Motto:

„ … animalele există ca unităţi organice

complexe alcătuite din celule animale
şi microbiene care interacţionează.”

D.C. Savage, 1972

 SUMAR

Prefaţa …………………………………………………………………... 5
Cuvânt înainte ……………………………………………………….. 13
Introducere …………………………………………………………… 17
Biomul – Tubul digestiv ……………………………………………… 31
Ecosistemul – cavitatea bucală ………………………… 31
Ecosistemul gastrointestinal ……………………………… 38
Ecosistemul gastric …………………………………………. 38
Ecosistemul intestinal ………………………………………. 41
Relaţiile probiotice …………………………………………. 51
Efectul acţiunii speciilor probiotice …………………….. 52
Biomul – mediul intern ………………………………………………. 70
Reacţia speciilor invadatoare …………………………… 96
Biomul respirator ……………………………………………………. 102
Biomul reproducător ……………………………………………… 104
Biomul integrator …………………………………………………… 107
În loc de concluzii ………………………………………………….. 121
Bibliografie …………………………………………………………… 130

3
 PREFAŢĂ

Prin problematica extrem de complexă şi de importantă pe care o

tratează în baza unor informaţii bibliografice foarte recente, apariţia cărţii
ECOLOGIE SOMATICĂ reprezintă încă un pas pe drumul ascendent al
modernizării şi maturizării gândirii biologice.
Autorii, distinsul biolog prof. dr. Gheorghe Mustaţă de la
Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” şi medicul Tiberiu Mustaţă de la
Universitatea „Gr.T. Popa” promovează, într-adevăr, în această nouă
lucrare, o gândire prospectivă, integratoare a celor mai novatoare concepte
ecologice-biosistemice, atenţi la punerea în lumină a unui fenomen biologic
oarecum neglijat până acum, considerat ca fiind cvasi-singular în lumea
vie: mutualismul simbiotic.
Apariţia acestei cărţi constituie din multe puncte de vedere un
eveniment salutar în biologia românească - şi nu numai – dacă-l privim din
perspectiva actualului context particular al perioadei pe care o parcurge
evoluţia gândirii ştiinţifice, în special a gândirii biologice. Când fac această
afirmaţie, mă refer la inconştienţa manifestată faţă de ecosistemul planetar
prin continua lui degradare de către noxele hiper-civilizaţiei tehnice, deşi
oamenii de ştiinţă au tras, încă de mult, semnale de alarmă; de asemenea,
mă refer la iluzoriile „succese” scontate de unii care propun clonarea
indivizilor supradotaţi, ignorând dimensiunea istorică, procesuală a
viului.
Iată doar numai câteva motive pentru care consider că trebuie
5
subliniată valoarea inestimabilă a laborioaselor strădanii ale profesorului
Gheorghe Mustaţă şi ale distinşilor săi colaboratori orientate către
promovarea acelor concepte şi idei novatoare - ca cele adoptate de autori în
această carte - cum este, de pildă, conceptul de biologie cognitivă elaborat
de Brian C. Goodwin, de fapt o extindere a seducătoarei teorii lingvistice
a lui Noam Chomsky.
Dealtfel, biologul militant care este profesorul Gheorghe Mustaţă
nu este la primii săi paşi în efortul de a înlătura vălul ce ne mai ascunde
încă mecanismele evoluţiei viului.
În al său „credo” ştiinţific din magistrala sinteză publicată anul
trecut (2000)‚ „Rolul biocenozelor parazitoide în păstrarea
echilibrului natural” (rezultat al cercetărilor pe teren şi în laborator timp
de circa trei decenii) afirmă, avertizând:
„Generat de natură, omul a pornit, se pare, pe căi greşite.
Declarându-se stăpân al naturii încearcă să se desprindă de ea, s-o
controleze şi s-o modifice în interese proprii, adesea meschine. ... Intervine
în natură înainte de a o cunoaşte pe deplin. Efectul este de-a dreptul
catastrofal. Astfel a generat şi duce în mileniul al III-lea un flagel –
poluarea - care poate să-i pună sub semnul întrebării propria existenţă. Se
impune reintegrarea omului în natură. Această reintegrare a omului la
natură nu înseamnă o sălbăticire a sa, ci doar o convieţuire în armonie cu
Natura Mamă din care facem parte.

6
Dacă nu vom învăţa să respectăm natura şi să trăim în armonie cu ea, nu
vom avea viitor.”
Înseamnă, aşadar, că omul nu trebuie să se transforme din
ignoranţă şi din infatuare într-un fel de „demiurg” nefast al propriului
univers.
Această nouă carte, ECOLOGIE SOMATICĂ, rod al
îngemănării organice a biologiei cu milenara sa congeneră, medicina,
continuă de fapt acelaşi „credo” filozofico-ştiinţific militant, dar în alte
planuri, cu noi şi convingătoare argumente.
Având ca obiectiv final principal cunoaşterea şi înţelegerea în
profunzime a fiinţei umane, concepută prin analogie cu biosfera terestră ca
o autentică homosferă în care s-a integrat o considerabilă diversitate de
microbiosisteme simbionte în permanentă co-evoluţie, autorii şi-au
propus să demonstreze că Leo Buss nu a greşit atunci când, în 1987, a
diferenţiat o noua ramură a ecologiei, pe care a denumit-o Ecologie
somatică.
Si, după părerea mea, ei au reuşit. Deşi, ca tot ceea ce este nou, ar
putea să surprindă sau chiar să şocheze la prima vedere, aşa cum rezultă din
conţinutul substanţial al cărţii, autorii reuşesc să ne convingă că ecologia
somatică este o disciplină ştiinţifică pe deplin conturată, pluridisciplinară,
cu un statut aparte, a cărei problematică este orientată spre decriptarea
inepuizabilei dinamici a interrelaţiilor existente în homosferă.
Desigur, lectura Ecologiei somatice nu este deloc facilă, dar
solicitarea cititorului este compensată de satisfacţia intelectuală a

7
descoperirii micului univers uman în profunzimile lui strâns legate de
primele vieţuitoare care au apărut pe planetă, microorganismele, şi, de
asemenea, indisolubil legat de marele, infinitul Univers!
Una din problemele fundamentale ale biologiei teoretice încă plină
de „mistere”‚ cea a evoluţiei de la organismele monocelulare (bacterii,
protozoare etc.) la cele pluricelulare (metazoare), mi-a atras în mod deosebit
atenţia, deoarece cunoşteam cum este soluţionată această problemă în
literatura de specialitate şi eram curios sa văd cum o văd autorii.
Maniera în care este interpretată această problemă crucială a
constituit un adevărat test care justifică aprecierea de la început că
Ecologia somatică face un pas important în maturizarea gândirii
biologice. Iată de ce:
Cu vreo trei decenii în urmă, reputatul biolog geneticianul
François Jacob, laureat Nobel în 1965, afirma: „Am început să înţelegem
celula, însă nu şi ţesutul sau organul”, deşi el cunoştea destul de bine că
celulele comunică între ele, ba mai mult chiar, elaborase deja conceptul de
integron când afirma: „De la particule la om se întâlneşte o întreagă serie
de integrări, de nivele şi de discontinuităţi.”
În ciuda acestor realităţi evidente ale evoluţiei. el scrie în
continuare: „Logica sistemului care dirijează execuţia unor programe
complexe‚ de pildă dezvoltarea unui mamifer, rămâne încă necunoscută.
Formarea unui om pornind de la ou reprezintă un miracol de exactitate şi
de precizie. Cum dintr-o singură celulă apar mii de miliarde, în linii
specializate, conform unei ordini stricte în timp şi în spaţiu, iată ce desfide

8
orice fantezie.” (La logique du vivant, 1970; vers. rom., 1972, p. 336-337).
Depăşind comandamentele stricte ale programului genetic în care,
se pare, era cantonat savantul francez, autorii români, luând în considerare
şi rolul mediului, proiectează o lumină mai clară asupra acestei probleme.
Într-adevăr, interpretând lumea vie în aceeaşi viziune sistematică
proprie lui François Jacob, dar îmbogăţită cu aparatul conceptual al
biologiei cognitive elaborată de Goodwin şi Chomsky, autorii,
exponenţi ai celor două prestigioase instituţii academice ieşene, concep
organismul ca o entitate cognitivă, care trăieşte în baza „recunoaşterii
sinelui şi a mediului.”
Altfel spus, într-o formulare echivalentă, oarecum metaforică‚
„organismul reflectă mediu1”.
În felul acesta, autorii ajung la concluzia că cerinţele ecologice
sunt aceleaşi fie că este vorba de un organism monocelular autonom, fie de
un metazoar alcătuit, la început‚ doar din câteva zeci de celule dar care
trăieşte ca un tot unitar. Cu alte cuvinte, legităţile care guvernează viaţa
la nivel supraindividual (cenobial/colonial) sunt aceleaşi ca la nivelul
individual.
Autorii sesizează just că situaţia începe să se schimbe odată cu
creşterea numărului de celule care nu încetează să comunice între ele adică
să interacţioneze, să se „informeze” reciproc. Dar, odată cu creşterea
integrării din ce în ce a mai multor celule, acestea încep să-şi estompeze
autonomia, şi aşa relativă. Diferenţierea şi specializarea funcţională şi
structurală a celulelor începe să depindă din ce în ce mai mult de poziţia lor

9
unele faţă de altele şi în raport cu mediul ambiant, precum şi în raporturile
ce se stabilesc între grupările (ţesuturile şi organele) de celule specializate
funcţional.
Această deducţie logică a autorilor se sprijină pe argumente
temeinice preluate din arsenalul embriologiei experimentale, care de aproape
un secol a urmărit să răspundă la polemica îndelungată dintre teoria
preformistă şi cea epigenetică.
Ceea ce conferă însă ecologiei somatice elaborată de autorii români
incontestabilă originalitate şi eficienţă este faptul că reliefează un aspect cu
totul inedit, căruia până în prezent - cel puţin pentru mine - nu i s-a
acordat atenţia cuvenită.
Este vorba de faptul că împreună cu celulele constitutive ale
organismelor metazoarelor trăiesc şi alte microorganisme care, populând
diferitele organe, creează tot atâtea medii ecologice diferite în care
coabitează. Unele dintre aceste specii de microorganisme invadatoare au
devenit, cu timpul, necesare funcţionării normale a organului respectiv şi,
în consecinţă, întregului organism.
Ilustrând această stare de lucruri cu ceea ce există în corpul (soma)
omului, autorii arată că numai embrionul (fătul) este absolut steril, dar
numai atât timp cât se dezvoltă în placentă. Din clipa în care părăseşte
uterul, fătul se contaminează cu aşa-numitele microorganisme pionier
provenite de la mamă, care se dezvoltă apoi şi co-evoluează neîncetat.
Considerând din unghiul de vedere ecologic această stare de
lucruri, autorii construiesc o adevărată anatomo-fiziologie ecologică

10
care ne înfăţişează corpul omenesc alcătuit din mai multe ecosisteme
interdependente structurate în biom-uri, la rândul lor integrate în
homosferă. Unele biom-uri includ ecosisteme ierarhic „inferioare”, numite
bioskene.
Cea mai voluminoasă secţiune a cărţii (circa 81%) este destinată
tratării exhaustive, cu maximă rigurozitate, a diferitelor tipuri de biom-
uri: biomul digestiv, biomul respirator, biomul mediu1ui intern,
biomul sistemului reproducător şi biomul coordonator neuro-
endocrin.
O concluzie importantă ce se desprinde din studiul acestor
ecosisteme este că simbioza este un fenomen dominant în evoluţia
filogenetică şi ontogenetică şi că dialogul semiotic ce se realizează între
ecosistemele somatice ale unui biom şi între bio-murile integrate în
homosferă asigură desfăşurarea corectă a tuturor funcţiilor întregului.
Cu alte cuvinte realizează echilibrul dinamic al homosferei.
Dincolo de valoarea ştiinţifică intrinsecă a ECOLOGIEI
SOMATICE, operă din care am încercat să subliniez punctual ceea ce am
reuşit să sesizez ca fiind esenţial, aş vrea să închei cu mesajul ei profund
umanist, care nu diferă în ceea ce priveşte tonalitatea de cel din opera
publicată în anul 2000.
Plecând de la premisa că din organismul uman biomul neuro-
encocrin are rolul de integrare, autorii îşi pun întrebarea: „prezintă şi
biosfera (planetară) sisteme integrative care să-i asigure păstrarea
structurilor funcţionale şi integralitatea?”

11
 Cred că sistemul integrator al biosferei nu se va putea înfăptui
decât atunci când mai multe creiere umane - în primul rând de neocortex-
uri – vor funcţiona în conformitate cu „credo”-ul ştiinţifico-filozofic
exprimat în 2000 şi reformulat în această magnifică operă:
„Conceptul de ecologie somatică deschide o nouă perspectivă în
cunoaşterea structurii noastre funcţionale şi în protejarea ecosistemelor şi a
biomurilor care ne edifică organismul. Am putea să ajungem să întocmim
„cartea roşie” a unor specii de microorganisme care fac parte din structura
noastră funcţională şi care sunt puse în pericol de dispariţie ca urmare a
tratamentelor cu antibiotice sau a altor intervenţii nechibzuite.
Să lansăm semnale de alarmă către medici şi farmacişti să
intervină cu competenţă în tratarea noastră ca pacienţi pentru a nu provoca
dispariţia unor specii din ecosistemele noastre somatice, astfel încât să ne
pună sub semnul întrebării propria noastră existenţă prin dezorganizarea
funcţională a biocenozelor interne.”

Prof.dr. Gh. Hasan

Iaşi, 7 februarie 2001

12
 ECOLOGIE SOMATICĂ

CUVÂNT ÎNAINTE

De ce şi o Ecologie somatică? În acest veac

Ecologia a fost diversificată la refuz. Se vorbeşte
astăzi de o multitudine de tipuri de ecologii:
Ecologie generală, Ecologie sistemică, Ecologia
plantelor, Ecologia animalelor, Ecologia
microorganismelor, Ecologie acvatică, Ecologie
terestră, Ecologie geologică, Ecologie militară,
Ecologie socială, Ecologie umană, Ecologie
mentală etc. Unele dintre ele nu au un suport real.
Se poate desprinde Ecologia somatică din
Ecologia umană astfel încât să devină
independentă? Desigur, Ecologia umană are o
sferă precisă şi mult mai largă de cuprindere. Este
vorba de încadrarea omului în natură şi relaţiile pe
care le stabileşte cu aceasta. Ecologia somatică nu
vizează numai fiinţa umană, ci toate fiinţele
Procariote şi Eucariote, unicelulare şi pluricelulare,
deoarece toate pot deveni mediu de viaţă pentru
alte fiinţe.
Ce diferenţă putem stabili între un protozoar
care se scaldă în apa oceanului şi altul care se
scaldă în mediul intern al unui animal? Situaţia este
13
comparabilă. Fiecare şi-a găsit un mediu în care îşi
desfăşoară existenţa. Fiecare stabileşte relaţii cu
mediul său şi cu fiinţele care îl populează.
D.C. Savage (1972) afirma că “… animalele
există ca unităţi organice complexe alcătuite din
celulele animale şi microbiene care
interacţionează”.
Interesant mod de a pune problema. Vom
vedea însă că această interacţiune este reală. Nu
există fiinţă care să-şi ducă existenţa singură, fără a
fi însoţită în structura sa intimă de unele
microorganisme.
G. Zarnea (1994) considera că “Un
microorganism poate fi autohton pentru un anumit
habitat şi alohton pentru altul, care îl tranzitează”.
Acesta este un adevăr general, însă G. Zarnea se
refereă la microorganismele care populează
anumite habitate ale organismului uman. În
organismul uman putem diferenţia nesfârşite tipuri
de habitate care sunt populate de numeroase
specii de microorganisme. Aceasta înseamnă că în
organismul uman putem diferenţia nesfârşite tipuri
de ecosisteme, care se influenţează reciproc şi care
depind de întregul pe care îl formează organismul.
G. Zarnea (1994) apreciază că “Ecosistemul
gastrointestinal este complex, deschis, integrat şi
format din unităţi care interacţionează şi care conţin
mai multe habitate pentru microorganisme”.
Această apreciere probează faptul că organismul

14
uman este abordat din punct de vedere ecologic.
Într-adevăr, sistemul gastrointestinal se comportă ca
un ecosistem, fiind populat de numeroase specii de
microorganisme şi chiar de animale superioare
(Nematode, Cestode) care depind în existenţa lor
de gazdă şi de interrelaţiile pe care le stabilesc între
ele pe de o parte şi cu gazda pe de altă parte.
Dacă Andrei Popovici Bâznoşanu (1937, 1969)
definea bioskena ca fiind cel mai mic tip de
ecosistem, Bogdan Stugren (1982) nominalizează
următoarele tipuri de bioskene:
„- spinările vitelor cornute infectate de
anumite diptere;
- eritrocitele broaştelor ţestoase şi păsărilor
sunt ocupate de hemigregarine;
- celulele corpului omenesc sunt parazitate
de virusuri, formându-se bioskene
intraorganismice”.
Bioskenele nu sunt însă izolate, ci funcţionează
în anumite ecosisteme mai cuprinzătoare. Mai multe
bioskene pot constitui un consorţiu (Bogdan Stugren,
1982).
Tischler W. (1955) consideră că un şoarece de
câmp formează un consorţiu cu ectoparaziţii şi
helminţii săi. Câte alte specii mai populează
organismul unui şoarece de câmp?
Dacă Margulis a lansat ipoteza conform căreia
celulele eucariote sunt populate de celulele
procariote endosimbionte, care formează organite

15
de tipul mitocondriilor şi al plastidelor, atunci trebuie
să considerăm că nu există aproape nici o fiinţă
care să trăiască singură. Fiinţele oferă condiţii de
viaţă altor specii, împreună cu care convieţuiesc
într-un mutualism simbiotic. Nu punem aici problema
paraziţilor care îşi omoară gazda. Vorbim doar de
acea convieţuire care este, mai mult sau mai puţin
propice ambilor parteneri.
De altfel Leo Buss (1987) a simţit nevoia să
fundamenteze o nouă direcţie în ecologie, Ecologia
somatică, pentru a putea surprinde subtilele relaţii
care se stabilesc între un organism şi
microorganismele care îl populează.
În acest mod Ecologia somatică se poate
desprinde ca o ramură a Ecologiei.
Pentru a putea descifra subtilele interrelaţii
care se stabilesc între o gazdă şi multiplele fiinţe vii
care o populează este necesar să apelăm nu
numai la gândirea ecologică, ci şi la cea
biosemiotică şi să ţinem cont de un fenomen
biologic mult neglijat, mutualismul simbiotic.
În cele ce urmează ne propunem să probăm
că Leo Buss nu a greşit atunci când a diferenţiat
Ecologia somatică între celelalte tipuri de Ecologie.

Autorii

16
 INTRODUCERE

Brian C. Goodwin a pus bazele unei biologii cognitive.

