Cuvantul autorilor

Traim prezentul ca o etapa extraordinar de benefica pentru dezvoltarea

Stiintelor Biologice .
Elaborarea tehnicilor de biologie moleculara si inginerie genetica cu
aplicabilitata in cercetarea medicala servesc descifrarii si cunoasterii „enigmelor”
din patologia medicala umana. Datorita acestor metode, Genetica umana va
cunoaste cele mai productive si pasionate descoperiri din istoria omului.
Daca genetica ne ofera un prezent bogat, aplicabilitatea metodelor de
biologie moleculara si inginerie genetica promit un viitor pasionant si aplicativ in
patologia umana. Realizarile obtinute si perspectivele de viitor, sunt si vor fi,
rezultatul interferentelor informationale descoperite de oamenii de stiinta.
Conditia acestor perspective impune cu necesitate instruirea si formarea
tinerilor studenti cu notiunile fundamentale ale geneticii umane aplicabile in
patologia omului.
In consecinta consideram ca tanara generatie de studenti, pentru unii ca
viitori geneticieni, va fi generatia de „actori” ai viitorului pasionant al Geneticii
umane.

Autorii

1
 PREFATA

Prezenta lucrare este un curs universitar cu adresabilitate, in special,

studentilor anului II de studiu al Facultatii de Medicina Universitatea Independenta
„Titu Maiorescu”.
Acest curs pune la dispozitia studentilor notiunile, procesele si mecanismele
genetice implicate si necesare in dezvoltarea organismului uman. Il introduce pe
student in tainele geneticii, in posibilitatea de a intelege raportul si interferentele
intre genotipul constitutional al omului cu influentele factorilor externi conditionali
de existenta, sau cu factorii agresivi, nocivi, ce pot interfera si modifica genomul
celular cu manifestari fenotipice patologice (malformatiile congenitale si bolile pe
fond genetic).
In prezentul curs includem mecanismele prin care se mentin si transmit
caracterele ereditare normale si patologice la nivel familial si populational. Deci,
insistam asupra factorilor externi care actionand „agresiv”, induc efecte secundare
majore asupra organismului, cunoscute ca sindroame genetice, sau pe fond genetic
predispozant (boala canceroasa).
In continutul lucrarii vom dezvolta principiile pentru intelegerea corecta a
tainelor ereditatii si variabilitatii speciei Homo sapiens, vom insista asupra
progreselor obtinute si vom stabili asa numita „punte de legatura” intre genetica
formala clasica si genetica moderna, moleculara, legata de : principiile ce stau la
baza cartografierii genomului uman, metodele de analiza, clonare si inginerie
folosite in genetica moleculara.
Prin continut, cursul universitar respecta principiile cu scop informativ si
formativ, considerandu-se ca „Genetica Umana” este stiinta fundamentala cu
aplicabilitate bio-medicala.

Autorii

2
 - CAPITOLUL I -

OBIECTUL DE STUDIU AL GENETICII UMANE

Biologia este stiinta care se ocupa cu studiul legilor ce stau la baza originii, organizarii si
evolutiei organismelor vii.
Desi cunoscuta din antichitate, Biologia s-a dezvoltat si se dezvolta permanent,
reprezentand fundamentul teoretic pentru discipline ca : genetica, anatomia, fiziologia,
embriologia, antropologia, patologia genetica, imunobiologia, biologia celulara, etc.
Dezvoltarea biologiei a fost si este conditionata de dezvoltarea tehnicii si perfectionarii
metodelor de studiu si cercetare, cautandu-se o permanenta preocupare de a elucida relatia omului
cu universul, cu mediul inconjurator care este in permanenta schimbare.
Este stiinta cu caracter nerestrictiv.
Dar lumea vie se compune dintr-un mare numar de individualitati, care, prin similitudini
de forma, structura, functii, se grupeaza in populatii, in specii. Similitudinile se mentin in
succesiunea generatiilor in populatie datorita capacitatii de a transmite, in forma codificata,
ansamblul de caractere specifice populatiei sau speciei, dar si cu particularizari fenotipice ale
fiecarui individ in populatie.
Diversitatea fenotipica a indivizilor in populatie este consecinta recombinarii aparatului
genetic in meioza si fecundatie, a proceselor cronogenetice si cronobiologice in activitatea
genomului. Este influenta unor secvente tranzitionale din genom, sau efectul distructiv indus de
factori fizico-chimici si biologici agresivi, capabili sa modifice aparatul genetic al celulelor din
organism.
Complexitatea acestor procese particulare organismelor vii a impus aparitia unei stiinte
biologice bine delimitata : GENETICA.
GENETICA este stiinta ereditatii, variabilitatii si reproducerii organismelor vii. Este
stiinta fundamentala.
Relativ tanara, genetica a avut o evolutie rapida, diversificandu-se in mai multe directii de
cercetare si anume: -genetica umana fundamentala
-genetica moleculara
-genetica medicala
-genetica populatiei sau antropologica
-cronogenetica
-si cronobiologia dezvoltarii organismelor.
Genetica, sinteza dinamica a datelor si descoperirilor din biofizica, biochimie,
biomatematica, cibernetica, semantica, citologie, etc., ne ofera „cheia” dezlegarii necunoscutelor
fiintelor vii.
Genetica permite sa cunoastem structura materialului ereditar, mecanismelor de
conservare sau de diferentiere a caracterelor pe fond genetic, sa cunoastem factorii cu potential de
modificare a structurii si functiei aparatului genetic (mutatiile). Tot genetica descifreaza
macanismele si procesele de diferentiere, de dezvoltare ontogenetica (normala si/sau patologica).
Ea permite elaborarea de metode pentru clonarea terapeutica, de fertilizare in vitro, etc.
Prin extrapolarea principiilor Biologiei si Geneticii in patologia umana, s-a conturat o
disciplina medicala fundamentala : „Genetica Medicala”.
Genetica umana, Genetica medicala studiaza principiile, procesele, mecanismele si legile
care guverneaza diferentierea, cresterea, reproducerea si dezvoltarea indivizilor din populatiile

3
umane. Analizeaza relatiile dintre individ si populatiile conspecifice, ca produs al evolutiei
normale sau patologice a omului, in raport cu mediul sau de viata.
Genetica medicala contribuie la elaborarea mijloacelor terapeutice eficiente in combaterea,
corectarea si preintampinarea aparitiei bolilor genetice in familie, in populatie. Deasemenea
asigura starea de sanatate fizica si psihica a omului.
Recentele achizitii stiintifice in genetica confirma valoarea extrapolarii principiilor acestei
stiinte in medicina, cu posibilitatea cunoasterii complexe a omului normal sau bolnav.
Datorita progreselor in biologie si biogenetica, J. Bernard afirma ca Genetica este strans
legata de interesele omului, de societate. De aceea spunea Bernard : „….genetica cere cu
necesitate clarificarea stiintifica a proceselor biologice, abordarea stiintifica a evolutiei genomului
uman, cunoasterea, la toate nivelele de organizare, a organismului si viitorul genetic al omului…”
Linus Carl Pauling (1949) afirma urmatoarele: „…dintre toate sistemele naturale, materia
vie este aceea care, prin imensele sale transformari, pastreaza cea mai mare parte a propriei sale
treceri istorice inscrise in organizarea sa. Ca nu exista alt sistem ca cel biologic, care sa fie
constant suprimat si simultan mentinut, si ca este suficient a ne integra pe noi insine pentru a sti in
care dintre sistemele vii actuale s-a realizat cea mai mare parte atrecerii istorice…”.
Genetica cauta sa descifreze interrelatiile dintre componenta genetica a organismului si
factorii de mediu, de a descifra interferentele de influenta si/sau efectele distructive, intre genotip
si mediul ambiant.
Genetica, stiinta cu caracter nerestrictiv, studiaza complexitatea structural-functional-
comportamentala a omului, in care rolul primordial il are genomul, constituit in momentul
formarii zigotului prin procesul de fecundatie.
Pentru o corecta apreciere a aparatului genetic care controleaza caracterele exprimate
fenotipic, este necesara cunoasterea unor marimi pe care Dubinin (1969) le mentiona pentru om :
-celula gametica la om contine aproximativ un sfert de microni cubi (µ³) de acizi nucleici,
in greutate de 4×10-12 gv ;
-populatia terei este estimata la sase miliarde de locuitori : 6×109 ;
-nasterea acestui numar de oameni necesita 12×109 gameti haploizi (6×109 ovule si 6×109
spermatozoizi);
-volumul total al acizilor nucleici existent in cele 12 miliarde de gameti haploizi se
estimeaza la 4,8 mm³ si o greutate de 48 mg ADN;
-intr-un volum egal cu o picatura de ploaie este inmagazinata componenta moleculara,
ADN-ul, pentru cele 6 miliarde de indivizi umani;
-dar corpul uman are aproximativ 6×10¹³ celule, din care se distrug in 24 de ore cca 5×10¹¹
celule. Dar tot atatea se produc, asigurand regenerarea fiziologica si mentinerea integritatii morfo-
functionale a organismului.
Datele prezentate de Dubinin evidentiaza complexitatea constitutionala a speciei Homo
sapiens.

4
 -CAPITOLUL II-
EREDITATEA LA OM

Ereditatea este functia biologica a organismelor vii de a conserva si transmite caracterele

morfo-structurale, moleculare, fiziologice si comportamentale de la o generatie la cele care-i
succed.
Este latura sincronica, de conservare si transmitere a informatiei genetice, prin care este
mentinut axul structural-functional al speciei in spatiu si timp.
Ereditatea conserva caracterele, le stabilizeaza.
Pentru studiul ereditatii, in fata geneticienilor au fost formulate o serie de intrebari ca :
- Ce se transmite? Care este natura fizico-chimica a materialului genetic
mostenit de la parinti?
- Cum este transmis materialul genetic? Care sunt mecanismele ce asigura
continuitatea intre generatii?
- Cum actioneaza materialul genetic?
- Daca raspunde destructiv la interferentele cu factorii agresivi din mediu si care
sunt efectele fenotipice asupra indivizilor?
Sunt intrebari fundamentale la care genetica raspunde, explica, demonstreaza, convinge.
Viata precede intricatiei fenomenelor dinamice, legate de structurile specifice ale celulei,
ale organismului.
„Dinamismul”, propriu vietii, este exprimat sub diversele activitati metabolice care
asigura cresterea si functiile organismului.
Suportul acestui dinamism este asigurat de moleculele proteice, cu rol structural sau
enzimatic, ce se caracterizeaza prin specificitate de structura si functie.
Identitatea si specificitatea proteinelor de la o generatie la alta in cadrul speciei sunt
garantate si realizate prin mecanisme informational codificate, de biomoleculele genomului uman.
Biomoleculele care detin, in forma codificata, informatiile genetice se caracterizeaza prin aranjari
particulare ale componentelor structurale, realizand ceea ce numim „masinaria genetica”, ”banca
genetica” de informatii din genomul organismului. Dar spre deosebire de variabilitate, ereditatea,
ca functie sincronica, stabilizeaza caracterele datorita macromoleculelor codante.
Macromoleculele codante implicate in functiile de ereditate si variabilitate trebuie sa
indeplineasca urmatoarele conditii :
-sa detina informatia necesara structurii, functiei si „stabilitatii” de reproducere in celulele
organismului. Aceasta informatie o gasim codificata in ordonarea aperiodica a monomerilor, ca
unitati de structura ce alcatuiesc aparatul genetic molecular al celulei, in ADN;
-sa fie capabile de autoreplicare (autocatalitica), mecanism care asigura trecerea
„nemodificata” a informatiei genetice din celula mama spre celulele fiice ce rezulta prin
diviziune;
-sa exercite functia heterocatalitica, cand, prin decodificarea informatiilor genetice inscrise
in structura lor, sa asigure sinteza de ARN mesager care, in citoplasma, realizeaza sinteza
proteinelor cu structura specifica, in conformitate cu mesajul genetic copiat.
-sa prezinte o oarecare „labilitate” ca raspuns la interferanta cu factorii de mediu potentiali
agresivi si cu efectele distructive asupra moleculelor codante.
Aceste conditii sunt indeplinite de acidul dezoxiribonucleic (ADN-ul), care virtual isi
exercita functiile la toate organismele : procariote si eucariote.
Datorita procesului convergent intre informatia codanta si proteine, apar similitudini de
forma structura si functii intre indivizii conspecifici, dar si o divergenta fenotipica interindivizi,
definind individualitatile in populatie.

5
 De exemplu, fenotipul unui individ este o „sinteza” complexa de elemente mostenite de la
generatiile ascendente, realizata prin procesul informativ, codificata , transmisa si mostenita.
Trasaturile fenotipice le grupam in categorii de caractere dupa cum urmeaza:
-caractere specifice care particularizeaza specia;
-caractere intraspecifice sau individuale particulare si de diferentiere a indivizilor
conspecifici;
-caractere dobandite „de novo”posibile a fi inscrise in zestrea genetica a
individului. Ele au efecte severe distructive - morbide sau letale – si care pot deveni
transmisibile.

1.Suportul molecular al ereditatii

Dupa ce Avery si col. (1944) au demonstrat ca ADN-ul este suportul molecular care, in
forma codificata, detine informatia genetica, iar Watson si Crick (1953) au elucidat structura in
dublu helix a ADN-ului, a urmat o perioada de cercetari intensive si extensive asupra acizilor
nucleici.
In datele publicate de geneticieni se faceau referiri la doi constituenti principali din
genomul eucariotelor : acidul dezoxiribonucleic (ADN-ul) si o clasa de proteine bazice cu masa
moleculara mica si sarcina pozitiva (+), denumite histone.
Daca Avery si col. au evidentiat rolul ADN-ului la procariote, capacitat cu functia de
transformare a bacteriilor din forme nevirulente in forme virulente, cercetatorii Herschey si Chase
(1952), demonstreaza ca in procesul „infectiei” bacteriilor de catre bacteriofagi, numai ADN-ul
fagic patrunde in celula gazda, care, prin autosinteza, asigura multiplicarea bacteriofagilor.
Daca predecesorii au evidentiat rolul ADN ca suport malecular al ereditatii, cercetatorii
Conrat si Willams (1955-1956) au demonstrat ca si ARN-ul detine informatie genetica. Ei au
observat ca unele ribovirusuri (exemplu virusul mozaicului de tutun - VMT), care detin ARN,
asigura multiplicarea prin sinteza de ARN.
In 1955, Chargozz si col., folosind metode fizico-chimice de analiza a ADN-ului, au
stabilit cvasi proportionalitate valorica intre cantitatea de adenina si timina, si a guaninei in raport
cu citozina. Raportul de egalitate intre A=T si G=C a primit numele regula sau raportul Chargozz.
Continuindu-si cercetarile asupra ADN-ului, Chargozz a constatat diferente valorice privind
numarul si ordinea nucleotidelor din moleculele ADN ce apartineau diverselor specii de plante si
animale.
In aceeasi perioada au fost descoperite fortele Van der Waals de atractie slaba, precum si
puntile de hidrogen prin care se cupleaza cele doua lanturi nucleotidice din structura ADN-ului.
Prin aceste descoperiri s-a lansat ipoteza ca fenomenul de complementaritate intre A-T si
G-C, cuplate prin punti de hidrogen si fortele Van der Waals, au rol in procesul de polimerizare
controlata si transmiterea informatiei genetice.
S-a demonstrat ca molecula „tipar” genereaza noi molecule complementare cu molecula
initiala.
S-a mai stabilit ca legaturile fosfodiesterice 5’-3’cupleaza nucleotidele in molecula,
determinand o structura liniara si ordonata care este ADN-ul.
Totusi momentul „revolutionar” in studiul structurii si dispozitiei spatiale a ADN-ului este
anul 1953, cand Watson si Crick (laureati ai premiului Nobel) folosind ca metoda de studiu
spectrele de difractie a razelor X, au demonstrat ca molecula ADN are o structura spatiala (o
arhitectura) ordonata sub forma de dublu helix.
Argumentele de ordin general rezultate din cercetarile biochimistilor si geneticienilor, prin
care este atestat rolul ADN-ului ca suport molecular al ereditatii si variabilitatii sunt urmatoarele:
-ADN-ul este o molecula cu structura speciala determinata de ordonarea aperiodica a
nucleotidelor in catenele cuplate;

6
 -ADN-ul este molecula capacitata cu functia de autoreproducere, functia autocatalitica,
care se realizeaza prin replicare semiconservativa. Este functia care asigura conservarea
informatiei genetice in generatiile ce succed;
-ADN-ul serveste ca tipar pentru a i se decodifica mesajul genetic inscris in structura sa.
Prin decodificare si separarea principiului complementaritatii bazelor, rezulta molecula de ARN
mesager, care, in citoplasma celulei, asigura sinteza de proteine cu structuri si functii specifice;
-avand structura neramificata, informatia genetica din ADN este stocata si dispusa liniar.
Este principiul care asigura decodificarea „corecta”;
-cantitatea de ADN este aceeasi in toate celulele somatice (cu aproximatie), fiind celule
diploide;
-in celulele gametice, care sunt haploide (cu numarul injumatatit de cromozomi fata de
celulele somatice – la organismele cu reproducere sexuata) cantitatea de ADN este redusa la
jumatate in raport cu celula somatica diploida;
-cantitatea de ADN variaza in raport cu fazele ciclului celular si numarul cromozomilor :
-in ciclul mitotic (fig.1) :
-in stadiul interfazic G1 gasim:
-2n cromozomi;
-2n cantitate ADN;
-1 cromatida pentru fiecare cromozom;
-in stadiul interfazic S are loc sinteza ADN-ului prin replicare
semiconservativa. La sfarsitul acestui stadiu cantitatea de ADN va fi de 4n;
-in stadiul G2 interfazic gasim:
-2n cromozomi;
-4n cantitate ADN;
-2 cromatide (surori) pentru fiecare cromozom;
-la sfarsitul ciclului mitotic gasim:
-2n cromozomi;
-2n cantitate ADN;
-1 cromatida pentru fiecare cromozom.

Fig.1. Variatia cantitatii de ADN in raport cu fazele ciclului celulelor somatice

7
 -in meioza, cu formarea gametilor haploizi, gasim : (fig.2)
-In diviziunea primara a meiozei:
-in stadiul G1 gasim :
-2n cromozomi;
-2n cantitate ADN;
-1 cromatida pentru fiecare cromozom;
-in stadiul G2 gasim :
-2n cromozomi;
-4n cantitate ADN;
-2 cromatide pentru fiecare cromozom;
-la sfarsitul diviziunii primare celulele au :
-n numar cromozomi;
-2n cantitate ADN;
-2 cromatide pentru fiecare cromozom;
` -In diviziunea secundara a meiozei :
-in interfaza, profaza si metafaza gasim :
-n numar cromozomi;
-2n cantitate ADN;
-2 cromatide pentru fiecare cromozom;
-la sfarsitul diviziunii secundare celulele vor avea :
-n numar cromozomi;
-n cantitate ADN;
-1 cromatida pentru fiecare cromozom.
Observam ca in celula gametica numarul cromozomilor si cantitatea de ADN sunt reduse
la jumatate in raport cu celula somatica;
-cand structura ADN este modificata, efect al actiunii agresive a factorilor
potentiali mutageni, sau printr-un mecanism de crossing-over inegal, apar caractere noi (normale -
adaptative sau patologice).

