fi avut privilegiul vreunui har special;
credea că ceea ce punea el în lucru era o proprietate a materiei organizate şi afirma că
oricine avea un “magnetism” curativ. În virtutea acestui principiu, a condus şedinţe de
tratamente colective în cursul cărora bolnavii se “magnetizau” unii pe alţii, aşezaţi în
jurul unui hârdău plin cu apă şi conţinând pilitură de fier, punându-şi pe locul dureros
una din sforile sau tijele metalice care ieşeau din acel recipient enorm. În acelaşi timp
făceau “lanţul” atingându-se cu degetele mari de la mâini sau cu picioarelor. Perdelele
erau trase, temperatura menţinută la un nivel constant. Mesmer, îmbrăcat într-o robă
de mătase liliachie, atingea cu o baghetă de fier zonele bolnave ale pacinţilor săi. Nu
de puţine ori, efectul imediat al unor astfel de şedinţe colective (la care puteau

30
participa mai mult de treizeci de persoane) era producerea de stări convulsionare sau
de leşinuri la unii pacienţi.
Desigur că asemenea scene nu puteau fi pe placul comunităţii şttinţifico-
medicale. De altfel, întreaga teorie a lui Mesmer despre “magnetismul animal” a fost
şi este respinsă de ştiinţa oficială. În prezent se consideră că eventualele reuşite
terapeutice ale lui Mesmer se datorau exclusiv autosugestiei, sugestiei sau hipnozei,
adică unui soi de ceea ce astăzi se numeşte psihoterapie.
4. Teoria magnetismului animal reprezintă un fel de arhetip pentru multe din
bioenergeticile neconvenţionale occidentale (pe care, pe unele dintre ele, s-au altoit
elemente din doctrine extrem-orientale). În ultimă instanţă, tezele principale ale lui
Mesmer, aşa cum rezultă din [5] şi [6] sunt următoarele:
– un “fluid” subtil inefabil, umple universul, penetrând toate corpurile şi acţionând
în mod specific, prin curenţi fluidici ce intră/ies în/din anumite zone/puncte, în
organismele vii;
– fluidul respectiv relaţionează fiinţa umană cu mediul înconjurător (inclusiv cu cel
cosmic, precum şi cu alţi oameni)
– maladia rezultă dintr-o repartiţie dezechilibrată a acestui fluid în corpul uman,
vindecarea constând în restaurarea echilibrului şi armoniei circulaţiei fluidului în
organism;
– prin tehnici anume, acest fluid poate fi canalizat, stocat şi transmis la distanţă în
vederea unor acţiuni terapeutice.
Dacă înlocuim termenul de “fluid” – sau de “virtute magnetică” ori altele
asemenea din vocabularul lui Mesmer – cu cel modern (şi mai “ştiinţific”) de “energie
subtilă” ori “bioenergie” (sau echivalenţi), vom observa că tezele lui Mesmer nu sunt
diferite decât în detalii şi nuanţe de cele ale bioenergeticienilor neconvenţionali.
5. Activitatea clinică a lui Wilhelm Reich (1897 – 1957 – psihiatru austriac, elev
al lui Sigmund Freud – l-a condus, în anii 1923 – 1927, la observarea a ceea ce el
numea “curenţii vegetativi ai energiei emoţionale”, care s-ar produce în organismele
sănătoase în timpul stărilor de relaxare, ca urmare a unei puternice eliberări
emoţionale, sau după orgasm. Exprimarea liberă, neinhibată, a emoţiei, precum şi
excitarea sexuală naturală şi satisfacţia din timpul orgasmului au fost identificate de
Reich ca efecte ale fluxurilor energetice circulând nestânjenite în corp. În cazurile în
care emoţiile sunt represate, în condiţii de stres puternic sau în abstinenţa sexuală

31
cronică, Reich identifica la persoanele respective o rigidizare neuromusculară cronică
şi o desensibilizare a corpului, pe lângă modificări ale ritmului respirator şi reducerea
capacităţii de comunicare. El mai susţinea că orgasmul joacă un rol central reglator în
“economia energetică” a individului, ca mijloc de descărcare periodică a “tensiunilor
energetice” acumulate. Reich a dezvoltat tehnici terapeutice (din care s-a inspirat A.
Lowen) pentru desferecarea energiilor emoţionale represate la pacienţii săi, tehnici
care conduceau la eliberarea simţămintelor mult timp înăbuşite, şi la o mai mare
capacitate de a simţi plăcerea de a trăi.
Observaţiile privind comportamentul uman, stările emoţionale, procesualitatea
orgasmică şi “curenţii vegetativi” i-au sugerat lui Reich, în jurul anului 1936, ideea că
există curenţi de energie biologică, prezenţi în toate fiinţele vii, formaţi din “bioni”
(bions), un fel de “vezicule energetice” care radiază lumină albastră şi pe care susţinea
că le-a pus în evidenţă prin experimente de microscopie [8]. Ulterior, Reich renunţă la
conceptul de bion şi îl crează pe cel de energie orgonică (orgone energy), sau,
simplu, “orgon” (orgone) [8 – 11].
În concepţia lui Reich şi a adepţilor lui, “energia orgonică este energia cosmică
a vieţii, forţa fundamentală creativă cunoscută oamenilor în contact direct cu
natura” [12, p. 11]. Proprietăţile acestei presupuse energii orgonice ar fi următoarele:
“(...) energia orgonică încarcă şi iradiază de la orice substanţă vie şi nevie. Ea
poate penetra prin toate formele de materie, deşi cu viteze diferite. Toate materialele
afectează energia orgonică, atrăgând-o şi absorbind-o, sau respingând-o ori
reflectând-o. Orgonul poate fi văzut, simţit, măsurat şi fotografiat. Este o energie
fizică, reală, şi nu vreo forţă ipotetică, metaforică.
Orgonul există într-o formă liberă în atmosferă şi în vidul spaţiului. Este
excitabil, compresibil şi pulsatil în mod spontan, capabil de expansiune şi contracţie.
Sarcina orgonică dintr-un mediu dat sau dintr-o substanţă va varia în timp, de obicei
într-un mod ciclic. Orgonul este cel mai puternic atras de structurile vii, de apă şi de
el însuşi. Energia orgonică poate curge dintr-un loc în altul din atmosferă, dar în
general menţine un flux de la vest la est, urmând rotaţia Pământului cu o viteză ceva
mai mare. Este un mediu omniprezent, un ocean cosmic de energie dinamică, în
mişcare, care interconectează întregul univers; toate creaturile vii, sistemele
meteorologice şi planetele răspund la pulsaţiile şi mişcările lui. Orgonul este legat,
dar foarte diferit, de alte forme de energie. El poate, de pildă, să imprime o sarcină
magnetică conductorilor feromagnetici, dar nu este magnetic în sine. La fel, poate