Conform acestui mod de gândire organismul trebuie văzut ca
un sistem cognitiv care operează pe baza recunoaşterii sinelui
şi a mediului. Această cunoaştere este exprimată sub formă
de reguli sau constrângeri care generează structuri utile,
necesare pentru supravieţuire, reproducere şi evoluţie. Acest
concept reprezintă o extensie a teoriei lingvistice a lui Noam
Chomsky aplicată în biologie. După Chomsky capacitatea
înnăscută, neînvăţată de a genera structuri propoziţionale
corecte emerge în copilărie. Ea este constituită din reguli şi
constrângeri care definesc procesele care generează structuri
de suprafaţă ale propoziţiilor din structura lor profundă.
Scopul teoriei lui Chomsky era să explice caracterul
productiv al limbajului, capabil să genereze o serie nelimitată
de propoziţii pe baza unui număr finit de cuvinte şi reguli ale
gramaticii generative. Mulţi autori au văzut acest aspect al
limbajului ca fiind foarte relevant pentru structurile biologice.
N. Jerne a făcut o analogie între limbaj şi sistemul imun. El a
comparat o regiune variabilă a unei molecule de anticorp, nu
cu un cuvânt, ci cu o propoziţie sau frază. Repertoriul imens al
sistemului imun n-a fost văzut ca un vocabular, ci ca un sistem
17
de propoziţii, capabil să răspundă oricărei propoziţii exprimată
de multitudinea de antigene pe care sistemul imun le poate
întâlni.
Capacitatea de apărare a organismului este
demonstrată de proliferarea limfocitelor B, care prin
rearanjamente genetice şi mutaţii somatice capătă regiuni
variabile, diferite de cele ale celulei stem (de bază).
N. Jerne se arată uimit de complexitatea acestui sistem
cognitiv care a evoluat prin el însuşi şi funcţionează fără
asistenţa creierului.
Unii lingvişti chomskieni au inversat semnificaţia
metaforei – limbajul ca sistem biologic, prin aceea că au
insistat asupra importanţei organizării biologice ca o cheie de
înţelegere a structurii profunde a limbajului. Astfel se afirmă că
propoziţiile exprimă proprietăţile sistemelor biologice deoarece
ele există numai corelate cu activitatea unui alt sistem biologic
(creierul).
Analizând din punct de vedere sistemic lumea vie
înţelegem că există o ierarhie organizatorică a sistemelor,
ilustrată prin complicarea gradată a structurilor (celule-ţesuturi-
organe-sisteme de organe etc.), în aşa-numitele nivele de
integrare, pe de o parte şi o ierarhie a sistemelor ecologice
concretizată în existenţa nivelelor de organizare (individ-
populaţie (specie) - biocenoză-biosferă), pe de altă parte.
18
 Dacă dorim să elucidăm pe deplin noţiunea de individ,
atunci aplicăm principiile caracteristice nivelelor de organizare
atât pentru organismele unicelulare cât şi pentru cele
multicelulare. Fie că este vorba de o celulă care funcţionează
ca un organism independent, fie că este vorba de un
metazoar, format doar din câteva zeci de celule, care
funcţionează ca un tot unitar, cerinţele ecologice sunt
aceleaşi. Legile care guvernează funcţionarea nivelului
individual de organizare sunt aceleaşi.
În ceea ce priveşte poziţia ecologică a organismelor
unicelulare ne apare limpede în cazul speciilor unicelulare
solitare. Situaţia începe să se complice în cazul formelor
coloniale. Coloniile de Volvox globator se găsesc la limita
dintre protozoare şi metazoare. Diferenţierea structurală şi
funcţională a celulelor probează existenţa unei integralităţi
sporite la nivel colonial. Cu cât integralitatea colonială creşte
cu atât celulele pierd din independenţa lor. Ele contribuie la
realizarea funcţiilor întregului. Dilema apare atunci când celula
pierde statutul de individ şi devine o unitate componentă a
unui individ pluricelular. Putem pune întrebarea: de ce
Proterospongia haeckeli este considerată o colonie şi este
încadrată în rândul Protozoarelor (Choanoflagellata), iar
Trichoplax adhaerens este încadrat între animalele
metazoare? Este greu de răspuns la această întrebare. Se
19
pare că, din momentul în care celulele se asociază şi
formează colonii, stabilesc între ele relaţii de întrajutorare.
Treptat celulele depind în existenţa lor unele de altele şi de
întregul pe care îl formează colonia sau individul metazoar.
Relaţiile intercelulare capătă aspectul unor fenomene de
simbioză. În cadrul întregului pe care îl formează celulele
comunică între ele, îşi conjugă acţiunile sau şi le opun, însă
toate funcţiile lor sunt orientate către realizarea programelor
întregului. La marea majoritate a metazoarelor celulele sunt
organizate în ţesuturi, care au funcţii diferite. Diferenţierea
funcţională a celulelor este de-a dreptul impresionantă la
animalele metazoare superioare. Celulele ţesuturilor epiteliale,
conjunctive, musculare şi nervoase diferă esenţial între ele atât
din punct de vedere structural cât şi funcţional. Celulele unor
ţesuturi nu sunt însă imobile. Ele se pot deplasa cu uşurinţă în
organism îndeplinind anumite funcţii. Un exemplu tipic îl
reprezintă celulele ţesutului conjunctiv, care intervin în
apărarea activă a organismului.
Cum ne putem explica diferenţa structurală şi
funcţională a celulelor? Celulele organismului metazoar au
aceeaşi origine şi absolut aceeaşi informaţie biologică. De ce
sunt atât de diferite? Care sunt factorii care blochează
funcţionarea unor gene şi asigură acţiunea canalizată a
altora? Care este mecanismul intim prin care dintr-o celulă-ou
20
nediferenţiată, în urma unor diviziuni succesive, apar celule
extrem de diferenţiate ca structură şi funcţie?
Diferitele organe ale unui embrion sunt reprezentate la
începutul dezvoltării prin nişte primordii complet nediferenţiate.
Organele embrionare primordiale încep însă să se diferenţieze,
etapă cu etapă, sub influenţa unor substanţe chimice locale,
sintetizate în cantităţi extrem de mici de către primordiile
embrionare vecine, cu care vin în contact mai mult sau mai
puţin timp. Diferenţierea într-o direcţie sau alta depinde deci
de poziţia celulelor unele faţă de altele şi de relaţiile care se
stabilesc între diferite grupe de celule. Este vorba de influenţa
mediului înconjurător, de o multitudine de aspecte care ţin de
ceea ce numim ecologie somatică. Faptul că poziţia celulelor
are un rol important în diferenţierea lor morfologică şi
funcţională a fost probată prin multiple experimente efectuate
pe diferiţi embrioni.
Una dintre cele mai remarcabile descoperiri a fost
aceea că multe aspecte ale formei finale a organismului pot fi
obţinute, chiar dacă poziţia iniţială a celulelor sau calea lor de
migraţie au fost puternic perturbate.
H.V. Wilson (1907) trecând un spongier adult printr-o
ţesătură fină de mătase, a obţinut o suspensie de celule
dezagregate. S-a distrus astfel întreaga arhitectură somatică a
spongierului. Celulele despărţite s-au sedimentat pe fundul
21
vasului şi au fost amestecate. Celulele au început să realizeze
mişcări amoeboide aparent haotice, după gândirea noastră,
s-au deplasat în direcţii diferite venind în contact unele cu
altele. Ceea ce este de-a dreptul miraculos este faptul că, în
final, celulele s-au organizat după modelul aranjamentului
celular specific unui mic spongier.
Holtfreter a făcut un experiment interesant pe un
embrion de triton. În faza primară a unei gastrule a detaşat o
porţiune de pe partea medio-dorsală (care în ontogeneză dă
naştere la placa neurală şi apoi la tubul nervos)şi una de pe
partea medio-ventrală (care dă naştere la tegument) şi le-a
inversat, realizând două grefe. Fiecare porţiune a urmat
diferenţierea celulară proprie zonei în care a fost grefată. Deci
grefele s-au integrat perfect modelului evolutiv al zonei
respective. Acelaşi transfer a fost realizat mai târziu, când
gastrula tindea în ontogeneză către neurulă. De data aceasta
segmentele grefate nu s-au mai integrat în diferenţierea
caracteristică noii zone. Fiecare segment şi-a urmat calea
deja programată. Segmentul medio-dorsal deşi sudat în zona
ventrală a continuat să se diferenţieze către placa neurală şi
apoi către tubul neural. Segmentul ventral a dat naştere unei
structuri specifice tegumentului, deşi a fost plasat în zona plăcii
neurale. De ce un astfel de comportament?

22
 În primul experiment celulele nu-şi însuşise pe deplin
programul ontogenetic imprimat de poziţia lor în embrion aşa
că s-au supus programului pe cale de statornicire din noua
zonă. În al doilea experiment segmentele respective îşi însuşise
programele caracteristice zonelor respective, programe pe
care le-au finalizat în etapele ulterioare.
Trebuie să înţelegem că, deşi celulele provin din
aceeaşi origine (celula ou) urmează o cale diferită de
specializare şi diferenţiere în funcţie de poziţia lor spaţială şi de
caracteristicile mediului local.
În funcţie de poziţia lor în organism celulele sunt supuse
influenţei mediului respectiv. Anumite gene sunt blocate, altele
sunt activate, ceea ce determină diferenţierea structurală şi
funcţională a celulelor. La nivelul embrionului celulele vor urma
diferite căi de diferenţiere în ontogeneză, în funcţie nu numai
de foiţa embrionară din care provin, ci şi de poziţia exactă din
structura embrionului şi a relaţiilor pe care le stabilesc cu
celulele din celelalte foiţe embrionare.
În cazul ectodermului şi al endodermului morfogeneza
implică în mare măsură epitelii întregi, care se cutează şi
formează vezicule, crescând şi diferenţiindu-se, fără a-şi pierde
continuitatea ca straturi de celule. În cazul mezodermului apar
însă situaţii cu totul diferite. La început celulele formează un
strat, dar curând acestea se subîmpart în blocuri care urmează
23
diferenţieri separate. Unele blocuri dau naştere la muşchi,
altele la oase, unele celule pot deveni temporar migratoare,
pierzându-şi proprietăţile de adezivitate, altele sunt migratoare
toată viaţa şi au rol în apărarea activă a organismului
împotriva microorganismelor agresoare.
Şi mai important este faptul că, alături de celulele
constitutive ale corpului, care îndeplinesc funcţii deosebite şi
au un comportament adesea surprinzător, în organism pătrund
nenumărate microorganisme care populează diferite organe,
deci diferite medii ecologice şi care convieţuiesc împreună.
Nu doar convieţuiesc împreună cu organismul uman, ci unele
dintre ele au devenit o necesitate pentru funcţiile vitale ale
acestuia.
Este fiinţa umană o fiinţă absolut solitară în structura şi
funcţionalitatea sa?
Urmărim lumea înconjurătoare şi vedem tot felul de
fiinţe. Reuşim să le diferenţiem pe unele de altele fără a sesiza
că, de fapt, ele nu trăiesc complet izolat. Cel puţin la prima
vedere credem aceasta, ca urmare a unei analize sumare,
macroscopice. Apropiindu-ne însă de o oaie sau de un porc şi
urmărindu-le cu atenţie blana (la oaie) sau căutând printre
firele de peri (la porc) putem constata, adesea, că sunt
doldora de specii parazite. La oaie putem constata prezenţa
căpuşelor şi a dipterului parazit Melophagus ovinus, iar la porc
24
diferite specii de păduchi, mai ales în zonele ascunse. Şi
această constatare se realizează doar la o analiză
macroscopică.
Este într-adevăr posibil ca o fiinţă fie ea din lumea
Protozoarelor sau a Metazoarelor să trăiască absolut liber, în
lipsa unor specii parazite, comensale sau simbionte?
Dacă vom considera că mitocondriile şi plastidele sunt
procariote endosimbionte, care trăiesc în interiorul celulelor
eucariote, atunci trebuie să acceptăm că nici o fiinţă
eucariotă nu trăieşte singură. Nu putem vorbi de fiinţe “germ
free” (lipsite de alte fiinţe sau total sterile = axenice). Orice
metazoar este însoţit de o serie de specii parazite sau
comensale. Multe dintre speciile găzduite se comportă ca
adevăraţi simbionţi, ceea ce înseamnă că ambele părţi au de
câştigat.
Din momentul în care una sau mai multe specii îşi
găsesc mediul de viaţă în interiorul altui individ sau chiar la
exteriorul său, atunci înseamnă că aceste specii şi-au găsit un
anumit habitat în care se simt bine. Dacă sunt mai multe specii
în acelaşi habitat, atunci ele trebuie să stabilească între ele
anumite relaţii, fie de competiţie, fie de ajutor reciproc.
Oricum, aceste specii se influenţează una pe alta în existenţa
lor şi, la rândul lor, depind şi de gazda care le oferă habitatul
respectiv.
25
 Fiind vorba de o serie de specii care populează un
anumit habitat, fie el viu sau mort, şi de faptul că trebuie să
stabilească anumite interrelaţii între ele, ne dăm seama că
avem în faţă un tip de biocenoză. Aceste specii populează
deci un habitat, ceea ce însemnă că biocenoza formează o
unitate cu habitatul (deci cu biotopul respectiv)
individualizându-se astfel un ecosistem.
Dacă am interpretat bine aceste aspecte şi suntem de
acord cu concluziile stabilite, atunci intrăm în sfera ecologiei.
Ecologia se ocupă, conform gândirii lui Ernst Haeckel,
fondatorul acestei ramuri a ştiinţelor biologice, cu studiul
interrelaţiilor dintre organisme pe de o parte şi mediul lor de
viaţă, pe de altă parte. În cazul nostru este într-adevăr, vorba
de o ecologie aparte, cu un statut special, pe care Leo Buss
(1987) o denumeşte Ecologie somatică.
Aceste aspecte sunt valabile şi pentru specia umană.
Nici omul nu trăieşte singur, chiar dacă am dori acest lucru.
Fătul este steril in utero, însă se infectează în timpul
trecerii prin vagin şi prin genitalele externe. Fătul intră în
contact cu microorganismele care provin de la mamă.
Putem vorbi de aşa-numitele microorganisme-pionier.
La sugar primele bacterii se instalează în sistemul digestiv.
Primele specii aparţin genurilor Lactobacillus şi Bifidobacterium.
Urmează Escherichia coli şi Streptococcus fecalis.
26
 Odată cu trecerea la hrana solidă se instalează în
intestinul gros Bacteroides, care se dezvoltă în mediul anaerob.
În momentul înţărcării populaţiile ajunse la climax
conţin un număr redus de microorganisme facultativ
anaerobe care este menţinut ca atare.
Corpul uman este populat de o multitudine de
microorganisme. Este, practic, invadat de microorganisme.
Atât de multe încât te întrebi, la un moment dat, dacă poate
trăi singur, în stare de germ-free.
Întregul tub digestiv este colonizat de diferite specii de
microorganisme. Unele sunt dăunătoare, altele inofensive, sau
par a fi inofensive, multe par a afecta organismul şi provoacă
riposte din partea acestuia, sunt şi specii care devin parte
integrantă a gazdei influenţându-i existenţa, de cele mai multe
ori în sens pozitiv. Organismul este populat de un complex de
specii care depind în existenţa lor unele de altele şi toate de
gazdă, precum şi gazda de ele. Organismul devine un mediu
complex, cu diferite biotopuri în care se stabilesc biocenoze
diferite.
Din punct de vedere ecologic constatăm că, corpul
uman este format din numeroase ecosisteme care sunt
organizate în biomuri care, la rândul lor, se găsesc sub directa
coordonare a homosferei, care realizează întregul individual.

27
 Analiza organismului uman din punct de vedere
ecologic, în cadrul unei ecologii somatice, ne facilitează
înţelegerea structurii şi a funcţionalităţii fiecărui organ şi a
organismului în ansamblu.
Care sunt habitatele pe care le poate oferi corpul
nostru?
Microorganismele se pot localiza în diferite organe.
Localizarea lor nu este întâmplătoare într-un anumit organ.
Dacă ar fi întâmplătoare nu ar putea supravieţui. Ar putea fi
eliminate foarte uşor sau nu s-ar dezvolta normal.
Unele microorganisme populează tubul digestiv, altele
se localizează în mediul intern (sânge, limfă, lichid interstiţial), în
ficat, plămâni, rinichi, splină, sistem nervos etc. Alături de
microorganisme se pot găsi şi nematode parazite, cestode şi
chiar trematode.
Mai mult decât atât, tubul digestiv oferă condiţii de
viaţă foarte diferite de la un segment la altul. Fiecare dintre
aceste segmente reprezintă un habitat în care se pot instala
diferite specii. Deci, fiecare segment se poate constitui într-un
ecosistem.
Putem vorbi astfel de ecosistemele: cavitate bucală,
stomac, intestin subţire şi intestin gros. În cavitatea bucală
placa dentară poate constitui un ecosistem de tip special, o
bioskenă. Fiind mai mulţi dinţi, deci mai multe bioskene
28
acestea ar putea fi grupate într-un biocorion sau merocenoză.
Aceasta înseamnă că deja cavitatea bucală se constituie ca
un ecosistem complex.
Tot aşa putem constata şi la celelalte segmente ale
tubului digestiv. În cavitatea intestinală se poate instala o
microbiotă la nivelul lumenului intestinal, alta la nivelul
mucoasei intestinale, iar biocenozele de la nivelul duodenului
pot diferi de cele ale jejunului şi ale ileonului. Anumite cripte
ale mucoasei digestive se pot constitui în microhabitate de tip
special. Colonul adăposteşte o microbiotă cu totul şi cu totul
particulară, care se diferenţiază esenţial în diferite etaje ale
acestuia. Putem diferenţia o microbiotă cu funcţie
fermentativă, alta cu rol în putrefacţie, iar în zona formării
bolului fecal o altă categorie, diferită de celelalte.
Ce putem desprinde aici din punct de vedere
ecologic? Deducem că tractusul digestiv este format din
diferite tipuri de ecosisteme care diferă mult între ele, dar care
îndeplinesc pentru organism o singură funcţie, cea digestivă.
Fără a greşi trebuie să considerăm că tractusul digestiv
formează un adevărat biom. Biomul este format dintr-un
complex de ecosisteme diferite, care prezintă, totuşi, unele
caracteristici comune.
Dacă diferenţiem tubul digestiv de anexele sale:
glandele salivare, ficatul şi pancreasul, am putea pune în
29
evidenţă şi alte ecosisteme, cu totul şi cu totul particulare.
Acestea pot îndeplini şi alte funcţii pentru întregul pe care îl
formează organismul. Ar putea face parte din biomul digestiv,
sau ar putea, foarte bine să se constituie în biomuri separate.
Alături de biomul tubul digestiv vom diferenţia şi alte
tipuri de biomuri: respirator, excretor, mediul intern şi sistemul
reproducător.
Întregul îl formează organismul. El poate fi asemuit cu
ceea ce numim în ecologie biosfera. Întregul pe care îl
formează organismul îşi menţine existenţa prin buna
funcţionare a biomurilor sale şi prin interrelaţiile care se
stabilesc între acestea.
Pentru realizarea întregului, pe care metaforic îl vom
numi homosferă, asemuindu-l biosferei, două alte biomuri
foarte importante – cel nervos şi cel endocrin, au funcţii cu
totul speciale.
Aşa cum în Biosferă “totul se leagă de totul”, acest
principiu ecologic funcţionând perfect, tot aşa şi la nivelul
corpului unui metazoar toate celulele, ţesuturile şi organele
depind de toate şi de întregul pe care îl formează organismul.

30
 BIOMUL – TUBUL DIGESTIV

Tubul digestiv reprezintă sistemul de organe prin care

organismul realizează schimbul de substanţe şi energie cu
mediul. Compartimentele tubului digestiv sunt însă foarte
diferite atât din punct de vedere structural cât şi în ceea ce
priveşte condiţiile locale pe care le creează şi le întreţine.
Fiecare compartiment (cavitate bucală, stomac,
intestin subţire, intestin gros) oferă condiţii de viaţă pentru
speciile comensale sau parazite. Fiecare segment reprezintă
de fapt un biotop caracteristic, care poate deveni prielnic
pentru anumite specii de microorganisme. Se pot instala
multiple specii, între care se stabilesc anumite interrelaţii, specii
care depind în existenţa lor unele de altele şi de gazdă.