Fig. 2 Variatia cantitatii de ADN in raport cu fazele ciclului celular in gametogeneza.

8
 2. Structura moleculei de acid dezoxiribonucleic (ADN)

Molecula de ADN din genomul procariotelor si eucariotelor are o structura

polidezoxiribonucleotidica dublu catenara, catenele fiind cuplate intre ele pe principiul
complementaritatii bazelor azotate componente. Cele doua catene cuplate realizeaza o dispozitie
spatiala, o arhitectura in dublu helix.
Nucleotidele din structura monocatenelor esterifica intre ele prin legaturi fosfodiester 5 ’-3’
formand scheletul glucido-fosforic.
ADN-ul este molecula inalt polimerizata.

2.1. Unitatea de structura a moleculei de ADN

Unitatea de structura a ADN-ului este nucleotidul. Este un monomer in componenta

caruia exista trei tipuri de molecule inseparabile intre ele : o baza azotata, o pentoza si un radical
fosfat.
Bazele azotate pot fi purinice si pirimidinice.
Bazele purinice prezinta doua heterocicluri : un hexaheterociclu (pirimidinic) si un
pentaheterociclu (imidazolic). Bazele purinice in structura ADN-ului sunt : adenina (A) si guanina
(G) (fig. 3).

Fig.3 Structura bazelor purinice ( A; G ) si pirimidinice ( T; C ).

9
 Bazele pirimidinice se prezinta sub forma unui hexaheterociclu pirimidinic. In structura
ADN-ului bazele pirimidinice sunt reprezentate de timina (T) si citozina (C).
A doua componenta din structura nucleotidului este pentoza, un glucid care se prezinta ca
heterociclu de tip beta ( β )- furanozic.
Cele doua componente, baza azotata si pentoza, esterifica cu formarea nucleozidului.
Esterificarea se face printr-o legatura N-glucidica, legatura covalenta. Esterificarea se face intre
hidroxidul din pozitia C1 al pentozei si azotul din pozitia N 3 la pirimidine si pozitia N9 pentru
purine.
A treia componenta a nucleotidului este radicalul fosfat, care se cupleaza, prin
esterificare, de nucleozid, cuplarea stabilindu-se cu hidroxidul de la C3 sau C5 al pentozei.
Cuplarea celor trei componente finalizeaza structura nucleotidului (fig.4 si fig.5).

Fig. 4. Structura nucleotidului cu baza pirimidinica ( Timina ) ; esterificare C5’ .

Structura nucleotidului cu baza purinica ( Adenina ) ; esterificare C5’ .

( Acidul fosforic poate esterifica si la OH de la carbonul 3, ramane liber OH de la carbonul 5 ).

10
Fig. 5. Structura nucleotitului cu citozina

Structura nucleotidului cu guanina

ADN-ul este molecula rezultata din esterificarea si ordonarea liniara a celor patru tipuri de
nucleotide.

11
2.2. Structura primara a ADN

Structura primara analizeaza modul de formare a monocatenei din structura moleculei de

ADN.
Se urmareste ordonarea nucleotidelor si gradul de polimerizare a monocatenei ADN-ului.
Polimerizarea nucleotidelor se face prin legaturi fosfodiesterice, intre radicalul fosfat al
nucleotidului,cu hidroxidul din pozitia 3’ sau 5’, a pentozei nucleotidului urmator. Prin
polimerizare se formeaza scheletul glucido-fosforic al monocatenei liniare din molecula ADN-
ului.
Desi prezente, bazele azotate nu participa la realizarea structurii scheletului glucido-
fosforic. Bazele sunt cuplate cu hidroxidul C1 al pentozei fiecarui nucleotid.
Prezenta si ordinea bazelor din monocatena polinucleotidica determina specificitate
structural-functionala moleculei de ADN. Ordonarea specifica realizeaza informatia genetica
inscrisa in ADN-ul genomic (fig. 6).

Fig. 6 . Structura primara a ADN (scheletul glucido-fosforic) – esterificare 3’-5’.

12
 Nucleotidele sunt molecule orientate, cuplate intre ele prin legaturi fosfo-diester in
ordinea:
…..-3’-5’-3’-5’-3’-5’-3’-5’-3’-5’-3’-5’-3’-5’-3’-5’-3’-5’-3’-5’-…..
Ordonarea nucleotidelor confera polaritate moleculei de ADN. Polaritatea confera
proprietati fizico-chimice deosebite si functii biologice particulare moleculei de ADN.
Monocatena are la un capat pentoza terminala cu hidroxidul liber in pozitia OH-3’, iar la
capatul opus pentoza cu hidroxidul liber OH-5’. Acesti hidroxili terminali asigura cuplarea si
dispunerea in tandem a moleculelor de ADN, cu realizarea structurii tridimensionale in
cromozomul celular. Este distributia in spatiu sau arhitectura cromozomilor.
Dupa descoperirea rolului ADN-ului in ereditatea organismelor, analizele fizico-chimice
care s-au efectuat ulterior, au identificat prezenta a patru tipuri de nucleotide in structura sa.
Initial s-a crezut ca in molecula ADN-ului, cele patru tipuri de nucleotide ar respecta
ordonarea periodica, care ar structura cele doua catene polinucleotidice. Periodicitatea considera
ordonarea regulata a celor patru nucleotide, conform schemei :

……A G T C A G T C A G T C A G T C A G T C A G T C ....
…...└——┘ └―—┘ └——┘└——┘└——┘ └―—┘ └―—┘└——┘….
……. 1 2 3 4 1’ 2’ 3’ 4’ ….

Conform principiului ordonarii periodice a nucleotidelor, structura moleculelor de ADN ar

fi trebuit sa fie identica atat la procariote cat si la eucariote, atat la protozoare (organisme
unicelulare) cat si la om, atat la regnul vegetal cat si la cel animal. Ca urmare, datorita identitatii
structurii moleculelor de ADN, si cum ADN-ul are functia de determinism genetic, ar fi trebuit ca
toate speciile de pe Tera : plante-animale, bacterie-om, sa prezinte aceleasi caractere, cu aceleasi
structuri si functii.
Dar studiile fizico-chimice cantitative au consemnat ca nucleotidele nu au ordonare
periodica. Rationamentele pentru care nu s-a acceptat periodicitatea nucleotidelor sunt
urmatoarele :
-s-ar fi realizat o informatie genetica limitata ;
-prin periodicitatea nucleotidelor s-ar fi obtinut numai patru tipuri de triplete (codoni) care
sa specifice aminoacizii din structurile proteice ;
-cum exista o stricta corespondenta intre codon si aminoacid (un codon specifica strict un
tip de aminoacid) ar fi trebuit ca toate moleculele proteice sa contina numai patru aminoacizi a
caror ordonare respecta ordonarea periodica a codonilor (tripletelor), iar proteinele sa prezinte
aceeasi structura, acelasi numar de aminoacizi, aceiasi aminoacizi ca structura la toate
organismele vegetale si animale.
Ca urmare din structurile proteice ar fi trebuit sa lipseasca 16 aminoacizi (cunoscuti in
structurile proteice sunt 20 aminoacizi) si prezenti numai patru tipuri .
Cel care a demonstrat ca cele patru tipuri de nucleotide au o ordonare aperiodica,
aleatorie, a fost Chargoff (1950). Folosind metode fizico-chimice cantitative, prin degradare
enzimatica a moleculelor de ADN, a demonstrat ordonarea aperiodica si ca cele patru tipuri de
nucleotide ce structureaza monocatena polinucleotidica a moleculei de ADN au o ordonare
aleatorie, non-periodica.
Dupa Chargoff, ordonarea aperiodica, aleatorie in monocatena ADN-ului s-a realizat in
cursul evolutiei bio-genetice a moleculelor de ADN.
Sa consideram ipotetic o secventa aperiodica din catena moleculei de ADN :

……A T T C C G A G C T T A C G A G T T G C T T A C C C C A A T A….
…... └—┘ └—┘ └—┘ └—┘ └—┘ └—┘ └—┘ └—┘ └—┘ └—┘└—…..
…… 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 …..

13
 Analizand aceasta secventa observam ca numarul tripletelor (codonilor), ca tipuri diferite,
asigura o crestere numerica a tipurilor de triplete ( 43 = 64 – vezi codul genetic ) dar si pozitia
tripletelor este aleatorie.
Datorita ordonarii aperiodice a nucleotidelor si tripletelor se realizeaza o cantitate
inepuizabila de informatie genetica ce se depoziteaza in structura moleculelor de ADN.
Informatia genetica realizata prin aperiodicitatea nucleotidelor, confera fiecarei molecule
de ADN specificitate structural-functionala, obtinindu-se marea diversitate a tipurilor de mesaje
genetice depozitate in structurile ADN-ului. Mesajele genetice inscrise in structurile ADN pot fi
decodificate si materializate in molecule de ARN mesager. Cum ARNm este implicat direct in
sinteza de proteine, imprima acestor proteine o structura specifica (conform mesajului genetic
decodificat din ADN), proteine care vor exercita si functii specifice in celula, in organism.
Pentru o mai corecta intelegere a semnificatiei biologice a aperiodicitatii nucleotidelor ce
structureaza biochimic monocatena polinucleotidica din molecula ADN, vom analiza o secventa
„arbitrara” in componenta careia sunt 1000 nucleotide. Cum fiecare nucleotid este reprezentat de
una din cele patru tipuri de baze azotate, conform principiului aperiodicitatii (ordonarea aleatorie),
se pot realiza combinatii polinucleotidice de ordinul 4 1000, respectiv 10600. Dar genomul uman
contine aproximativ 3.500.000.000 perechi de nucleotide. In consecinta ordonarea aperiodica ar
determina combinatii de ordinul 43.500.000.000 perechi de nucleotide. Si daca folosim preceptul lui
Einstein ca numarul atomilor din Univers ar fi 0.88 × 1079 se poate considera ca informatia
genetica ar fi inepuizabila in spatiu si timp, datorita aperiodicitatii structurii primare.
Importanta structurii primare :
-asigura specificitate structural-functionala moleculelor ADN;
-realizeaza informatia genetica , care este depozitata sub forma de mesaje ereditare
pentru caracterele moleculare, celulare, tisulare, de organ si pentru activitatea metabolica a
organismului uman;
-sub forma de mesaje genetice, informatia genetica este decodificata prin sinteza
de ARNm, care, in citoplasma determina sinteza de proteine cu structuri si functii specifice in
celula.

2.3. Structura secundara a ADN

Cu exceptia unor bacteriofagi, la care ADN-ul este monocatenar, toate procariotele si

eucariotele au molecula ADN structurata din doua monocatene cuplate.
ADN-ul este dublu catenar, catenele fiind copolimerice.
Catenele copolimerice sunt cuplate intre ele prin punti de hidrogen, punti ce se stabilesc
intre bazele azotate prezente in structura monocatenelor.
Chargoff (1950), este cercetatorul care a demonstrat ca ADN-ul are o structura secundara
dublu catenara.
Folosind metode fizico-chimice de analiza cantitativa, Chargoff stabileste raportul de
complementaritate intre bazele purinice si cele pirimidinice, complementaritate care asigura
cuplarea catenelor copolimerice.
Rezultatele lui Chargoff pot fi sintetizate astfel :
-intre bazele azotate intercatenare se stabilesc punti de hidrogen.
Complementaritatea, in conditii fiziologice normale a structurii ADN-ului, se
realizeaza intre : Adenina cu Timina ( A – T ) si Guanina cu Citozina ( G – C );
-raportul de complementaritate se bazeaza pe urmatorul rationament
valoric: indiferent de specie si regn, s-a constatat ca adenina este valoric egala cu
timina iar cantitatea de guanina este egala cu a citozinei. Aceste raporturi valorice:

14
 A=T si G=C explica complementaritatea. Acest raport complementar in baze A=T
si G=C este numit „regula Chargoff” sau „ratio baza” ;
-complementaritatea este demonstrata prin cinetica reactiilor fizico-
chimice, conform urmatoarelor principii de analiza : hidrogenul din componenta
bazelor azotate are un „nucleu” cu volum mic si intens pozitiv. In jurul acestui
nucleu graviteaza un electron negativ (e-). Acest electron negativ este „incapabil”
sa satisfaca sarcina pozitiva a nucleului atomic. In consecinta, hidrogenul poate
primi un electron negativ de la alt atom, cu care isi completeaza orbita. In aceste
conditii se poate stabili o legatura electrovalenta. Hidrogenul realizeaza aceste
legaturi si cu atomul de azot sau cu oxigenul din structura altei baze azotate, care
poate fi purina sau pirimidina ;
-in molecula ADN-ului cu structura normala, adenina (ca baza purinica)
poate stabili doua punti de hidrogen cu timina (baza pirimidinica), iar guanina (ca
baza purinica) realizeaza trei punti de hidrogen cu citozina (baza pirimidinica),
(fig.7). Sunt cupluri complementare in ADN : A=T ; T=A si G ≡ C ; C ≡ G .
Cuplarea complementara prin punti de hidrogen este principiul structurii secundare
a moleculei de ADN;

Fig 7.Cuplarea bazelor azotate prin legaturi de hidrogen. T se leaga cu A prin doua legaturi de
hidrogen ; C se leaga cu G prin trei legaturi de hidrogen.

15
 -analiza cantitativa a moleculelor de ADN extrase de la diverse specii animale sau
vegetale au evidentiat urmatorul aspect : cantitatea de A + T nu este egala cu cantitatea G + C :

A+T
——— 1
G +C

Datorita raportului valoric neunitar este confirmata aperiodicitatea ordonarii nucleotidelor

in catenele copolimerice (desi intre purinele si pirimidinele din componenta celor doua catene este
respectata complementaritatea de cuplare). Valoarea neunitara a raportului Chargoff confirma
aperiodicitatea celor doua catene aperiodice copolimerice , desi intre bazele purinice si cele
pirimidinice este respectata complementaritatea.

A+T
-raportul ——— , valoric , variaza in limite foarte largi.
G+C

De exemplu:
-la Saccharomyces cerevisie cuplul A + T este in proportie de 64% fata de G + C – 36%;
-la Bos taurus A + T este in proportie de 58% iar G + C in proportie de 42% ;
-la Homo sapiens (om) proportia este de 62% A + T iar G + C de 38%, etc.

Observam ca intre specii apar diferente valorice intre A + T si G + C;

-desi valoarea raportului Chargoff variaza valoric intre specii, la indivizii

conspecifici se mentine aproape constant si apropiat valoric. In 1978 Lints confirma
aperiodicitatea cuplurilor complementare.
Ca importanta, complementaritatea structurii secundare confera moleculei de ADN functii
bio-genetice esentiale:
-respectand principiul complementaritatii se asigura replicarea semiconservativa a ADN-
ului (autocatalitica) si continuitatea informatiei genetice (functia sincronica si conservarea ei);
-pe principiul complementaritatii bazelor azotate, se realizeaza decodificarea mesajelor
genetice inscrise in structura ADN-ului de catre moleculele de ARNm. Moleculele de ARNm sunt
complementare fata de secventele decodificate din ADN;
-metode de analiza a structurii ADN-ului prin denaturare si renaturarea moleculei se
bazeaza tot pe principiul complementaritatii bazelor purine si pirimidine;
-pe principiul complementaritatii bazelor azotate se „construiesc” si se folosesc sondele si
amprentele genetice pentru identificarea si localizarea genelor, pentru secventierea moleculelor de
ADN.

16
2.4. Structura tertiara a ADN

Prin tehnica difractiei razelor X s-a stabilit ca ADN-ul are o arhitectura spatiala ordonata.
Wilkins (1950) este primul cercetator care a folosit tehnica difractiei razelor X in studiul
moleculei ADN , urmat de Franklin in 1951. Rezultatele obtinute de Wilkins si Franklin au
confirmat ca :
-cele doua catene copolimerice, cuplate complementar, au dispozitia spatiala in dublu
helix. Aceasta observatie confirma ca molecula ADN are structura tridimensionala sau dispozitie
spatiala;
-structura tridimensionala a ADN-ului este asemanatoare pentru procariote si eucariote,
indiferent de gradul de evolutie a speciilor.
In 1953, Crick si Watson care, fara sa cunoasca lucrarile si observatiile lui Wilkins si
Franklin, folosind tehnica difractiei razelor X, elaboreaza ipoteza asupra structurii tridimensionale
a moleculei ADN din genomul celular. Modelul elaborat de Watson si Crick a fost publicat in
1953 in revista „Nature”, rezultate pentru care li s-a acordat Premiul Nobel pentru Medicina.
La elaborarea modelului tridimensional, Watson si Crick au folosit raportul de
complementaritate intre cele doua catene copolimerice din molecula ADN. Pe baza datelor
obtinute prin difractia razelor X cei doi cercetatori au elaborat postulatul : „ADN-ul este molecula
dublu catenara. Cele doua catene sunt cuplate prin punti de hidrogen, conform principiului
complementaritatii intre purine si pirimidine ( A = T si G ≡ C ). Catenele cuplate se spiraleaza
formand un α helix iar catenele copolimerice fiind antiparalele. Planele pentozelor cuplate cu
acidul fosforic sunt dispuse la exteriorul duplexului, formand scheletul glucido-fosforic paralel pe
axa virtuala a dublului helix. Bazele azotate, cuplate complementar si dispuse in interiorul
moleculei au planele perpendiculare pe axa virtuala a moleculei de ADN” (fig.8).
Planele cuplurilor complementare sunt la distanta de 3,4 Å 1) (0,34nm) intre ele. Fiecare
cuplu complementar de baze are un unghi de rotatie de 36˚ in raport cu cuplul urmator. Cuplurile
complementare sunt „etajate”. Intre ele se stabilesc interrelatii hidrofobe , ceea ce confera un plus
de stabilitate moleculei de ADN.
Rotatia, spiralizarea dublului helix in jurul unui „ax central virtual”, se realizeaza spatial,
nu plan. Inaltimea unei rotatii de 360˚ are un pas de 34Å (3,4nm). Pe o spira completa se gasesc
etajate zece perechi de cupluri complementare de baze azotate.
Energia de suprapunere (stocking energy) se evalueaza prin interrelatii termodinamice:
forma haotica-forma helicoidala. Dupa Polland si col. (1966), contributia puntilor de hidrogen
este mica, iar valoarea ΔH 2) reprezinta energiile de suprapunere a nucleotidelor cuplate prin punti
de hidrogen.
La eucariote, stabilitatea moleculei de ADN este asigurata si de histone, proteine cu care
se cupleaza ADN-ul. Histonele sunt proteine bazice care neutralizeaza sarcinile negative.
Unii fizico-chimisti considera ca fortele Van der Waals au rolul mai important in
stabilitatea dublului helix, fata de puntile de hidrogen.
In ordonarea bazelor desi aperiodica , molecula de ADN are o structura tertiara ordonata.
Cuplurile A = T si G ≡ C au simetrie, ceea ce asigura inserarea lor in lant, indiferent care este
ordinea : A = T , T = A , G ≡ C sau C ≡ G. De retinut ca intre cele patru cupluri complementare
exista toate permutarile posibile de inserare secventiala

17
.