32
imprima o sarcină electrostatică izolatorilor, dar natura lui nu este în întregime
electrostatică. Este puternic perturbat de prezenţa materialelor radioactive sau a
electromagnetismului agresiv, într-un mod foarte asemănător cu protoplasma iritată.
Poate fi înregistrat cu contoare Geiger special adaptate. Orgonul este de asemenea
mediul prin care sunt transmise perturbaţiile electromagnetice, cam în felul vechiului
concept de eter, deşi el însuşi nu este electromagnetic în esenţă.
Fluxul energiei orgonice în atmosfera Pământului determină modificări în
pattern-rile circulaţiei aerului; funcţiunile energiei orgonice atmosferice se află la
baza formării potenţialelor de furtuni şi influenţează temperatura, presiunea şi
umiditatea aerului. Funcţiunile energiei orgonice cosmice afectează fenomenele
gravitaţionale şi solare. Totuşi, energia orgonică fără masă nu este nici unul din
aceşti factori fizico-chimici, nici chiar suma lor. Proprietăţile energiei orgonice se
obţin mai degrabă din viaţa însăşi, într-o manieră similară cu mai vechile concepte
de ‘forţă vitală’ sau ‘elan vital’; dar, spre deosebire de aceste concepte mai vechi, s-
a descoperit că orgonul există într-o formă fără masă, în atmosferă şi în spaţiu. Este
energia vitală cosmică primordială, fundamentală, în timp ce toate celelalte forme de
energie sunt de o natură secundară.
În lumea vie, funcţiunile energiei orgonice stau la baza proceselor vitale
majore; pulsaţiile, fluxul şi sarcina energiei orgonice biologice determină mişcările,
acţiunile şi comportamentul protoplasmei şi ţesuturilor, precum şi intensitatea
fenomenelor ‘bioelectrice’. Emoţia este fluxul şi refluxul, încărcarea şi descărcarea
orgonului în interiorul unui organism, la fel cum clima este fluxul şi refluxul,
încărcarea şi descărcarea orgonului în atmosferă. Atât organismul cât şi clima
reacţionează la caracterul predominant şi starea energiei vitale. Energia orgonică
străbate întreaga creaţie, microbii, animalele, norii de furtună, uraganele şi
galaxiile. Nu numai că energia orgonică încarcă şi animă lumea naturală; noi
suntem scufundaţi într-o mare de orgon, aşa cum un peşte este scufundat în apă. Mai
mult, el este mediul care comunică emoţia şi percepţia, prin care suntem conectaţi la
cosmos şi ne înrudeşte cu tot ceea ce este viu” [12, p. 11 – 12].
W. Reich susţinea că energia orgonică poate fi extrasă din atmosferă cu ajutorul
“acumulatorilor de energie orgonică” şi folosită în tratamentul oricărei afecţiuni fizice
sau psihice. Un acumulator de energie orgonică este o incintă, de dimensiuni
corespunzătoare, ai cărei pereţi sunt confecţionaţi din straturi succesive metalice –
transmiţătoare pentru orgon – şi nemetalice (dielectrice) – care absorb energia

33
orgonică. Cu cât sunt mai multe straturi metal–nemetal, cu atât se acumulează mai
multă energie orgonică (creşte “sarcina orgonică”) în incintă.
Printre efectele fizice, fiziologice şi biologice despre care se afirmă că ar fi
produse de “sarcinile orgonice” puternice din acumulatorii de energie orgonică se
numără [8, 10, 12]:
a). efecte fizice:
– creşterea uşoară a temperaturii aerului;
– descărcarea mai lentă a electroscoapelor;
– creşterea umidităţii şi scăderea ratei de evaporare a apei;
– creşterea gradului de ionizare a aerului;
– perturbarea undelor electromagnetice;
b). efecte fiziologice, biologice şi terapeutice:
– efect vagotonic;
– senzaţii de furnicături şi de încălzire la suprafaţa pielii;
– intensificarea circulaţiei sanguine periferice;
– creşterea temperaturii corporale;
– scăderea presiunii arteriale şi a ritmului cardiac;
– stimularea germinaţiei şi a dezvoltării organismelor vegetale;
– creşterea ratelor de dezvoltare a ţesuturilor;
– creşterea ratei de vindecare a rănilor;
– creşterea imunităţii;
– vindecarea unor forme de cancer;
– ameliorarea afecţiunilor psihice.
Ştiinţa academică respinge aserţiunile lui Reich şi ale continuatorilor săi,
considerând că lipsesc dovezile experimentale şi teoretice indubitabile [13].
6. În spiritualitatea hindusă, unul din conceptele esenţiale este cel de prana.
Termen sanskrit, prana este tradus de obicei prin termeni ca: vitalitate, energie vitală,
forţa vieţii, forţă vitală universală etc. Conform vechilor învăţături indiene, prana este
puterea divină care acţionează în akasha, unul din elementele fundamentale ale
universului. Akasha (sau akasa) este, “în hinduism şi budism, principiul vital
atotcuprinzător sau spaţiul atotcuprinzător al universului. Akasha este termenul
sanscrit pentru ‘spaţiu atotcuprinzător’. În hinduism, akasha este considerat