Ecosistemul - cavitatea bucală

Cavitatea bucală reprezintă un ecosistem somatic.
Biotopul este format din substratul organic (mucoasă bucală,
limbă, dinţi) şi secreţiile glandelor salivare care sunt debuşate
în această cavitate. Sunt condiţii particulare de temperatură,

31
pH, umiditate etc. Saliva este un lichid transparent, filant
(datorită mucinei) cu densitatea cuprinsă între 1,003-1,008,
deci hipotonică în raport cu plasma. pH-ul variază între 6 şi 7,
media fiind de 6,8. Dacă glandele salivare parotide secretă o
salivă apoasă, submaxilarele şi sublingualele secretă o salivă
mai consistentă, cu multă mucină.
Saliva conţine 99,4% apă şi 0,6 g reziduu uscat. La
rândul său rezidiuul uscat conţine 0,4% substanţe organice şi
0,2 g% substanţe anorganice (săruri de K, Na, cloruri,
bicarbonaţi, fosfaţi).
Saliva alcalină bogată în mucină favorizează
precipitarea sărurilor de calciu şi formarea tartarului dentar.
Sulfocianatul de potasiu (K(KSCH)) este un produs de excreţie
salivară cu rol antiseptic.
Între substanţele organice ptialina (alfa amilaza) şi
lizozimul au un rol deosebit. Lizozimul are acţiune bactericidă,
atacă capsula heteroglicozidică a bacteriilor. Se găseşte şi în
secreţia cutanată şi în lacrimi. Lizozimul SgA de tip secretor şi
sulfocianatul de K au rol bactericid.
Pe cale salivară se elimină unele metale grele: plumb,
mercur, bismut, care se depun pe gingie şi formează aşa-
numitul lizerin gingival.
Nu este cazul să dezvoltăm aici unele aspecte privind
caracteristicile fizico-chimice ale mediului oferit de cavitatea
32
bucală. Ţinem însă să subliniem faptul că, în cavitatea bucală,
considerată ca un ecosistem somatic cu o structură
complexă, putem diferenţia şi formaţiuni mai reduse, care
corespund unor ecosisteme restrânse de tipul unor bioskene.
Termenul de bioskenă a fost introdus în ecologie de
profesorul Andrei Popovici Bâznoşanu pentru a individualiza
cea mai mică formaţiune care poate îndeplini funcţia unui
ecosistem. Ca exemplu de bioskenă putem lua suprafaţa unei
frunze pe care se instalează o colonie de afide. Colonia de
afide atrage, prin prezenţa sa, un complex de specii de specii
parazitoide, prădătoare sau comensale. Deosebim deci un
complex de specii care stabilesc între ele diferite tipuri de
interrelaţii şi depind în existenţa lor unele de altele şi de întregul
pe care îl formează frunza respectivă împreună cu colonia de
afide.
În cavitatea bucală placa dentară poate forma un
astfel de ecosistem. Pe placa dentară se fixează o multitudine
de microorganisme care intră în interacţiune. Putem vorbi de
un aşa-numit feeling (to foul = a murdări, a polua). Aşa cum pe
navele marine se fixează diferite specii de plante şi de
animale, tot aşa placa dentară poate fi populată de o
multitudine de specii de microorganisme. Colonizarea plăcii
dentare se face în funcţie de capacitatea de aderenţă a
bacteriilor.
33
 Fixarea bacteriilor nu se face pe smalţul curat, ci pe un
film organic. Acest film organic (biofilm) este format de o
peliculă de salivă bogată în mucină. Pe această peliculă are
loc legarea selectivă a bacteriilor. După fixarea primelor
bacterii are loc multiplicarea lor. Cum pe placa dentară se
fixează unele specii de bacterii, între ele are loc stabilirea unor
interacţiuni specifice, adezive şi coezive cu biofilmul plăcii
dentare şi interbacteriene.
Bacteriile ajung să formeze 60-70% din volumul plăcii
dentare. În rest sunt polimeri glucidici bacterieni extracelulari,
saliva etc. Bacteriile fixate pe placa dentară ajung până la 108
bacterii/mg umed. Pe un dinte neperiat zilnic se acumulează
până la 109 bacterii/mg umed.
Ceea ce este interesant şi merită a fi menţionat este
faptul că speciile de bacterii de pe placa dentară diferă de
cele din saliva obişnuită, care umectează mucoasa bucală.
Tocmai această diferenţiere ne îndreptăţeşte să considerăm
placa dentară ca un ecosistem cu o structură particulară, ca
o bioskenă somatică (fig. 1).

34
Streptococcus sanguis Streptococcus cricetus

Mediu aerob
Actinomyces viscosus

Bacterioides gingivalis Actinomyces naeslundi

Mediu anaerob

Fig. 1 Microbiota din bioskena – placa dentară

Colonizarea bacteriană a plăcii dentare se realizează

după formarea peliculei de salivă. Urmează fixarea selectivă a
bacteriilor pe suprafaţa peliculei. La început se fixează bacterii
izolate s-au chiar grupuri de bacterii. Primele bacterii care
iniţiază coloniile sunt: Streptococcus sanguis, Streptococcus
cricetus, S. mutans, Actinomyces viscosus.
Se formează colonii şi chiar un strat bacterian extins.
Întâlnim forme cocoide “împachetate” dens şi filamentoase.
La interfaţa salivară a plăcii gingivale apar grupuri de bacterii
ca nişte ştiuleţi de porumb (corn-cob groups) în jurul unui

35
filament central (Bacterionema matruchotii) acoperit de coci
(Streptococcus sanguis).
În plăcile subgingivale apar unele formaţiuni care se
aseamănă cu nişte perii (Cristle-brushes), constituite din
filamente şi bastonaşe care radiază de la o celulă lungă,
filamentoasă.
Treptat cocii sunt înlocuiţi cu bacili şi bacterii
filamentoase. Acumulându-se multe bacterii mediul se
îngroaşă şi devine anaerob. Se creează astfel condiţii pentru
alte bacterii, cum ar fi: Bacteroides gingivalis, Actinomyces
naeslundii.
De altfel, din momentul naşterii cavitatea bucală
începe să fie populată de o serie de bacterii (fig. 2).
Bacteriile pionier sunt microaerofile sau facultativ
anaerobe: Streptococcus salivarius, S. mitior, Neisseria,
Staphylococcus, Lactobacillus etc.
După câteva săptămâni se instalează unele bacterii
anaerobe, cum ar fi Veillonella alcalescens şi Fusobacterium.
În perioada erupţiei dinţilor sunt dominante speciile
genurilor Bacteroides, Vibrio, Fusobacterium.
Treptat se instalează speciile de bacterii care au o
anumită semnificaţie pentru cavitatea bucală: Streptococcus
mutans, S. sanguis şi Actinomyces viscosus.

36
 Streptococcus salivarius

Streptococcus mitior

I Lactobacillus Meisseria sp.

Staphylococcus
II Veillonella alcalescens
Fusarium sp.

Bacteroides gingivalis
III
Vibrio
Fusobacterium

Streptococcus mutans Actinomyces viscosus

IV Streptococcus sanguis

Fig. 2 Succesiunea bacteriilor la făt şi instalarea lor definitivă

37
 Ecosistemul gastrointestinal

Sistemul gastrointestinal are o structură complexă şi

prezintă diferite tipuri de habitate: lumenul gastrointestinal,
mucoasa şi criptele mucoaselor.
Lumenul este plin în perioada de stază cu particule
alimentare solide sau cu suspensii grosiere într-un mediu lichid.
Viteza cu care circulă conţinutul gastrointestinal nu depăşeşte
viteza de diviziune a microorganismelor.
Suprafaţa epiteliului digestiv oferă condiţii particulare
pentru fixarea şi dezvoltarea unor microorganisme.

Ecosistemul gastric
Cavitatea gastrică este scăldată de sucul gastric, care
este un amestec al produşilor secretaţi şi o soluţie apoasă de
acid clorhidric. Mai conţine o cantitate variabilă de mucus,
secretat de epiteliul de suprafaţă. Compoziţia sucului gastric
este:
- HCl liber – 0,40-0,50%;
- aciditate totală – 0,45-0,60%;
- pH – 0,9-1.
Se găsesc şi substanţe organice, cuprinzând mucină şi
enzime specifice – 0,42-0,46% şi substanţe anorganice 0,13-

38
0,14%. În rest apă. Acţiunea principală a sucului gastric este
exercitată asupra proteinelor, care sunt desfăcute în catene
mai mici de către pepsină şi HCl. Se mai găseşte renina, care
coagulează laptele (labfermentul) şi lipaza gastrică, care
descompune lipidele simple din lapte şi ouă. Mucina este o
glicoproteină şi este secretată de celulele glandelor pilorice şi
cardiale şi de celulele mucoase ale glandelor fundice. Mucina
tapisează stomacul şi serveşte la protecţia celulelor împotriva
sucului gastric, în special a HCl.
În cavitatea gastrică se stabilesc microorganisme
acido-tolerante cum sunt: Lactobacillus, Candida şi Torulopsis,
care formează primul eşalon. Urmează speciile altor genuri,
între care: Bifidobacterium, Clostridium, Streptococcus,
Veillonella, Peptostreptococcus, Bacteroides, Actinobacillus
coliformis etc. (fig. 3).

39
 Candida

Lactobacillus Torulopsis

Bifidobacterium Streptococcus

Clostridium

Veillonella Bacteroides

Peptostreptococcus

Actinobacillus
Fig. 3 Bacterii instalate pe mucoasa gastrică şi în
lumen

40
 Ecosistemul intestinal
Intestinul subţire reprezintă un ecosistem aparte, cu
habitate diferite. Putem diferenţia duodenul, jejunul şi ileonul,
care nu diferă atât de mult prin particularităţile structurale cât
prin cele ale mediului fizico-chimic, ceea ce favorizează
instalarea unor microorganisme diferite de la un segment la
altul.
Biotopurile caracteristice intestinului se diferenţiază în
primul rând prin parametrii fizico-chimici proprii şi ai
substanţelor alimentare.
Duodenul reprezintă segmentul intestinal în care se
acumulează sucul pancreatic şi bila alături de secreţia proprie.
Compoziţia sucului pancreatic este bogată atât în
enzime (tripsina, chimotripsina, amilaza pancreatică, lipaza
pancreatică, carboxpeptidaza, elastaza) cât şi în substanţe
anorganice. Reacţia alcalină este dată de marea cantitate
de bicarbonat de sodiu. pH-ul variază între 7,10 şi 8,50.
Compoziţia sucului intestinal variază mult în diferite
condiţii. Uneori secreţia constă numai din apă şi săruri, având
o putere digestivă scăzută. Alteori secreţia este vâscoasă din
cauza prezenţei unei mari cantităţi de mucus şi fermenţi.
Reacţia alcalină este dată de prezenţa carbonatului şi
bicarbonatului de sodiu (pH-ul este cuprins între 7-8,5).

41
Enzimele atacă atât proteinele cât şi glucidele şi lipidele
(peptidaze, dizaharidaze, lipază).
Cel de al treilea suc, bila, este secretat continuu. Bila
este un lichid complex. Conţine 976,22 ml de apă, săruri biliare
(5,00 ml) mucină şi pigmenţi (9,00 ml), acizi graşi din săpunuri
(1,23 ml), colesterol (0,63 ml), lecitină (0,60 ml) şi săruri
anorganice (7,32 ml) la 1000 ml bilă.
Bila joacă un rol important în intestin. Este esenţială
pentru o bună digerare a lipidelor deşi nu are enzime lipolitice.
Are acţiune antiputrefactică. Aceasta se manifestă printr-o
influenţă inhibitoare asupra creşterii bacteriilor. Bila are şi o
acţiune laxativă. Introdusă în rect sau colon stimulează
peristaltismul.
S-a constatat că bila are o funcţie esenţială pentru
viaţă. În lipsa bilei la câini se constată anomalii ale creşterii
oaselor, cu pierderi de substanţe minerale. Dacă nu li se
administrează bila animalele pot muri.
Mediul caracteristic intestinului subţire favorizează
instalarea unei microbiote bogate.
În duoden şi jejun se instalează la început specii ale
genurilor Streptococcus, Lactobacillus şi Candida.
În ileon se întâlnesc frecvent specii ale genurilor:
Lactobacillus, Streptococcus, Bifidobacterium, Clostridium,

42
Bacterioides, Veillonella, Staphylococcus şi Actinobacillus (fig.
4).
Streptococcus

Lactobacillus Bifidobacterium

Clostridium

Veillonella

Staphylococcus Actinobacillus

Bacteroides
Fig. 4 Bacterii instalate în intestin

Această microbiotă se instalează definitiv în

ecosistemele tubului gastrointestinal şi influenţează în mod
considerabil întreaga existenţă a gazdei.

43
 Există o serie de factori care limitează prezenţa şi
multiplicarea unor bacterii şi anume:
- aciditatea gastrică;
- peristaltismul intestinal rapid;
- prezenţa unor substanţe care inhibă creşterea
microorganismelor, cum ar fi HCl în stomac şi bila în intestinul
subţire.
Intestinul gros este segmentul cel mai favorabil instalării
unor microorganisme. Aceasta ca urmare a lipsei substanţelor
cu acţiune inhibantă asupra bacteriilor. Bila nu-şi mai exercită
la acest nivel funcţia antimicrobiană. În prima parte a
colonului se instalează flora microbiană de fermentaţie,
aerobă sau facultativ anaerobă, iar în cea de a doua parte a
colonului se localizează flora de putrefacţie, anaerobă.
Pornind de la intestinul steril al fătului, colonul este
invadat după naştere de Flavobacterium. Acesta se fixează şi
se dezvoltă ajungând la densitate maximă după 8 zile.
Urmează apoi enterococii, care se instalează după 2-3 zile,
apoi densitatea scade şi se stabilizează la o anumită valoare.
Intră în acţiune bacteriile coliforme care ajung la densitatea
maximă după 10-14 zile, după care scad şi se stabilizează (fig.
5).

44
 Bacterii
Enterococi coliforme
Flavobacterium Bacteroides

Fig. 5 Instalarea şi evoluţia diferitelor tipuri de bacterii în colon

După cum putem constata, organismul nu poate să se

menţină în stare de germ-free deoarece este continuu invadat
de microorganisme. Problema care se pune este dacă starea
de germ-free este chiar necesară. Se pare că omul a avut o
evoluţie paralelă cu microorganismele, o coevoluţie,
deoarece şi-au influenţat în mod corelativ existenţă.
Cercetările au probat că microbiota devine o parte
integrantă a organismului, ca şi cum ar forma o unitate. În
interrelaţia dintre organisme şi gazdă microbiota intervine în
menţinerea populaţiei de enterocite la densităţi mai mici

45
decât la germ-free. Microbiota intestinală influenţează
absorbţia apei şi a electroliţilor în cecum, influenţează
concentraţia, clasa chimică şi funcţia steroizilor biliari şi chiar a
anumitor hormoni. Microbiota normală influenţează viteza de
turnover a enterocitelor şi a activităţii lor enzimatice.
Microbiota normală autohtonă poate să exercite o
funcţie de barieră protejând organismul împotriva implantării
unor microorganisme alohtone, mai ales împotriva unor specii
patogene. S-a constatat că şoarecii axenici pot fi infectaţi
uşor de Shigella flexneri sau de Salmonella enteritidis.
Animalele normale elimină microorganismele infectante
tocmai prin efectul de barieră.
Van der Waaij a urmărit fenomenul de “rezistenţă la
colonizare” şi a elucidat rolul pe care îl au bacteriile intestinale
indigene în eliminarea unor specii infectante. Au fost deosebite
trei tipuri de “rezistenţă la colonizare” în raport cu intensitatea
“efectului de barieră”:
- eliminarea rapidă a bacteriilor exogene, aşa cum se
întâmplă cu “tulpinile intruse”;
- funcţia de barieră permisivă asigură menţinerea
temporară a microorganismelor alohtone la o densitate
inofensivă pentru gazdă, care se comportă ca un “purtător
sănătos” de microorganisme patogene;

46
 - efectul curativ de îndepărtare a bacteriilor străine
după câteva zile.
De altfel Metchnikoff propunea încă de multă vreme
administrarea repetată de Lactobacillus bulgaricus (prezent în
iaurt) pentru asigurarea unei bune stări de sănătate şi
prelungire a vieţii.
Lactobacillus şi Streptococcus prind treptat teren, cresc
masiv, apoi se menţin la un anumit nivel.
Bacterioides se instalează după circa 18 zile de la
naştere apoi formează comunitatea dominantă.
Microbiota intestinului poate constitui o barieră pentru
unele specii parazite. În lipsa microbiotei normale speciile
parazite se fixează cu uşurinţă (fig. 6).
Intestinul gros are o comunitate microbiană foarte
complexă. Se găsesc bacterii autohtone şi alohtone. Cele
autohtone sunt cele care s-au fixat în timp de la naştere şi care
stabilesc relaţii intime cu epiteliul intestinal. Cele alohtone sunt
cele care sunt antrenate odată cu conţinutul intestinal. La om
bacteriile sunt strict anaerobe, formează populaţii masive,
care ajung la 1010 celule/g. Bacteriile coliforme reprezintă doar
0,1-1%.

47
Fig. 6 Rolul speciilor probiotice în apărarea
organismului gazdă

48
 În ceea ce priveşte bacteriile care sunt antrenate de
bolul fecal acestea impresionează atât ca număr de specii şi
genuri cât şi ca număr de indivizi. Se cunosc peste 400 de
specii care aparţin la 40 de genuri, între care cele mai
frecvente sunt: Lactobacillus, Streptococcus, Bifidobacterium,
Peptococcus, Peptostreptococcus, Propionibacterium,
Acidoaminococcus, Proteus, Megasphaera, Coprococcus,
Butyrivibrio, Fusobacterium, Luminococcus, Pseudomonas,
Bacillus etc. (fig. 7).
Numărul bacteriilor poate ajunge până la 1x1011/g. La
un carnivor se elimină zilnic 120 g fecale cu 1,2x1013 bacterii.
Bacteriile reprezintă 40-50% din greutatea fecalelor.
Unele bacterii intră în ceea ce numim microorganisme
autohtone. Ele se stabilesc în corpul uman şi îşi duc existenţa în
diferite microhabitate oferite de acesta. Microbiota autohtonă
stabileşte cu organismul uman relaţii de mutualism simbiotic.
Cum putem stabili care sunt microorganismele
autohtone? Este suficient să fie identificate alături de alte
microorganisme?
Savage (1977) stabileşte unele criterii care pot fi
considerate pertinente:
- prezenţa constantă la nivelul unor organe la
organismele normale;
- instalarea în anumite habitate ale organismului;
49
 Peptococcus

Streptococcus Peptostreptococcus

Fusobacterium Bifidobacterium Proteus

Propionibacterium Aminococcus Coprococcus

Butyrivibrio Megasphaera

Luminococcus

Pseudomonas Bacillus

Fig. 7 O parte din genurile de bacterii care populează

colonul uman

50
 - colonizarea habitatelor se realizează în mod succesiv;
- realizează o densitate optimă, pe care o menţin
constantă în comunităţile ajunse la climax;

- în biomul digestiv se asociază cu celulele epiteliale şi

pot să reziste în mediul anaerob.
Unele specii alohtone pot ocupa anumite
microhabitate libere ca urmare a unei perturbări care a
eliminat sau au zdrucinat echilibrul speciilor autohtone. Însă, în
situaţia în care organismul gazdă îşi revine la normal speciile
autohtone îşi reocupă nişa pierdută.

Relaţiile probiotice

Între speciile care populează organismul unui vertebrat

se pot pune în evidenţă unele relaţii de tip probiotic.
Substanţele produse de un microorganism favorizează
creşterea altui organism.
Orice organism viu care, adăugat alimentelor,
afectează benefic organismul-gazdă prin ameliorarea
echilibrului microorganismelor din sistemul digestiv are acţiune
probiotică.

51
 Preparatele probiotice care sunt introduse în hrană pot
conţine Lactobacillus bulgaricus, L. acidophilus, L. helveticus, L.
lactis, L. salivarius, L. plantarum, Streptococcus thermophilus
etc.
Organismele probiotice trebuie să aibă anumite
caracteristici:
- lipsă de patogenitate şi toxicitate;
- capacitate de supravieţuire în mediul intestinal;
- să aibă efecte benefice asupra gazdei;
- să fie accesibile economic;
- să fie stabile pe perioade mari.
Sunt deci specii care trăiesc în tubul digestiv al omului
fără să-i provoace necazuri. Este cunoscut faptul că în colonul
ascendent şi parţial în cel transvers se stabileşte o bogată
asociaţie de microorganisme comensale care au acţiune
benefică asupra organismului, cu atât mai mult cu cât unele
specii sintetizează o serie de vitamine. De aceea, atunci când
se administrează antibiotice acestea sunt asociate cu
polivitamine sau cu iaurt (care conţine Lactobacillus).