Fig. 8 . Modelul replicarii ADN propus de Watson si Crick (bazat pe specificitatea legaturilor de
hidrogen intre perechile de baze complementare).

18
 Metodele folosite in studiul ADN-ului, ca : difractia luminii polarizate, spectrele de
difractie a razelor X, ultracentrifugarea cu sedimentarea moleculelor, difuziunea,
autoradiografierea, denaturarea-renaturarea, clonarea moleculei, etc, au stabilit proprietatile
fizico-chimice, precum si functiile exercitate de ADN in genom. Ca proprietati fizico-chimice
mentionam :
-prin dispozitia in dublu helix, spatiul si volumul unei molecule ADN sunt considerabil
reduse. Prin micsorarea volumului si spatiului corespunzator se asigura un depozit impresionant
de informatii si mesaje genetice in ADN-ul genomului uman;
-ADN-ul este molecula neramificata, putin rigida. Este o molecula polimerica „flexibila si
fragila” ;
-masa moleculara a moleculei de ADN poate fi estimata la 12-16 ×106 daltoni. Genomul
uman are in celula somatica diploida (46 cromozomi) aproximativ 3,5 ×10 9 perechi de nucleotide,
respectiv 7×10-9 mg ADN. Daca cele doua catene inalt copolimerice ar avea bazele
complementare cuplate in dispozitie rectiliniara s-ar obtine un filament ADN a carui lungime
poate ajunge la 200 cm;
-in lumina ultravioleta (UV), absorbtia ADN se face la lungimea de unda de 260nm;
-structura tridimensionala asigura functiile : autocatalitica, heterocatalitica si variabilitatea
(prin mutatie, repararea eronata sau prin recombinarea genetica a moleculelor ADN) (fig.9 si 10).

Stabilitatea termodinamica a ADN-ului se asigura prin :

-legaturile slabe de hidrogen, numite si legaturi metastabile. Cuplul G-C cu trei punti de
hidrogen este mai „puternic”, mai stabil, decat cuplul A-T, care are numai doua punti de hidrogen.
-fortele Van der Waals, desi slabe, sunt „suficiente” pentru a organiza si mentine molecula
in helixuri de homopolimeri nucleotidici;
-interactiunile hidrofobe intre planurile cuplurilor de baze complementare si hidratarea
gruparilor PO4- ;
-de proteinele histonice, care combinandu-se cu dublul helix al ADN-ului, neutralizeaza
sarcinile negative.

2)
ΔH = 5-6 Kcal / mol ; este modalitatea de calcul si evaluare a castigului de energie ( Crothers si
Zimm, 1964 ) .
1)
Valori folosite in studiul moleculei ADN :

1m = 102cm = 103mm = 106μm = 109 nm = 1010Å

metru centimetri milimetri micrometri nanometri Angstromi

19
fig 9 si 10

20
 3. Formele izomorfe de ADN
(Forme „geometrice” de ADN )

Prin analiza moleculelor de ADN prin metoda spectrelor de difractie a razelor X, metoda
de rotatie a luminii polarizate si imaginile electronomicroscopice s-a evidentiat existenta formelor
izomorfe de ADN.
S-a observat ca prin cresterea numarului de rotatii complete pe unitatea de lungime, se
produce o „tensiune” helicoidala crescuta. Aceasta tensiune poate fi dispusa prin formarea unei
bucle cu rotatie levogira sau superinfasurarea pozitiva („positive super coil”). Daca ADN-ul are
rotatia opusa fata de normal, apar bucle dextrogire sau superinfasurare negativa („negative super
coil”).
Moleculele de ADN lipsite de bucle dextrogire sau levogire laterale sunt considerate
molecule „relaxate”.
Cand numarul de spiralizari pozitive creste, in duplexul moleculei se produce si o
condensare a spirelor.
Tensiunea superficiala induce „suprasolicitarea” structurii tertiare a ADN-ului cu
alternative potentiale, cum ar fi: catenele neperechi, ADN-ul de tip Z si/sau forma „in agrafa, ac
de par”. Ca alternativa potentiala sunt si regiunile zonale ale duplexului ADN-ului de tip B ,
formate dintr-o monocatena autocomplementara, numita palindrom.
Tensiunea superhelicoidala poate exista in interiorul celulelor sau nucleului celular daca
exista un mecanism biologic care ar determina comprimarea capetelor moleculelor de ADN.
O structura simpla, in care capetele moleculei de ADN sunt comprimate (constranse), este
ADN-ul in cerc inchis covalent, prezent in genomul multor virusuri, in ADN-ul mitocondrial si
cloroplaste, sau in genomul unor procariote mici.
La eucariote ADN-ul se asociaza cu proteinele histonice prin legaturi saline formand
nucleoproteine. Proteinele histonice au dispozitie discontinua, cu formarea nucleozomilor si
solenoizilor. Prin aceasta dispozitie histonica se mareste diametrul moleculei de ADN. Histonele,
impreuna cu ionii de Ca2+, au rol in mentinerea arhitecturii spatiale a ADN-ului.
In general spiralizarea dublului helix al moleculei de ADN este dextrogira. Dar imaginile
electrono-microscopice si analizarea in lumina polarizata au consemnat ca rotatia helixurilor
poate fi atat dextrogira cat si levogira.
De exemplu, Alexander Crick (1979), folosind metoda observatiei cristalografice cu
variatia gradului de hidratare a mediului, a descoperit ca pe secventa de 4-12 perechi de
nucleotide obtinute artificial, apare o spiralizare diferita de cea dextrogira.
In prezent putem vorbi de existenta a trei forme izomorfe de ADN (fig.11) : ADN-ul de tip
A , ADN-ul de tip B si ADN-ul de tip Z.

21
 Forma A Forma Z Forma B

Fig.11. Forme izomorfe de ADN

Saenger (1984), folosind spectrele de difractie a razelor X, constata ca distanta dintre cele
doua catene cuplate complementar dispuse in spirala, nu este uniforma , chiar daca ele sunt
dextrogire in lumina polarizata.
Dupa aspectul depresiunilor intercatenare, Saenger considera ca, la eucariote, molecula de
ADN se poate gasi sub doua forme izomorfe : forma tip A si tip B.
ADN-ul de tip A este forma deshidratata si cristalizata a moleculei. Este forma care
roteste lumina polarizata de la dreapta spre stanga. Este forma dextrogira. Bazele azotate sunt
exact perpendiculare pe axa virtuala dextrogira a helixului. Tipul A este putin alungit, distanta
dintre cuplurile complementare redusa, iar diametrul moleculei este mai mare. Acest tip nu are
existenta histologica de lunga durata in ciclul celular.
ADN-ul de tip B este forma hidratata a moleculei. Este forma dextrogira. Are existenta
biologica.
Saenger, analizand comparativ molecula deshidratata si cristalizata de tip A si molecula
hidratata de tip B, constata diferente de dimensiune si aspect in traseul de spiralizare a celor doua
catene cuplate, si anume : prezenta depresiunilor primare si secundare (major si minor), (fig.11).

22
 De exemplu ADN-ul de tip A prezinta un helix larg, iar pasul helixului dupa o revolutie
completa, este mai mic. Ca urmare, depresiunea primara (major) are o deschidere mica, dar foarte
adanca (profunda), si o depresiune secundara putin vizibila. La ADN-ul de tip B sunt vizibile
ambele depresiuni : depresiunea primara cu deschidere foarte larga dar putin adanca si
depresiunea secundara, vizibila.
Saenger a mai stabilit ca cele doua forme A si B sunt forme reversibile. Si anume
conversia helixuluide tip B intr-un helix de tip A si invers, este conditionata de hidratarea
mediului in care sunt introduse cristalele. Este consecinta directa a interferentei stereochimice
intre depresiunea larga si cea ingusta, precum si prezenta moleculelor de apa, al caror numar
variaza in raport cu gradul de depresiune.
Rich (1979), Saenger (1984) si altii au descoperit ADN-ul de tip Z.
ADN-ul de tip Z este forma levogira ca spiralizare a moleculei. Este un ADN format
aproape in exclusivitate din G-C. Helixurile se rotesc de la stanga spre dreapta, iar scheletul
glucido-fosforic al celor doua catene cuplate are aspect de zig-zag (linie franta), de unde si
numele de ADN de tip Z.
ADN-ul de tip Z are helixurile mai alungite si cu diametru mai mic fata de ADN-ul de tip
B. Depresiunea majora este cu deschidere larga dar aplatizata.
Guanina din ADN tip Z se gaseste la periferia moleculei. Aceasta din cauza excesului de
guanina in componenta lanturilor polinucleotidice.
ADN de tip Z poate fi obtinut artificial. Retine atentia deoarece prezentand guanina
eversata spre exteriorul moleculei are tendinta de a se cupla spontan cu substantele necunoscute
cu potential cancerigen.
In conditii fiziologice nu s-a constatat „tranzitia” ADN –ului de tip A sau B intr-un ADN
de tip Z. Experimental s-a obtinut aceasta tranzitie din tipul A sau B, dar procesul nu este
reversibil.
Imbach si Gosselin (1982), analizand procesul tranzitional, spuneau : „ ADN-ul de tip Z
levogir este bogat in repetitia cuplurilor G-C, secvente care in ADN-ul de tip A sau B la eucariote
sunt rare”. In stare nativa tipul de ADN Z , cu inalta repetitivitate a cuplului G-C, este prezent in
secventele genomice ale unor virusuri potential oncogene.
Se pare totusi ca acest tip de ADN Z este uneori prezent si la eucariote. El ar avea rol in
reglarea functiei aparatului genomic. Argumentele care presupun existenta „in vivo” a ADN-
uluide tip Z la eucariote, sunt urmatoarele:
-enzimele nucleare, topoizomerazele, pot forma sau pot distruge reversibil , structura
tipului Z „in vivo”;
-anticorpii produsi prin imunizare cu ADN sintetic, se fixeaza pe ADN-ul nuclear in
puncte precise (situsuri) ale cromozomilor.
Sunt ipoteze de lucru care sustin existenta ADN-ului cu structura levogira Z „in vivo”,
molecule cu distributie specifica si care ocupa situsuri precise in cromozomii nucleari.
De asemenea, s-a observat ca trecera formei dextrogire A sau B in forma levogira Z, „in
vivo”, antreneaza dereglari in mecanismele reglatoare in expresia mesajului genetic.
In prezent nu sunt cunoscute exact situsurile cromozomale unde sunt localizate moleculele
ADN-ului Z si nici rolul exercitat in genomul celular.

23
 4. ADN-ul nuclear

Dupa ce Avery (1944) a stabilit rolul fundamental al ADN-ului in ereditatea caracterelor,

cercetarea ADN-ului, la eucariote, s-a intensificat si diversificat.
Primii care si-au concentrat cercetarile asupra ADN-ului au fost Boivin si Vendrely (1948)
care analizand ADN-ul, la Bos taurus, extras din diverse tesuturi (timus, ficat, pancreas, rinichi)
au constatat ca:
-indiferent de tesutul analizat, in nucleul celulelor cantitatea de ADN este aceeasi. Au mai
stabilit ca nucleul diploid al celulelor somatice are o cantitate de ADN de aproximativ 6,5×10-12gv
-fata de celulele somatice diploide, in gametii cu nucleul haploid, cantitatea de ADN este
redusa cu aproximativ 50% (3,4×10-12gv);
In 1949, Mirsky si Ris constata ca in componenta moleculelor de ADN exista aceleasi
baze azotate, indiferent de regn sau specie.
In 1950 Mirsky, analizand cantitatea de ADN la diverse specii de eucariote, observa
existenta unor diferente valorice. Datorita acestor observatii, Mirsky a demonstrat urmatorul
aspect : cantitatea de ADN nu este direct proportionala cu numarul cromozomilor existenti in
nucleul celulelor si nici cu gradul evolutiei biologice a speciilor.
Determinarile efectuate au evidentiat urmatoarele : specii „putin” evoluate au o cantitate
mai mare de ADN nuclear, iar specii „mult” evoluate au o cantitate mai mica.
De exemplu :
-Procariotele au o cantitate de 10 ori mai mare in raport cu numarul proteinelor codificate.
-Euglena viridis contine o cantitate de ADN aproximativ egala cu cea existenta in nucleul
celulelor somatice la Homo sapiens (om).
-Salamandra (Amphiuma), precum si unele specii de pesti inferiori, au o cantitate de ADN
de 50 de ori mai mare in raport cu cantitatea de ADN la om.
-Unele plante si specii de batracieni au in genomul lor de 100 de ori mai mult ADN fata de
ADN-ul genomului uman.
-Ariciul de mare (nevertebrat superior) contine de 50 de ori mai mult ADN decat
cantitatea ADN la Rattus norvegicus (soarece).
Daca am lua in consideratie „cantitatea de ADN” criteriu de apreciere a gradului de
evolutie biologica si complexitate structural functionala , si daca tot ADN-ul existent ar fi codant,
ar trebui sa admitem ca ariciul de mare ar fi de 50 de ori mai evoluat ca soarecele, ca unele specii
de batracieni si pesti inferiori si chiar unele plante, sa prezinte un grad de evolutie de 50 de ori si
chiar de 100 de ori mai mare decat al omului; sau Euglena sa o pozitionam pe aceeasi treapta de
evolutie cu omul actual.
S-a consemnat o neconcordanta intre cantitatea de ADN si gradul de evolutie a speciilor, o
neconcordanta intre cantitatea de ADN si numarul de gene codante.
De exemplu, Mirsky (1950) a lansat ipoteza ca in genomul organismelor vii exista o
cantitate mare de ADN necodant , non-functional in determinismul genetic al sintezei de proteine.
Rezultatele obtinute i-au determinat pe geneticieni sa-si concentreze cercetarile asupra
studiului ADN-ului eucariotelor.
Primele incercari apartin lui Marmur si col. (1963), care elaborand si folosind tehnica
„denaturarii si renaturarii ADN-ului , purificat dupa extragerea de la diverse specii de eucariote,
au constatat diferente in rapiditatea de reasociere si refacere a moleculelor. In procesul de
reasociere a catenelor complementare apar diferente de timp. Unele catene reasociaza intr-un timp
foarte scurt, altele reasociaza lent sau foarte lent.
Britten si Kohne (1968), folosind aceeasi metoda au facut un studiu comparativ al
procesului de denaturare-renaturare a ADN-ului de la procariote si eucariote. Ei au extras ADN-ul
de la Escherichia coli (procariot) si de la Bos taurus (eucariot) si cu fragmente de ADN a caror

24
lungime era variabila au urmarit cinetica procesului de denaturare-renaturare. Fragmentele
folosite de ei aveau o lungime in jur de 500 perechi de nucleotide.
Rezultatele au fost urmatoarele : viteza si tipul de renaturare a ADN-ului la Escherichia
coli difera semnificativ fata de renaturarea ADN la Bos taurus. O alta observatie a fost ca in
interiorul unei molecule ADN de la Bos taurus sunt secvente polinucleotidice ce difera intre ele
prin viteza de renaturare, concentratie molara si timp de refacere a moleculei (fig12).

Fig.12. Cinetica renaturarii ADN la Escherichia coli si Bos taurus (dupa Britten si Kohne -
1968).

Din studiul comparativ al moleculelor de ADN procariotic si eucariotic, au obtinut o curba

cu mai multe sigmoide la Bos taurus in comparatie cu cele de la E. coli
Aceste observatii au fost premiza elaborarii ipotezei referitoare la heterogenitatea tipurilor
de ADN in genomul nuclear al eucariotelor, ipoteza confirmata ulterior. Dupa ei, la eucariote este
o cantitate de ADN care are functie de a codifica sinteza de proteine (are informatie genetica) dar
si o mare cantitate de ADN non-codant, denumit ADN „egoist”.
Rezultatele obtinute au permis acceptatrea a trei tipuri de ADN. In raport cu cinetica
renaturarii si a heterogenitatii secventelor polinucleotidice constitutionale, in genomul
eucariotelor gasim : ADN inalt repetitiv, ADN moderat repetitiv si ADN nerepetitiv (fig.13).