34
substanţa eter, al cincilea şi cel mai subtil element. Akasha permează orice lucru din
univers şi este vehiculul pentru sunet şi întreaga viaţă. În practica yoga, akasha este
unul din cele trei principii universale, alături de prana (‘respiraţia vieţii’) şi ‘mintea
creativă’, care formează o trinitate de surse pentru puterile magice şi psihice, şi care
sunt imanente tuturor lucrurilor începând cu regnul mineral, peste tot în umivers.
(…) În budism, akasha nu este eter ci spaţiu, care e de două feluri. Unul este spaţiul
limitat de material şi asociat cu ‘skandas’ sau ‘agregatele’ ce formează
personalitatea: formă fizică, senzaţie, percepţie, formaţiuni mentale şi conştiinţă.
Celălalt este spaţiul nelimitat, dincolo de orice descriere, nelegat de material deşi
este conţinătorul tuturor lucrurilor materiale” [14, p. 3].
Conform vechilor învăţături hinduse “universul îmsuşi este fabricat din akasha
prin puterea pranei; înaintea existenţei era nonexistenţa, care nu era un gol, ci
prana. Aceasta este sufletul energiei, esenţa oricărei mişcări, forţe şi puteri din orice
lucru. (…) Este parte a tuturor formelor de viaţă, de la cea mai simplă protoplasmă
până la cea mai complexă fiinţă. Este parte a fiecărui obiect inanimat ca forţă vie.
Prana permează toate formele materiei, dar ea însăşi nu este materie. (…) Atunci
când o fiinţă sau o substanţă materială ajunge la sfârşitul ciclului său de viaţă, se
dizolvă înapoi în prana. (…) corpul uman menţine un depozit de prana, care
acţionează ca ‘bio-motorul’ vital al corpului. Prana personală este în permanent
contact furnizorul infinit de prana universală. (...) prana nu este respiraţie, dar se
manifestă în respiraţie şi e în relaţie cu ‘vayu’, elementul aerului şi mişcării.
‘Pranayama’, controlul fluxului de prana prin respiraţie ritmică este esenţială în
yoga. (...) Yoghinul sporeşte prana, îmbunătăţind astfel sănătatea şi vitalitatea şi
devenind capabil de remarcabile performanţe fizice. Pranayama controlează de
asemenea spiritul, care la rândul lui controlează pranayama. În timpul vieţii, spiritul
păstrează prana în corp; în momentul morţii, atât spiritul cât şi prana părăsesc
simultan corpul” [14, p 626 – 627].
Prana se manifestă în corpul fizic uman în cinci forme principale, fiecare
responsabilă de anumite aspecte al metabolismului şi ale funcţionării senzoriale. În
vechea scriere Prashnopanishad stă scris: La fel cum un împărat îşi plasează
demnitarii în diferite părţi ale împărăţiei pentru a le guverna, prana principală
distribuie funcţii către pranas inferioare. Prana însăşi se găseşte în ochi, urechi, gură
şi nas; apana este localizată în organele de reproducere şi excreţie; samana stă în
stomac şi guvernează digestia; vyana se deplasează în nadis (v. mai jos – n. n.) iar

35
udana se află în nadi-ul ce străbate centrul coloanei vertebrale” (citat după [15]). O
prezentare modernă a celor cinci forme de prana este următoarea: “Prana este
responsabilă pentru respiraţie şi lucrează în gură şi nas. Ea transformă apa în
transpiraţie şi urină şi cotrolează secreţiile glandulare. Zona ei de operare este de la
nas până la inimă. Apana este responsabilă pentru excreţie şi eliminarea
impurităţilor şi circulă între ombilic şi tălpile picioarelor. Samana este formată în
membre şi operează între inimă şi ombilic. Vyana, produsă în regiunea anală, este
asociată cu circulaţia sângelui, activitatea nervoasă şi coordonarea. Udana este
activă în zona gâtului şi inimii şi menţine tonusul muscular” [15].
Potrivit doctrinelor Yoga, în fiinţa umană se mai află un tip special de “energie”,
numită kundalini: “O energie psiho-spirituală – adevărata energie a conştiinţei –,
despre care se spune că se află adormită în corp şi care este trezită fie spontan, fie
prin disciplină spirituală, pentru a produce noi stări ale conştiinţei, inclusiv
iluminarea mistică. (...) Puterea lui kundalini este enormă, iar persoanele care au
experienţiat-o spun că e dincolo de orice descriere. Fenomenele asociate cu ea
variază şi includ senzaţii şi mişcări fizice bizare, durere, claraudiţie, viziuni, lumini
strălucitoare, superluciditate, puteri parapsihice, extaz, beatitudine şi transcendenţa
eu-ului. Kundalini a fost asemuită cu un foc lichid şi cu o lumină lichidă” [14, p.
319].
Potrivit “fiziologiei subtile” hinduse, prana şi alte “energii” sunt receptate şi
prelucrate în nişte “centre energetice” denumite chakras, şi circulă în organismul
uman printr-o reţea de canale subtile numite nadis.
7. Cuvântul sanskrit chakra (la plural chakras) se traduce prin “roată” sau
“cerc”. Chakras sunt concepute ca nişte vortexuri energetice care interfaţează corpul
fizic cu corpurile subtile. “Se spune despre chakras sunt că configurate ca nişte
petale multicolorate de lotus sau ca nişte roţi cu spiţe ce se învârt cu diferite viteze,
după cum procesează energia. Chakras sunt descrise în literatura yoghină hindusă şi
budistă. Există diferenţe între cele două sisteme, ca şi între diferitele descrieri
occidentale ale chakras” [14, p. 86]. Fiind invizibile vederii normale, se pretinde că
chakras pot fi percepute (inclusiv culorile lor) prin clarviziune. De asemenea, se
afirmă că unele persoane, prin tehnici spirituale speciale, “pot activa chakras să se
învârtă mai repede şi pot direcţiona fluxul energiei prin ele” [14, p. 86].
În unele scrieri din cultura indiană se afirmă că numărul total de chakras este de
circa 88.000, dintre care numai vreo 30 sunt considerate ca fiind suficient de