Efectul acţiunii speciilor probiotice:

- producerea de metaboliţi cu acţiune antimicrobiană;
- competiţia pentru nutrienţi;

52
 - împiedicarea colonizării bacteriilor patogene, prin
competiţie, prin siturile de adeziune pe epitelii;
- modificarea metabolismului microorganismelor prin
creşterea activităţii unor enzime sau diminuarea altora;
- stimularea imunităţii prin creşterea activităţii
macrofagelor.
Efectele produse de organismele probiotice par să
acrediteze ideea că unele specii de microorganisme devin
oarecum indispensabile gazdei. Nu trebuie să înţelegem că
gazda nu poate supravieţui fără anumite microorganisme ci,
să considerăm că unele specii probiotice influenţează pozitiv
organismul gazdă şi anume:
- pot să stimuleze creşterea animalelor prin
îmbunătăţirea conversiei hranei şi oferă protecţie faţă de
infecţiile intestinale;
- înlocuiesc antibioticele şi aditivii chimici sintetici la
animalele de crescătorie;
- atenuează fenomenele de intoleranţă la lactoză,
determinate de deficienţa congenitală de β-galactozidază
prin creşterea acestei enzime.
- Lactobacillus are efecte anticancerigene, între care:
- inhibarea creşterii celulelor tumorale;

53
 - supresia bacteriilor care produc enzime
răspunzătoare de substanţe cancerigene din complexe
inofensive;
- determină supresia nitroreductazei implicată în
sinteza nitrozaminazelor.
Dacă animalul vine în contact în mod normal cu
microorganismele din mediu se instalează în corpul gazdei o
microbiotă normală, completă, care îi asigură protecţia
împotriva microorganismelor patogene (fig. 8).
Dimpotrivă, dacă animalul nou născut este menţinut în
stare de germ-free are anumite dificultăţi în ceea ce priveşte
protecţia împotriva speciilor patogene. Dacă animalul nou
născut este pus în contact cu diferite specii probiotice atunci
capătă rezistenţă la atacul speciilor patogene.
Animal nou născut

Microbiota deficitară Microbiota normală

(neprotectoare) completă

Microorganisme probiotice
Lipsa de protecţie Protecţie

Fig. 8 Rolul microbiotei în protecţia organismului

54
 Între gazdă şi microbiota normală şi chiar cea parazită
se stabilesc anumite mecanisme de convieţuire, cum ar fi:
- existenţa unor similarităţi antigenice între
microorganismele din intestin şi celulele gazdei, ceea ce
sugerează o înrudire imunologică, determinată de o evoluţie
comună;
- suprafaţa celulară care vine în contact cu celulele
gazdei este înrudită cu anticorpii acestora încât celulele sunt
recunoscute ca proprii (“self”) de sistemul imunitar al gazdei;
- s-a constatat chiar că bacteriile din fecalele umane
care secretă glicoproteine specifice de grup sanguin diferă ca
tip antigenic de la o persoană la alta în funcţie de tipul
secretor al fiecărei persoane purtătoare.
Microbiota intestinală normală inhibă creşterea unor
specii patogene importante, cum ar fi: Shigella dysenteriae,
Vibrio cholerae, Salmonella etc. De asemenea inhibă
implantarea şi activitatea gonococului – Neisseria
gonorrhoeae.
Îndepărtarea cu antibiotice a microbiotei
bucofaringiene este urmată de instalarea promptă a unor
bacterii patogene: Streptococcus pneumoniae,
Staphylococcus aureus, Neisseria meningidis etc.
Se acumulează mai multe date prin care putem proba
că o microbiotă intestinală normală asigură o oarecare
55
rezistenţă a gazdei la colonizarea unor bacterii patogene.
Mecanismele prin care se asigură rezistenţa ar putea fi:
- competiţia microorganismelor indigene cu speciile
patogene au un rol esenţial. S-a constatat că protecţia unui
şoarece axenic faţă de Shigella flexneri este asigurată numai
dacă în prealabil se face o infectare cu două specii de
Clostridium şi Escherichia coli;
- producerea de metaboliţi toxici de către
microorganismele autohtone;
- producerea de bacteriocine sau de alte substanţe cu
efecte antibacteriene, ceea ce împiedică instalarea altor
bacterii. Astfel, streptococii α – hemolitici viridans din faringe
produc bacteriocine care împiedică implantarea unor bacterii
patogene. În situaţia în care se folosesc antibioticele este
afectată microbiota autohtonă şi se creează un vid ecologic,
care este urmat de colonizarea unor specii patogene cum ar
fi: Streptococcus pyogenes, S. pneumoniae, Nesseria
meningitidis, Legionella pneumophila etc.;
- modificarea pH-ului şi a altor parametri fizico-chimici,
ceea ce determină ca anumite microhabitate să fie improprii
pentru colonizare;
- inhibarea fenomenelor de adeziune. S-a constatat că
celulele de Candida albicans colonizează mult mai rapid la
animalele axenice decât la cele normale. Bacteriile din
56
microbiota bucală inhibă aderarea speciei Actinomyces
viscosus, iar Streptococcus mutans are o acţiune
bacteriocinogenă. Poate exista şi o competiţie pentru situsul
de aderenţă între bacteriile indigene şi cele alohtone;
- degradarea toxinelor bacteriei agresoare de către
microorganismele autohtone;
- competiţia pentru nutrienţi ar putea avea un rol
important la nivelul stomacului şi al intestinului subţire. Straturile
de microorganisme fixate pe mucoasa tubului digestiv ar
putea prelua o parte din hrana ingerată. Celulele gazdei sunt
însă dominante şi se asigură o absorbţie eficientă.
Van der Waaij (1989)concepe un model prin care
explică conjugarea acţiunii organismului prin sistemul imunitar
şi a microbiotei indigene în apărarea împotriva speciilor
patogene sau potenţial patogene (fig. 9).
Rolul benefic al microbiotei normale a tubului digestiv
ne apare limpede. Nu este cazul să analizăm aici rolul
microbiotei în realizarea digestei la animalele fitofage, mai ales
la erbivorele rumegătoare. Microbiota din rumen este
dominată de bacterii şi protozoare. După cum afirma R.E.
Hungate “rumegătoarele pot fi descrise ca animale care se
hrănesc cu microorganisme pe care şi le cultivă în condiţii
foarte productive înainte de a le prelucra şi utiliza odată cu
produşii rezultaţi din fermentaţia glucidelor”.
57
 MICROORGANISME PATOENE ŞI
POTENŢIAL PATOGENE
Rezistenţa la Imunitate umorală
colonizare şi celulară

Toleranţa
Microbiota Sistemul
(hiporeactivitate)
indigenă imunitar

Saliva Mucus mielopoeza

limfopoeza
Sistemul digestiv trombopoeza
Măduva oaselor

Celule precursoare

Fig. 9 Mecanisme de rezistenţă la acţiunea unor

microorganisme patogene

Vom face unele referiri la rolul microbiotei indigene

instalate la nivelul intestinului gros al omului. Unele substanţe
care nu sunt digerate în stomac şi intestin sunt reţinute în
intestinul gros. La acest nivel microbiota este asigurată de o
comunitate complexă de bacterii, care atacă hexozele cu
producere de acizi graşi volatili. Unii dintre acizii graşi proveniţi
din procesele de fermentaţie sunt absorbiţi la nivelul intestinului
gros şi pătrund în sânge. Un rol deosebit îl au bacteriile care
sintetizează unele vitamine, cum ar fi: vit. K, B2, acidul folic,
biotina, acidul pantoteic etc. Unele bacterii sunt însă
58
consumatoare de vitamine. Microbiota normală influenţează
tranzitul alimentar prin tubul digestiv. Trecerea alimentelor la
animalele normale (convenţionale) se face mai rapid decât la
cele germ-free.
Microbiota din intestinul gros se comportă ca un sistem
ecologic bine echilibrat. Dacă echilibrul se menţine în limite
normale atunci gazda este sănătoasă şi nutriţia se desfăşoară
în condiţii optime. Echilibrul acestui sistem ecologic poate fi
tulburat atunci când apar anumite boli ale sistemului digestiv
sau când se administrează antibiotice.
Datele acumulate probează faptul că microbiota
normală, mai ales cea intestinală poate avea efecte benefice
asupra organismului şi anume:
- este necesară pentru dezvoltarea normală a
organelor cu care vine în contact. Rămâne să clarificăm ce
înseamnă o dezvoltare normală a unor organe. Urmărind
caracteristicile animalelor axenice constatăm că organele
care vin în contact cu microbiota sunt mai mici la acestea, iar
dacă animalele axenice sunt contaminate pe cale bucală cu
bacterii autohtone se constată mărirea rapidă a organelor,
adică revenirea la normal. Care ar trebui să fie, cu adevărat,
dimensiunea normală a acestor organe? Este greu de
acceptat ca fiind normală situaţia animalelor axenice
deoarece în evoluţia lor animalele nu au putut fi niciodată
59
axenice. Ele au avut o coevoluţie cu întregul complex de
microorganisme cu care au venit în contact. De aceea,
trebuie să considerăm starea de normalitate ca fiind
caracteristică animalelor care au o microbiotă autohtonă
normală.
Microorganismele intestinale sintetizează vitamine; K,
acidul folic, acidul nicotinic, biotina, riboflavina etc. La
animalele axenice aceste sinteze nu au loc. Tratarea
animalelor axenice prin inocularea de Escherichia coli sau
Sarcina conduce la apariţia sintezei de vitamine.
Prin prezenţa sa în organism microbiota normală
stimulează mecanismele de apărare activă ale gazdei (fig.
10).
Activităţile metabolice ale microbiotei normale şi
interacţiunile lor cu microorganismele străine favorizează
sănătatea gazdei împiedicând instalarea unor bacterii
patogene. De asemenea, s-a constatat că microbiota
normală favorizează eliminarea fecală a colesterolului.
Pare nefiresc să urmăreşti un organism, care reprezintă
un tot unitar, un nivel de organizare bine definit şi delimitat, în
interrelaţia cu microbiota care îl populează. Asta cu atât mai
mult cu cât organismul poate să evolueze şi în stare de germ-
free. Poate fi menţinută sterilitatea absolută a unui organism?
Se poate, însă în condiţii cu totul şi cu totul speciale, astfel că
60
asigurarea acestei sterilităţi merită să se facă în condiţii
extreme sau din dorinţa elucidării unor aspecte ştiinţifice.

Fig. 10 Germenii probiotici în competiţie cu germenii patogeni

şi în activităţi cu efecte pozitive pentru organism

61
 În cercetările efectuate s-a constatat că animalele
germ-free au anumite caracteristici:
- organele care vin în contact intim şi continuu cu
microorganismele sau cu antigenele provenite din secreţiile
acestora (ficatul, intestinul subţire, ganglionii limfatici etc.) sunt
mai mari la animalele normale (convenţionale) decât la cele
axenice;
- unele organe au dimensiuni mult mai mici la
animalele normale: cecumul la rozătoare ajunge la animalul
axenic până la 25-30% din greutatea corpului (se pierde
tonusul muşchilor intestinali); guşa, intestinul gros şi chiar oasele
sunt mai mici la puii de găină. Dacă se fac însămânţări cu
diferite bacterii (Escherichia coli, Proteus vulgaris,
Streptococcus fecalis etc.) animalele îşi revin şi intră în normal.
Se pare că microbiota autohtonă are un rol important în
menţinerea tonusului peretelui intestinal;
- metabolismul bazal şi fluxul sanguin se reduc cu 25% la
animalele axenice;
- dejecţiile sunt lipsite de fermentaţie şi putrefacţie şi nu
au miros fecaloid şi amoniacal;
- din punct de vedere imunologic apar unele
dezechilibre: ganglionii limfatici sunt subdezvoltaţi, numărul de
limfocite este redus, iar sistemul reticuloendotelial este, de
asemenea, subdezvoltat.
62
 Toate acestea ne îndreptăţesc să considerăm că
microbiota normală este necesară pentru dezvoltarea
armonioasă a organismelor. Aceasta ca urmare a faptului că,
în evoluţia lor organismele se dezvoltă într-un anumit mediu, iar
acest mediu este de o complexitate nebănuită. Nu se poate
ca în evoluţia lor organismele să nu fie influenţate de oceanul
cosmic.
Noi, ca indivizi, nu trăim singuri. Facem parte dintr-un
complex biocenotic care ne integrează în biosferă. La rândul
nostru reprezentăm un mediu prielnic pentru existenţa şi
evoluţia unor complexe biocenotice care, prin coevoluţie, tind
să ne păstreze, să ne fortifice pentru a ne asigura o durată cât
mai lungă, de care să se folosească şi ele în existenţa lor.
Că în evoluţia lor organismele animale au fost puternic
influenţate de comunităţile de microorganisme care le-au
populat ne putem da seama dacă urmărim tipurile structurale
şi funcţionale de tub digestiv. Tubul digestiv trădează, prin
structura şi funcţionalitatea sa amprenta lăsată de relaţiile
stabilite cu microbiota autohtonă. În funcţie de relaţiile stabilite
cu microbiota şi de rolul acesteia în digestia alimentelor
deosebim mai multe tipuri de tub digestiv:
- tub digestiv drept, caracteristic pentru mamiferele
carnivore, omnivore şi insectivore (fig. 11). Acest tip de tub
digestiv presupune existenţa unui stomac foarte acid, iar
63
digestia este realizată, în cea mai mare parte cu ajutorul
enzimelor proprii. Bolul alimentar ajunge la locul digestiei
înainte ca microorganismele să se multiplice cu intensitate
maximă. Relaţia nutriţională majoră dintre microorganisme şi
gazdă este de tipul competiţiei;

Fig. 11 Tub digestiv drept: A – la om, B – la câine şi

C – la Mus musculus

64
 - tub digestiv de tip rumegător, caracterizat prin
prezenţa unei camere de fermentaţie a cărei poziţie poate fi
diferită (fig. 12). În camera de fermentaţie se dezvoltă o
microbiotă imensă, strict anaerobă. Interacţiunea dintre
microbiotă şi gazdă este de cooperare;

cheag
ierbar
foios

A camere de apă

Fig. 12 Tub digestiv de tip rumegător: A – la oaie,

B – la cămilă

- tub digestiv de tip “cecal”, întâlnit la erbivorele

nerumegătoare (cal, iepure, elefant, rozătoare) (fig. 13).
Stomacul este acid, iar bacteriile sunt omorâte la acest nivel.
Cecumul este foarte bine dezvoltat. Digestia substanţelor
complexe se face în cecum şi în regiunea superioară a
colonului. Digestia microbiotică nu se face în cecum
deoarece este depăşită zona de secreţie a enzimelor. La
65
multe specii apare fenomenul de coprofagie. Acest fenomen
este foarte important pentru gazdă deoarece se face o
reînsămânţare cu microbiotă normală. Relaţiile dintre gazdă şi
microbiotă sunt de cooperare şi de competiţie.

B
A

Fig. 13 Tub digestiv de tip „cecal”: A – la şobolan,

B – la iepure

66
 Tubul digestiv al animalelor suferă anumite modificări
anatomice în funcţie de microbiota cu care stabileşte
interrelaţii.
Tubul digestiv al animalelor germ-free se
caracterizează prin anumite particularităţi structurale şi
funcţionale:
- existenţa unui perete intestinal mai subţire şi mai fragil,
datorită dimensiunii tunicii musculare;
- reducerea numărului de celule specializate în
producerea de mucus;
- cecumul este mărit de peste şase ori, ceea ce poate
produce moartea;
- celulele epiteliale ale vilozităţilor mucoasei intestinale
se reînnoiesc de două ori mai puţin rapid;
- tranzitul intestinal este mult încetinit;
- metabolismul apei este grav afectat.
În evoluţia mamiferelor putem surprinde anumite
direcţii evolutive ale tubului digestiv. Aceste direcţii ne
ilustrează evoluţia anumitor tipuri de relaţii dintre organisme şi
microbiota normală care le populează.
Un biolog evoluţionist învaţă astfel să nu mai privească
organismele în mod izolat. Nu există evoluţie independentă, ci
coevoluţie. Analizând aceste aspecte din punct de vedere
ecologic putem surprinde o evoluţie a anumitor tipuri de
67
comunităţi. Organismul uman nu trăieşte izolat de celelalte
organisme. De altfel nu putem vorbi de un singur organism,
deoarece acesta reprezintă un mediu de viaţă complex, care
adăposteşte diferite comunităţi de organisme cărora le asigură
existenţa, iar acestea, la rândul lor, controlează existenţa
gazdei (întregului din care fac parte) şi îi asigură o dezvoltare
armonioasă şi sănătoasă.
Ne-am propus să analizăm organismul din punct de
vedere ecologic. Am descoperit că, pe lângă faptul că
reprezintă un nivel de organizare caracteristic animalelor
metazoare conţine medii ecologice particulare, care
adăpostesc diferite tipuri de ecosisteme.
Dacă teoria “Gaia” compară planeta Terra cu un
organism, urmărindu-i structura şi funcţionalitatea, nu este
lipsită de interes compararea organismului animal (sau al
omului) cu planeta Terra. Pe Terra întâlnim toate nivelele de
organizare caracteristice sistemelor biologice: (organism)
individ, populaţie (specie), biocenoză şi biosferă. Putem urmări
şi o ierarhie ecologică: ecosistem, biom, ecosferă.
Individul uman reprezintă din punct de vedere
ecologic un univers deosebit de complex. Prezentam în
dezbaterile anterioare placa dentară ca fiind cel mai mic tip
de ecosistem – o bioskenă somatică. Fie că este vorba de
caria unui dinte sau de dintele luat ca o unitate structural-
68
funcţională, constatăm că avem de-a face cu un biotop
caracteristic, bine conturat, în care se localizează o biocenoză
cu o anumită structură.
Astfel de ecosisteme somatice fac parte din
ecosisteme mai complexe, care se structurează în biomuri
care, la rândul lor, se supun întregului pe care îl formează
organismul. Am prezentat unele aspecte privind biomul
digestiv.
Biomul digestiv se diferenţiază esenţial de biomul
respirator sau de cel excretor. Aceste biomuri depind în
existenţa lor unele de altele şi de întregul pe care îl formează
“planeta” umană. “Planeta” umană conturează întregul care
coordonează complexa activitate a organismului, întreg pe
care l-am numit homosferă.

69
 BIOMUL - MEDIUL INTERN

Am urmărit biomul digestiv şi am întâlnit complexe

biocenotice la diferite nivele în funcţie de natura unor
habitaturi. Am realizat că organismul animal nu trăieşte singur,
nu este izolat. În afară de complexa reţea trofică de tip
prădător, în care este angrenat, sau în reţeaua trofică de tip
parazit, mai există o reţea trofică şi de habitat de tip
comensal, care este cu mult mai complexă.
Lucrurile devin şi mai subtile dacă aprofundăm anumite
structuri şi habitatele organismului uman. Organismul uman
este scăldat de mediul intern. Există o circulaţie continuă a
umorilor corpului care scaldă celulele şi le asigură nutriţia.
Celulele trebuie să fie hrănite, oxigenate şi curăţate de
deşeurile metabolice. Aceste funcţii sunt preluate de mediul
intern. Dacă înscrii pe o hartă întreaga reţea hidrografică a
unei regiuni terestre, de la minusculele izvoare la fluviile
impresionante, de la bălţi la lacuri, şi mări, rămâi uimit de
densitatea acesteia. Scoarţa terestră este irigată de o reţea
de ape care ne aminteşte de reţeaua de vase sanguine din
corpul unui vertebrat.
Paradoxal, dar acest lucru nu este valabil numai pentru
scoarţa terestră ci şi pentru mediul oceanic. În bazinele

70
oceanice apa nu stă niciodată locului. Dacă am înscrie pe o
hartă toţi curenţii de apă care circulă într-o anumită zonă
oceanică, am avea surpriza să constatăm că această reţea
este mult mai bogată decât în mediul terestru. Deci apa se
găseşte într-o veşnică mişcare. Tot aşa mediul intern al corpului
se găseşte într-o veşnică mişcare chiar dacă, şi aici, am putea
imagina existenţa unor ecosisteme curgătoare şi a altora
stagnante.
Noţiunea de mediu intern a fost introdusă în fiziologie
de Claude Bernard şi include sângele şi toate lichidele care
derivă din el. Deci sângele, limfa şi lichidul interstiţial, la care se
adaugă lichidele cavităţilor corpului, constituie la vertebrate
mediul intern.
Putem considera mediul intern ca fiind format în
totalitate din sânge şi limfă. Limfa, la rândul său este formată
din limfă interstiţială şi limfă canalizată. Prin limfă înţelegem
lichidul care se găseşte în toate spaţiile intercelulare ale
fiecărui ţesut, limfa canalizată şi lichidele cavităţilor din canalul
ependimar, ventriculii cerebrali, spaţiile subarahnoidiene,
spaţiile urechii interne, lichid pericardic, lichid interpleural etc..
Plasma interstiţială sau limfa interstiţială se colectează
din spaţiile intercelulare în capilare limfatice, care o duc în
circuitul venos.