25
 Fig.13. ADN-ul NUCLEAR DIN GENOMUL UMAN
TIPURI DE ADN

ADN
NEREPETITIV NUCLEAR REPETITIV

SECVENTE COPII
(COPII) UNICE MULTIPLE
CODANTE

MODERAT INALT
REPETITIV REPETITIV
FAMILII DE
GENE CODANTE

secvent
e
DISPERSATE TANDEM

NECODANTE secvent
DETERMINISM e
GENETIC ARNr
ARNt

INALT
REPETITIVE TRANSPOZABILE
ADN CENTROMERIC SI
SECVENTE INSERTIONATE ADN
IN EUCROMATINA TELOMERIC
CROMOZOMIALA

HETEROCROMATINA
CONSTITUTIVA : TRANSPOZONI,
CENTROMER, RETROTRANSPO
TELOMER, ZONI,
CONSTRICTII RETROVIRUSI
SECUNDARE

26
4.1. Denaturarea si valoarea Cot de renaturare a ADN-ului celular

Principiul metodei : moleculele de ADN extrase si purificate se supun la temperatura de

100˚C timp de 10 minute. La aceasta temperatura si intr-un mediu alcalin, legaturile de hidrogen
stabilite intre bazele complementare se rup separandu-se catenele copolimerice. Acest proces este
numit denaturare.
Dupa 10 minute are loc o racire lenta a mediului de reactie cand se restabilesc legaturile de
hidrogen, recuplandu-se complementar cele doua catene, cu refacerea integrala a dublului helix al
moleculei de ADN, proces numit renaturare.
Britten si Kohne (1968) au observat ca la temperatura ridicata si un pH alcalin, legaturile
de hidrogen dintre catenele complementare se rup cu suprimarea interactiunilor Van der Waals.
O alta observatie pe care au facut-o este ca in timpul denaturarii creste absorbtia in UV
( λ = 260nm ) a bazelor azotate dupa decuplarea complementara, in timp ce cantitatea de lumina
UV absorbita de molecula de ADN in dublu helix este mai mica. Autorii explica diferenta de
absorbtie a UV astfel : prin ruperea puntilor de hidrogen si separarea catenelor complementare,
bazele azotate sunt mai expuse la actiunea UV, efect denumit hipercromic. Cand molecula de
ADN este in dublu helix, datorita spiralizarii, o parte din bazele azotate dispuse etajat, sunt partial
„mascate” de scheletul glucido-fosforic al ADN-ului. In consecinta, absorbtia in UV a moleculei
este mai scazuta. Acest efect l-au numit efect hipocromic.
Autorii considera ca prin denaturare se manifesta efectul de hipercromaticitate, iar prin
renaturare efectul de hipocromaticitate.
Denaturarea si renaturarea sunt procese reversibile. Cand temperatura si pH-ul sunt aduse
la valorile fiziologice, fortele necovalente se refac, catenele se recupleaza complementar, iar
molecula de ADN isi reface dublul helix.
In prezent, principiul de lucru in procesele de denaturare-renaturare este urmatorul :
ADN-ul extras din celula procariota sau eucariota se fragmenteaza in secvente de
aproximativ 1000 perechi de nucleotide. Fragmentele se supun procesului de disociere, cand
catenele complementare se separa. Daca repunem catenele singulare in conditii fiziologice
(temperatura si concentratie ionica favorabila) ele se vor recupla.
Cand fragmentele de ADN nu contin secvente repetitive, refacerea moleculei se face cu
aceeasi viteza (ex. ADN-ul la procariote). Daca fragmentele contin secvente repetitive si
nerepetitive, recuplarea monocatenelor se realizeaza la valori diferite de timp (ex. ADN-ul la
eucariote).
Parametrii care influenteaza gradul si viteza de recuplare a monocatenelor dupa
denaturarea ADN-ului sunt :
-concentratia initiala a ADN-ului – Co ;
-timpul necesar pentru renaturare – t ;
Valoarea Cot este produsul dintre concentratia molara a ADN-ului si timpul necesar pentru
reasocierea monocatenelor complementare exprimat in secunde.
Cot – Cot’ = valoarea de comparatie a vitezei de recuplare a diferitelor secvente de ADN.
Cu cat diferenta valorii Cot este mai mica, cu atat viteza de recuplare a catenelor este mai
rapida iar timpul necesar refaceii moleculei ADN este mai mic.
Pentru valoarea Cot se foloseste ca referinta valoarea Cot a unui ADN „standard” (un
homopolimer) sau a unui ADN procariotic cu lungime cunoscuta.
Complexitatea genomului compus din secvente repetitive se stabileste prin curba Cot :

Cot = Co × t

-de unde - Co - este concentratia initiala a ADN-ului in moli de nucleotide /litru;

- t - este timpul de renaturare in secunde.

27
 Valorile Cot se exprima pe un grafic, curba exprimand repetarea secventelor din genomul
studiat (fig.14).

Fig.14. Curba Cot . Valoarea Cot 10-4 – 10-1 exprima un ADN inalt repetitiv. Valoarea Cot
10 – 102 exprima un ADN moderat repetitiv. Valoarea Cot peste 102 este un ADN nerepetitiv
(dupa J. M. robert, 1983).

In 1975, L. Stryer, studiind cinetica reasocierii catenelor complementare si curbele Cot, a

stabilit :
-ADN-ul cu un timp de renaturare foarte mic - 10-4 < Cot < 0.01 (renaturare foarte rapida)
si refacerea integrala a moleculei, este un ADN inalt repetitiv. Este tipul de ADN usor de
identificat si analizat, cu oligoelemente repetitive scurte (de 5-300 perechi de nucleotide) dispuse
in tandemuri lungi.
-ADN-ul cu o valoare Cot cuprinsa intre 0,01 < Cot < 10 corespunde ADN-ului moderat
repetitiv, la care secventele au lungimi variabile cuprinse intre 100-1000 perechi de nucleotide.
-ADN-ul la care valoarea Cot de reasociere variaza intre 10 < Cot < 1000 , deci are o
valoare mare, este un ADN nerepetitiv sau cu secvente unice. Datorita secventelor nerepetitive,
timpul necesar pentru recunoastere si recuplare a catenelor complementare este mai mare.
Cinetica renaturarii ADN este in raport de logaritmul Cot, adica produsul concentratiei
initiale si al timpului, exprimat in moli/litru×secunde.
Cand Cot are valoare de 50% fata de valoarea Cot pentru ADN inalt repetitiv se numeste
Cot ½ (moderat repetitiv) .

28
 5. Heterogenitatea ADN-ului din genomul uman si functiile lui

Plecand de la demonstratiile lui Chargoff (1974) si in raport cu frecventa secventelor de

ADN care apar in genomul nuclear, in genomul uman exista doua grupe mari de ADN :
- ADN-ul repetitiv, care poate fi inalt repetitiv si moderat repetitiv ;
- ADN-ul nerepetitiv sau cu secvente unice ;
In analiza lungimii secventelor polinucleotidice din genomul uman si a tuturor speciilor
din regnul animal si vegetal, sunt folosite urmatoarele notatii valorice :
-pb = perechi de baze;
-Kb = kilobaza = 1000 pb =103 pb;
-Mb = megabaza = 1000 kb = 1.000.000 pb = 106 pb;
-Gb = gigabaza = 1000 Mb = 1.000.000 kb =1.000.000.000 pb = 109 pb.

5.1 Familii de ADN repetitiv

In genomul eucariotelor si/sau unor organisme eucariote superioare evoluate din regnul
animal gasim ADN repetitiv. In raport cu dimensiunea si numarul secventelor repetitive, cu
functia codanta sau nu, in genomul uman gasim ADN moderat repetitiv si inalt repetitiv.
a)ADN-ul moderat repetitiv. La organismele eucariote 25-30% din totalul ADN-ului
nuclear se reasociaza cu o viteza a carei valoare Cot variaza in limite largi : intre 0,1 si 10 .
Toate moleculele din ADN-ul genomic nuclear care au valoare Cot intre aceste limite de
reasociere sunt denumite ADN nulear moderat repetitiv.
Coeficientul de repetabilitate a secventelor identice variaza intre 103 – 104. Secventele
repetitive sunt scurte. Contin intre 300-1000 pb. Numarul perechilor de baze este mai mare in
ADN-ul moderat repetitiv, respectivele secvente fiind foarte scurte, cu un numar foarte mic de
cupluri complementare.
In raport cu sensibilitatea la enzimele care degradeaza ADN-ul si temperatura de „topire”
(TM), de disociere-reasociere, s-au stabilit urmatoarele :
-secventele ADN-ului moderat repetitiv nu se caracterizeaza prin repetabilitate secventiala
ordonata si reasociere exacta. Ordonarea este discontinua ;
-renaturarea, reasocierea, se poate face in secvente „inrudite” dar nu identice, rezultand un
hibrid .
Distributia ADN-ului moderat repetitiv in cromozomi este discontinua. Secvente moderat
repetitive se pot intercala si printre moleculele de ADN nerepetitiv.
Aceasta discontinuitate in distributia intracromozomiala a ADN-ului moderat repetitiv a
fost demonstrata experimental.
De exemplu, prin fragmentarea moleculelor de ADN cromozomial in secvente a caror
dimensiune este de aproximativ 5 Kb, urmata de procesul de denaturare la o valoare Cot
corespunzatoare ADN-ului moderat repetitiv, se constata ca mai mult de 50% din totalul
secventelor disociate vor forma hibrizi ADN-ADN, iar restul secventelor reasociind foarte lent
(care este nerepetitiv).
Un alt indicator care confirma distributia discontinua a secventelor moderat repetitive este
frecventa cu care clonele de ADN recombinat contin secvente de ADN moderat repetitive.
De exemplu, prin folosirea de ADN din genomul celular uman pentru prepararea unui
„situs de clonare” genomica, a carui lungime medie este de 20 Kb, s-a observat ca aproximativ
90% din moleculele clonate contin secvente moderat repetitive.
Young (1979) a demonstrat ca secventele repetitive intermediare variaza ca numar si
pozitie in ADN-ul diverselor specii. De asemenea, el a mai demonstrat ca apar diferentieri de
29
repartitie chiar intre indivizii conspecifici, diferentieri de repartitie intracromozomiala.
Diferentierile de numar si pozitie a secventelor repetitive intre indivizii conspecifici sunt si
rezultatul recombinarilor intracromozomiale prin „crossing-over inegal”.
Secventele cu pozitie si ordine neomogena intre indivizii conspecifici, pot fi folosite ca
markeri genetici pentru studiul populatiilor, ca markeri pentru identificarea indivizilor
(criminalistica, medicina legala), sau folosite ca markeri corelat cu diverse boli determinate
genetic.
O serie de cercetatori, precum Pardue (1973), Sanger (1981), Li (2001), Venter (2001),
IHGSC (2001), Whitfield (1995), s.a. au stabilit ca printre secventele de ADN moderat repetitiv se
gasesc numeroase secvente codante. Conform datelor obtinute, secventele codante sunt gene care,
genetic determina sinteza histonelor (histogenele) sau gene care codifica tipuri de ARNr si ARNt.
De exemplu, se presupune existenta in genomul uman haploid a circa 200 gene pentru
ARNr 5S, iar pentru ARNt aproximativ 1300 gene (Pardue si col.,1973).
Pe baza indicatorilor mentionati se estimeaza existenta in genomul uman a circa 3×105
fragmente repetitive din ADN.
Printre secventele ADN repetitiv se mai gasesc si alte tipuri de secvente genetic active.
Acestea ar codifica informational genetic, diverse sinteze proteice necesare activitatii celulare.
Din acest grup de secvente informational active din ADN moderat repetitiv, mentionam :
-genele ribozomale care codifica molecule de ARNr (acid ribonucleic ribozomal).
Transcrierea este catalizata de enzimele ARN polimeraze III, cu locusuri pe bratul scurt „p”al
cromozomilor acrocentrici (vezi cromozomii). In segmentele cromatidice denumite „organizatori
nucleolari” se gasesc intre 150-200 copii genice (familia de gene ale ARNr). Pe bratul lung „q”, in
apropierea centromerului cromozomului numarul 1, ar fi locusul genei pentru ARNr 5S.
-genele pentru sinteza ARNt (acid ribonucleic de transport) cu locusurile pe cromozomii
nr.1 si 6 sunt catalizate tot de ARN polimeraza III ;
-secventele SINES (short interspred repeated sequences) a caror lungime este estimata
intre 100 si 400 pb si reprezinta 3-5 % din totalul ADN-ului genomului uman. In genomul uman
se estimeaza un numar de aproximativ 500.000 de secvente SINE S (nature, 2001, 411). Unii
cercetetori includ secventele SINES si Alu in grupa elementelor transpozabile, cu rol in activitatea
replicarilor (vezi initierea sintezei ADN).
-secventele LINES (long interspred repeated sequences) sunt secvente de 6-7 kb . In
genomul uman se estimeaza existenta a 100.000 de secvente LINE S. Amplificarea lor s-ar face
prin reverstranscriere (retrotranspozitie). Se presupune a avea rol in cuplarea cromozomilor
omologi in zigomerul profazei primare a meiozei si implicare in crossing-over.
Se crede ca secventele SINES si LINES ar proveni din gene codante printr-un mecanism de
retroinsertie. Aceste secvente nu sunt transcrise in molecule de ARMm .

Tabel I. Tipul si numarul copiilor din genomul uman al familiei ADN repetitiv (dupa
IHGSC, 2001; Li si col., 2001)

30
 Familia secventelor
repetitive Numar relativ de copii in genomul uman
SINEs: 155800
Alu 109000
MIR 39300
MIR3 75000
LINEs: 868000
LINEs -1 516000
LINEs -2 315000
LINEs -3 37000
Elemente LTR 443000
Transpozoni ADN 294000

5.2. Tipuri de ADN inalt repetitiv

Din totalul genomului uman, aproximativ 10% este ADN inalt repetitiv. Este reprezentat
de secvente cu dimensiuni de 1 pana la 200 pb (si mai multe), dispuse in tandem. Moleculele de
ADN inalt repetitiv au lungimi variabile in raport cu dimensiunea secventelor si gradul de
repetabilitate a secventelor. Se considera ca acest tip de ADN poate avea un coeficient de
repetabilitate a microsecventelor ce pot depasi si un milion de ori.
CCCTAA
De exemplu, Walker si col. (1969) apreciau ca secventele scurte de GGGATT se pot repeta,
prin dispunerea in tandem de peste 1.000.000 de ori.
ADN-ul inalt repetitiv este recodant, fiind in exclusivitate un ADN „egoist” deoarece isi
exercita numai functia de autoreplicare.
Intr-un studiu efectuat de Tartoff in 1975, s-a constatat ca raportul bazelor complementare
A C
G  C , in ADN-ul inalt repetitiv, valoric, este diferit fata de ADN-ul repetitiv.
Tartof a mai observat ca, in majoritate, ADN-ul inalt repetitiv este localizat in zonele cu
heterocromatina constitutiva (respectiv in benzile C) ale cromozomilor si anume : regiunea
pericentromerica (majoritar), la nivelul telomerelor si constrictiilor secundare (Tabel II) .

Tabel II. Secvente de ADN inalt repetitiv satelitic in regiunea pericentromerica (dupa
Tartof, 1975)

31
 Specia Componenta secventelor repetitive
Drosophila melanogaster AGAAG
ATAAT
ATATAAT
AATAACATAG
AGAGAAGAAG
Drosophila viridis ACAAACT
ATAAACT
ACAAATT
Cancer boscalis AT
Pagurus pollicaris CGT
ATCC
Cavia porcellus CCCTAA
Dipodomys ordii ACACAGCGGG

Un studiu facut pe cromozomul Y uman a evidentiat ca secventele repetitive din celulele

gametice sunt hipometilate, iar in cromozomii celulelor somatice secventele sunt hipermetilate
(Dib si col. 1996; Bird, 1999).
Se presupune ca ADN-ul inalt repetitiv ar avea rol in imperecherea liniara a cromozomilor
in stadiul de zigonem din profaza primara a meiozei.
Dupa dimensiune, numar si lungimea dispunerii in tandem, secventele inalt repetitive din
ADN pot fi de tipul : -ADN satelit ;
-ADN minisatelit ;
-ADN microsatelit ;
-ADN interspres (transpozonic), (fig.15);
Clasificare familiilor secventelor inalt repetitive din ADN genomic uman a fost facuta de
Casanova si col. (1985), Nogo si col. (1986), Malaspina si col. (1990), Lavett (1997), Venter si
col. (2001), IHGSC 1) (2001), s.a.
ADN-ul satelit. Este ADN-ul cu numar foarte mare de secvente repetitive a caror
lungime variaza in limite cuprinse intre 5 si 25 pb. Prin dispunerea lor in tandem, lungimea
satelitului ajunge la cca 100 kb. Se apreciaza ca unitatile repetitive ale ADN-ului satelit sunt
simple sau moderat complexe. Densitatea ADN-ului satelit este determinata de componenta in
baze azotate a unitatilor de repetitie , care-i total diferita de restul ADN-ului nuclear.
Folosindu-se metoda ultracentrifugarii in gradient de densitate Ag-CsSO 4, s-a stabilit ca in
raport de numarul unitatilor repetitive dispuse in tandem, se pot identifica trei familii majore de
ADN satelit :
-familia de ADN satelit compusa din unitati repetitive foarte scurte, prin numarul
bazelor/secventa ;
-familiile II si III (familia II = 1,693 g/cm3; familia III = 1,697 g/cm3) ce contin ,dispuse in
tandem, secvente de tipul ATTCC.....
Prin centrifugare in gradient de densitate nu s-a putut stabili heterogenitatea complexa a
secventelor ADN-ului repetitiv satelitic. Totusi heterogenitatea a fost demonstrata prin folosirea
digestiei ADN-ului cu enzime de restrictie, care enzime recunosc un singur situs din unitatea
repetitiva.
1)
IHGSC = International Human Genome Sequencing Consortium .