36
importante pentru a primi denumiri. Dintre ele, chakras majore sunt în număr de
şapte. De la o doctrină la alta, de la un autor la altul (a se compara, de pildă, [16] cu
[17]), există diferenţe în ce priveşte descrierile şi funcţiile celor şapte chakras
principale. În continuare, redăm descrierile făcute într-o lucrare enciclopedică.
“Cele şapte chakras majore sunt: chakra bazală, chakra sacrală, chakra
plexului solar, chakra inimii, chakra gâtului, chakra frunţii şi chakra creştetului:
1. Chakra bazală (muladhara) este localizată la baza coloanei vertebrale şi e sediul
lui kundalini. Este legată de auto-prezervare, natura animală, gust şi miros. Este
cea mai puţin complexă dintre cele şapte chakras, fiind împărţită de doar patru
spiţe. Este colorată în roşu-portocaliu. (În sanscrită, mūla = rădăcină – n. n.)
2. Chakra sacrală (svadhisthana) se află lângă organele genitale şi guvernează
sexualitatea şi reproducerea. Are şase spiţe şi este predominant roşie. În unele
doctrine, chakrei bazale îi sunt atribuite funcţii reproductive, iar chakra sacrală
este ignorată în favoarea chakrei splenice, cu şase spiţe şi având culorile roz şi
galben, localizată la jumătatea distanţei dintre pubis şi ombilic. Chakra splenică
influenţează sănătatea generală şi, în particular, guvernează digestia şi funcţiile
ficatului, pancreasului şi splinei. În alte doctrine, chakra splenică este
considerată minoră.
3. Chakra plexului solar (manipura) se află chiar deasupra ombilicului. Are zece
spiţe şi este predominant verde cu roşu deschis. Este asociată cu emoţiile şi e
punctul în care energia astrală intră în câmpul eteric. Chakra plexului solar
influenţează glandele suprarenale, pancreasul, ficatul şi stomacul. Cei mai mulţi
mediumi ce folosesc transa lucrează prin această chakra.
4. Chakra inimii (anahata) are douăsprezece petale aurii strălucitoare şi este
localizată în centrul pieptului. Ea guvernează glanda timus şi influenţează
imunitatea la boli. Este legată de conştiinţa superioară şi de dragostea
necondiţionată.
5. Chakra gâtului (visuddha), de culoare albastru-argintiu, are şaisprezece spiţe şi e
asociată cu creativitatea, auto-exprimarea şi căutarea adevărului. Este
proeminentă la muzicieni, compozitori şi oratori. Această chakra influenţează de
asemenea glandele tiroidă şi paratiroidă şi metabolismul, şi este asociată cu
anumite stări de conştiinţă extinsă.
6. Chakra frunţii (ajna), situată între sprâncene, este botezată al treilea ochi pentru
influenţa sa asupra simţului parapsihic şi iluminării spirituale. Are 96 de spiţe,

37
 dintre care jumătate iradiază o culoare galben-roz, iar cealaltă jumătate iradiază
în albastru şi purpuriu. Această chakra este asociată cu glanda pituitară, glanda
pineală, inteligenţa, intuiţia şi puterile parapsihice, numite siddhis în yoga
hindusă.
7. Chakra creştetului (sahasrara) se roteşte chiar deasupra vârfului capului. Cele
972 de spiţe ale sale radiază un purpuriu strălucitor, cea mai spirituală dintre
culori. Nu are asociată cu vreo glandă, dar relevă nivelul individual de evoluţie a
conştiinţei. Poate fi activată doar dacă toate celelalte chakras sunt rafinate şi
echilibrate; când este activată produce suprema iluminare şi conştiinţa cosmică.
În vreme ce alte chakras se rotesc în uşoare depresiuni, chakra creştetului se
roteşte într-un dom” [14, p. 87 – 88].
Este de precizat, conform lui Mircea Eliade, că în chakra sahasrara “ajunge
kundalini după ce a traversat cele şase chakras inferioare” şi că “sahasrara nu mai
aparţine nivelului corpului, ci desemnează deja planul transcendent” [18, p. 210].
Acelaşi autor, referindu-se la diferenţele dintre diversele doctrine indiene privind
problematica chakrelor observa faptul că, de pildă, “tantrele budiste cunosc doar
patru chakras, situate respectiv în regiunile ombilicală, cardiacă, laringiană şi plexul
cerebral. Acesta din urmă, cel mai important (…), corespunde cu sahasrara
hinduşilor” [18, p. 210]
8. Cercetarea cu aparatură ştiinţifică modernă a zonelor cutanate
corespunzătoare celor şapte chakras a evidenţiat unele aspecte interesante care par să
aducă argumente în favoarea existenţei acestor “centri bioenergetici subtili” ai
organismului uman.
Dr. Valerie Hunt, de la Universitatea din California (UCLA) a adaptat un
electromiograf pentru înregistrarea frecvenţelor proprii ale potenţialelor bioelectrice
înregistrate la nivelul chakras. Înregistrările s-au efectuat prin intermediul unor
electrozi din argint clorurat, aplicaţi pe piele în regiunile corespondente chakrelor,
semnalele bioelectrice cutanate astfel captate fiind apoi prelucrate prin Fourier-
analysis. În paralel cu aceste înregistrări, au fost consemnate şi observaţiile făcute de
mai mulţi yoghini, care raportau percepţiile lor extrasenzoriale privind caracteristicile
chakrelor respective (culoare, dimensiuni, dinamică). Rezultatele obţinute [19] au
indicat – cu caracter repetitiv – o strânsă corelaţie între gamele de frecvenţe ale
semnalelor bioelectrice cutanate şi culorile chakrelor percepute de yoghini (tabelul 1).