71
 Analizând metaforic organismul uman şi comparându-l
cu organismul Terrei, trebuie să considerăm că mediul intern
reprezintă o hidrosferă somatică. Hidrosfera somatică este
formată din diferite tipuri de acvatorii stagnante şi circulante.
Sistemul sanguin arterial şi venos ar trebui comparat cu marile
fluvii terestre . Dacă venele sunt asemenea unor fluvii care
acumulează apa (de pe o mare suprafaţă) dintr-un mare
bazin hidrografic, arterele dimpotrivă, par a fi nişte fluvii care
formează nişte delte uriaşe. Putem vorbi de Fluviul Roşu, de
Fluviul Albastru şi de Fluviul Alb. Am putea, în aceeaşi măsură,
să considerăm că ar fi vorba de nişte oceane, deoarece
mediul intern se aseamănă, în mare măsură, sau ne aminteşte
de apa oceanului, în care a apărut viaţa pe Terra. Sistemul
interstiţial ar putea fi asemuit unor mlaştini în care mediul lichid
musteşte între elementele solide. Sistemul interstiţial poate fi
foarte bine comparat şi cu ecosistemele psamice, unde, între
firişoare de nisip trăieşte o bogată faună interstiţială.
Ecosistemele stagnante ar fi reprezentate de lichidul
interpleural, lichidul pericardic, lichidul cefalorahidian,
perilimfa şi endolimfa din analizatorul acustico-vestibular şi
umoarea apoasă din analizatorul vizual.
Lichidul interstiţial este o limfă, care este drenată de
sistemul limfatic, care ar forma Fluviul Alb. Cele trei fluvii diferă

72
între ele prin condiţiile fizico-chimice ale mediului şi prin
populaţiile de celule.
Poate cea mai importantă componentă a acestor
(medii acvatice) ecosisteme caracteristice mediului intern o
reprezintă componenta celulară. Ce sunt celulele care
populează mediul intern? Care este statutul lor? Se comportă
asemenea celulelor integrate în ţesuturi sau asemenea
celulelor proprii organismelor unicelulare?
Considerăm că acest aspect este cel mai spinos dintre
toate cele ridicate de ecologia somatică. Celulele libere se
comportă în mediul intern asemenea unor organisme
unicelulare. Formează populaţii bine definite, cu anumite
caracteristice structurale şi funcţionale şi cu roluri bine
conturate în cadrul complexelor ecologice din care fac parte.
Sunt leucocitele celule conjunctive asemenea oricăror
celule, care sunt integrate în structura funcţională a unor
ţesuturi normale? Nu se comportă leucocitele asemenea unor
indivizi unicelulari? Ce diferenţă putem realiza între leucocite şi
amoebe? Celulele asociate în ţesuturi îşi pierd independenţa şi
se supun programelor superioare. Din momentul în care se
desprind de ţesuturi şi acţionează independent, chiar dacă
sunt influenţate unele de altele, celulele realizează mai ales
programele proprii. Leucocitele se comportă asemenea unor
amoebe. Pot acţiona prin fagocitoză sau prin sinteza de
73
anticorpi. Se desprind din anumite ţesuturi şi se lasă purtate de
curentul sanguin până la locul unei inflamaţii acţionând, în
mod diferenţiat, asupra unor agenţi patogeni, sau asupra unor
paraziţi sau substanţe organice străine sau chiar proprii.
Interesant este faptul că unele leucocite se alipesc de
pereţii vaselor de sânge şi stau în aşteptare până când
curentul sanguin devine mai puternic şi le antrenează în circuit.
Intensificarea circuitului sanguin se realizează în timpul unei
emoţii sau în situaţia în care, într-o anumită zonă se produce
un focar de infecţie.
Dacă putem urmări instalarea unei microbiote normale
în organism şi stabilim o serie de interrelaţii între aceasta şi
gazdă, tot aşa putem să constatăm că există în organism o
multitudine de celule care se comportă asemenea unor
organisme unicelulare. Aceste celule stabilesc interrelaţii între
ele şi cu organismul ca întreg. Populaţiile de celule se
comportă asemenea populaţiilor unor specii dintr-un mediu
acvatic. Descoperim astfel nişte biocenoze somatice de tip
special, guvernate de anumite legi, care ne facilitează
înţelegerea unor complicate procese biologice cum ar fi
imunitatea şi în genere apărarea organismului împotriva
agenţilor patogeni.

74
 Dacă urmărim elementele figurate ale sângelui, care
se găsesc atât în “Fluviul Roşu” cât şi în “Fluviul Albastru” putem
deosebi:
- hematii – dominante: 4,5-5 mil/mm3;
- trombocite (plachete sanguine): 300.000/mm3;
- leucocite (7500-8000/mm3):
- granulocite:
- neutrofile – 56%;
- eozinofile – 0,7%;
- bazofile;
- agranulocite: - monocite - 8%;
- limfocite – 35%.
Leucocitele sunt atrase din torentul circulator către
punctul lezat din ţesuturi prin chimiotactism. Proprietatea de a
reacţiona printr-o mişcare locomotoare la substanţele chimice
este întâlnită la leucocite şi la multe organisme monocelulare
libere.
Menken a obţinut din exudatele inflamatoare un
principiu azotat cristalizat care face să crească
permeabilitatea capilară şi să permită diapedeza leucocitelor.
Este vorba de leucotoxină. Menken a pus în evidenţă, de
asemenea, prezenţa în exudatele inflamatoare a patru
substanţe: factorul de producere a leucocitozei (FPL),
necrozina, pirexina şi factorul leucopenic.
75
 Deci, dacă se impune prezenţa unui număr mai mare
de leucocite într-o anumită zonă, intră în funcţiune
mecanismele care asigură creşterea numărului de leucocite,
iar dacă nu mai este necesar un număr atât de mare vor intra
în funcţiune alţi factori, care vor provoca leucopenie. F.P.L.
provoacă expulzarea unor leucocite imature din măduva
oaselor şi hiperplazia granulocitelor şi a megacariocitelor.
Factorul leucopenic determină sechestrarea
leucocitelor în plămâni, splină şi în ficat.
Funcţiile leucocitelor sunt bine definite, iar intervenţia
lor în apărarea organismului se realizează prin mecanisme
foarte bine puse la punct.
Impresionează paleta largă în care intervin leucocitele
neutrofile (fig. 14). Neutrofilia (creşterea numărului de
neutrofile) apare în infecţii acute localizate sau generalizate,
generate de coci, bacili, microbacterii, fungi, spirochete,
paraziţi, virusuri etc.
În inflamaţii de asemenea creşte numărul de neutrofile
(în artrita reumatică, miozite, nefrite, infarct miocardic etc.).
Intervenţia neutrofilelor în unele stări fiziologice majore
este foarte importantă: în eforturi fizice mari, graviditate şi la
nou-născuţi, în perioadele de criză pentru organism: frig,
călduri mari, convulsii, traumatisme, arsuri etc.

76
 Fig. 14 Intervenţia leucocitelor în apărarea organismului şi
asigurarea rezistenţei în unele perioade de criză

Merită toată atenţia modificarea numărului de

neutrofile în perioada de stres, teamă, excitare şi furie.
Eozinofilia sau creşterea numărului eozinofilelor
circulante, survine mai ales în stările alergice, astm şi în şocul
anafilactic, precum şi în infestările cu Taenia echinoccocus,
Ancylostoma duodenale, Acaris lumbricoides, Trichinella
spiralis etc.

77
 Eozinofilia este provocată de astmul bronşic, urticarie,
febra de fân, de bolile parazitare (trichinoza, echinococoza),
de parazitozele intestinale determinate de nematode,
trematode, cestode şi în infecţiile cu protozoare
(toxoplasmoză, amebiază, malarie etc.). Bolile dermatologice
precum dermatita herpetiformă, psoriazis, ihtioză, prurigo etc.
Bazofilia este semnalată în leucemia granulocitară
variabilă, anemii hemolitice, în colita ulceroasă etc.
Celulele proprii sunt mobilizate pentru restabilirea
echilibrului în organisme şi pentru depăşirea situaţiilor de criză.
Ele fac parte din arsenalul de luptă al organismului.
Monocitele au o acţiune puternic fagocitară datorită
echipamentului enzimatic (peroxidaze, lipaze, fosfataza acidă
etc.). Înglobează microbi, virusuri, resturi celulare, celule
tumorale, pulberi minerale.
Glucocorticoizii reduc rapid numărul de monocite
periferice şi întrerup fluxul de macrofage proaspete în ţesuturi
(efecte puternic antiinflamatoare).
Transformarea monocitelor în macrofage (histiocite) se
produce în 2-3 ore şi constă în expansiunea citoplasmei şi
mărirea capacităţii de aderare şi fagocitare.
Limfocitele. Generarea lor are loc în ganglionii limfatici,
splină, amigdale şi plăcile lui Payer. Limfocitele servesc ca
bază pentru memoria imunologică. Celulele precursoare ale
78
limfocitelor îşi au originea în sacul vitelin, de unde migrează în
embrion. Limfocitele care ajung în timus se diferenţiază în
limfocite responsabile de imunitatea celulară (limfocite T). Rolul
principal în activare îl are timozinul. La păsări bursa lui Fabricius
are acelaşi rol ca şi timusul. Limfocitele B sunt
bursodependente la păsări şi se formează la om în măduva
osoasă.
Limfocitele T şi B sunt distribuite structurilor limfoide
puternice. Aici se înmulţesc ca urmare a acţiunii unor antigeni.
În urma contactului cu antigenul specific cele două tipuri de
limfocite se divid repetat generând clone de limfocite
activate.
Atunci când un antigen acţionează asupra unui anumit
teritoriu din organism, se intensifică activitatea proliferativă a
ţesutului limfoid. Astfel, infecţia bacteriană a unui braţ
determină creşterea ganglionilor limfatici din axilă.
Limfocitele T sunt specializate în recunoaşterea
antigenelor de histocompatibilitate. Dacă anticorpii persistă în
circulaţie câteva luni, limfocitele rezistă nedefinit. Limfocitele
posedă pe suprafaţa membranei receptori pentru erictrocitele
de oaie şi unii receptori pentru substanţe mutagene cum ar fi:
fitohemaglutinina şi concavolina A. Membrana limfocitului T
mai este înzestrată cu receptori pentru una din cele cinci
imunoglobuline cunoscute:
79
 - limfocite T miu – pentru Ig M – 60%;
- limfocite T gamma – pentru Ig G – 10%;
- limfocite T alfa – pentru Ig A – 8-10%;
- limfocite T delta – pentru Ig D – 1-2%;
- limfocite T epsilon – pentru Ig E – 3%.
Imunofenotipic timocitele pot fi clasificate în 4
categorii, în funcţie de prezenţa moleculelor CD4 şi CD8:
1. CD4 - CD8 – reprezintă 5% din toate limfocitele;
2. CD4 + CD8 + – reprezintă 80%;
3. CD4 - CD8 + - citotoxine/supresoare. Reprezintă
principalii efectori ai imunităţii celulare. Sunt activate de
expunerea unui antigen solubil, fără intervenţia complexului
major de histocompatibilitate şi ajută la încheierea impulsului
imun prin inhibarea activităţii limfocitelor T şi B. Au importanţă
în toleranţa imunologică. Se deosebesc patru tipuri de celule:
a. – LT CD8 + - “naïve” (nestimulate);
b. – LT CD8 + - citotoxice (CTL) ce apără organismul de
celulele infectate viral sau tumorale;
c. – LT CD8 + - citotoxice TH2 – like, capabile să activeze
limfocitele B şi să producă sinteza de anticorpi;
d. - LT CD8 + - TH2 like non – citotoxice;
4. CD4 + CD8 – limfocitele T helper (ajutătoare) – deţin
un rol cheie în activarea imunităţii umorale şi celulare.
Proliferează la întâlnirea unui antigen de pe suprafaţa
80
macrofagelor în asociere cu complementul de
histocompatibilitate. Favorizează trecerea limfocitelor B în
plasmocite şi secreţia de imunoglobuline.
Celule ucigaşe naturale (NK). Aceste celule pot liza
celula ţintă la primul contact, nu necesită intervenţia timusului.
Determină liza celulelor tumorale şi a celor infectate cu virus.
Reacţia de distrugere a celulelor ţintă se numeşte
citotoxicitate mediată celular (anticorp dependentă).
Deoarece limfocitele T se deplasează continuu din
arborele circulator în spaţiile interstiţiale, ele constituie primele
elemente care surprind pătrunderea în organism a unor agenţi
străini.
Limfocitele T citotoxice sunt activate de prezenţa unui
antigen fixat de suprafaţa celulelor de asociere cu complexul
histiocitar.
Limfocitele T supresoare se dezvoltă mai încet decât
cele T citotoxice. Sunt activate de expunerea la un antigen
solubil, fără intervenţia complexului major de
histocompatibilitate şi ajută la încheierea impulsului imun prin
inhibarea activităţii limfocitelor T şi B.
Limfocitele T cu memorie persistă perioade lungi de
timp, fiind responsabile de reacţia rapidă faţă de invazia
ulterioară a aceluiaşi antigen.

81
 Limfocitele T ajutătoare (helper) proliferează la
întâlnirea unui antigen de pe suprafaţa macrofagilor în
asociere cu complementul de histocompatibilitate.
Favorizează trecerea limfocitelor B în plasmocite şi secreţia de
imunoglobulină.
Limfocitele B. Sunt singurele celule din organism
capabile să producă anticorpi (imunoglobuline).
Populaţia de limfocite B se împarte în 3 categorii:
- limfocite B implicate în răspunsul imun umoral primar;
- limfocitele B cu memorie, responsabile de răspunsul
imun secundar;
- limfocitele LB CD5+, implicate în răspunsul imun primar.
Limfocitele B migrează în organele limfoide secundare:
ganglioni limfatici, splină.
Trecerea de la celula stem la limfocitul B matur şi de
aici la plasmocit sau la limfocitul B cu memorie se face prin
etape intermediare:
- celula stem (multipotentă) – celula suşă – în măduva
osoasă;
- celula pro-B (celula B angajată), localizată în măduva
osoasă;
- celula pre-B (cu stadiile pre-B I şi pre-B II);
- limfocitul B imatur;

82
 - limfocitul B matur – ultimul stadiu al fazei antigen
independente;
- limfoblastul B – limfocitul B matur activat trece în
stadiu de limfoblat. În acest stadiu începe producţia de
imunoglobuline. El poate evolua în două direcţii: plasmocit şi
limfocit B cu memorie.
La contactul cu antigenii sintetizează imunoglobuline şi
se transformă în limfoblaste (imunoblaste). Acestea se divid şi
dau clone celulare B care pot deveni, aşa cum am amintit,
plasmocite sau celule cu memorie.
Stimularea limfocitelor B este dată de prezenţa
antigenelor şi de limfocitele T helper şi macrofage. La al doilea
contact cu antigenul celulele cu memorie îl recunosc şi se
transformă în imunoblaste (în tubul digestiv, măduva
hematogenă, foliculi limfatici, splină, mucoasa bronhiilor,
cavităţi seroase etc.). După activare imunoblastele trec în
sânge, apoi în organul afectat.
Celulele sistemului reticulo-endotelial intră în categoria
celulelor care au posibilitatea de a se deplasa şi de a lupta cu
diferiţi agenţi patogeni sau de a elimina unele substanţe toxice
sau străine organismului. Celulele acestui sistem se mai numesc
histiocite. Ele fagocitează particulele străine, fiind numite din
această cauză de Metchnikoff şi macrofage, spre a le deosebi
de celulele microfage ale sângelui.
83
 Celulele macrofage fixe au fost identificate pe baza
capacităţii lor de a incorpora particulele coloidale
electronegative.
Histiocitele pot fi grupate în două categorii: fixe şi
mobile.
Celulele reticulo-endoteliale fixe:
- se găsesc în ţesutul conjunctiv lax şi în membranele
seroase (pleure, epiploon). Se mai numesc şi celule imobile în
repaus. Ele stau liniştite în ţesuturile respective îndeplinind o
anumită funcţie însă, la un semnal de natură inflamatoare pot
deveni libere şi se deplasează prin corp. În cadrul ţesuturilor în
care se stabilizează de la început se supun programului
superior, cel al ţesutului respectiv. În cazul în care devin libere
ies de sub influenţa programului respectiv şi execută alte
programe menite să asigure integralitatea organismului.
Aceste celule constituie “armata de rezervă”;
- în ţesutul reticulat: splină, ganglioni limfatici, măduva
oaselor; sunt celule mari, care se găsesc printre fibrele stromei
reticulare. Ele sunt mobilizate în funcţie de nevoi, la apariţia
unor semnale eliberate de alte celule;
- celulele de tip endotelial, care căptuşesc sinusurile
sanguine din splină, măduva oaselor, cortexul suprarenal şi
hipofiză se pot desprinde şi trec în curentul sanguin;

84
 Celulele reticulo-endoteliale mobile au fost încadrate în
„sistemul mononuclear fagocitar”. Pe lângă rolul de
fagocitoză intervin şi în metabolismul glucidelor, lipidelor şi
proteinelor. Aici încadrăm:
- microglia din sistemul nervos central;
- celulele “cu praf” din plămâni;
- celulele periteliale;
- celulele osteoclaste.
Dacă celulele histiocite fixe pot, la nevoie, să se
mobilizeze pentru a ajuta organismul în ieşirea sa din criză,
celulele mobile pot să intre în repaus, devenind fixe pentru un
timp, în funcţie de nevoile organismului. Astfel, în anumite
situaţii de criză (leucemii, endocardită bacteriană)
macrofagele tisulare pot apărea în număr mare în torentul
circulator. Ele pot părăsi splina sau măduva oaselor şi se
aglomerează în sistemul venos şi ajung chiar şi în cel arterial,
fiind distribuite în ţesuturile afectate. Multe macrofage sunt
reţinute la nivelul capilarelor pulmonare.
Histiocitele au următoarele funcţii:
- fagocitară;
- rol în reparaţia ţesuturilor lezate;
- celulele “cu praf” din plămâni îndepărtează
particulele străine care pătrund în alveolele pulmonare;

85
 - în stări patologice (în lipemia din diabet) histiocitele
cresc ca număr şi se încarcă cu lipide.
După cum putem constata, există o multitudine de
tipuri de celule care sunt mobilizate pentru a lupta cu agenţii
patogeni care pătrund în organism sau pentru a face faţă
unor situaţii dificile pentru acesta. Toate aceste celule nu pot
să realizeze funcţia de apărare a organismului dacă nu sunt
capabile să comunice între ele şi să perceapă semnalele de
„mobilizare” care sunt lansate de organism pe diferite canale.
Asta nu înseamnă că agenţii patogeni rămân pasivi.
Leucocitele au aceeaşi origine cu celelalte celule ale
corpului, însă diferă foarte mult prin echipamentul enzimatic şi
de aici prin comportament. Fiecare tip prezintă o nişă
ecologică proprie, inconfundabilă. Astăzi este pe deplin
acceptat conceptul că nişa ecologică reprezintă creaţia
istorică a fiecărei specii. Aceasta însemnă că nu sunt nişe
ecologice nici libere şi nici ocupate. Fiecare specie îşi are nişa
sa. Este posibilă o suprapunere a nişelor, însă nu o suprapunere
totală. Leucocitele se aseamănă foarte mult din punct de
vedere morfologic între ele, însă specializarea funcţională
determinată de echipamentul enzimatic le diferenţiază enorm.
Eozinofilele atacă diferite specii de paraziţi şi, de asemenea
consumă substanţele alergene, care provoacă necazuri

86
organismului, în timp ce neutrofilele şi bazofilele au alte spectre
de acţiune.
Limfocitele prezintă diferenţieri de mai mare subtilitate.
Specializarea lor funcţională ne duce, metaforic gândind, la
asemănarea cu specializările pe care le realizează unii
cercetători într-un institut de cercetări. Diferenţierea celor
două mari categorii de limfocite: T şi B este destul de
tranşantă. La rândul lor aceste categorii au multiple tipuri de
perfecţionări. Metafora este perfect aplicabilă deoarece atât
timusul cât şi bursa lui Fabricius determină activarea,
multiplicarea şi specializarea limfocitelor care le populează. Să
luăm ca exemplu limfocitele T cu memorie, limfocitele
citotoxice, pe cele helper etc. Specializarea limfocitelor le
asigură o funcţionare eficientă. Ele asigură mecanismul prin
care organismul se apără nu numai în cazul atacului unor
agenţi patogeni, ci şi în diferite situaţii de stres.
Ştim că aceste celule fac parte din structura intimă a
propriului nostru corp, asemenea celulelor musculare,
nervoase, osoase etc. Ştim că provin din una şi aceeaşi celulă
– celula ou – şi, totuşi, ne întrebăm ce reprezintă ele? Sunt
celule asemănătoare celor zidite în structurile tisulare, sau sunt
asemenea unor indivizi unicelulari? Care este statutul lor?
Întrebarea nu este retorică, ci solicită un răspuns competent.