32
FIG.15. TIPURILE SI FUNCTIILE ADN-ului DIN GENOMUL UMAN

ADN

COPII UNICE COPII

NEREPETITIVE MULTIPLE
( CODANTE)

SECVENTE ADN REPETITIV

DIFERITE
FENOTIPURI CODANTE NECODANTE MODERAT INALT
INTRONI REPETITIV REPETITIV

PREZINTA SI
FAMILII DE ADN ADN GENE CODANTE
GENE CODANTE CENTROMERIC TELOMERIC (PUTINE)

DISPERSATE TANDEM SECVENTE INALT SECVENTE

REPETITIVE TRANSPOZABILE

ARNr
ARNt LOCALIZATE :
HETEROCROMATINA TRANSPOZONI,
CONSTITUTIVA RETROTRANSPOZONI,
CENTROMERICA, RETROVIRUSURI
33 TELOMERICA
 ADN-ul satelit este transcris in ARNm. Este non-informational. Il gasim localizat in special
in regiunile heterocromatice la cromozomii 1q, 9q, 16q si Yq .
Un tip particular de ADN satelit este ADN-ul alfoid (alfa = α), prezent in toti cromozomii
din genomul celulei, localizat in regiunea centromerica. Se caracterizeaza prin repetitivitatea in
tandem a unei unitati ce contine 117 pb.
Satelitul alfoid centromeric are un situs cu ajutorul caruia se leaga cu o proteina
centromerica specifica.
Familia ADN alfoida ar contine 8 × 105 copii de unitati dispuse in tandem si reprezinta 4%
din totalul genomului nuclear.
Csink si Henicoff (1988) presupun, pe baza cercetarilor efectuate, ca ADN satelit s-ar gasi
localizat si in regiunile constrictiilor secundare.
Sunt si cromozomi genomici unde ADN-ul satelit este „combinat” prin alternanta
repetitiva si in raporturi valorice variabile, cu alte tipuri de ADN repetitiv. In aceasta combinatie
sunt identificate, ca dispersie, intracromozomic (in diverse segmente cromatidice). Aceasta
dispersare intracromozomica combinativa ii este caracteristica ADN-ului satelit, in comparatie cu
ADN-ul alfoid care e omniprezent in regiunea centromerica a cromozomilor.
ADN-ul minisatelit. Este ADN-ul alcatuit din grupe repetitive, care, dispuse in tandem
pot avea lungimi ce ajung la 20 kb. Unitatea repetitiva are dimensiunea ce variaza intre 14 si 65
pb.
In zona telomerica a cromozomilor sunt minisateliti la care unitatea repetitiva este
reprezentata de un hexanucleoid de tipul … 5’- TTAGGG -3’…..Aceasta unitate, repetata de sute
de ori, se cupleaza cu telomeraza.
Secventa comuna a ADN-ului minisatelit este – GGGCAGGAXG – de unde „X” poate fi
orice tip de nucleotid. Aceasta secventializare o gasim la ADN-ul minisatelit localizat in regiunile
distal-telomerice ale cromozomilor. Deoarece „X” poate fi orice tip de nucleotid, confera
minisatelitilor trasaturi hipervariabile.
Pe cromozomii sexuali x si y nu s-a identificat ADN minisatelit.
Ca rol, ADN-ul minisatelit telomeric ar proteja cromozomii sa nu se „degradeze” in timpul
replicarii ADN.
ADN-ul minisatelit este denumit si VNTR („variable number of tandem repeats”) .
Datorita hipervariabilitatii secventelor, s-au consemnat diferente de nivel molecular intre indivizii
conspecifici. Diferentele interindividuale variaza in limite intre 0,1 si 20 kb.
Datorita variatiilor individuale (prin repartitie sau prin prezenta tipului de minisatelit)
acesti minisateliti se pot folosi ca markeri genetici, ca amprente genetice cu ajutorul carora se
poate stabili tipul constitutional al fiecarui individ din populatie, din familie.
Asemenea markeri se pot folosi si in studiile antropologice, in studiul etniilor, in stabilirea
gradului de rudenie intre indivizi. Se folosesc la studiul cuplurilor gemelare pentru a stabili starea
de gemeni univitelini (monozigoti) sau bivitelini (dizigoti) . Deasemenea au aplicabilitate ca test
genetic in criminalistica, in medicina legala, in diagnosticul bolilor moleculare pe fond genetic.
ADN-ul microsatelit. Este ADN-ul genomic care, la eucariote prezinta secvente
simple repetate, constituite din 1 pana la 13 pb. Este distribuit in tot genomul nuclear uman.
Aceste secvente „simple” se pot repeta de 10-20 de ori , realizand microsateliti de lungimi
variabile.
Un exemplu de microsatelit cu secvente simple, care prezinta ca unitate repetabila o
singura pereche de nucleotide, este microsatelitul care are repetabilitate de „n” ori a cuplului
complementar A-T :
……5’ – AAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAA………3’
……3’ – TTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTT ………5’

34
 In genomul uman exista 15% din ADN-ul microsatelit format din repetitivitatea unui
singur cuplu complementar A-T, iar 28% este ADN microsatelit compus din repetarea a doua
perechi de nucleotide :
….5’ – CACACACACACACACACACACACA……3’
….3’ – GTGTGTGTGTGTGTGTGTGTGTGTGT…..5’
si care reprezinta 28% din ADN-ul genomic.
Microsatelitii au o mare variabilitate determinata de numarul mononucleotidelor si
binucleotidelor care intra in componenta lor, dar si in raport cu lungimea secventelor repetete.
Diversitatea microsatelitilor se amplifica prin : repetari extensive a secventei initiale, prin
recombinarea ADN-ului cu formarea de repetitii interdispersabile, prin pierderea unei unitati
repetitive (un nucleotid) in timpul replicarii sau repararii moleculei de ADN.
De asemenea diversitatea microsatelitilor se realizeaza si prin activitati de transpozitie
realizate de mecanismele de conversie ale ARN-ului in ADN, prin implicarea retrovirusilor, in
special cei endogeni (RVE).
Repetitiile trinucleotidice in ADN-ul microsatelit sunt foarte rare in genomul uman .
Datorita unei ample diversitati pot fi folositi ca markeri genetici (vezi rolul minisatelitilor).
ADN-ul inalt repetitiv interspres. In genomul uman sunt identificate doua familii
de ADN inalt repetitiv interspres : familia Kpn si familia Alu.
-Familia Kpn . Din aceasta familie fac parte secventele lungi, repetate, in genomul uman
(Strachan si Read, 1991). Repetitiile secventelor lungi sunt identificate la fiecare 50 Kb din
genomul uman.
Datorita diferentelor de lungime a secventelor, aceasta familie este considerata heterogena,
determinand un accentuat polimorfism molecular in genomul uman.
Fiecare secventa „Kpn” are un capat 3’ si se termina cu o „caseta” poli-A de lungime
variabila.
Secventele interspres „Kpn” le gasim localizate in benzile eucromatice G-pozitive (in
metafaza, benzile G-pozitive sunt intunecate si intens cromatice).
Ca distributie, aceasta familie se gaseste si in zone cu eucromatina cromozomiala dar nu in
zonele codante.
Unele secvente „Kpn” prezinta similitudine structurala cu gena care codifica enzima
transpozoza.
Sunt presupuneri ca secvente din familia „interspres Kpn” sunt implicate in procesele
transpozitionale din genom, dar fara a fi cunoscut pana in prezent rolul lor in aceste procese.
Repetitiile „Kpn” lipsesc din exoni dar sunt prezente in introni.
-Familia interspres Alu. Descoperita in genomul uman de catre Calabretta si col. (1982).
Secventele Alu in numar de aproximativ 300 - 500.000, sunt dispuse grupat sau dispersat pe
grupuri de secvente, in zonele eucromatice ale cromozomilor. Denumirea de secvente Alu este
data de enzima de restrictie prin care sunt izolate din genomul celular. Secventele Alu apar la
fiecare 4 kb.
Desi lipsesc din exonii genelor, sunt identificati in introni si chiar in unele pseudogene sau
in interiorul ADN satelit.
Ca lungime o secventa Alu poate ajunge pana la 300 pb.
Dupa Whitfield si col. (1995), familia Alu este reprezentata si de transpozoni, iar
elementele Alu pot fi transcrise de ARN polimeraza III.
Datorita diferentelor de lungime a secventelor , familia Alu amplifica heterogenitatea
genomului uman la nivel molecular.
Calabretta a stabilit diferente de numar in populatiile celulare la acelasi individ si diferente
intre indivizii conspecifici. Tot Calabretta a consemnat diferente valorice ale secventelor „Alu”
intre indivizii normali si intre cei care manifesta o anume boala pe fond genetic.
Exemplul urmator convinge diferentele numerice intre omul normal si cel bolnav.

35
 Astfel, in genomul leucocitelor omului normal se pot identifica 50 secvente Alu, cuplate
cu „secventele unice” H15A , in timp ce in genomul leucocitelor la bolnavii cu leucemie acuta , s-
au identificat numai 5 cupluri Alu-H15A. O alta diferenta intre individul normal si cel bolnav de
leucemie acuta este ca in citoplasma leucocitelor la leucemici se gasesc un numar crescut de
secvente Alu in forma de inel, ceea ce la individul normal lipsesc.
Datorita studiilor si rezultatelor obtinute, s-a lansat ipoteza ca familia Alu este reprezentata
si de transpozoni, dintre care unii ar fi retrovirusi, sau secvente interspres labile (Whitfield si
col.1995) .
Autorii acestei ipoteze considera ca retrovirusii din genomul uman nuclear, respectiv
transpozonii, ar trece in citoplasma leucocitelor, unde ar determina o accentuata instabilitate
genomica la om (leucemie acuta).
Calabretta si col. considera ca secventele „Alu” sunt si de origine crossing-over intragenic
inegal, responsabil de patru deletii si o duplicatie.
Familia Alu poate prezenta un situs de restrictie pentru enzima Alu I.

Merita aprecierea pe care cercetatorii o dau secventelor repetitive din genomul uman. Ei
considera ca secventele repetitive sunt resturi ancestrale (din ADN-ul primar sau arhaic). Datorita
polimorfismului accentuat, identificarea lor poate fi folosita ca markeri antropologici si
paleontologici. Au aplicabilitate bio-genetica si valoare diagnostica.
Daca se accepta ca sunt produsul si al crossing-overului inegal in meioza si autoduplicatie,
prin studiul comparativ al primatelor actuale si al formelor fosile, aceste secvente repetitive
reprezinta repere de interpretare si evolutie antropologica a lui Homo sapiens.

5.3. Elemente genetic transpozabile

-Transpozonii-

Majoritatea secventelor inserate (SI) din familia Alu sunt transpozonii, amplificati prin
procesele de transpozitie.
Primele identificari legate de prezenta transpozonilor si miscarilor transpozitionale ale
acestor secvente apartin lui Barbara McClintock in 1950.
Descoperirea B. McClintock a deschis un teren de cercetare genetica in genomul
organismelor eucariote si in mod deosebit in genomul uman.
Situindu-se printre cei care s-au ocupat in mod deosebit de procesele transpozitionale, B.
McClintock (Premiul Nobel in 1983), sugera ca dispunerea spatiala a moleculei de ADN
cromozomial nu este constanta. Ca moleculele ADN-ului genomic nuclear ar contine secvente
nucleotidice repetitive. Ipotetic, autorul considera ca materialul genetic cromozomial suporta
frecvente modificari datorita transpozitiei unor secvente nucleotidice. Aceste secvente, care-si
schimba locusul de la un cromozom la altul, au fost denumite transpozoni (fig.16).
Prezenta si transpozitia transpozonilor are loc la toate organismele procariote si eucariote
(fig.16).
Transpozonii, secvente polinucleotidice de insertie, trec dintr-un locus in altul pe
cromozomi, in interiorul genomului celular. Secventele inserate de ADN altereaza genomul,
cauzand modificari fenotipice ale unor caractere,si ale caror efecte sunt asemanatoare mutatiilor.

36
FIG. 16. ELEMENTE GENETIC TRANSPOZABILE
ELEMENTE GENETIC
TRANSPOZABILE
EXCIZIE
PROCARIOTE EUCARIOTE IMPRECISA
prezente

intreru
p a transpozitie
SECVENTE TRANSPOZONI u
INSERTIONATE CROMOZOMALA
OPERONUL LA
LOCUL DE INSERTIE RETROTRANSPOZONI
A TRANSPOZONULUI

produc
VIRALI NONVIRALI
determin
a MODIFICARI GENETICE

MUTATII Rezultati
POLARE prin
din
PARVOVIRUS
RECOMBUNARI
RUPTURI
(DELETII) determina
CCROMOZOMIALE MUTATII GENETICE

INFECTII
REARANJARI RETROVIRALE SIDA
CROMOZOMIALE
37
 Natura secventelor de insertie transpozabile a fost studiata prin fenomenele de
recombinare. Modelele biologice folosite pentru studiu au fost bacteriile Sacharomyces cerevisiae
si Ddosophila melanogaster.
De exemplu sunt observatii care confirma ca molecula de ADN a bacteriofagului lambda
(λ), dupa ce traverseaza membrana celulei bacteriene, se insera aproape constant, in anumite
puncte (situsuri) specifice ale cromozomului inelar. S-a constatat ca inserarea este facilitata de o
integraza.
Dupa cum observam, inserarea beneficiaza de existenta unor zone sau puncte din ADN-ul
cromozomial care au proprietati de fixare. Aceste situsuri sunt simbolizate prin notatiile IS 1, IS2,
IS3, etc., plasate in zone diferite din genomul bacterian.
S-a mai observat ca segmentul de ADN insertionat, enzimatic se poate detasa, inserandu-
se in alt punct de fixare al cromozomului. De aici si denumirea de gene „saritoare”. Enzima
implicata in detasarea si insertionarea secventei de ADN ar fi transpozaza. (D.E. Snyder, 1992).
Fenomenul de „migrare” a unor secvente polinucleotidice din componenta unei molecule
ADN in alta molecula sau in alt cromozom, a fost numit de cercetatori transpozitie genica, iar
segmentul transpozat cu numele de transpozon sau gena saritoare (Shapira,1979).
Fenomenul nu este identic formei de recombinare intre moleculele de ADN omoloage.
Transpozitiile se produc in celulele „rec-”, respectiv celule al caror ADN nu se recombina prin
mecanismul clasic.
La primele cercetari si observatii s-a presupus ca transpozitia genica este proprie numai
unor fagi temperati, sau unor virusuri oncogene. Dar prin continuarea si extinderea cercetarilor s-a
constatat ca transpozitia genica se manifesta si la alte vietuitoare, inclusiv la om.
Din studiile efectuate, G. Childs considera ca in genomul celular ar exista o noua clasa de
gene, pe care a denumit-o clasa de gene „orfoni”. Dupa Childs, orfonii sunt secvente nucleotidice
izolate, insertionate printre grupele de gene din componenta normala non-repetitiva a
cromozomului. Dupa el, procesul si locul de insertionare este aleatoriu.
Tot Childs emite ipoteza ca orfonii ar fi gene implicate in dezvoltarea organismului.
Ulterior, cercetatorii G.J. Brewer si Ch.F. Sing, lanseaza urmatorul concept : cand
transpozonul este insertionat in interiorul sau in apropierea unei gene din cromozom, acesta
blocheaza activitatea respectivei gene. In cazul cand transpozonul se detaseaza din acel punct
insertionat, gena isi recapata functia initiala, iar transpozonul putandu-se insertiona ulterior pe alt
cromozom.
Brewer si Sing sustin ca unii transpozoni reprezinta o gena sau fragment de gena in
genom.
Transpozonii pot fi identificati in genomul organismelor procariote si eucariote.
De exemplu la Escherichia coli miscarile de insertie a transpozonilor se realizeaza cu o
frecventa de aproximativ 1/107 replicari.
In genomul uman, unde este o cantitate mare de ADN repetitiv, un numar dintre secventele
genice insertionate sunt de origine transpozonica.
La om, transpozonii sunt transpozati prin actiunea enzimei reverstranscriptaza.
Cercetatorii Strachan si Read (1999) au demonstrat ca prin folosirea unei „matrite” ARN,
enzima reverstranscriptaza va determina sinteza complementara a unei secvente polinucleotidice
de ADN capabila sa se insertioneze in genomul celular.
Se considera ca majoritatea transpozonilor au origine ancestrala.
Transpozonii pot fi folositi ca markeri pentru stabilirea tipului constitutional genetic al
indivizilor umani, la identificarea gemenilor univitelini si bivitelini, pentru studii paleoontologice
si antropologice, in stabilirea etapelor si evolutia speciei Homo sapiens. De asemenea se folosesc
ca elemente implicate in transmiterea si diferentierea particulara a unor caractere, ca markeri in
diversele boli pe fond genetic.

38
 Pe langa rolul lor ca markeri genetici, elementele transpozabile pot fi implicate in
activitatea genomului uman, avand rolul :
-capacitatea de „directionare” a actiunii genelor in timpul diferentierii si dezvoltarii
organismului;
-stabilirea interactiunii cu alte gene, in special in studiul genelor reglatoare si structurale
din componenta operonilor;
-prin procesul de transpozitie insertionala, induc conditii noi de reorganizare a
cromozomilor, cu implicatii in etapele ontogenice, si aparitia diverselor structuri la individul unde
s-au produs procesele transpozitionale ale segmentelor polinucleotidice;
-transpozonii determina un grad ridicat de variabilitate genetica la nivel molecular
(polimorfism molecular);
-prin numar si frecventa insertiei secventelor in genomul uman, putem stabili „labilitatea”
genomului uman, receptivitatea genomului la actiunea factorilor de mediu, capacitatea de
adaptare, sau nu, la conditii deosebite de stres sau noxe fizico-chimice.
Desi cu un potential ridicat de roluri, sau influente in care sunt implicati transpozonii, ele
pot fi contrabalansate de prezenta mutatiilor sau prin producerea mutatiilor „de novo” in genomul
uman.
Un aspect important a fost relevat de Brewer si Sing. Ei considera ca elementele
transpozabile ar fi implicate in producerea anomaliilor cromozomale de tipul: ruperi (deletii)
cromozomale la nivelul situsurilor fragile. Aceste fisuri cromozomale pot determina afectiuni,
boli pe fond genetic.
Datorita transpozonilor care induc labilitate genomica, se poate transforma functia unei
celule sau unui tesut normal, pot induce dereglari in activitatea celulelor sau tesuturilor.
Un exemplu care confirma posibilele modificari in activitatea organismului sunt
transpozonii, care determina rezistenta la diverse antibiotice (penicilina, kanamicina,
cloramfenicol, etc.). Modificarile genomice induse de transpozoni ca rezistenta la antibiotice, sunt
urmatoarele : segmentul ADN care determina rezistenta la cloramfenicol are in partea terminala
secventa de insertie IS1, iar gena care confera rezistenta la tetraciclina are in zona terminala
secventa de insertie IS3 .
Orfonii ar fi gene rezultate din translocatia cromozomilor cu implicatie in dezvoltarea
organismului.

5.4. Palindromul

O categorie de ADN repetitiv necodant este ADN-ul in palindroame.

Palindromul se formeaza datorita posibilitatii de realizare a autocomplementaritatii,
consecinta ordonarii particulare a bazelor azotate pe o secventa monocatenara din structura ADN-
ului cromozomal.
Sa presupunem o secventa pe o monocatena din structura moleculei de ADN :
…..CCGATTAGGCAATATTGCCTAATCGG….
Daca se analizeaza cu atentie putem observa aparitia posibilitatii de cuplare
complementara a bazelor, formand o bucla numita palindrom :

…..CCGATTAGGCAAT

…..GGCTAATCCGTTA

39
 Ca lungime, palindroamele variaza in limite foarte largi, continand intre 6 pb pana la
cateva sute si chiar mii de pb .
La unele eucariote numarul pb din componenta palindroamelor ar reprezenta pana la 50%
din totalul nucleotidelor din genom.
Homo sapiens (omul actual) ar avea aproximativ un numar de 120.000 palindroame.
In 1975, Schmid si col. au identificat secvente unice de ADN flancate la cele doua
extremitati de secvente terminale de tipul :
ATTCGG ---------------------CCGAAT
ADN cu secventa unica

Printr-un proces de denaturare-renaturare, secventele ce flancheaza secventa unica se pot

complementariza iar prin reasociere pot forma modelul :
ATTCGG
ADN cu
secventa unica .
TAAGCC

6. Genomul mitocondrial sau

ereditatea citoplasmatica

In evolutia biologica a organismelor vii a avut loc o specializare intracelulara.