38
 Tabelul 1 – Culorile chakras percepute de yoghini şi frecvenţele semnalelor
bioelectrice cutanate corespunzătoare.
Culoarea chakrei percepută de Gama de frecvenţe a semnalelor
yoghini bioelectrice cutanate, în Hz
albastru 250 – 275 (plus 1200)
verde 250 – 475
galben 500 – 700
oranj 950 – 1050
roşu 1000 – 1200
violet 1000 – 200 (300 – 400; 600 – 800)
alb 1100 – 2000

Anterior, medicul japonez Hirushi Motoyama constatase că biopotenţialele

electrice cutanate la nivelul chakras inactive au valori relativ scăzute (10 – 30 mV), spre
deosebire de chakras “activate bioenergetic”, la care valorile biopotenţialelor respective
sunt mai mari, de până la 300 – 500 mV. Ulterior, dr. Motoyama “a dezvoltat un Chakra
Instrument special pentru detectarea modificărilor electrice, magnetice şi optice ce se
produc în imediata vecinătate a subiectului testat. Într-un experiment tipic, subiectul se
afla într-o cameră ecranată electrostatic (…). Un electrod rotund din cupru şi o celulă
fotoelectrică era plasată în faţa corpului subiectului, la nivelul localizării unei
presupuse chakra. În timpul unui test asupra centrilor stomacului şi inimii, subiectul era
monitorizat timp de trei minute în cele două localizări. Citiri separate erau efectuate
câte un minut înainte de concentrare, în timpul concentrării şi după concentrare.
În mod curios, atunci când a fost testat un practicant yoga avansat, cei doi centrii
au dat rezultate foarte diferite. Centrul stomacului nu a prezentat modificări ale
activităţii măsurabile în perioada de trei minute de monitorizare. În schimb, centrul
inimii a prezentat o intensificare considerabilă a activităţii măsurabile în timpul
perioadei de concentrare. Această diferenţă corespundea practicii spirituale regulate a
subiectului. El se concentra asupra centrului inimii în timpul meditaţiei, şi nu asupra
plexului solar deoarece suferea de serioase tulburări digestive.
Lucrând cu un alt subiect, Motoyama a a constatat că activitatea crescută a
chakrei inimii era suficientă pentru a produce un efect detectat de celula fotoelectrică.
Cu alte cuvinte, activitatea chakrei inimii putea produce o lumină slabă dar măsurabilă
fizic” [20, p. 27]. Astfel de experimente, efectuate pe mai mult de o sută de subiecţi, au
confirmat, conchidea dr. Motoyama, ideea că “focalizarea mentală asupra unei chakra

39
o activează” [21, p. 274].
9. Termenul nadis (la singular, nadi) s-ar traduce literal prin “canale”, “vase”,
“vene”, “artere” sau chiar “nervi”, prin care circulă, sub formă de “sufluri”, “energia
vitală”. Există un număr considerabil de nadis, care diferă de la o doctrină la alta:
“300000 (Shiva Samhita, II, 14, Goraksasataka, 13), 200000 (Goraska Paddhati, 12),
80000 (Trisikihibrahmanmanopanishad, 67), dar mai ales 72000 (H. Y.-pr., IV, 8 etc.).
Dintre ele, 72 au o importanţă deosebită” [18, p. 205 – 206]. Nu tuturor nadis li s-a
atribuit un nume, Shiva Samhita vorbeşte de 14, iar majoritatea textelor vechi enumeră
zece. Dintre aceste nadis, cele mai importante şi care au un rol capital în toate tehnicile
yoghine sunt trei: ida, pingala şi sushumna:
“Sushumna nadi este marele fluviu al trupului, curgând de la baza coloanei
vertebrale până la creştetul capului şi trecând prin fiecare din cele şapte chakras. Este
canalul prin care kundalini shakti (şarpele latent al puterii) – şi conştiinţa spirituală
superioară pe care o poate alimenta – se înalţă de la originile sale din chakra
muladhara până la adevărata sa casă, la chakra sahasrara din creştetul capului. În
termeni de corp subtil, sushumna nadi este calea spre iluminare.
Ida şi pingala nadis se înfăşoară în jurul lui sushumna nadi precum dublul helix al
ADN-ului nostru, trecând fiecare prin toate chakras. Dacă vizualizaţi caduceul,
simbolul medicinii moderne, aveţi o idee aproximativă despre relaţiile dintre nadi-urile
ida, pingala şi sushumna. În cele din urmă, toate trei se întâlnesc în chakra ajna, la
mijlocul distanţei dintre sprâncene.
Ida începe şi se termină partea stângă a lui sushumna. Ida este considerat ca
nadi-ul lunar, rece şi alinător prin natura sa, şi se spune că dirijează toate procesele
mentale şi aspectele mai feminine ale personalităţii noastre. Pingala, nadi-ul solar,
începe şi se sfârşeşte la dreapta lui sushumna. Este nadi-ul cald şi stimulator prin
natură, controlează toate procesele somatice vitale şi supraveghează aspectele mai
masculine ale personalităţii noastre. Calitatea vibraţională a lui pingala este
reprezentată de culoarea roşie.
Interacţiunea dintre ida şi pingala corespunde dansului intern între intuiţie şi
raţionalitate, conştiinţă şi putere vitală, emisfera cerebrală stângă şi cea dreaptă. În
viaţa de fiecare zi, unul din aceste nadis este întodeauna dominant. Cu toate că
dominanţa alternează în cursul zilei, un anume nadi tinde să fie ascendent mai des şi pe
perioade mai lungi decât celălalt. Aceasta are consecinţe asupra personalităţii,
comportamentului şi sănătăţii (…). Aducerea lui ida şi pingala la echilibru este un