87
 Aceste celule se comportă asemenea unor indivizi. Au
un comportament bine conturat, chiar dacă urmează o
perioadă de „instruire” pentru a funcţiona eficient. Aceste
celule se multiplică şi formează populaţii locale care constituie
adevărate grupe de şoc pentru agenţii patogeni sau pentru
substanţele care provoacă dezechilibre în organism.
Instruirea grupelor de intervenţie este perfectă. Toţi
indivizii celulari au aceeaşi precizie şi eficienţă în acţiune.
Dialogul semiotic funcţionează aici la parametrii superiori.
Leucocitele granulare şi limfocitele formează „armata
regulată” a organismului, alături de monocite. Am putea
compara aceste specializări funcţionale ale celulelor cu
castele de la insectele sociale? Sfera discuţiilor noastre fiind,
totuşi, de ecologie somatică preferăm să rămânem în acest
domeniu. Toate aceste celule cu rol în apărarea activă a
organismului fac parte din biomul – mediul intern. Fiind vorba
de un biom vom accepta că acesta este format din mai multe
ecosisteme, care prezintă strânse legături informaţionale şi
funcţionale. Cum un ecosistem este format din unitatea
biotopului cu biocenoza sa şi aici trebuie să caracterizăm
aceste elemente structurale ale ecosistemului. Biotopul este
foarte bine conturat în cazul de faţă, fie că este vorba de un
biotop somatic de tip circulator sau stagnant. Biocenoza este
constituită din speciile parazite care au pătruns în organism şi
88
de „armata regulată” de protecţie imunitară şi în unele cazuri
chiar şi de „armata de rezervă”, formată din diferite „specii”
de histiocite. Mobilizarea celor două armate se face prin
punerea în funcţiune a dialogului semiotic, care funcţionează
la cote înalte. „Rateurile” funcţionale pot să apară ca urmare
a tehnicilor de luptă folosite de unele specii invadatoare.
Acestea pot fi determinate de diferite tipuri de mascare, de
diverse strategii mimetice sau diversioniste etc. Războiul se
desfăşoară pe diferite fronturi, cu tehnici şi strategii diferite.
Victoria va fi de partea celui mai bine înzestrat, a celui care
are arme mai eficiente, care mobilizează forţe mai mari şi are
dialogul semiotic mai bine pus la punct. Atacul „ascuns”,
folosirea armelor „invizibile” sau descifrarea codului
adversarului şi folosirea lui apoi în strategiile de atac pot
surprinde organismul nepregătit şi pus aproape în imposibilitate
de apărare (să ne amintim de acţiunea virusului rabic la om,
care produce turbare).
Unele aspecte puse în discuţie au caracter metaforic.
Dorim însă să atragem atenţia că noţiunea de ecosistem
somatic nu este o metaforă. Este o realitate. Vorbim de biomul
mediul intern, care este asemănător unui mediu acvatic. În
apă se găsesc organisme care populează medii de viaţă
diferite şi au comportamente diferite. În funcţie de prezenţa lor
în masa apei sau pe substrat deosebim comunităţi ale
89
pelagialului şi ale bentalului (pelagosul şi bentosul). La rândul
său pelagosul este de diferite tipuri: plancton, necton, neuston
şi pleuston. Planctonul este format de hidrobionţii care plutesc
în masa apei. Apa reprezintă mediul lor de viaţă. Apa însă,
diferă şi ea prin calităţile fizico-chimice şi organoleptice de la
un bazin acvatic la altul. Încărcarea bazinelor acvatice cu
substanţe organice i-au determinat pe Kolkwitz şi Marson să
clasifice apele din punct de vedere saprobiologic în ape:
oligosaprobe, mezosaprobe (β şi α) şi polisaprobe. Sunt unele
specii care au calitatea de indicatori biologici pentru aceste
categorii de ape. Mediul intern al organismului reprezintă un
mediu în care îşi duc existenţa anumite organisme. Sângele
are o compoziţie chimică particulară şi poate fi diferenţiat cu
uşurinţă de lichidul interstiţial, de limfă şi de lichidele stagnante
ale mediului intern (cefalorahidian, perilimfă, endolimfă etc.).
În aceste medii trăiesc microorganisme parazite şi saprofite şi îşi
desfăşoară existenţa o multitudine de celule proprii care
intervin în apărarea activă a organismului. Între acestea se
stabilesc interrelaţii deosebit de complexe. De ce să nu
considerăm că toate aceste vieţuitoare constituie o
biocenoză? Fie că este vorba de sânge sau de colon trebuie
să acceptăm că sunt medii populate de biocenoze cu o
structură particulară.

90
 Care sunt caracteristicile biocenozelor somatice?
Făcând o comparaţie cu biocenozele acvatice putem
considera că acestea sunt biocenoze schizocene (după
denumirea dată de N. Beklemişev). Acest tip de biocenoză se
caracterizează prin lipsa producătorilor. Este vorba de
biocenozele abisale sau hadale sau orice biocenoză acvatică
lipsită de lumină (din zona afotică). Substanţele nutritive sunt
oferite de „ploaia” de cadavre, care cade continuu din
etajele superioare şi de substanţele organice dizolvate în apă.
O biocenoză fără producători nu poate funcţiona. Lipsa lor
este aparentă. Producătorii au suferit o „mutaţie” spaţială, în
sensul că se găsesc în zonele fotice.
În cazul biocenozelor somatice lipsesc producătorii. Noi
urmărim biocenozele somatice în corpul unor animale care
adăpostesc o microbiotă oferindu-i medii de viaţă variate.
Urmărind diferite tipuri de biocenoze somatice trebuie
să subliniem faptul că multe grupe de nevertebrate trăiesc în
simbioză cu diferite specii de zooxantele sau zooclorele. Multe
celenterate, ctenofore, moluşte, pogonofore şi chiar tunicate
trăiesc în simbioză cu astfel de alge, care le asigură o mare
parte din hrană prin fotosinteză. Deci, există şi biocenoze
somatice complexe care au toate verigile trofice. de altfel,
după cum remarcă N. Botnariuc (1999), citând pe G. Maier
(1992), Mc.Fadden şi Gilson (1995) ceea ce numim noi uneori
91
„alge” reprezintă un grup artificial. Aceasta deoarece unele
dintre aceste „alge” sunt protozoare, care fiind fagotrofe au
căpătat cloroplaste de la formele fototrofe. Conform teoriei
endosimbiotice a lui Margulis primele organisme eucariote
fototrofe au căpătat această capacitate deoarece au
înglobat procariote fototrofe cu care trăiesc în simbioză,
pierzându-şi autonomia. Se întâmplă însă ca un eucariot
complex să înghită un alt eucariot care poate trăi apoi în
simbioză cu acesta, formând o simbioză secundară. Astfel, la
două grupe de „alge” – Cryptomonadine şi
Chlorarachniophyte persistă nucleul vestigial, aşa-numitul
nucleomorf al primului procariot, astfel că aceste organisme
complexe conţin patru genomuri diferite: din mitocondrii, din
plastide (cloroplaste), din nucleomorf şi din nucleul eucariot.
Constatăm că este vorba de o adevărată sinteză de
organisme (care trăiesc unele în altele), ceea ce a determinat
pe Tom Calvier–Smith să considere că atât Cryptomonadinele
cât şi Chlorarachniophytele constituie un regn nou al
eucariotelor, pentru care propune numele de Chromista.
Surprindem aici exact aspectul pe care îl dezbatem
noi. Un organism devine mediu de viaţă pentru alte organisme.
Se constituie astfel biocenoze somatice cu grade de
complexitate diferite. Fiecare specie depinde de fiecare, iar

92
întregul depinde de toate formaţiunile (subsistemele)
componente.
Iată o situaţie care devine paradoxală. Grupe de
organisme care sunt aşezate într-un regn aparte deoarece s-
au descoperit două fenomene de simbioză succesive. Dacă
nu analizăm organismele şi din punct de vedere ecologic (din
perspectiva ecologiei somatice) putem ajunge la astfel de
situaţii. Dacă organismul uman nu poate trăi normal fără o
parte din microbiota autohtonă, atunci să considerăm că, de
fapt, organismul nostru are o cu totul altfel de structură şi
trebuie să fie încadrat într-un regn separat?
Nu putem pune problema în acest mod deoarece
toate metazoarele se găsesc în această situaţie.
Deci, există şi biocenoze somatice complexe, care au
toate verigile trofice. Prădătorii sunt omniprezenţi şi au diferite
grade de acţiune până la prădătorii de vârf. Celulele fagocite
au posibilităţi diferite de atac.
Care sunt descompunătorii? Acest aspect poate fi
văzut din diferite puncte de vedere. Dacă ne referim la
ecosistemul caracteristic colonului, din biomul digestiv, putem
considera că atât microbiota cu rol de fermentaţie, cât şi cea
cu rol de putrefacţie acţionează ca descompunători. Sunt
descompuse substanţele organice cu structură complexă şi
chiar unele bacterii şi celule moarte.
93
 Între leucocite bazofilele sunt prin excelenţă celule cu
funcţie de descompunere. Ele fac curat la nivelul focarului de
infecţie în perioadele de convalescenţă. Sunt consumate
celulele moarte, fibrele conjunctive rămase şi unele reziduuri,
fiind făcută o ordine desăvârşită în zonă. În ecosistemele
somatice deşeurile nu sunt răspândite pretutindeni.
Un alt aspect al descompunerii sau degradării
biologice în ecosistemele somatice îl reprezintă fenomenul de
apoptoză celulară. Este vorba de sinuciderea unor celule care
au îmbătrânit sau care şi-au epuizat funcţiile. Hematiile nu au
nucleu, ca adaptare la înmagazinarea unei cantităţi mai mari
de hemoglobină necesară pentru transportul gazelor. Ele nu
sunt fagocitate de macrofage, sau sunt fagocitate în condiţii
speciale. Nu trăiesc mult (în medie 120 de zile) şi intră în
procesul de hematoliză la nivelul splinei sau/şi a altor organe.
Apoptoza celulară nu este doar o moarte a celulei ci, pur şi
simplu o autodescompunere a acesteia. Multe dintre
substanţele existente în celulele apoptotice reintră în circuitul
general al substanţelor din organism (să dăm ca exemplu doar
circuitul hemului şi a fierului din hemoglobină).
În cazul tubului digestiv multe microorganisme se
fixează în epiteliul digestiv.
Prezentăm faptul că neutrofilele se lipsesc de endoteliul
vaselor de sânge în perioadele de calm, fără stres. Se
94
comportă asemenea speciilor epibentonice. În perioada de
criză trec în masa sângelui funcţionând asemenea unor
organisme pelagice. Pot fi considerate, deci, bento-pelagice.
Se pot strecura însă şi în structura unor organe devenind
endobentonice.
Lichidul interstiţial scaldă celulele corpului asigurând
schimbul de gaze şi hrănirea celulelor. Între celulele organelor
se localizează multe microorganisme care îşi desfăşoară
existenţa în acest mediu înmulţindu-se. Prin diapedeză pătrund
în spaţiile interstiţiale leucocite şi histiocite care îşi desfăşoară
activitatea de apărare activă a organismului.
Dacă între biocenozele bentale ale ecosistemelor
acvatice diferenţiem unele cenoze psamice (legate de nisip),
endopsamice sau interstiţiale, putem spune că acest termen
se aplică perfect şi în cazurile ecosistemelor somatice. La
nivelul ţesuturilor, în lichidul interstiţial se găsesc cenoze
interstiţiale. Structura acestora diferă în mare măsură de la un
organ la altul în funcţie de caracteristicile particulare ale
fiecărui habitat.
Biocenozele interstiţiale sunt practic cele mai active
biocenoze somatice. La nivelul ţesuturilor inflamate se
desfăşoară cea mai acerbă competiţie dintre speciile de
microorganisme parazite, care invadează organismul şi cele

95
două armate („regulată” şi de „rezervă”) care sunt implicate în
mecanismele imunitare.
Aplicând conceptul de ecologie somatică ne dăm
seama cât de diferită poate fi abordarea unor probleme
legate de sănătatea şi de integritatea organismului.
Făcând o analiză pe ecosisteme şi pe biomuri
descoperim, pe de o parte, cât de diferite sunt acestea, iar pe
de altă parte ce puternice interacţiuni se stabilesc între
acestea. Aceste interacţiuni ne conduc, în mod obligatoriu, la
descoperirea întregului pe care îl formează organismul şi la
înţelegerea termenului de homosferă.
Nimic nu se desfăşoară haotic în organism. Se impune
însă să-i diferenţiem nivele de integrare pe baza cărora este
edificat, să le amănunţim structura, funcţionalitatea, legile şi
programele după care funcţionează şi să descoperim ordinea
ierarhică reală care poate asigura înţelegerea perfectă a
acestor sisteme biologice deosebit de complexe.

Reacţia speciilor invadatoare

Diferite microorganisme au dezvoltat o serie de strategii
de rezistenţă faţă de componentele sistemului complement:
- Treponema pallidum se înconjură cu o membrană
externă aproape lipsită de proteine transmembranare. Prin

96
urmare rămân foarte puţine situsuri de recunoaştere şi se
poate strecura cu uşurinţă;
- Staphylococccus aureus, Salmonella typhi,
Escherichia coli, Neisseria meningitis, Haematophilus
influenzae, Streptococcus agalactie, produc capsule
răspunzătoare de patogenitate. Un mic set de capsule se
asociază cu virulenţa;
- Unele bacterii Gram-negative folosesc mari cantităţi
de proteine membranare specifice pentru a evita depunerea
complementului pe suprafaţa lor, aşa cum acţionează
Campylobacter fetus;
- Treponema pallidum şi Escherichia coli determină
degradarea rapidă a componentelor complementului depuse
pe suprafaţa lor;
- Alterarea opsonofagocitozei prin mascarea
proteinelor complementului depuse pe suprafaţa patogenilor
este un mecanism folosit de unele bacterii Gram-pozitive;
- Utilizarea de către organismele patogene a unor
molecule asemănătoare proteinelor complementului.
Schistosoma mansoni prezintă pe suprafaţă o moleculă
asemănătoare cu cea a gazdei care-i permite să evite
distrugerea. Aceasta ca urmare a unei coevoluţii de milioane
de ani;

97
 - Entamoeba histolytica rezistă la liza prin complement,
deoarece prezintă o suprafaţă adezivă care se leagă de C8 şi
C9. O porţiune de suprafaţă cu funcţii reglatoare are şi
parazitul Naegleria fowleri;
- Trypanosoma cruzi are o porţiune de suprafaţă care îi
oferă protecţie împotriva lizei prin complement;
- Leishmania donovani expune proteine prin care
inhibă complementul, iar Taenia solium sintetizează o proteină
musculară, paramiozina, care îi asigură protecţia;
- Candida albicans şi C. stellatoidea sintetizează o
proteină care îi permite aderarea la celulele endoteliale ale
gazdei.
Vorbeam de organismul uman ca de un sistem
ecologic global. Îl putem compara cu biosfera. Ne gândim la
organism ca la o formaţiune vie, totipotentă, care la rândul
său este formată dintr-o multitudine de biomuri. Fiecare biom
este format dintr-o multitudine de biocenoze care par a
funcţiona ca “stat în stat”. Par a funcţiona astfel, însă în
realitate nu există izolare. “Totul depinde de totul” în natură.
Fiecare parte a întregului depinde de celelalte părţi
componente. Organismul uman nu poate funcţiona normal în
lipsa unui organ, sau face faţă cu greu anumitor situaţii de stres
în lipsa unui organ (extirparea splinei).

98
 Putem să privim homosfera ca un întreg, ca un nivel de
organizare superior, pornind de la înţelegerea funcţionalităţii
organismului. În caz de nevoie organismul apelează la ajutorul
altor organe pentru a scoate din impas un organ afectat.
Ecologic vorbind un sistem se poate reechilibra la nivelul
biomului prin intervenţia altor ecosisteme. Am subliniat
capacitatea de mobilizare a celulelor macrofage şi a celor
sanguine pentru a contracara acţiunea dăunătoare a unor
agenţi patogeni sau pentru a repara unele leziuni grave
apărute în organism.
Migraţia dintr-un ecosistem în altul o putem pune în
evidenţă şi pe Terra atât la nivel regional cât şi global. Cine
crede că migraţia păsărilor serveşte doar păsărilor pentru a
supravieţui se înşeală şi dă dovadă de o înţelegere naivă.
Problema este mult mai complexă şi trebuie privită şi la modul
global. Migraţia păsărilor din Europa în Africa, în timpul
toamnei, nu apare ca o supraîncărcare a ecosistemelor în
care ajung. Rolul lor în ecosistemele respective este bine
precizat şi benefic. Lipsa lor ar constitui ruperea unor verigi
importante.
Astfel de migraţii putem înregistra, în funcţie de nevoi,
de la un biom la altul al organismului sau de la un ecosistem la
altul, la scară mai redusă.

99
 Am pus în evidenţă o mare dinamică a unor tipuri de
celule în organism, celulele angajate în apărarea organismului
împotriva agenţilor patogeni, ai stresului şi ai altor factori de
risc.
Impresionează capacitatea de mobilizare a celulelor în
vederea rezolvării unor situaţii de criză. Mecanismele de
intervenţie sunt foarte diferite. Ceea ce se detaşează în mod
evident este interacţiunea dintre celule şi posibilitatea de
informare. Fie că fac parte dintr-un ţesut, fie că se detaşează
în vederea realizării unui program, celulele sunt perfect
informate asupra stării organismului şi sunt mobilizate în funcţie
de nevoi.
În informarea celulelor un rol foarte important îl prezintă
sistemul complement. Acesta joacă un rol esenţial în apărarea
organismului şi în procesele inflamatorii. Sistemul complement
este reprezentat de un grup de 30 de proteine serice şi
membranare.
Componentele căii clasice şi ale secvenţei terminale
sunt notate cu litera “C” urmată de o cifră (1-9):
- C1 – cu rol de recunoaştere;
- C2, C3 şi C4 – determină activarea în cascadă a
sistemului enzimatic;
- C5, C6, C7, C8, C9 – unităţi de atac ale membranei.