La unele bacterii si alge, materialul genetic, respectiv moleculele de ADN, este prezent in
citoplasma celulelor.
La eucariote consemnam concentrarea materialului ereditar in nucleu, mai exact in
cromozomii nucleari.
Concentrarea materialului ereditar in nucleul celulelor la eucariote, asigura :
-o mai buna „protectie” a materialului ereditar;
-o distributie „precisa” a materialului ereditar in timpul diviziunii mitotice sau
meiotice.
Dar la eucariote materialul ereditar nu este in totalitate localizat in nucleu. Sunt
identificate molecule de ADN in cloroplaste (la plante) si mitocondrii (la animale). De retinut ca
la procariote in afara de moleculele ADN care formeaza unicul cromozom, exista si epizomii,
forme libere de ADN in citoplasma.
In citoplasma celulelor somatice, la eucariote, gasim si molecule de ARN m. ARN-ulm
sintetizat in nucleu poate persista in citoplasma, avand o oarecare autonomie in raport cu ADN-ul
nuclear (vezi mecanismele diferentierii). Autonomia relativa a ARNm fata de nucleu s-a
demonstrat experimental prin supravietuirea limitata a celulelor enucleate, care pot sintetiza
proteine cu viata lunga pe baza ARNm existent in citoplasma.
Cantitatea ADN-ului citoplasmatic este foarte mica in raport cu cea din nucleu (0,5 din
totalul ADN-ului celular). Acest ADN da nastere fenomenelor de ereditate citoplasmatica sau
extracromozomiala .
Terminologia folosita in studiul ereditatii citoplasmatice este urmatoarea :
-plasmonul sau plasmotipul este echivalentul genotipului nuclear, reprezentand
totalitatea masei ereditare localizata in citoplasma ;
-plasmida, echivalentul genei, este unitatea ereditara a plasmonului, denumita si
plasmogena ;
-plastronul sau plasmotipul reprezinta totalitatea determinantilor genetici din
componenta plasmidelor ;
40
 -citoplasmonul, totalitatea plasmidelor ce se gasesc dispersate in citoplasma.

Structura genomului mitocondrial

Molecula ADN-ului mitocondrial este in dublu helix cu aspect circular (fig.17). Sanger a
stabilit ca ADN-ul mitocondrial din celulele somatice umane are in componenta sa 16590 perechi
de baze (de nucleotide) pentru fiecare mitocondrie.in 1981, Anderson si col. au finalizat
secventierea (cartografierea) structurii moleculei de ADN mitocondrial (fig.18).

Fig 17.

41
Fig. 18. ADN-ul mitocondrial

42
 6.1.Caracteristicile si functiile ereditatii citoplasmatice

Din cercetarile facute pana in prezent se pot stabili urmatoarele caracteristici si functii ale
ereditatii citoplasmatice (Fig.19) :
-nu prezinta segregare de tip mendelian. Nu respecta legile mendeliene ;
-ereditatea este uniparentala, de regula materna. In F1 unele caractere sunt apropiate de
cele ale genitorului matern ;
-absenta fenomenului de linkage ;
-posibilitatea ca unele plasmogene sa suporte mutatii iar caracterele noi care apar (normale
sau patologice) nu respecta regulile mendeliene de segregare si transmitere ;
-in componenta moleculei ADNm nu sunt proteine de tip histone si nonhistone ;
-cercetarile lui Stracham si Read (2000) au stabilit ca cele doua catene ale moleculei
ADNm au componente nucleotidice diferite : desi complementare, pe o catena predomina guanina,
fiind denumita si catena grea (notata H), cealalta catena este bogata in citozina, denumita catena
usoara (notata L) ;
-molecula de ADNm, lipsita de introni, are foarte putine secvente repetitive. Asa se explica
de ce aproape intreaga molecula ADNm isi exercita functia de determinism genetic, pe secvente
genice ;
-molecula de ADNm detine aproximativ 37 gene cu functii determinante. Preponderent
detine genele pentru moleculele de ARNt si ale ARNr (Diane K. Lavett, 1997) ;
-prin lipsa mecanismelor de reparare a moleculei ADN m in genomul mitocondrial, creste
riscul ratei mutatiilor ;
-factorii ereditari citoplasmatici sunt detectati prin absenta segregarii in meioza
(ovogeneza) sau printr-o segregare care, valoric, nu respecta legile mendeliene;
-replicarea moleculei ADNm este unidirectionata ;
-analizata la microscopul electronic, molecula de ADNm are arhitectura similara cu
genomul procariotic (circulara) ;
-se sintetizeaza semiconservativ, dar independent de replicarea ADN-ului cromozomial.

6.2. Ereditatea citoplasmatica sau matroclina

La produsul de conceptie, ADN-ul mitocondrial, respectiv ereditatea citoplasmatica, este

de origine materna.
Explicatia este urmatoarea : la organismele eucariote sexuate fecundatia se realizeaza intre
ovul si spermie. Ovula retine aproape in totalitate masa citoplasmatica, citoplasma in care se
gasesc mitocondrii cu ADN. Spermia (capul spermatozoidului cu nucleul haploid) este lipsita de
masa citoplasmatica, sau are o cantitate extrem de mica. In consecinta nu contine mitocondrii.
Deci rezulta lipsa ADN-ului mitocondrial.
Prin fecundatie si constituirea zigotului, zigotul care contine preponderent ADN-ul
cromozomial nuclear de dubla origine (23 cromozomi din ovul si 23 cromozomi din spermie-
zigotul devenind celula diploida), contine si o cantitate suplimentara de ADN. Deoarece ADN-ul
suplimentar mitocondrial este de origine materna, la copil apar unele trasaturi de caracter
apropiate de ale mamei. Sunt caractere transmise uniparental, sunt nemendeliene.

43
 Acest tip de transmitere a caracterelor uniparentale, materne este cunoscut si sub
denumirea de ereditate matroclina sau materna . Genitorul patern nu transmite acest tip de
ADN citoplasmatic.
Citoplasmonul nu se formeaza de novo. El se formeaza prin replicarea unui organit
„preexistent ” ancestral ca rezultat al unor simbioze realizate in cursul evolutiei biologice, care au
avut loc intre eucariotele si procariotele ancestrale (arhaice).

6.3. Mutatii in genomul mitocondrial si efecte induse

Datorita incapacitatii de reparare, sau o reparare limitata si incompleta (in raport cu

genomul nuclear), ADN-ul mitocondrial poate fi supus mecanismelor mutationale, mutatii induse
de actiunea factorilor potential mutageni, de origine exogena sau endogena.
Dupa Farland (2001), Pascale de Lonloy (2001), Saado (2001), Shonbridge (2001), s.a.,
mutatiile mitocondriale reprezinta o cauza importanta a bolilor umane pe fond genetic.
In conditii normale, ADN-ul mitocondrial codifica polipeptide implicate in sistemele de
fosforilare oxidativa (lantul respirator) ale celulei. Sunt procese care asigura energia necesara
activitatii tuturor tesuturilor si organelor din organism (exemple: sistemul nervos, muscular, etc.)
ADN-ul mitocondrial codifica si sinteza moleculelor de ARN t si ARNr (fig.20) . ADN-ul
mitocondrial este implicat, prin functia de determinism genetic la : sinteza hem-ului, in procesele
de detoxifiere a amoniacului din ciclul ureogenetic, in procesele de oxidare a grasimilor, dar si in
fazele initiale ale apoptozei celulare.
In conditii de mutageneza, mutatia genelor mitocondriale induce boli din grupul bolilor
degenerative, ca : miopatiile, encefalopatiile, epilepsia mioclonica, neuropatii, etc.
De exemplu, Mc Farland si col. (2001) au studiat sindromul Leigh, determinat genetic de
mutatii in secventele moleculei ADN-ului mitocondrial. Autorii au identificat cinci modificari in
structura ADN-ului mitocondrial, considerate modificari polimorfice de secventa. Aceste
modificari polimorfice induc encefalopatie necrotica subacuta, miocardiopatie hipertrofica cu
efuziune pleurala bilaterala, precum si scaderea activitatii citocrom C oxidazei (Cox) in muschii
scheletici si cardiac.
In trecut, unele anomalii erau considerate boli cu specificitate de organ . Cercetarile
recente accepta ipoteza mutatiilor in ADN-ul mitocondrial , pe care Mc Farland le considera
mutatii homeoplasmice.
Sunt cerectari care au identificat proteine modificate in lantul respirator mitocondrial,
consecinta mutatiilor in ADN-ul mitocondrial. Asemenea proteine modificate induc
disfunctionalitati, cum ar fi : deficienta complexului III (C III ubiquinol-citocrom C- reductaza) din
lantul mitocondrial, care in mod normal, catalizeaza transferul de electroni de pe succinat si
nicotinamid-adenindinucleotid, legat de dehidrogenaza. Bolnavii cu disfunctionalitati ale
complexului CIII, manifesta mioencefalopatie si miocardiopatie (Pascale de Lonay si col., 2001).
Un studiu interesant apartine lui Rovio si col. (2001) care au stabilit o corelatie intre
mutatiile ADN-polimerazei mitocondriale umane si infertilitatea masculina.

44
 Fig 19 ADN-ul MITOCONDRIAL sau CITOPLASMATIC

MITOCONDRII

NU ARE LOC
POATE FI ADN NU RESPECTA SEGREGARE
CARTOGRAFIAT MITOCONDRIAL LEGILE CITOPLASMA
MENDELIENE TICA

MULTIPLE
COPII IN
CITOPLASMA
DATE DE N° GENE EREDITATE
UNIPARENTALA MATERNA
MITOCONDRII (MATROCLINA)
LOR

CODIFICA
PROTEINE
utilizeaz
a
GENELE
contine PENTRU
ARNr

RIBOZOMI REALIZEAZA
PROPRII MUTATII ADN
MITOCONDRIAL
GENELE
PENTRU
ARNt
BOLI PE FOND
GENETIC

BOLI
MITOCONDRIALE

45
 7.Replicarea ADN-ului

Diviziunea celulara si reproducerea organismelor asexuate si sexuate implica

transmiterea integrala a informatiei genetice de la o generatie la generatiile care succed.
Cercetatorii au intuit si au demonstrat ca rolul primordial in mentinerea si transmiterea
informatiei genetice il are ADN-ul din genomul organismelor procariote sau eucariote.
De exemplu, Pauling (1962) mentiona : „…dintre toate sistemele naturale, omul, ca
toate fiintele vii, este acela care prin intensele sale transformari, pastreaza cea mai mare parte a
propriei sale treceri istorice in organizarea sa. Se considera ca nu exista alt sistem, cum este cel
biologic, care sa fie mai constant suprimat si simultan mentinut, si ca este suficient a ne
interoga genetic pe noi insine pentru a sti in care din sistemele vii structurale s-a realizat
trecerea istorica.”
In 1953, Watson si Crick, pe baza complementaritatii bazelor azotate din dublul helix al
ADN-ului, demonstrata de Chargoff, au facut urmatoarea remarca: „…se poate remarca
urmatorul aspect : existenta postulata a perechilor specifice (complementare) sugereaza imediat
un mecanism posibil de copiere a materialului genetic.”
Cei doi cercetatori, Watson si Crick ( laureati ai premiului Nobel in 1953), rezuma astfel
replicarea ADN-ului celular : „modelul nostru de ADN este de fapt constituit din perechi tipar
de nucleotide, fiecare complementare intre ele. Noi credem ca inainte de replicare legaturile de
hidrogen se rup si ca cele doua lanturi se desperecheaza si se separa. Fiecare lant joaca rol de
tipar pentru formarea unui nou lant complementar, pe care, secventa de nucleotide a lantului
vechi va fi riguros respectata pe catena nou formata. ”
Conform ipotezei lansata de Watson si Crick, replicarea moleculei ADN este de tip
semiconservativ. Catenele se separa asemanator desfacerii unui fermoar (de aici si denumirea
„ipoteza fermoarului” lansata de cei doi cercetatori). Fiecare catena ce se separa din molecula in
replicare va servi ca matrita (template) pentru sinteza catenei noi, care complementar se vor
cupla rezultand doua molecule. Fiecare molecula va avea o catena veche si una nou sintetizata.
Moleculele rezultate sunt identice intre ele dar identice si cu molecula ADN initiala de la care a
inceput replicarea.
Ceea ce Watson si Crick au intuit ipotetic, cercetarile ulterioare au confirmat
corectitudinea : replicarea este de tip conservativ.
Replicarea semiconservativa a ADN-uluia deschis cai noi in cercetarea genetica, in
general si in patologia umana, in special.

7.1. Principiul si mecanismul replicarii

Proprietatea autocatalitica, respectiv replicarea moleculelor de ADN, este caracteristica

pentru toate organismele eucariote.
Sinteza ADN-ului respecta trei reguli :
a) - Sinteza ADN-ului este copierea semiconservativa a ADN-ului in curs de replicare,
cu respectarea principiului complementaritatii bazelor, stabilit de Chargoff si
demonstrat ca structura secundara a ADN de catre Watson si Crick.
b) - Sinteza ADN-ului pe catenele „matrita”se realizeaza numai in directia 5’-3’
deoarece legaturile fosfodiesterice au directie definita chimic : 5’(fosfat) terminal si

46
 3’(hidroxil) terminal. Desfacerea lanturilor cu ruperea puntilor de hidrogen este
dezavantajata energetic dar este condusa energetic spre ATP.
c) - Enzimele polimeraze catalizeaza elongarea catenelor care se cupleaza
complementar pe catenele matrita completand moleculele ADN in replicare.
Replicarea este semiconservativa. Fiecare molecula rezultata va contine o catena
veche (matrita) si o catena nou sintetizata (complementara pe matrita).
Fiecare diviziune celulara este precedata de replicarea „corecta” a ADN-ului genomic.
Modelul Watson - Crick prezice existenta „furcii de replicare” in cursul sintezei ADN-
ului (fig.20).
Furca de replicare s-a studiat la procariote cu ajutorul atomilor marcati cu timidina
tritiata. Autoradiografiile obtinute asupra dinamicii replicarii ADN au fost examinate la
microscopul electronic (J. Coirns,1963).

Fig.20. Replicarea ADN

„Furca”de replicare. Replicarea ADN se poate produce numai in directia 5’-3’. Un lant
ADN se poate sintetiza continuu pe directia 5’-3’.Celalalt lant este sintetizat fragmentat
(fragmente Okazoki), care apoi sunt sudate in prezenta ADN-ligaza, pentru a alcatui un lant
complet.

47
7.2. Metode de studiu

Pentru a demonstra ca ADN-ul se replica semiconservativ sunt folosite variate metode

dintre care mentionam :
a) autoradiografia cu examinarea imaginilor la microscopul electronic ;
b) ultracentrifugarea in gradient de densitate.

a)Microscopia electronica. Primele incercari de vizualizare a replicarii

semiconservative apartin lui Coirns (1962). El a demonstrat la Escherichia coli, ca replicarea
are un punct de initiere, de la care procesul progreseaza pana cand apar doi cromozomi inelari
in celula bacteriana.
Prin folosirea BrdU (brom-deoxi-uridina), precursor de sinteza analog timidinei, sau
prin folosirea timidinei tritiate (3H), s-a analizat incorporarea acestora in moleculele ADN nou
sintetizate. Cu ajutorul microscopului electronic s-a observat ca, incepand cu punctul de initiere
incepe ruperea puntilor de hidrogen. Acest proces progreseaza unidirectional punctului de
initiere sau bidirectional (fig.21).
Moleculele care vor rezulta prezinta catenele „de novo” diferit colorate fata de catenele
matrita si anume:
-catena matrita se prezinta de culoare inchisa (intunecata);
-catena nou sintetizata va fi de culoare deschisa datorita incorporarii nucleotidelor
marcate.
Aceasta metoda are aplicabilitate in studiul genomului uman in testarea mutagenitatii
chimice.

Fig.21.

b) Experimentul Meselson si Stahl. Mecanismele si procesele implicate in replicarea

moleculelor ADN la procariote si eucariote au fost elucidate folosindu-se mutanti,
„conditionale”, care influenteaza efectele secundare (fenotipica) in conditii speciale.
Contributie speciala la studiul replicarii semiconservative a ADN-ului genomic au avut
Meselson si Stahl (1958) prin experientele la procariote.
Cei doi cercetatori au elaborat o metoda de masurare a densitatii moleculelor de ADN
hibride. Ei au folosit pe cale fizica separarea densitatilor de diferentiere. Metoda elaborata
confirma „in vivo” ca molecula ADN se replica semiconservativ, conform srtucturii dublului
helix.

48
 Principiul metodei : cand diverse molecule se supun ultracentrifugarii prin folosirea unei
solutii concentrate de CsCl, conform gradientului de densitate, separarea si repartitia
moleculelor se va realiza conform principiului : in fiecare punct concentratia si repartitia in
CsCl a moleculelor este in functie de fortele de gravitatie ale moleculelor supuse centrifugarii.
Moleculele cu concentratie si masa moleculara mare se dispun la fundul eprubetei de
ultracentrifugare iar cele cu concentratie mica spre suprafata lichidului.
ADN-ul, molecule cu masa moleculara diferita, prin ultracentrifugare se stratifica in
benzi in CsCl.
Aparitia benzilor ADN in gradient de densitate in CsCl este rezultatul a doua forte
antagoniste :
-forta de gravitatie, care are tendinta de a sedimenta moleculele de ADN;
-fortele de sens contrar, prin care moleculele ADN se dispun in benzi, in raport cu masa
moleculara.
Dispunerea stratificata in benzi este in relatie cu difuziunea termica a moleculelor ADN.
Concentratiile moleculelor ADN (in raport cu numarul generatiilor ce au succedat
hibridizarii moleculare) se vor dispune bandat in gradientul de densitate. In functie de valoarea
medie si in raport cu generatia cercetata, distributia este gaussiana.
Cand tubul de ultracentrifugare contine un amestec de molecule ADN cu masa
moleculara diferita, aceste molecule vor stratifica la nivele diferite in concentratia de CsCl,
formand benzi distincte (fig.22). Fiecare banda poate fi analizata la spectrofotometru sau
autoradiografic, rezultatele putand fi exprimate si grafic.
Meselson si Stahl, folosind culturi de Escherichia coli si izotopi de atomi de azot diferit
marcati, au demonstrat experimental replicarea semiconservativa a ADN :
a) Au cultivat celule de Escherichia coli pe un mediu de cultura marcat cu 15N, care este
un azot greu. In timpul sintezei ADN-ului, precursorii marcati cu 15N sunt incorporati in
catenele non sintetizate, cuplandu-se complementar cu catena tipar (provenita din molecula
initiala in curs de replicare).
In acest mediu marcat cu 15N, bacteriile sunt mentinute mai multe generatii pentru a
avea certitudinea ca ambele catene ce vor rezulta si cuplate complementar intre ele, vor fi
marcate cu 15N.
A urmat extragerea ADN-ului din coloniile de E. coli dezvoltate pe mediul de cultura si
supus ultracentrifugarii in gradient de densitate intr-o solutie de CsCl. Deoarece aceste
molecule au incorporat in timpul sintezei numai precursori marcati cu azot greu 15N, ADN-ul cu
masa moleculara mai mare (un ADN greu), fata de ADN-ul nemarcat (natural), prin
ultracentrifugare, se va stratifica in partea inferioara a tubului de centrifugare. ADN-ul se
dispune sub forma unei benzi in regiunea de concentratie a CsCl din tub, care este egala cu
densitatea sa de plutire (fig.22).
b) Un experiment asemanator au efectuat cu Escherichia coli, numai ca mediul de
cultura a fost marcat cu azot usor 14N. Dupa o suita de generatii celulare si replicari ale ADN-
ului din genomul procariotic, supune ADN-ul, care prin sinteza a incorporat 14N (azotul usor)
ultracentrifugarii in gradient de densitate in CsCl. Deoarece aceste molecule au incorporat azot
usor 14N , masa moleculara fiind mai mica (este un ADN usor), se vor stratifica in partea
superioara a tubului, formand o banda distincta si distantata fata de banda 15N. Este banda ADN
14
N (fig.22).
c) dupa stabilirea gradientului de densitate 15N si 14N, au elaborat urmatorul experiment:
un mediu de cultura (mediul III) marcat cu azot usor 14N; pe acest mediu a insamantat E.coli din
mediul I care a fost marcat cu azot greu 15N. Pe mediul III, E. coli s-a dezvoltat un interval de
timp corespunzator unui singur ciclu celular (o generatie procariota). In consecinta si ADN-ul
genomic procariotic s-a replicat o singura data. Au extras acest ADN, l-au supus
ultracentrifugarii in gradient de densitate cu CsCl. Rezultatul a fost urmatorul: aparitia unei

49
benzi de ADN localizat intermediar ca distanta fata de banda 15N si banda 14N. Este un ADN
hibrid care este structurat din doua catene : o catena 15N si una 14N (15N/14N) (fig.22).