40
element major în hatha yoga – atât de important, de fapt, încât termenul hatha
simbolizează acest echilibru” [22].
10. În medicina tradiţională chineză (MTC), impregnată de filozofia daoistă,
concepţia fundamentală de la care se porneşte este că în Univers există o “energie”
fundamentală, bipolară (cu aspectele complementare Yin şi Yang), care îmbracă
diferite forme specifice, inclusiv în structurile vii [23, 24, 25]. Semnificaţia acestei
“energii” fundamentale – denumită Qi – este mai cuprinzătoare decât înţelesul uzual
pe care ştiinţa occidentală îl dă noţiunii de energie, deoarece în conceptul de Qi se
regăsesc îmbinate atât caracterul energetic (“măsură” a mişcării), cât şi cel
informaţional (“măsură” a ordinii/organizării).
La nivelul organismului uman, Qi-ul – sub diversele sale forme: ancestral, de
nutriţie, de apărare etc. – este cel care asigură vitalitatea şi integrarea în mediul
ambiant, conectarea omului cu macrocosmosul şi microcosmosul. Qi-ul are o
circulaţie ritmică pe nişte trasee corporale speciale numite meridiane de acupunctură,
de-a lungul cărora se găsesc puncte specifice (puncte de acupunctură) prin care se
poate interveni în scopuri terapeutice.
Printre străvechile discipline ale MTC, Qigong-ul ocupă un loc aparte. Qigong
înseamnă “exerciţiu Qi”; într-o definiţie care explicitează această traducere, Qigong-
ul reprezintă ansamblul exerciţiilor fizice şi/sau respiratorii prin care se poate realiza
dirijarea Qi-ului.
Conform MTC, termenul Qi din sintagma Qigong are două semnificaţii [26].
Una este cea a Qi-ului originar, care provine de la organismul matern şi serveşte ca
bază a vieţii. Cealaltă se referă la Qi-ul intern, ce derivă din Qi-ul originar în
combinaţie cu diferiţi factori dobândiţi în urma relaţionărilor cu mediul extern.
Exerciţiile Qigong îmbunătăţesc şi mobilizează Qi-ul intern în corpul uman, el putând
fi deplasat prin voinţă de-a lungul meridianelor de acupunctură, nervilor şi vaselor
sanguine. În felul acesta, sunt îmbunătăţite rezistenţa la boli, adaptabilitatea la factorii
externi şi capacitatea de depăşire a eventualelor tulburări somatice şi psihice. Atunci
când, ca urmare a practicării consecvente şi corecte a Qigong-ului, organismul este
saturat de Qi-ul intern, acesta poate fi proiectat în afara corpului ca Qi extern.
Există sute de tipuri de exerciţii Qigong, care se pot clasifica în mai multe
moduri. Astfel, există un soft Qigong şi un hard Qigong. Soft Qigong-ul e practicat
pentru păstrarea şi protejarea sănătăţii sau pentru auto-tratamentul unor afecţiuni, iar
hard Qigong-ul (sau Kung-fu Qigong) este folosit în artele maţiale. Qigong-ul se mai

41
clasifică în: Qigong static, Qigong dinamic şi Qigong de emisie. Persoana care
practică Qigong-ul static stă în aparenţă nemişcată, apelând la tehnici respiratorii şi de
concentrare mentală. În Qigong-ul dinamic, practicantul, aflat în stare de concentrare
psihică, execută seturi de mişcări ale corpului însoţite de anumite ritmuri respiratorii.
Qigong-ul static şi cel dinamic se practică îndeosebi în scopuri preventive şi de
întreţinere a funcţiunilor vitale la parametrii optimi. Qigong-ul de emisie se referă cu
precădere la capacităţile maeştrilor Qigong de a-şi mobiliza Qi-ul propriu în afara
corpului, în scopuri terapeutice sau în confruntări marţiale.
11. În ceea ce priveşte fenomenele acupuncturale, se susţine că existenţa Qi-ului
care circulă prin meridianele de acupunctură este dovedită, printre altele, de aşa-
numitul fenomen de propagare a senzaţiei pe meridian (prescurtat FPSM). Intens
studiat în ultimile decenii de cercetătorii chinezi, FPSM constă în apariţia, consecutivă
introducerii acului într-un punct de acupunctură, a unei senzaţii particulare parestezice
şi uneori hiperestezice ce se ditribuie pe direcţia unui meridian sau a mai multor
meridiane ori de-a lungul unor ramuri colaterale viscerale. Mai frecvent constatat la
subiecţii bolnavi, FPSM este interpretat ca un semn de reuşită diagnostică şi
terapeutică. Investigaţiile extinse pe loturi mari de subiecţi au arătat că viteza FPSM
se înscrie într-o gamă de valori foarte scăzute comparativ cu vitezele altor semnale
biologice. Într-un articol evaluator consacrat FPSM se constată că “viteza de
deplasare a senzaţiei de-a lungul meridianului variază după diverşi autori între 3,3 şi
20 cm/s, cu o medie de 7,521 cm/s” [27].
Dacă FPSM este considerat ca o consecinţă directă a circulaţiei Qi-ului, atunci
viteza de propagare a senzaţiei de meridian apare ca fiind tocmai viteza de deplasare a
Qi-ului de-a lungul meridianelor de acupunctură [28]. Prin urmare, în orice model
biofizic care încearcă să expliciteze natura Qi-ului (fie şi numai parţial), trebuie să se
regăsească ordinul de mărime al acestei viteze de propagare. În continuare, este
prezentată schiţa unui asemenea model [29] bazat pe ipoteza undelor solitare
(solitoni) generate metabolic în protofilamentele microtubulillor ce formează
citoscheletul.
În sens strict matematic, solitonii sunt soluţii analitice ale unor ecuaţii
diferenţiale neliniare speciale. Aceste soluţii sunt de tip undă solitară, cu profil
localizat şi permanent, care nu se dispersează şi nivi nu se deformează prin ciocnire.
În sens fizic, solitonul reprezintă un “pachet” de energie localizat, mobil şi auto-
suficient din punct de vedere dinamic într-un mediu neliniar.