100
 Componentele complementului constituie unităţi de
atac ale membranei microbiene şi catalizează distrugerea sa.
Aceste componente au funcţii efectoare şi reglatoare. Cele
efectoare se găsesc în plasmă sub formă inactivă. Ele vor intra
în acţiune în “cascadă” asemeni sistemului coagulării, în
funcţie de situaţiile create.
Activarea complementului generează reacţii
inflamatorii de proporţii şi distrucţia propriilor celule atunci
când se produce anarhie.
Neutrofilele pot elibera enzime care sunt distructive nu
numai pentru agenţii patogeni ci şi pentru celulele proprii.
Pentru a nu apare situaţii paradoxale în organism intervin
mecanisme de control bine puse la punct.
Lupta împotriva speciilor care invadează organismul nu
este chiar simplă. Agenţii patogeni au arme de atac cu care
pot pune gazda în dificultate şi declanşează o serie de
programe care intră în acţiune algoritmic pentru a contracara
acţiunile gazdei. Agenţii patogeni au de luptat însă nu numai
cu mijloacele de apărare ale gazdei, ci intră în competiţie cu
o multitudine de specii din microbiota locală caracteristică
fiecărui tip de biocenoză din organism. Speciile probiotice
formează o unitate structurală şi funcţională împreună cu
organismul gazdei ca întreg şi cu celulele acestuia
specializate în activităţile imune.
101
 Numai concepând organismul ca un întreg structurat
ecologic din diferite biomuri, care la rândul lor pot avea o
multitudine de ecosisteme mai mari sau mai mici, putem
înţelege de ansamblu ce înseamnă în realitate o structură vie.

BIOMUL RESPIRATOR

Organismul este format din mai multe biomuri. Am

diferenţiat până acum doar biomurile: digestiv, respirator,
excretor, mediul intern şi biomul integrator (neuro-endocrin).
Desigur că vom diferenţia şi alte biomuri, precum: biomul osos,
biomul muscular (poate chiar osteo-muscular) şi biomul
reproducător. Biomurile sunt, la rândul lor, formate din diferite
tipuri de ecosisteme care, chiar dacă prezintă unele
particularităţi proprii structurale şi funcţionale au, totuşi, unele
elemente comune. Pentru biomul respirator vom diferenţia
unele tipuri de ecosisteme precum: cavitatea nazală, faringe,
laringe, trahee, bronhii şi bronhiole, alături de care vom
considera drept ecosisteme lobii pulmonari, segmentele
pulmonare, lobulii pulmonari, acinii pulmonari şi alveolele
pulmonare. Aceste ecosisteme nu sunt egale în ceea ce

102
priveşte suprafaţa şi volumul. Nici nu trebuie să fie. Alveolele
pulmonare au valoarea unor bioskene somatice. Ar fi cele mai
mici structuri somatice ale aparatului respirator (biomului
respirator) cu valoare de ecosistem. Acinii pulmonari pot fi
consideraţi adevărate merocenoze. Lobulii pulmonari sunt
ecosisteme cu o structură şi funcţionalitate proprie, iar mai
mulţi lobuli intră în structura unui segment pulmonar, care are,
de asemenea, o independenţă structurală şi funcţională.
Totuşi, biomul respirator îşi are propria sa structură funcţională,
chiar dacă depinde în existenţa sa de mediul intern, cu
variatele sale tipuri de ecosisteme. Biomul respirator se
aseamănă cu un biom terestru care este puternic irigat de
apele de suprafaţă şi de cele freatice. În parenchimul
pulmonar diferenţiem ecosisteme de tip interstiţial. Cele două
biomuri: mediul intern şi respirator formează o unitate
funcţională atât de puternică încât nu pot fi separate spaţial.
De fapt este ca şi cum ai încerca să izolezi un mediu
cavernicol de mediul terestru. Biomul respirator pare a-şi
întinde rădăcinile până la celule, acolo unde se realizează cu
adevărat schimbul de gaze. Această iluzie este dată de faptul
că mediul intern preia funcţia respiratorie a plămânilor
asigurând, cu adevărat transportul gazelor la nivel celular.
Biomul respirator îşi întinde cu adevărat rădăcinile până la
celule în cazul artropodelor traheate (insecte, miriapode şi o
103
parte dintre arachnide). În această situaţie ramificaţiile
traheelor ajung până la celule, iar mediul intern pierde funcţia
respiratorie.

BIOMUL REPRODUCĂTOR

Biomul reproducător este, de asemenea, bine

individualizat, deşi este puternic îngemănat atât cu mediul
intern cât şi cu biomul integrator, la care participă prin funcţia
sa endocrină.
Biomul reproducător este, de asemenea, format din
numeroase şi diverse ecosisteme. Unele ecosisteme somatice
fac parte din glandele genitale, altele din tractusurile genitale.
Biomul reproducător este în strânsă conexiune cu biomul
excretor, având unele căi comune.
La nivelul aparatului genital mascul am putea
considera că un lobul testicular funcţionează ca o bioskenă
somatică. Aici întâlnim atât celule specializate pentru
reproducere cât şi celule cu funcţie glandulară. La nivelul
tubuşoarelor seminifere are loc formarea spermatozoizilor.
Bioskenele somatice seminifere nu sunt izolate, ci sunt grupate
în merocenoze bine delimitate şi integrate funcţional la nivelul
testicolului. Căile genitale sunt formate din canale eferente,
104
epididim, canalul deferent, canalul ejaculator şi uretra, la
care se adaugă glandele anexe, care reprezintă ecosisteme
bine diferenţiate între ele şi, totuşi, integrate funcţional.
La nivelul aparatului genital femel diferenţiem, de
asemenea, o multitudine de tipuri de ecosisteme, împărţite în
cele două mari categorii: ecosisteme gonadale şi ecosisteme
aparţinând tractusului genital. Ecosistemul uterin este, poate,
cel mai interesant şi impresionant ecosistem somatic. Trebuie
să ţinem seama de faptul că la acest nivel are loc nidaţia
embrionului şi întreţinerea şi dezvoltarea fătului până la
parturiţie. La asigurarea mediului de viaţă corespunzător
dezvoltării fătului nu participă însă numai biomul reproducător,
ci şi cel al mediului intern şi biomul integrator. Transformările pe
care le suferă mucoasa uterină pentru asigurarea nidaţiei şi
formarea placentei sunt de-a dreptul impresionante.
Dezvoltarea mucoasei uterine şi transformările şi specializările
pe care le suferă celulele uterine reprezintă, ecologic vorbind,
o schimbare totală a peisajului mediului respectiv. Sunt
transformări de amploare, care sunt asemănătoare cu
modificările sezoniere ale ecosistemelor terestre din zonele
temperate. Aceste transformări se datorează programelor
induse de biomul integrator neuro-endocrin şi sunt declanşate
de soarta ovulului. Din momentul în care a avut loc
fecundarea ovulului încep transformările care pregătesc
105
nidaţia şi dezvoltarea embrionului. Dacă nu are loc
fecundarea ovulului expulzat, atunci încep alte modificări,
destul de ample, care vor declanşa însă menstruaţia. Acest
ecosistem somatic are modificări sezoniere tipice manifestate
prin transformările mucoasei uterine, care apar în ciclurile
menstruale şi unele mai ample, determinate de fecundaţie şi
dezvoltarea embrionului.
Pregătirea nidaţiei, nidaţia, formarea embrionului şi
dezvoltarea fătului presupun participarea unui număr enorm
de celule de diferite tipuri, care intră într-un dialog semiotic
complex care, numai prin coerenţa sa poate conduce la
finalizarea pruncului conceput. Abia aici simţim cu adevărat
ce înseamnă această “planetă” Homo şi modul în care
aceasta funcţionează ca un tot unitar sub coordonarea
biomului integrator.
Câte situaţii nu apar care determină declanşarea
acţiunii sistemului imun, când sunt mobilizate cele doua
armate (cea regulată şi cea de rezervă). Sistemul de
coordonare a activităţilor organismului este atât de bine pus la
punct în vederea asigurării condiţiilor optime pentru
reproducere încât, uneori, dacă mama are vreo suferinţă este
însănătoşită, numai ca fătul să nu ducă lipsă de ceva.
Placenta are un rol foarte important în perioada sarcinii. Să ne
gândim ce transformări majore au aceste ţesuturi pentru a
106
asigura mediul de viaţă propice fătului. Din totdeauna ne-a
scăpat analizei fenomenul de simbioză care are loc între
părţile componente ale organismului. Simbioza pare a fi
fenomenul dominant atât în ontogeneză cât şi în filogeneză.
Dialogul semiotic care se realizează între ecosistemele
somatice ale unui biom şi între biomurile care formează
homosfera asigură desfăşurarea corectă şi coerentă a tuturor
funcţiilor întregului.
O analiză ecologică a structurii funcţionale a
organismului ne dezvăluie multe aspecte criptice privind
cunoaşterea propriei noastre interiorităţi.

BIOMUL INTEGRATOR

În ecologia somatică se aplică perfect principiul – totul

depinde de totul. Un întreg nu poate funcţiona dacă părţile
sale nu sunt perfect integrate ansamblului şi dacă nu depind
în existenţa lor unele de altele.
Organismul uman reprezintă un tot bine diferenţiat fizic
şi funcţional. Acest tot este format însă din nesfârşite
subsisteme care sunt ierarhizate structural şi funcţional. Fiecare

107
sistem biologic funcţionează pe baza a trei categorii de
programe: pentru sine, inferioare şi superioare.
Programul pentru sine ne elucidează perfect rolul
fiecărui sistem în cadrul întregului din care face parte.
Cavitatea bucală, ca subsistem al tubului digestiv, din
care face parte, are mai multe programe pentru sine:
- Asigurarea integrităţii sale structurale şi funcţionale;
- Întreţinerea stării de normalitate (sănătate);
Programe aparţinând tubului digestiv (biomului
digestiv).
Prin structura şi funcţionalitatea sa asigură însă
executarea unor programe impuse de nivelele superioare:
- Prehensiunea hranei;
- Masticaţia;
- Deglutiţia
- Înmuierea alimentelor şi descompunerea amidonului;
Programe aparţinând sistemului integrator:
- Vorbirea articulată, realizată împreună cu laringele;
- Preia funcţia respiratorie în situaţie de criză pentru
biomul respirator;
- Intervine în apărarea activă a organismului
funcţionând ca o poartă de intrare pentru
microorganisme.

108
 Programele inferioare intră în acţiune pentru punerea în
funcţiune a subsistemelor componente, ceea ce asigură
executarea programelor întregului.
Fiecare subsistem al organismului execută programele
acestuia. Organismul are însă subsisteme proprii prin care îşi
pune în aplicare programele sale şi controlează modul în care
acestea sunt realizate.
Biomul integrator este biomul neuro-endocrin. Prin
mecanismele sale realizează perfecta integrare a părţilor
componente ale organismului şi asigură desfăşurarea
“dialogului” atât între subsistemele componente cât şi între
organism şi mediul său de viaţă (împrejurimea imediată şi
“oceanul” cosmic).
Sistemul nervos are o structură deosebit de complexă,
iar encefalul reprezintă cel mai complicat sistem biologic
existent pe Terra. Organizarea sa este ierarhică. Neuronii
reprezintă unitatea structurală şi funcţională. Rolul lor în
transmiterea, prelucrarea şi depozitarea informaţiilor este pe
deplin elucidat.
Ţesutul nervos reprezintă treapta ierarhică imediat
superioară. Organele nervoase sunt superioare ţesutului nervos
şi au, la rândul lor, o structură ierarhică în ceea ce priveşte
primirea, prelucrarea şi depozitarea informaţiilor.

109
 Nu putem despărţi, în anumite privinţe, sistemul nervos
de cel endocrin, cu care realizează o unitate funcţională,
deoarece unii neuroni au funcţie endocrină prin secreţiile lor
(neurosecreţii).
Planeta Homo trebuie sa fie perfect controlată şi
integrată, de la cele mai simple structuri până la cele deosebit
de complexe. În această situaţie biomul integrator trebuie să
funcţioneze perfect. Asigurarea funcţionării automate se
bazează pe mecanisme pe bază de feed-back. Atât
mecanismele neuronale cât şi cele endocrine sunt mecanisme
cibernetice.
Reprezintă sistemul neuro-endocrin un biom somatic?
Să pătrundem în înţelegerea ţesutului nervos ca o
structură biocenotică bazată pe o diversitate de celule
nervoase (de “specii” celulare). Vom descoperi, alături de
neuroni, un arsenal de celule care formează nevroglia.
Celulele nevroglice sunt puternic diferenţiate structural şi
funcţional, încât putem considera că, sunt mai multe “specii”
de celule nevroglice.
Dacă celulele nervoase sunt cele mai fine, dar şi cele
mai complexe sisteme biologice, atunci protecţia lor trebuie să
fie făcută cu cea mai mare atenţie. Structurile gliale
reprezintă cei mai puternici apărători, deşi nu este singura lor
funcţie. Intervin împotriva speciilor de microorganisme
110
invadatoare, refac anumite structuri distruse în urma unor
accidente, asigură hrănirea neuronilor şi contribuie la
realizarea sistemului informaţional. Celulele lui Schwann
asigură protecţia şi izolarea electrică a axonului. În situaţii de
criză în cenozele interstiţiale ale ţesutului nervos se strecoară
“armata de rezerva” a histiocitelor.
Sistemul nervos central este perfect informat asupra
proceselor care se desfăşoară la nivelul organismului, asupra
stării de sănătate şi a funcţionării normale a tuturor organelor,
dar şi asupra evenimentelor externe (din peristază).
Diferenţierea structurală şi funcţională a neuronilor este
de-a dreptul impresionantă. Sistemul nervos vegetativ, cu
componentele sale simpatice şi parasimpatice, preia
coordonarea activităţii organelor interne, iar cel somatic
funcţia de relaţie. Diferenţierea structurală şi funcţională a
etajelor nervoase ne dezvăluie un univers de o complexitate
inimaginabilă.
Că din una şi aceeaşi celulă, celula ou, provin şi s-au
diferenţiat toate tipurile de celule din organism am înţeles şi
am considerat că a fost posibil datorită relaţiilor dintre celule,
dintre foiţele embrionare şi particularităţile microhabitatelor în
care celulele au edificat corpul în ontogeneză, aşa cum am
amintit şi în discuţiile precente. Am fost impresionaţi de
multitudinea tipurilor de leucocite agranulare şi granulare, de
111
limfocite şi de histiocite, însă atât de mare şi de subtila
diferenţiere a celulelor nervoase ne uimeşte. Care sunt factorii
care determină diferenţierea fenotipică şi funcţională a
neuronilor? Prin ce anume se diferenţiază condiţiile de mediu
în care trăiesc neuronii şi îşi desfăşoară funcţiile în emisfera
dreaptă faţă de cea stângă? Să fie vorba aici de “specii” de
celule nervoase diferite? Să fie vorba de o citoarhitectonie cu
totul specială a structurilor nervoase, sau de diferenţierea
deosebit de subtilă a mediului extracelular? Prin ce anume se
diferenţiază structura funcţională a formaţiunilor nervoase de
la cimpanzeu şi de la om, astfel încât ultimul este capabil să
ajungă la gândire şi la înţelegerea propriei interiorităţi şi a
universului? Care sunt structurile, sau care sunt relaţiile dintre
neuronii care fac posibilă prelucrarea genială a informaţiilor şi
apariţia geniului uman? Să aibă oare geniile umane
contemporane nouă o “specie” de celule nervoase pe care
nu le au oamenii de rând? Să apară, oare, la aceştia germenii
materiei enizice de care vorbeşte Eugen Macovski în a sa
teorie biostructurală a vieţii?
Seria întrebărilor ar putea continua. Nu vom putea însă
formula răspunsuri la astfel de întrebări. Rămân deocamdată
întrebări retorice.
Vom înţelege, urmărind evoluţia sistemului nervos în
seria animalelor, că formaţiunile nervoase preiau treptat
112
controlul integrării structurale şi funcţionale a organismului. Că
se realizează treptat concentrarea şi centralizarea elementelor
nervoase absolut la reprezentanţii tuturor încrengăturilor în
evoluţia lor filetică. Că, odată cu evoluţia are loc diferenţierea
şi specializarea de mare fineţe a neuronilor şi că această
diferenţiere duce la apariţia unor noi funcţii şi la creşterea
structurilor de prelucrare a informaţiilor biologice. Fie că este
vorba de calmari sau de caracatiţe, de insecte sociale, de
castori, de primate sau de om, creşterea heterogenităţii
celulelor nervoase şi a interrelaţiilor dintre ele reprezintă
secretul apariţiei unor structuri somatice integrative şi
informative de excepţie. Dialogul semiotic dintre părţile
constitutive ale organismului (celule, ţesuturi, organe, sisteme
de organe) a avut o creştere proporţională cu diferenţierea
celulară (cu apariţia unor noi “specii” de celule, din ce în ce
mai perfecţionate în ceea ce priveşte prelucrarea
informaţiilor) şi cu stabilirea unor intrrelaţii cât mai complexe.
Analizând aceste aspecte în contextul ecologiei
somatice tindem să credem că secretul nu constă în
diferenţierea de grad a habitatului în care îşi desfăşoară
activitatea celulele, ci în diferenţierea celulară, în apariţia unor
noi “specii” de celule, capabile să prelucreze la nivel superior
informaţiile. Deci, diferenţierea subtilă dintre specii, pe

113
traiectoria evoluţiei, trebuie să fie dată de apariţia unor noi
“specii” de celule nervoase.
O “specie” nouă de celule nu solicită o restructurare
macromoleculară deosebită. Necesită apariţia unor structuri
din ce în ce mai eficiente în prelucrarea informaţiilor.
Dacă facem o analiză a structurilor macromoleculare
la om şi la maimuţele antropomorfe vom constata diferenţieri
extrem de mici, de-a dreptul ridicole. Citocromul C, care are
în structura sa 104 aminoacizi, se diferenţiază doar printr-un
singur aminoacid la om şi la cimpanzeu. Doar atât de mică să
fie diferenţa dintre om şi cimpanzeu? În privinţa citocromului C
da. Nu aici trebuie să căutăm însă diferenţa. Aceasta trebuie
căutată în structura funcţională a celulelor şi mai ales în
dispoziţia lor spaţială, în citoarhitectonia tisulară. Tipurile noi de
„specii” celulare şi mai ales interrelaţiile care se stabilesc între
populaţiile de celule din biocenozele somatice pot să ne
ofere răspunsuri pertinente la întrebările puse.
Relaţiile dintre neuroni trebuie să fie de natură
simbiotică, dar şi semiotică. Un neuron central poate face
sinapsa cu 2000–3000 de neuroni. Informaţiile realizează
circuite de-a dreptul fantastice. “Speciile” de neuroni trebuie
să difere mult între ele şi după posibilităţile de formare de
sinapse şi, mai ales după fertilitatea acestora. Cu cât sunt mai

114
multe sinapse şi mai variate, că atât posibilitatea de prelucrare
şi de depozitare a informaţiilor creste.
Care sunt mecanismele care asigură progresul
biologic? În ce constă progresul biologic în evoluţia sistemului
nervos şi evoluţia animalelor în genere? Leroi Gourhan (în
Gestul şi cuvântul, 1983) consideră că deschiderea
evantaiului cortical se realizează prin suprapunerea de creieri
peste creieri, sau mai precis, în împănarea între structurile
cerebrale vechi a unor structuri noi, cu o funcţionalitate
ridicată, care realizează o prelucrare superioară a informaţiilor.
Progresul se realizează, deci, prin apariţia de noi populaţii de
neuroni, care au capacitatea de a asigura o prelucrare
superioară a informaţiilor şi de a stabili conexiunile cele mai
productive. Nu mărirea numărului de celule nervoase asigură
progresul biologic. Un creier de maimuţă mai mare decât un
creier uman ar rămâne tot un creier de maimuţă. Apariţia unor
noi populaţii de neuroni cu capacităţi superioare de
prelucrare a informaţiilor, fără a presupune excluderea altor
populaţii, constituie un progres biologic real. În deschiderea
evantaiului cortical la primate s-au împănat creieri peste
creieri, ultimele formaţiuni având rol integrator crescut şi de
inhibare a tendinţelor impulsive controlate de creierii
precedenţi.