Fig. 22. Etapele experimentului Meselson- Stahl la Escherichia coli.

50
 d) Au continuat experimentul folosind mediul IV, marcat tot cu azot usor 14N, pe care a
insamantat E.coli recoltata din mediul III. Pe acest mediu bacteriile au fost mentinute tot o
singura generatie. ADN-ul extras si supus gradientului de densitate prin ultracentrifugare in
CsCl s-a stratificat astfel : 50% in zona mediana a tubului (ADN hibrid 15N/14N) si si 50% in
zona gradient 14N. Nicio molecula ADN nu a fost identificata la gradientul 15N. Acest ADN ar
corespunde genomului din generatia a II-a a bacteriei E.coli.
Explicatia data de Meselson si Stahl este urmatoarea (fig.23) :

Fig.23. Mecanismele etapelor replicarii ADN dupa Meselson-Stahl

51
 La sfarsitul generatiilor Fo, dupa o suta de replicari aleADN-ului genomic, pe parcursul
mai multor generatii celulare, intreg ADN-ul continea catenele marcate : pe mediul I cu 15N
(15N/15N) iar pe mediul II cu 14N (14N/14N).
Trecandu-se E. coli de pe mediul I pe mediul III marcat cu 14N, unde s-a mentinut o
singura generatie celulara, deci o singura replicare, ADN-ul rezultat este un ADN hibrid cu o
catena marcata cu 15N, a doua marcata cu 14N (ADN hibrid 15N/14N). In consecinta masa
moleculara este diferita de a ADN-ului 15N si 14N. Va avea o masa moleculara intermediara celor
doua gradiente 15N si 14N. Deci ADN-ul marcat continea o catena veche marcata cu 15N si o
catena noua complementara in raport cu cea veche, dar marcata cu 14N. Masa moleculara este
media masei moleculare a ADN-ului 15N si 14N. ADN-ul hibrid, dublu catenar, rezultat prin
replicare in primul ciclu celular (F1) prezinta un raport de 1:1 intre catenele 15N si 14N pentru
fiecare molecula de ADN. Acest raport se obtine numai in conditiile cand sinteza ADN este
semiconservativa.
Pentru esantioanele de ADN extras din generatiile F2, F3,…etc., raportul intre
moleculele hibride ADN 15N/14N si ADN-ul cu ambele catene marcate 14N (conform
experimentului fig.22) va creste in progresie geometrica in favoarea ADN-ului 14N.
O remarca : raportand numarul catenelor marcate cu 14N si 15N din ADN-ul generatiilor
F1,F2,F3,…etc.,se observa un „raport mendelian”(fig.23).
Experimentul Meselson si Stahl permite urmatoarele evaluari:
-ADN-ul celular se replica semiconservativ;
-Continutul relativ egal intre G si C, si respectiv intre A si T;
-Separarea ADN-ului nativ dublu helicoidal, de ADN-ul denaturat non helicoidal;
-Studierea denaturarii si renaturarii ADN-ului;
-Separarea ADN-ului nuclear (cromozomial) de ADN-ul mitocondrial (citoplasmatic).
ADN-ul mitocondrial are o componenta diferita in bazele azotate, fata de ADN-ul nuclear.

7.3. Enzime si proteine implicate in replicarea ADN

La organismele procariote si eucariote sunt identificate urmatoarele complexe

enzimatice implicate in mecanismele replicarii si sintezei moleculelor ADN :
- ADN polimeraza I este denumita si enzima Körnberg. Este enzima monomerica, cu o
masa moleculara de 103 Kd. Lantul polipeptidic al enzimei poate fi clivat in doua segmente :
produsul mare de clivare de 68 Kd, denumit si fragmentul Klenov si fragmentul mic de clivare
de 35 Kd.
Fragmentul mare are actiune polimerazica si exonucleazica 3’-5’, iar fragmentul mic are
functia exonucleazica 5’-3’, si care excizeaza grupuri mici de nucleotide (segmente
polinucleotidice mici).
Ca rol ADN polimeraza I intervine in mecanismele de replicare si corectare a erorilor ce
apar in timpul formarii catenei de „novo”. Este enzima care introduce primul
dezoxiribonucleotid la capatul 3’-OH al primerului ARN, cand incepe sinteza de „novo”. Dupa
cuplarea nucleotidului la pozitia 3’OH al ARN primer, ADN polimeraza I se decupleaza si intra
in functie catalitica enzima ADN-polimeraza III, care asigura elongarea lantului polinucleotidic
al catenei de novo care se sintetizeaza.
ADN polimeraza I este implicata in alungirea fragmentelor Okazoki.
ADN polimeraza I, ca enzima moderat progresiva, are si rol exonucleazic de tip 3’-5’ si
5’-3’, determinand si o hidroliza a unui lant ADN, polimerizand segmente pana la 10
nucleotide.

52
 Actiunea exonucleazica 3’-5’ corecteaza erorile posibil aparute in timpul sintezei catenei
de „novo”, iar actiunea exonucleazica 5’-3’se materializeaza prin sinteza catenei de „novo” prin
indepartarea ARN primer.
- ADN polimeraza II – Rolul este putin cunoscut dar este si ea implicata in replicare.
- ADN polimeraza III – Catalizeaza (replicarea) sinteza ADN-ului directionata de
matrita ADN. Este enzima inalt procesiva polimerizand aproximativ 1000 de nucleotide. Pentru
a asigura aditia precursorilor dezoxiribonucleozizi-trifosfat, enzima necesita prezenta unui
primer ARN cu gruparea 3’-OH libera. ADN polimeraza III asigura sinteza catenei de „novo” in
directia 5’-3’, rol important in sinteza. Aceasta enzima este multimerica. Holoenzima este un
caomplex de 900 Kd.
Daca la procariote sunt implicate ADN polimerazele I, II si III, la eucariote s-a
identificat un important complex enzimatic implicat in replicare.
La eucariote sunt implicati mai multi factori in replicarea ADN-ului, iar complexul
enzimatic cu rol catalitic este reprezentat de enzimele :
- ADN polimeraza de tip α (alfa). Are o structura complexa formata din mai multe
subunitati, toate implicate in replicarea ADN-ului. Masa moleculara variaza intre 110-220 Kd.
Argumentele care intaresc ipoteza ca ADN polimeraza α are rol major in replicare sunt
urmatoarele:
-blocarea activitatii polimerazei α cu aphidicolina (drog), sinteza ADN-ului este
stopata ;
-mutantii conditionali ai genei ce actioneaza la temperatura de 42°C
(temperatura nepermisiva), enzima nu se mai implica in replicarea ADN-ului ;
-enzima nu are activitate 3’-5’ exonucleazica.
Enzima α polimerazica, pe langa activitatea de tip ADN polimerazica are si o activitate
primazica.
- ADN polimeraza β (beta). Este localizata in nucleul celulei eucariote. Are o masa
moleculara de 45 Kd. Activitatea catalitica se cupleaza cu repararea ADN-ului cand apar erori
in replicare. Activitatea de reparare a erorilor asigurata de ADN polimeraza β se cupleaza cu
polimeraza ε (epsilon).
- ADN polimeraza δ (delta). Are proprietati apropiate de polimeraza α si impreuna pot
fi identificate la nivelul complexului de initiere a replicarii ADN. Deoarece inhibitorii sunt
comuni si cu efecte asemanatoare cu cele ale tipului α, se presupune ca cele doua enzime ar
avea un precursor comun. Activitatea importanta a polimerazei δ este 3’-5’ exonucleazica.
Pentru ca enzima polimerazica sa fie activa (conditionat) este necesara prezenta cofactorului
ciclina sau PCNA (prolifferating cell nuclear antigen). Concentratia polimerazei δ este crescuta
in stadiul interfazic „S”.
- ADN polimeraza γ (gama). Este identificata in mitocondrie. Are o masa moleculara
de aproximativ 60 Kd. Este implicata in replicarea ADN-ului mitocondrial. Se crede ca
activitatea sa este corelata cu o gena cromozomala din nucleu.
-ADN polimeraza ε (epsilon). Ca si polimeraza β, aceasta enzima are rol important in
repararea erorilor sau a mutatiilor punctiforme ce apar in timpul replicarii ADN-ului.
Alte complexe enzimatice implicate in replicarea moleculelor ADN sunt:
-ADN helicazele – care separa catenele complementare ale moleculei in curs de
replicare. Activitatea acestui complex enzimatic necesita o sursa energetica asigurata de
prezenta ATP-ului. Aceste helicaze asigura inaintarea ruperii puntilor de hidrogen si
despiralizarea catenelor in zona furcilor de replicare.
-ADN topoizomerazele I si II . Despiralizeaza helixul ADN-ului, sectioneaza catenele
la nivelul axului fosfodiesteric, deruleaza molecula dupa care resudeaza fisura produsa in
respectivele catene. Topoizomeraza I sectioneaza o singura catena din ADN-ul in replicare.
Topoizomeraza II sectioneaza ambele catene ale ADN.

53
 -ARN primaza sau ARN polimeraza. Este enzima care sintetizeaza secvente scurte de
ARN – amorsa implicate in sinteza noii catene de ADN.
-ADN ligaza – este enzima care catalizeaza legatura fosfodiester intre 3’-OH de la un
capat al unei catene ADN si gruparea 5’-fosfat de la capatul catenei complementare a ADN-ului
dublu helix. Reactia absoarbe energia data de NAD(nicotinamid adenindinucleotid) si de ATP.
In replicarea ADN-ului sunt implicate proteine de tipul :
-Proteina dnaA – declanseaza despiralizarea dublui helix al moleculei ADN si initiaza
sinteza ARN-primer sau ARN-ul amorsa;
-Proteina dnaB - coparticipa la declansarea despiralizarii dublului helix;
-Proteina rep (helicaza) –deasemeni coparticipa la despiralizarea dublului helix;
-Proteina SSP (Single Strand binding-protein) – dupa ce puntile de hidrogen au fost
rupte si s-au separat catenele polinucleotidice ale ADN-ului, aceasta proteina stabilizeaza
monocatena.

7.4.Mecanismul molecular de replicare a ADN-ului

7.4.1.Etapele sintezei moleculei ADN.

a)Despiralizarea ADN-ului in curs de sinteza. Procesul incepe de la situsul de origine

al replicarii. Zona este denumita situs „oriC”, avand o lungime de aproximativ 245 pb. Pentru
inceperea si controlul replicarii moleculei ADN metilarea adeninei din secventa GATC este
esentiala.
Situsul „C” se va cupla cu proteina dnaA, formand complexul care declanseaza reactiile
de despiralizare a ADN-ului, initiind si sinteza ARN-primer. Sinteza ARN-primer se face prin
activarea enzimei ARN-primaza. Reactiile initierii si activarii situsului de origine „C” sunt
amplificate de proteinele dnaB si de helicaza.
b)Stabilizarea monocatenelor. Prin ruperea puntilor de hidrogen si separarea
monocatenelor, pe segmentele unde s-a produs despiralizarea, monocatenele sunt mansonate de
proteinele SSP. Prin mansonare monocatenele devin stabile fara a se mai recupla.
c)Sinteza ARN-primer (amorsa). Primaza este enzima care asigura sinteza ARN-
primer. Dupa sinteza ARN-ul primer se localizeaza la situsul de initiere, unde incepe sinteza
catenei de „novo”, care impreuna cu catena complementara – matrita, ca construi viitoarea
molecula ADN.
La procariote este un singur situs de initiere pentru replicarea ADN-ului.
La eucariote, datorita complexitatii genomului (prin numar cromozomi si cantitate
ADN) sunt mai multe situsuri de initiere la nivelul aceleiasi molecule ADN.
Initiata replicarea si ruperea puntilor de hidrogen, prin separarea monocatenelor
complementare, progresiv, se formeaza „furca de replicare” (fig. 24)
La eucariote furca de replicare este bidirectionata, in sensul ca ruperea puntilor de
hidrogen, despiralizarea si separarea progresiva a catenelor complementare din ADN sunt
directionate in ambele sensuri (sensuri opuse) ale moleculei in replicare.

54
 Fig 24. Mecanismul si enzimele implicate in sinteza ADN la E.coli (furca de replicare)

d)Sinteza lantului „leading si logging”. 1) Dupa initierea separarii catenelor „matrita”

a ADN-ului in replicare, sinteza catenelor de „novo” complementare in raport cu catenele
matrita este neuniforma (Körnberg,1968). Körnberg a observat ca pe catena matrita cu
esterificarea 5’ – 3’, sinteza catenei „de novo” urmeaza un flux continuu (leading)- este lantul
conducator. Pe catena „matrita” din ADN cu esterificarea in sensul 3’-5’, sinteza este
discontinua. Este lantul „logging” – intarziat sau discontinuu .
1)
Leading = lantul „conducator”, cu sinteza continua a ADN;
Logging = lantul „intarziat”, cu sinteza discontinua a ADN.

55
 -Sinteza pe catena leading – in prezenta ARN-primer cuplat la furca de replicare, ADN-
polimeraza III incepe esterificarea si cuplarea in flux continuu a nucleotidelor pe matrita a carei
esterificare este directionata in ordinea 5’-3’. Pentru formarea catenei de nuovo, coparticipa
helicaze, ATP, proteina SSP si giraza negativa (enzima care asigura supraspiralizarea unor
molecule). Pe masura ce se esterifica nucleotidele pe catena de nuovo, ele se vor cupla
complementar cu nucleotidele prezente pe catena matrita, finalizand progresiv molecula de
ADN.
-Sinteza pe catena logging – Pe catena la care esterificarea este directionata in ordinea
3’-5’ sinteza este diferita fata de catena leading. Pe aceasta catena esterificarea si sinteza catenei
„de novo” este discontinua : complexa si intarziata.
Deoarece sinteza catenei „de novo” se face sub actiunea enzimei ADN-polimeraza III
numai in directia 5’-3’, pe catena matrita esterificata 3’-5’ sinteza este complexa cu participarea
unor factori si mecanisme particulare. Cel care a descifrat mecanismul sintezei pe catena
logging a catenei „de novo” a fost Okazoki. El a demonstrat ca pe catena logging sinteza are loc
pe fragmente polinucleotidice. Sinteza este fragmentara. Procesul se deruleaza astfel : ADN –
polimeraza III realizeaza esterificarea 5’-3’ a unui fragment polinucleotidic, al carui numar de
nucleotide poate varia intre 1000 si 2000. Sunt fragmentele Okazoki. Pentru esterificare si
formarea fragmentelor Okazoki este necesara prezenta ARN-amorsa (primer). Pe acest ARN-
amorsa se asambleaza nucleotidele in directia 5’-3’ (fig. 25 )

7.4.2.Replicarea ADN si modelul aditiei primerilor

Structura antiparalela a catenelor din molecula ADN in curs de replicare „complica”

mecanismul sintezei catenelor „de novo”.
Este demonstrat ca prin avansarea separarii catenelor „matrita” cu formarea furcii de
replicare, catenele „de novo” se sintetizeaza pe ambele catene „matrita”. Dar furca de replicare
prezinta pe un ram esterificarea in directia 5’-3’ iar pe al doilea esterificarare in directia 3’-5’.
Cum sinteza catenelor „de novo” necesita prezenta ARN-primer (amorsa), acest ARN-primer
urmeaza urmatoarele etape de formare si cuplare pe catena „matrita” a ADN-ului in replicare :

56
 -pe matrita ADN se sintetizeaza o secventa de ARN-primer. Capatul 3’–OH al ARN-
primer este elongat de o ADN-polimeraza;
-ARN-ul preformat se cupleaza cu matrita ADN, ceea ce permite propriului capat
3’-OH sa fie folosit in sinteza ADN;
-un capat al ARN-primer generat in duplexul ADN este implicat intr-un mecanism
elementar de producere a unei incizii;
-in reactia directa de identificare a unui nucleotid cu participarea ADN-polimerazei III,
primeaza proteina.
Pe catena matrita „leaging” sinteza catenei „de novo” avanseaza in directia 5’-3’, iar pe
catena „logging” sinteza se extinde pe directia 3’-5’, cu formarea de fragmente scurte care sunt
sintetizate (in prealabil) pe directia 5’-3’. Aceste fragmente monocatenare pot fi ulterior extinse
in directie inversa fata de deschiderea furcii de replicare. Aceste fragmente (fragmentele
Okazoki) pot fi marcate, analizate si urmarite in dinamica procesului de replicare si sinteza a
ADN-ului.
Datorita diferentelor de sinteza intre catenele „leading” si „logging” sunt consemnate
urmatoarele particularitati :
-lantul polinucleotidic „leading” necesita prezenta unui singur ARN-primer;
-lantul polinucleotidic „logging” solicita prezenta unui numar mare de molecule ARN-
primer.Numarul mare de molecule ARN-primer pentru catena logging este determinat de
numarul fragmentelor Okazoki ce se formeaza pentru sinteza ADN cu matrita esterificata in
directia 3’-5’. Este demonstrat ca fiecare fragment Okazoki incepe sinteza in prezenta unui
ARN-primer. De retinut ca aceste molecule ARN-primer au dimensiuni foarte mici, continand
circa 10 baze lungime.
Sinteza moleculei ARN-primer este catalizata de enzima ARN-polimeraza, enzima
determinata genetic de gena dnaG.