42
 Din cauza dispersiei, o undă obişnuită tinde să se aplatizeze şi să se împrăştie pe
măură ce se deplasează. Dimpotrivă, un soliton este o undă care nu se împrăştie
deoarece efectele de dispersie sunt anulate de alte trăsături ale mişcării undei. Într-o
undă obişnuită, diferitele frecvenţe “călătoresc” indeoendent unele de altele, lipsite de
o unitate organică, fenomenul global fiind suma lor. La unda solitară, toate
componentele interaţionează, conferind acestui pachet de unde o unitate organică ce
transformă “valul” într-un veritabil “obiect”. Prin neliniaritate, efectele dispersive se
compensează, anulându-se, iar unda se propagă exact în starea în care s-a generat prin
eliberare de energie. “Obiectul” soliton are în acelaşi timp proprietăţi corpusculare şi
ondulatorii care conservă local o concentrare de energie; la nivel microfizic, el este un
obiect clasic cu interpretare cuantică [30].
Microtubulii sunt consideraţi a fi printre principalii organizatori ai interiorului
celulei vii, aşa cum este reflectat de faptul că celulele răspund la diferiţii stimuli prin
reglarea distribuţiei spaţiale a microtubulilor. Asamblaţi din molecule tubulinice,
microtubulii se găsesc în toate celulele eucariote, participând la diviziunea celulară,
mişcarea celulară şi menţinerea formei celulare [31]. De regulă, microtubulii sunt
alcătuiţi din 13 protofilamente cvasiaxiale, iar fiecare protofilament este format din
molecule de tubulină aranjate într-o asociere de tip head-to-tail. Tubulina este un
dimer legat necovalent, format din două lanţuri de 50 kD parţial analoage, dar nu
identice: alfa şi beta. Forma geometrică a unui microtubul seamănă cu un clindru gol,
cu diametrul exterior de cca. 30 nm. Lungimile microtubulilor variază de la 2 la 100
micrometri, iar distanţa dintre centrii a două molecule de tubulină de-a lungul unui
proto filament este a0 = 8 nm.
Presupunând că sunt n molecule tubulinice (fiecare având masa m) într-un
protofilament şi notând cu xi poziţia la un moment dat a moleculei de tubulină i iar cu
xio poziţia de echilibru a aceleiaşi molecule (i = 1,2,…n), atunci deplasarea y i
moleculei faţă de poziţia de echilibru este:
yi = xi – xio (1)
În [32] se arată ca energia de interacţiune U dintre două molecule vecine de
tubulină este dată de:
U = 0,5[k(yi – yi-1)] (2)
unde k este constanta forţei de interacţiune. De asemenea, o moleculă de tubulină este
supusă interacţiunilor cu restul moleculelor de tubulină din microtubul. În acord cu
abordările din fizica stării solide, această interacţiune suplimentară poate fi bine

43
aproximată (după [32]) printr-un potenţial periodic de forma:
U’ = U0[1 – cos(2πyi/a0)] (3)
în care U0 este semiînălţimea barierei de potenţial.
O moleculă de tubulină legată într-un protofilament este constrânsă să oscileze
de-a lungul axei protofilamentului, astfel încât se poate trata fiecare protofilament ca
un sistem independent, celelalte 12 protofilamente constituind parte a mediului său
înconjurător. Utilizând relaţiile (2) şi (3) şi formalismul hamiltonian din mecanica
teoretică, în [32] se deduce că ecuaţia de mişcare pentru molecula i de tubulină dintr-
un protofilament este de forma:
mÿi = k(yi+1 – 2yi +yi+1) – (2U0/a0)sin(2πyi/a0) (4)
Soluţia acestei ecuaţii – ţinând seama de (1) şi fără a mai nota indicii – este:
y = (2a0/π)tan-1{exp[±(g/L)x – vt]} (5)
unde parametrii g şi L sunt daţi de relaţiile: L2 = k(a0)4/4π2U0, respectiv g2 = 1/(1-
v2/c2), cu:
c2 = k(a0)2/m (6)
Formula (5) reprezintă expresia matematică a unei unde solitare (sau soliton) a
cărei viteză de deplasare este v. În mecanica neliniară, soluţia (5) este denumită
soliton sau antisoliton, după cum se ia în formulă semnul minus, respectiv plus.
Deplasarea y din relaţia (5) poate fi considerată ca o funcţie continuă de
coordonata x. În aceste condiţii în, [32] se deduce că energia E a solitonului este:
E = (4g/π)[k(a0)2U0]1/2 (7)
iar lărgimea w a undei solitare este:
w = (a0/2π)[k(a0)2/U0]1/2 (8)
Pentru calcule numerice sunt necesare valorile lui k şi U 0. În [32] se arată că
pentru k se poate lua valoarea:
k = 45,2∙10-3 N/m (9)
Estimările pentru U0 sunt mai puţin precise; în orice caz, se arată în [32], U 0 este
cuprins între valorile:
U01 = 100 cal/mol (10)
U01 = 150 cal/mol (11)
Dacă în relaţia (7) punem g = 1 (adică v = 0), rezultă energia E0 de formare a
solitonului:
E0 = (4/π)[k(a0)2U0]1/2 (12)
Introducând în (7) şi (8) valoarea lui a0 şi valorile din (9), (10) şi (11), se obţin