115
 Trebuie să considerăm că populaţiile noi de neuroni
sunt, de fapt, “specii” noi de neuroni, care deschid larg
dialogul semiotic nu numai între părţile componente ale
corpului, ci şi cu universul înconjurător.
Structura arhitectonică a creierului este asemănătoare
cu structura gramaticii limbajului, asigurând coerenţa şi
interpretarea corectă a tuturor informaţiilor. Considerăm că la
om au apărut acele “specii” de neuroni care au făcut posibilă
apariţia limbajului şi de aici a gândirii.
Fără prezenţa acestor “specii” noi de neuroni nu este
posibilă apariţia activităţilor spirituale.
Putem considera că homosfera a generat, în ultimele
etape ale evoluţiei sale sfera spirituală (noosfera), care
realizează deschiderea omului către dimensiunile cosmice şi
întâlnirea cu Spiritul Absolut.
Activitatea creierului uman face posibilă şi o activitate
mentală. Prin aceasta însă deschide poarta către aşa-numita
ecologie mentală.
Organismul este format din mai multe biomuri între care
se stabilesc interrelaţii structurale şi funcţionale care concură la
integralitatea complexului pe care îl numim organism sau
homosferă. Desigur, toate subsistemele organismului depind
unele de altele. Se detaşează, totuşi, un sistem integrator,
biomul neuro-endocrin. Nu am pus în discuţie sistemul
116
endocrin, însă nuanţarea fină a activităţii unor organe prin
intervenţia hormonilor este cunoscută.
Sistemul endocrin este bine informat asupra
evenimentelor care apar la nivelul unor organe sau, ca să
folosim un termen ecologic, la nivelul unor ecosisteme
somatice. Modularea funcţională a organelor are la bază un
dialog semiotic foarte bine pus la punct şi coerent. Sistemul
nervos formează o unitate funcţională cu sistemul endocrin.
Sistemul nervos iniţiază o serie de activităţi, iar cel endocrin le
potenţează şi le poate transforma în acţiuni de durată.
De ce punem în discuţie aceste aspecte?
Datorită faptului că, abordând cunoaşterea
organismului uman şi, în genere organismul unei fiinţe prin
prisma conceptelor ecologice ni se deschid noi perspective,
pe care nici nu le bănuiam şi de care trebuie să ţinem seama.
Corpul uman funcţionează ca un tot unitar, asemenea
întregului pe care îl formează biosfera, de aceea l-am
considerat ca fiind o homosferă. Aprofundând însă
cunoaşterea organismului uman din punct de vedere ecologic
ne dăm seama că toate sistemele ecologice care îl formează
depind unele de altele în existenţa lor, însă nu numai atât.
Trebuie să existe sisteme integratoare, care să armonizeze
funcţionarea sistemelor componente şi să le canalizeze
activitatea în vederea realizării programelor întregului. În
117
organismul uman biomul neuro-endocrin are rolul de integrare.
Întrebarea este - prezintă şi biosfera sisteme integrative care
să-i asigure păstrarea structurilor funcţionale şi integralitatea?
Din momentul în care realizează un tot unitar trebuie să existe
unele mecanisme sau structuri care să asigure funcţionarea
biomurilor în aşa fel încât nici una din părţile sale componente
să nu fie afectată.
Ne întrebăm şi noi, ca şi susţinătorii teoriei “Gaia”, dacă
totul pe care îl formează planeta Terra nu funcţionează
asemenea unei fiinţe. Oare părţile componente ale ecosferei,
biomurile cu toate complexele lor de ecosisteme nu depind
unele de altele? nu se intercondiţionează reciproc? nu
realizează o unitate funcţională coerentă? Dacă da, atunci
trebuie să aprofundăm cunoaşterea structurii funcţionale a
ecosistemelor somatice şi ale homosferei ca întreg, pentru a
folosi experienţa acumulată în explicarea funcţionării biosferei
şi a ecosferei.
Este suficient să percepem existenţa unor programe
proprii biosferei şi modul în care acestea sunt executate de
subsistemele sale, ca să ne dăm seama că biosfera
funcţionează coerent şi că prezintă mecanisme integratoare.
Să ne imaginam că privim Pământul din spaţiul cosmic
şi că putem vizualiza marile migraţii ale unor specii de
animale. Că vedem mişcări de trupe uriaşe care asigură
118
conexiunile necesare între unele biomuri, conexiuni care
conduc la păstrarea structurilor funcţionale ale acestora.
Vizualizând aceste migraţii ne dăm seama că nimic nu este
întâmplător în natură, că pe planetă există o continuă mişcare
şi metamorfozare a ecosistemelor şi a biomurilor şi că
gramatica naturii funcţionează perfect şi coerent, asemenea
gramaticii limbajului.
Chiar dacă vizualizând aceste migraţii şi transformări
spectaculoase şi perpetue ale biosferei nu putem să
descoperim existenţa unor structuri funcţionale integratoare
trebuie, totuşi, să fim convinşi că acestea există şi că
programele întregului sunt transmise părţilor componente şi
executate.
Conceptul de ecologie somatică ne deschide o nouă
perspectivă în cunoaşterea structurii noastre funcţionale şi în
protejarea ecosistemelor şi a biomurilor care ne edifică
organismul. Am putea să ajungem să întocmim “cartea roşie”
a unor specii de microorganisme care fac parte din structura
noastră funcţională şi care sunt puse în pericol de dispariţie ca
urmare a tratamentelor cu antibiotice sau a altor intervenţii
nechibzuite. Să lansăm semnale de alarmă către medici şi
farmacişti să intervină cu competenţă în tratarea noastră ca
pacienţi pentru a nu provoca dispariţia unor specii din
ecosistemele noastre somatice, astfel încât să ne pună sub
119
semnul întrebării propria noastră existenta prin dezorganizarea
funcţională a biocenozelor interne.

120
 ÎN LOC DE CONCLUZII

Abordând organismul din punct de vedere ecologic ni

se deschide în faţă un univers pe care nu-l bănuiam. De fapt
sunt două aspecte care au fost criptice cunoaşterii noastre. Pe
de o parte este vorba de un număr impresionant de
microorganisme care trăiesc în organismul nostru şi îşi
desfăşoară existenţa generând mii de generaţii pe parcursul
existenţei noastre fără să ne afecteze grav organismul sau, mai
mult decât atât, chiar să-l ajute. Se stabilesc relaţii de
mutualism simbiotic.
Deşi cei mai mulţi dintre biologi cred că mutualismul
simbiotic este un caz excepţional, fără nici o importanţă
generală în teoria evoluţiei, acest fenomen este chiar foarte
răspândit.
După cum avea să definească De Bary (1879) simbioza
înseamnă “o viaţă împreună” a unor organisme diferite,
indiferent dacă efectul este pozitiv sau negativ.
Simbioza mutualistă are un colorit particular, dat de
faptul că ambele specii au o adaptare mai mare când sunt
împreună. Are o funcţie biologică importantă deoarece
suplineşte anumite deficienţe ale partenerilor. În simbioză se
ajunge adesea la un asemenea grad de conlucrare încât
121
simbionţii funcţionează ca o entitate autonomă şi nu ca
organisme diferite.
De altfel, nu numai simbioza nu este luată în seamă în
explicarea mecanismelor evolutive. Abordarea semiotică a
proceselor şi fenomenelor biologice deschide căi nebănuite în
elucidarea unor aspecte mai criptice ale evoluţiei, însă nu a
fost integrată pe deplin cercetărilor biologice.
Simbioza este, probabil, una dintre cele mai
subestimate aspecte ale creativităţii evolutive. Concentrarea
atenţiei numai asupra aspectului reproductiv al vieţii, al
proliferării genelor, elimină sistematic toate contextele
eterogene în care trăiesc organismele. Aceste contexte nu
constau numai în interacţiuni materiale care sunt mediate de
mediu. Astfel, simbioza trebuie văzută ca una din răspânditele
modalităţi de integrare ecosistemică.
Niels Jerne a folosit teoria competiţiei lingvistice a lui
Noam Chomsky pentru a explica modul în care sistemul imun
generează diversitatea anticorpilor în aşa fel încât repertoriul
imun să fie capabil să recunoască orice antigen.
După Chomsky capacitatea înnăscută de a construi
fraze se realizează printr-un proces guvernat de regulile de
generare a structurii superficiale a frazelor pornind de la
structura lor profundă. Acest aspect s-a dovedit a fi relevant
pentru problemele biologice. În lucrarea sa “Gramatica
122
generativă a sistemului imun”, laureatul Premiului Nobel a
făcut o analogie între limbaj şi sistemul imun. El a considerat
regiunile variabile ale anticorpilor (prin care antigenele sunt
recunoscute) ca fiind fraze, nu cuvinte. Imensul repertoriu imun
nu este aşadar un vocabular, ci o colecţie de fraze,
specificate de anticorpi, capabile să recunoască total sau
parţial orice frază specificată de antigene. Sistemul imun
generează în interior anticorpi capabili să recunoască orice
moleculă de antigen şi aceasta fără ca să o fi întâlnit
vreodată, creând astfel o imagine internă a lumii exterioare.
Claus Emmeche consideră că există sisteme de
comunicare la toate nivelele naturii. Desigur că Emmeche are
dreptate. Cum s-ar putea realiza complexul proces de
imunitate fără comunicare între toate tipurile de celule pe de
o parte şi între acestea şi întregul corp, pe de altă parte.
Reacţiile imunitare se manifestă asemenea unui discurs
semiotic, care conectează subiecţii într-un univers comun. În
comportamentul lor subiecţii nu emit doar cuvinte sau fraze
separate, ci realizează un discurs semiotic bazat pe o
“gramatică generativă a sistemului imun” aşa cum, pe bună
dreptate, consideră Niels Jerne.
Cu siguranţă că evoluţia este mai tare restrânsă de
discursurile eco-semiotice pe cât este influenţată de
constrângerile de dezvoltare şi de condiţiile de mediu.
123
 În analiza integrităţii sistemelor biologice trebuie să se
ţină seama şi de nivelul structurilor discursului eco-semiotic.
Credem că evoluţia nu maximizează numai
complexitatea şi conţinutul informaţional, probabil că
maximizează şi interacţiunile semiotice şi chiar libertatea
semiotică.
Cu cât discursul eco-semiotic este mai bine înţeles şi
mai bine conturat, cu atât libertatea sistemului biologic devine
mai mare şi cu cât discursul eco-semiotic devine mai complex
se naşte un grad de libertate mai mare faţă de mediu.
Cu cât evoluţia favorizează stabilirea unor module
interactive din ce în ce mai rafinate, cu atât ea tinde să
deschidă calea pentru o multitudine de interacţiuni între
părţile componente ale sistemului.
Ceea ce analizăm la un om este funcţional pentru
toate animalele metazoare, desigur, cu un grad de
complexitate diferenţiat în funcţie de evoluţie.
Libertatea semiotică reprezintă o caracteristică a
vitalului. Este o proprietate emergentă şi trebuie să fie analizată
în legătură cu nivelul adecvat. Libertatea semiotică a celulei
descreşte atunci când celulele se asociază şi formează o
colonie s-au un individ pluricelular. Ecologia somatică a
corpului constrânge libertatea celulelor individuale, însă la
nivelul organismului este un câştig enorm de libertate
124
semiotică. Cum ne-am putea explica altfel diferenţierea
structurală şi funcţională a unor celule cvasiasemănătoare şi
formarea unor ţesuturi atât de diferite?
Prin diferenţierea celulelor şi a ţesuturilor organismele
pluricelulare au dobândit o capacitate mai mare de a
procura şi transmite mai departe informaţii, astfel încât să
manipuleze porţiuni mai mari ale mediului, atât în timp cât şi în
spaţiu, crescând aşa-numitul umvelt, cum precizează Jacob
Exküll.
Discursul eco-semiotic stă la baza relaţiilor dintre specii.
Teoria speciaţiei ar trebui să ia în considerare şi dimensiunea
semiotică a relaţiilor intraspecifice. Din punct de vedere
semiotic ideea recunoaşterii proteinelor, şi a o mulţime de alte
structuri şi de interacţiuni cu mediul local şi cel general
influenţează sensul şi gradul evoluţiei unui sistem biologic.
Organismele nu îşi creează numai o nişă ecologică, ci şi
o nişă semiotică. Ele trebuie să fie capabile să utilizeze un set
de informaţii chimice pentru a putea acţiona eficient. Este
posibil ca în funcţie de adaptarea la cerinţele semiotice să fie
hotărâtoare replica organismului la atacul unor specii
patogene.
Între specii ca şi între celule se formează o reţea
semiotică în funcţie de care biocenozele somatice prind
contur. Dinamica evoluţiei trebuie să asigure o înţelegere
125
adecvată a reţelelor semiotice operative la nivelul fiecărui tip
de ecosistem.
Relaţia dintre celulele corpului se conturează ca un
mutualism simbiotic. Întreaga situaţie presupune existenţa unui
univers interpretativ comun sau al unui motiv comun. Armatele
de apărare comunică între ele, îşi eşalonează şi coordonează
acţiunile răspunzând la programele sistemelor superioare şi ale
întregului care formează homosfera.
Evoluţia are loc în teritoriul ecologic, de aceea evoluţia
unei specii trebuie urmărită în strânsă corelaţie cu a speciilor
cu care vine în contact. Este vorba de o coevoluţie.
Teoria Sintetică a Evoluţiei n-a reuşit să integreze
comportamentul comunicativ al animalelor în schemele sale
explicative. Speciile nu trăiesc izolate, ci se găsesc într-o
continuă interacţiune, o interacţiune semetică.
Semnalele transmise de o specie sunt recepţionate şi
interpretate de o altă specie (Acest lucru se aplică şi la
celulele din corpul unui metazoar). Ele trebuie să fie capabile
să utilizeze un set de semne pentru a supravieţui.
Evoluţia metazoarelor este un proces al dezvoltării în
trepte, şi al interacţiunii dintre tipurile de celule care au apărut
în cursul procesului de edificare a organismului.
Faptul că metazoarele evoluează datorită unui
complex de interacţiuni epigenetice între diferite tipuri de
126
celule, este o dovadă că principalele modalităţi ale evoluţiei
lor s-au materializat în mai multe variante în succesiunea
milioanelor de generaţii.
„Evoluţia metazoarelor este determinată de o continuă
perfecţionare a celulelor, ţesuturilor şi organelor, care
îndeplinesc funcţii importante pentru indivizi, dar are drept
consecinţă limitarea potenţialului de reproducere a celulelor”
(Buss, 1987).
Buss, 1987 considera că “Ontogenia trebuie să re-
legifereze interacţiunile care o guvernează”. El introduce
noţiunea de ecologie somatică pentru a desemna dinamica
întregului, prin care eventualele conflicte între diferite tipuri de
celule şi individ sunt aplanate.
Ecologia somatică ne facilitează însă mult mai mult
înţelegerea de ansamblu a organismelor şi integrarea lor în
mediu.
Analizând din punct de vedere ecologic un organism
metazoar descoperim un univers pe care trebuie să-l
cunoaştem şi să-l interpretăm corect.
Organismul metazoar nu reprezintă o individualitate
singulară care se mişcă în timp şi spaţiu şi se integrează în
mediu.
Organismul metazoar se edifică pe seama naşterilor şi
morţilor celulare şi pe impresionanta lor putere de diferenţiere
127
morfologică şi funcţională. Deşi pornesc de la una şi aceeaşi
celulă, celula ou, deşi au absolut aceeaşi informaţie genetică
(deoarece se divid prin mitoză), diferenţierea lor ajunge la
paroxism.
Unele celule ale organismului se găsesc la graniţa
dintre celule şi indivizi. Jocul situaţiilor ţine de mediul somatic în
care se găsesc acestea şi de rolul lor în organism.
Toată această paletă a specializărilor morfo-
funcţionale ale celulelor rămâne fără înţelegere dacă le
extragem din contextul ecologic.
Edificarea organismului nu se realizează însă numai pe
baza celulelor proprii. Aici ni se dezvăluie un adevărat mister
ecologic. Organismul uman este populat de sute şi chiar mii
de specii de microorganisme şi nu numai, care formează un
tot unitar. Organismul oferă microorganismelor o multitudine
de habitate în care îşi pot desfăşura existenţa. Acestea, la
rândul lor, acţionează benefic asupra organismului fiind
interesate de asigurarea sănătăţii lui. Nu este vorba de un gest
de altruism, ci de asigurarea sănătăţii propriei gazde. Relaţiile
care se stabilesc sunt de mutualism simbiotic.
Pentru elucidarea acestor probleme deosebit de
complexe se impune să apelăm atât la dimensiunea
ecologică cât şi la cea biosemiotică, ceea ce implică o nouă
orientare în cercetarea biologică.
128
 Omul nu a evoluat izolat. Şi nu-i vorba doar de om, ci
de toate metazoarele. Şi numai metazoarele ci chiar şi
protozoarele au evoluat în strânsă conexiune cu alte
organisme. Este vorba de un proces de coevoluţie.
Dacă nu suntem singuri în cosmos şi dacă nu suntem
singurul stăpân al corpului nostru, atunci trebuie să avem grijă
cum ne comportăm cu corpul nostru comun (al nostru şi al
fiinţelor care ne populează), astfel încât să nu provocăm
dezechilibre majore în ecosistemele noastre profunde, care
depind de noi şi care ne asigură existenţa.
Doamne! Ai grijă de noi şi de întregul cosmos viu pe
care îl purtăm în noi!

129
 BIBLIOGRAFIE

1. Alexander, M., 1971 – Microbial Ecology, John Wiley

and Sons Inc., New-York
2. Baciu, I., 1997 – Fiziologie, Ed. did. şi ped.
3. Buss, Leo, 1987 – Ontogenia trebuie să relegifereze
interacţiunile care o guvernează, p. 97
4. Chomsky, Noam, 1968 – Language and Mind, Harcourt,
Brace & World, New York
5. Doroftei, Mircea, 1989 – Mecanismele homeostaziei
sanguine, Ed. Dacia
6. Gordon, H.A., Pesti, L., 1971 – The gnotobiotic animal is
a tool in the study of host microbial relationship.
Bactioral. Rev., 35: 390-429
7. Hawking, Stephen A., 1988 – Structuralism and
Semiotics, Univ. of California Press Berkeley
8. Hungate, R.E., 1978 – Gut microbiology. Microb.
ecology. Springer-Verlag, Berlin 258-264
9. Jakobson, Roman, 1979 – Coup d’ocil sur le
developpement de la sémiotique. Sémiotique.
A Semiotic landscape, 3-18, Milano
10. Mackowiak, P.A., 1982 – The normal microbial flora,
New Engl. J. Med.: 307: 3-93
130
11. Papilian, V.V., Roşca, Gh., 1977 – Tratat elementar de
histologie, vol. I, Ed. Dacia Cluj-Napoca
12. Pleasants, J.R., 1973 – Germ-free animals and their
significance. Endeavour, 117: 112-116
13. Reisser, W., Wiessner, W., 1984 – Autotrophic eukaryotic
fresh-water symbionts. In Cellular interactions,
springer-Verlag, 59-74
14. Santa, N., Jitariu, P., 1970 – Fiziologia animalelor şi a
omului. Ed. did. şi ped.
15. Savage, D.c., 1977 – Microbial ecology of the
gastrointestinal tract. Ann.. Rev. Microbial, 31:
107-133
16. Savage, D.C., 1978 – Microorganisms and the
gastrointestinal tract. Gastrointestinal
microbiology: one opinion. Microb. ecology.
Springer-Verlag, Berlin, 234-239
17. Sturdza, S.A., 1968 – Contributions romaines à la
connaisance de la distribution des
bactériophages dans le milieux extérieur. Rev.
Roum. d’Inframicrobial. 5: 145-162
18. Van der Waaij, D., 1989 – The ecology of the human
intestine and its consequences for outgrowth by
pathogenes such as Clostridium difficile. Ann.
Rev. Microbial, 43: 69-87
131
19. Walker, N., 1975 – Nitrification and nitrifying bacteria.
Sosl. microbiology, Londra, 181-192
20. Zarnea, G., 1994 – Tratat de microbiologie generală,
vol. V, Ed. Acad. Române.

132