44
limitele între care se încadrează E0 şi w: E01 = 0,36 eV, E02 = 0,44 eV, w1 = 0,816 nm,
w2 = 0,576 nm. În cele ce urmează, vom considera valorile medii corespunzătoare,
adică:
E0 = 0,4 eV (13)
w = 0,696 nm (14)
Valorile pentru E0 sunt compatibile, deşi ceva mai mici, cu cea a energiei
eliberate prin hidroliza GTP, care este de 0,49 eV. Prin urmare, formarea solitonilor în
protofilamente este perfect asigurată metabolic, constatare ce poate fi corelată cu
continua circulaţie a Qi-ului în organism în condiţii normale.
Relaţia (6) exprimă de fapt viteza acustică c în protofilament; c este limita
superioară pentru viteza v a solitonului [32]. Prin introducerea valorilor
corespunzătoare în (6), se obţine:
c = 132 m/s (15)
Pentru evaluarea vitezei solitonilor în protofilemente, necesară comparaţiei cu
viteza Qi-ului prin meridiane, să considerăm că solitonul, imediat după formare,
capătă în intervalul de timp t (foarte mic) un surplus de energie E’, care se adaugă lui
E0, astfel că: E’ = E – E0. Folosind relaţia de tip Heisenberg: t∙E’ = h/2π (unde h este
este constanta lui Planck, egală cu 6,6∙10-34 Js), precum şi formulele pentru g, E şi E 0
se deduc algebric relaţiile:
E’ = E0(g – 1) (16)
g = 1 + h/2πE0t (17)
v = (c/g)(g2 – 1)1/2 (18)
Luând viteza solitonului ca: v = w/t, este de observat că ea trebuie să fie mai
mică decât viteza acustică dată de:
c = w/ta (19)
unde ta este timpul necesar undei acustice pentru a parcurge o distanţă egală cu w. În
mod evident, t > ta. Introducând în (19) valorile din (14) şi (15), se obţine: ta = 5,27∙10-
10
s. Această valoare, împreună cu (13), (17) şi (18), permite estimări ale vitezei v a
solitonilor la diferite valori ale lui t. Câteva dintre ele sunt prezentate în tabelul 2.
Tabelul 2 – Estimări teoretice ale vitezei de propagare a Qi-ului
t, s 8∙10–10 10–8 10–7
v, cm/s 26,7 7,5 2,36

După cum se poate observa, aceste estimări sunt în bună concordanţă cu viteza

45
de deplasare a Qi-ului, aşa cum reiese ea din studierea fenomenului de propagare a
senzaţiei de-a lungul meridianelor de acupunctură.
Bibliografie
1. I. S. Musaberov – “Justus von Liebig”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966.
2. A. Lowen – “The Language of the Body”, Macmillan, New York, 1958.
3. A. Lowen – “Bioenergetics”, Penguin Books, New York, 1976.
4. Alexandrian – “Istoria filozofiei oculte”, Humanitas, Bucureşti, 1994.
5. F. A. Mesmer – “Mémoire sur la découverte du magnétisme animal”, Didot, Paris, 1779.
6. “Aphorimes de M. Mesmer”, Quinquet l'aîné, Paris, 1785.
7. W. Reich – “The Bions Experiments”, Farrar & Giroux, New York, 1983.
8. W. Reich – “The Cancer Biopathy”, Farrar & Giroux, New York, 1982.
9. W. Reich – “The Function of Orgasm”, Farrar Straus & Giroux, New York, 1982.
10. W. Reich – “Cosmic Superimposition: Man's Orgonotic Roots in Nature”, Farrar &
Giroux, New York, 1981.
11. W. Reich – “Orgone Biophysics, Mechanistic Science and ‘Atomic Energy’”, INT. J.
SEX-ECONOMY & ORGONE RESEARCH, vol. III, 74-79, 1944.
12. J. DeMeo – “The Orgone Accumulator Handbook”, Natural Energy Works, El Cerrito,
CA, 1992.
13. T. Hines – “Pseudoscience and the Paranormal”, Prometheus Books, Buffalo NY, 1990.
14. Rosemary E. Guiley – “Harper's Encyclopedia of Mystical & Paranormal Experience”,
HarperSanFrancisco, 1991.
15. Swami Muktananda Saraswati – “Psi Energy”, YOGA MAGAZINE, March 1977.
16. C. W. Leadbeater – “The Chakras”, The Teosophical Publishing Co., Wheaton IL, 1927.
17. Barbara Ann Brennan – “The Hands of Light: A Aguide to Healing through the Human
Energy Field”, Bantam Books, New York, 1988.
18. M. Eliade – “Yoga. Nemurire şi libertate”, Humanitas, Bucureşti, 1993.
19. Valerie Hunt – “Infinite Mind: The Science of Human Vibrations”, Malibu Publishing
Co., Malibu CA, 1995.
20. N. Ozaniec – “Chakras for Beginners”, Hodder & Stoughton Educational, London, 1999.
21. H. Motoyama – “The Theories of the Chakras: Bridge to Higher Consciousness”, Quest
Books, 1982.
22. J. Bailey – “Balancing Act”, http://www.yogajournal.com/wisdom/927
23. Lao Tzu – “Tao te Ching”, Wildwood House, London, 1972.
24. F. Capra – “The Tao of Physics”, Flamingo, 1992.
25. F. Mann – “Acupuncture” The Ancient Chinese Art of Healing”, Heinemann, London,
1962.
26. Q. Zeng – “Qigong”, Foreign Languages Press, Beijing, 1999.
27. P. Bărbulescu – “Senzaţia de acupunctură (S. A.) şi propagarea senzaţiei pe meridian (P.
S. M.)”, REVISTA ROMÂNĂ DE ACUPUNCTURĂ, anul I, nr. 2, 1991.
28. C. L. Zhang – “Electromagnetic Standing Waves as Background of Acupuncture
System”, in: C. L. Zhang, F. A. Popp, M. Bischof (eds.) – “Current Development of
Biophysics”, Hangzhou University Press, 1996.
29. I. Mamulaş – “Ipoteza solitonilor în acupunctură”, în: T. Caba, T. Caba (eds.) –
“Diagnostic, tratament şi puncte noi în acupunctură”, Edit. Anandakali, Sibiu, 2000.
30. C. Rebbi – “Solitons”, SCIENTIFIC AMERICAN, vol. 240, no., 2, 1979.
31. P. Dustin – “Microtubules”, Springer Verlag, Berlin, 1978.
32. K. C. Chou, C. T. Zhang, G. M. Maggiora – “Solitary Wave Dynamics as a Mechanism
for Explaining the Internal Motion During Microtubule Growth”, BIOPOLYMERS, vol.
34, 143–153, 1994.

46