7.5.Etape in sinteza catenelor „de novo” in replicarea ADN

In 1970 Temin si Baltimore au demonstrat transcrierea „inversa” ARN→ADN in timplul

replicarii si sintezei moleculei de ADN. Ei au experimentat pe rifovirusul Rauscher pentru
leucemia murina si pe ribovirusul sarcomului Raus. Incuband acesti virusi in prezenta
d-NTP (d-nucleozid trifosfat) a ionilor de Mg2+ sau de Mn2+ au obtinut un polimer ADN sensibil
la hidroliza cu dezoxiribonucleaza. Autorii au constatat ca prin tratarea amestecului obtinut din
respectiva hidroliza cu ribonucleaza, sinteza ADN-ului nu avea loc. Bazandu-se pe aceste
rezultate Temin si Baltimore au emis ipoteza ca ARN-ul viral este esential pentru polimerizarea
si sinteza ADN-ului.
Acest experiment elaborat de Temin si Baltimore a evidentiat ca „ADN-polimeraza
dirijata de ARN” sau „transcriptaza inversa” este enzima care foloseste ARN-ul, hibrizii ARN-
ADN si ADN-ul ca matrita pentru replicarea ADN-ului din genomul celulelor.
Enzima „transcriptaza inversa” a fost izolata din oncovirusuri din celulele umane si
murine (precum soareci, sobolani). La om si murine izolarea transcriptazei inverse s-a realizat
atat din celule normale cat si din celule canceroase.
Mecanismul de actiune al transcriptiei inverse este prezentat schematic in fig. 26,
schema elaborata de Watson, Toose si Kurtz in 1983 („Recombinant DNA”).

57
 Fig. 26 Mecanismul transcriptiei inverse.

Analizand etapele transcriptiei inverse in sinteza ADNc dublu catenar, cu implicarea

ARN- primer, se poate stabili urmatorul mecanism :
a) terminatia poliadenilica din catena ARNm este hibridizata cu o catena scurta
oligotimidinica. Secventa oligotimidinica serveste ca primer pentru actiunea revers-
transcriptazei ce foloseste catena ARN ca „matrita” pentru sinteza catenei ADNc
(ADNc= ADN complementar);
b) ADNc rezultat prezinta terminal o bucla in „ac de par”;

58
 c) prin degradarea ADNm cu NaOH, bucla terminala a ADNc devine „primer” pentru
enzima ADN-polimeraza I;
d) in prezenta nucleazei S1, bucla este clivata rezultand molecula de ADNc dublu
catenara.
Proprietatea revers transcriptazei (transcriptaza inversa) de a sintetiza ADN-ul cu
ajutorul matritei de ARNm, este folosita la sintezele artificiale ale genelor, pornind de la un
ARN-mesager corespunzator („complementar” structurii unei gene). Se mai foloseste la sinteza
ADN-c ca sonda moleculara.
Steele (1979) sugereaza ca ARNm din mutatiile somatice poate fi „prins” (acrosat) de
un virus si transferat in gonade, iar cu ajutorul revers-transcriptazei sa produca ADN-c, care
poate fi integrat in genomul celulelor gametice. Ipoteza lui Steele ar sustine rationamentul cu
privire la mecanismul genetic de mostenire a caracterelor dobandite in cursul vietii individului.
Desi ordinea etapelor nu este bine cunoscuta in totalitatea proceselor implicate, pot fi
considerate urmatoarele etapizari:
- sinteza ARN-primer;
- extensia sa cu ADN-ul;
- indepartarea ARN-primer si inlocuirea lui cu un fragment
ADN- complementarizat(ADNc) de ARN-ul primer;
- legarea (covalenta) fragmentelor Okazoki adiacente.
ARN-ul primer este sintetizat de un primozom, care este un complex proteic format din:
- ARN polimeraza – ADN dependenta, enzima denumita primaza care este
codificata de gena DNA-G
-doua proteine codificate de genele DNA-B si DNA-C. Sunt proteine care se
asociaza cu primaza;
-proteinele i,n,n’,n’’ si care recunosc locul de sinteza ARN-primer.
Primozomul exercita rolul in sinteza ARN-primer implicat in procesele urmatoare :
- pe masura ce helicazele actioneaza pentru ruperea puntilor de hidrogen si
separearea monocatenelor complementare din structura ADN-ului in replicare, proteinele SSB,
care mansoneaza catenele pentru a nu se recupla, nu mansoneaza ultimul segment al catenelor
complementare, care va prezenta forma unui „ac de par” (fig. 27). Acest ultim segment va fi
recunoscut de primozom. Este segmentul unde se initiaza sinteza ADN-ului.

Fig.27.

59
 Initierea sintezei ADN-ului in prezenta primozomului si a ARN-primer, catalizata de
ADN-polimeraza III, incepe la extremitatea 3’-OH libera a moleculei de ARN-primer. Sensul
esterificarii si de cuplare a nucleotidelor ce vor structura catena „de novo”va fi 5’-3’. Pe masura
ce se sintetizeaza catena „de novo” si cuplarea complementara cu catena matrita, proteinele
SSB sunt indepartate.
Acest proces se deruleaza pe catena leading.
Pe catena logging, unde procesul este discontinuu, in esterificarea 5’-3’ si formarea
catenei „de novo”, sunt implicate variante ale enzimei ADN-polimeraza III, deoarece aceasta
enzima este compusa din subunitati functionale, care sunt codificate de gene diferite.
Pe catena logging discontinua pe care, ca prima etapa, se sintetizeaza fragmentele
Okazoki, sinteza ADN-ului este intarziata.
Fragmentul Okazoki a carei dimensiune ajunge la 1000-2000 b, dupa sinteza sa
realizeaza o rotatie de 180o in axul longitudinal al catenei matrita cu care se va cupla
complementara. La rotatia de 180o a fragmentului Okazoki este implicata o enzima-invertaza.
Rolul invertazei este urmatorul: catena logging are directia de esterificare 5’-3’. Initial
fragmentul Okazoki sintetizat are directia de esterificare tot 5’-3’. Pentru a se cupla cu catena
matrita logging se produce rotatia in ax longitudinal al fragmentului Okazoki. Dupa rotatie
directia de esterificare a fragmentului Okazoki devine 3’-5’. In aceasta stare fragmentul
Okazoki se va cupla complementar pe catena logging. In urma acestei cuplari catenele devin
antiparalele cu formarea in final a moleculei ADN.
Dupa sinteza si cuplarea fragmentului Okazoki cu catena matrita logging, ARN-primer
este indepartat, iar „golul” lasat este completat de ADN-polimeraza I care prin activitatea
exonucleazica, va introduce un nou fragment Okazokic de ADN. Capatul 3’-OH al fragmentului
ce se va asocia in continuare este adiacent capatului fosfat 5’-OH al fragmentului anterior.
Legarea fragmentelor Okazoki este realizata de o enzima ADN-ligaza .
Zona cuprinsa intre punctul de initiere si fragmentele de ADN replicat este denumita
replicon. La om, lungimea repliconului variaza in limite foarte largi, intre 100 si 300 kb,
dimensiunea repliconului fiind determinata de Huberman si Riggs, inca din 1968.
In genomul mamiferelor (si la om) numarul unitatilor de replicare (a repliconilor)
variaza intre 2000 si 3000. La mamifere situsurile de initiere a replicarii apar pe zone aleatorii,
nu in puncte specifice. Aceste zone contin un numar de secvente prezente in genom. Fiecare
zona are importanta deoarece actioneaza ca initiator al replicarii(fig. 28).

Fig. 28 Furci multiple de replicare la eucariote; initierea a avut loc in mai multe puncte.

60
 Spre deosebire de procariote, complexitatea zonelor de initiere a replicarii este
consecinta naturala a genomului, care este complex si necesita mecanisme ample de activare si
reglare a replicarii.
Se presupune ca activarea unei zone de origine si initiere a replicarii ADN-ului ar
depinde de pozitia in structura tridimensionala si cuaternara a cromozomilor si mai putin de
compozitia specifica in nucleotide a repliconului.
Huberman si Riggs (1968) au observat ca rata replicarii este diferita la eucariote fata de
procariote. Folosind tehnica autoradiografica de analiza a replicarii ADN-ului a observat ca
furca de replicare la mamifere ar inainta cu 3kb/min.
Dupa initierea replicarii ADN-ului rata de alungire a catenelor „de novo” pare a fi
constanta, ca derulare, pentru fiecare tip de celula din organism.
De exemplu la procariote, intregul ADN din unicul cromozom inelar se replica in 20
minute.
La Escherichia coli cromozomul prezinta o singura zona de initiere a replicarii. Are un
singur replicon cu doua furci de replicare care inainteaza in sensuri contrare pana cand se vor
intalni. Fiecare furca de replicare are o rata de 1600 pb (perechi baze) pe secunda.
La om rata replicarii in celulele somatice este mult redusa valoric. Se estimeaza ca ar fi
de aproximativ 100-150 pb/sec pentru fiecare furca de replicare.
Daca luam in consideratie numarul cromozomilor, tipul si cantitatea de ADN (repetitiv
si nonrepetitiv), arhitectura moleculelor ADN, prezenta histonelor si arhitectura cuaternara a
cromozomilor (nucleozomi, solenoizi, bucle, etc.) la eucariote, sunt consemnate deosebiri
esentiale intre procariote si eucariote.
Procariotele au un singur replicon, un singur situs de initiere in replicarea ADN-ului,
genomul este lipsit de histone si tipuri diferite de ADN ( Cairn, 1962).
Spre deosebire de procariote, eucariotele au in genomul celular o cantitate foarte mare
de molecule ADN, care insumeaza in total un numar de aproximativ 3.5 x 109 pb. Ca urmare
prin structura si componenta repetitiva si nerepetitiva este putin probabil existenta unui singur
situs de initiere in replicarea ADN (Cairn).
La eucariote, replicarea intregului ADN genomic se face intr-un timp limitat, in stadiul
interfazic S’. La eucariote apar doua probleme fundamentale in replicarea ADN-ului genomic:
-probleme de ordin topografic determinate de structura cromatinei cromozomiale:
nucleozomii, solenoizii, buclele. Sunt elemente legate de arhitectura cromozomilor care pot
„introduce” „superspire negative” in morfologia cromozomilor;
-o alta problema este ca moleculele ADN-ului in dublu helix, cuplate cu histonele si
prezentand si secvente repetitive, trebuie sa se replice integral, intr-un interval foarte scurt de
timp.
Daca am raporta procesul la eucariote fata de procariote, prin cantitatea si
heterogenitatea ADN-ului, ar trebui ca la eucariote timpul necesar pentru replicarea integrala a
ADN-ului sa fie de peste 100 ori mai mare la om fata de procariote.(Eschericia coli).
Asa cum s-a mentionat, Huberman si Riggs au identificat formarea mai multor puncte
de initiere in replicarea ADN-ului cromozomial, puncte ce se gasesc la distante intre ele de
100-300 kb. In raport cu numarul punctelor de initiere putem aprecia numarul
repliconilor / cromozom.
In genomul uman punctele de initiere s-ar gasi la 150-200 kb distanta intre ele. Luand in
consideratie numarul perechilor de nucleotide si distanta intre punctele de initiere, se
aproximeaza un numar de aproxiativ 3000 situsuri de initiere.
La om repliconii nu se replica sincron. Se observa o replicare asincrona. Asincroniile
sunt legate de momentul activarii situsului de initiere si de elongatia repliconului. Asincronia
replicarii ADN-ului se observa in stadiul interfazic „S”.

61
 Asincronia in activitatea repliconilor este determinata si de forma de condensare a
fibrilei de ADN, de abundenta cuplurilor complementare G ≡ C in structura repliconilor, de
cantitatea de ADN repetitiv per molecula si cromozom.

62
 7.6.Erori de replicare a ADN si repararea erorilor in genomul uman

ADN-ul din componenta genomului celular prezent la procariote si/sau eucariote,

datorita interrelatiei cu factorii ambientali ai organismelor vii poate fi influentat, distructiv , de
interferenta „agresiva” a unor factori exogeni sau endogeni (vezi cap. mutatii). Aceste distructii
mutationale in structura ADN-ului genomic au ca efecte directe modificarea mesajelor genetice
inscrise iar ca efecte secundare aparitia unor caractere noi, care la om se manifesta ca
sindroame severe pe fond genetic.
Daca s-ar mentine erorile induse in structura si functiile ADN-ului, frecventa, incidenta
bolilor pe fond genetic, ar fi alarmant de ridicata. Mai mult, cu fiecare generatie care succede
frecventa ar fi in permanenta crestere valorica.
Se apreciaza ca frecventa erorilor punctiforme in structura ADN-ului, manifestate ca
boli genetice, ar fi de 10-6 la nivelul intregii populatii umane. Dar ADN-ul genomic dispune de
mecanisme si procese prin care sa-si corecteze erorile din structura proprie.
In cazul cand ADN-ul n-ar avea capacitatea de autoreparare structurala, atunci valoarea
mutatiilor punctiforme ar creste de la 10-6 cat se considera mutatiile spontane in populatiile
umane, la peste 1000 de ori.
Dar ADN-ul genomic uman isi corecteaza propriile erori mutationale, ceea ce explica
incidenta scazuta a mutatiilor genice la nivel populational.
Factorii populationali ce induc erori in structura ADN-ului genomic pot fi endogeni
si/sau exogeni.
a) Factorii endogeni – intracelulari . La nivel intracelular pot avea loc o serie de
procese care favorizeaza producerea leziunilor in structura ADN-ului genomic.
Acestea sunt:
- pierderea unei baze purinice sau pirimidinice, urmarea hidrolizei legaturilor
glicozidice;
- transformarea adeninei in hipoxantina, care modifica raportul de
complementaritate. In urma dezaminarii adeninei, hipozantina ce rezulta va
complementariza cu guanina;
- radicalii de oxigen rezultati in concentratii crescute pot interfera distructiv
(mutagen) ADN-ul;
- prin procese de metilare a bazelor azotate cu modificarea complementaritatii.
b) Factorii exogeni ce produc leziuni in ADN. Factorii exogeni, potentiali mutageni, cu
actiune distructiva a structurii si functiei ADN-ului sunt:
- factori fizici (radiatii ionizante, ultraviolete);
- factori chimici;
- factori medicamentosi;
- factori biologici.
Catalogul acestor factori mutageni este impresionant valoric si mult diversificat (vezi
cap. mutatii).

63
 7.6.1.Mecanisme de reparare a erorilor in structura ADN

In prezent s-a demonstrat ca in genomul celular au loc procese reparatorii, care asigura
integritatea structurala si functia ADN-ului.
In procesele de reparare si realizarea integritatii ADN-ului celular sunt implicate
complexe enzimatice in mecanismele desfasurate in genomul eucariotelor.

a) Complexe enzimatice ce intervin in repararea erorilor ADN.

- Endonucleazele – Actioneaza asupra situsurilor apurinice/apirimidinice dupa

excizia bazelor, excizie indusa de ADN-glicozidaze , sau prin incorporarea
eronata a bazelor in structura ADN-ului genomic.
Unele endonucleaze isi intensifica activitatea de reparare dupa iradierea
genomului cu UV (ultraviolete). Prin iradierea cu UV unele endonucleaze
excizeaza dimerii pirimidinici care se formeaza pe catenele ADN-ului. Acest
grup de endonucleaze este denumit UV-endonucleaze.
- ADN-polimerazele – Sunt implicate catalitic in repararea exciziilor din
catenele ADN-ului care prezinta terminatii 3’-OH.
- ADN-ligazele – Sunt enzime care cupleaza doua catene din structura
moleculei ADN prin formarea de legaturi difosforice intre hidroxilii 3’-OH
si 5’-OH.
- Topoizomerazele I si II – care pot sectiona una sau ambele catene ale ADN-
ului unde s-au produs erori in molecula.

b) Mecanismele de reparare a erorilor din ADN la eucariote

Spre deosebire de procariote, la care mecanismele de corectare a erorilor din

ADN-ul genomic sunt bine studiate, la eucariote, datorita complexitatii genomului
(numar mare de cromozomi, numar mare molecule ADN, etc.) mecanismele nu sunt
complet elucidate si cunoscute.
Erorile pot rezulta prin cuplarea incorecta intre purine/pirimidine. In timpul
replicarii semiconservative cuplarea complementara intre nucleotide nu este
„respectata” datorita interferentei distructive a unor factori ambientali „agresivi”.
Erorile se produc in urmatoarele situatii :
- cand incepe despiralizarea si separarea catenelor, este posibila fisura pe una
sau ambele monocatene;
- nerespectarea principiului complementaritatii intre purine si pirimidine
(normal A-T si G-C) a nucleotidelor care se esterifica pe catena „de novo” in
raport cu catena „matrita”. Se pot forma „dimerii”, cupluri nucleotidice false
(necomplementare);
- cand asupra nucleului ADN in replicare actioneaza factori potential
mutageni, inducand suprimare de nucleotide, substitutie sau insertie de baze
in catena matrita sau in cea „de novo”;
- formele tautomere ale bazelor azotate, sau ionizarea lor, modifica raportul de
complementaritate cu formarea de dimeri si erori in structura ADN.
Sunt cercetatori care mentioneaza ca sunt posibile erori, dar in procente foarte
mici, datorita cuplarii gresite (eronate) intre purine si pirimidine.
Dupa Covic si Stefanescu (2004), conform reactiilor stoichiometrice1), greselile
de necomplementaritate intre nucleotidele de pe catena „matrita” si cele esterificate pe catena
„de novo” se pot produce in raport de 1/10000 .

64
 In genomul celulelor eucariote (sau procariote) sunt sisteme care identifica
eroarea lezionala sau insertionala din ADN, iar pe cale enzimatica pot fi corectate.
Repararea poate fi realizata prin mecanisme enzimatice implicate in urmatoarele
procese: fotoreactivarea enzimatica, repararea prin excizie, repararea postreplicare, sau
repararea prin alchilare sub actiunea metil transferazei (Anca-Michaela Israil , 2000).
Ca mecanisme la eucariote mai consemnam:
- Mecanismul BER (Base Excision Repair) - Cand ADN – polimerazele nu
catalizeaza incorporarea gresita intre bazele azotate pe catena nou sintetizata,
producand distorsiuni in dublul helix al ADN.
- Capacitatea de autocorectie a ADN-polimerazelor care asigura
complementaritatea corecta intre cuplurile nucleotidice in timpul sintezei
ADN-ului.
Rata de corectare a erorilor in timpul replicarii ADN-ului este de 10-4-10-6
prin mecanismul BER si de peste 1000 de ori prin capacitatea ADN-polimerazelor de
autocorectare a erorilor din ADN (Covic si Stefanescu, 2004).
La om sunt identifiacate complexe genice care codifica sinteza proteinelor MSH 2, MSH3
si GTBP. Aceste proteine pot recunoaste erorile de imperechere, iar cuplul MSH 2 / MSH3 are
capacitatea de a identifica insertiile si deletiile punctiforme ce survin in structura ADN.
Restitutia moleculei ADN lezata poate fi:
- completa, fiind identica cu structura initiala a moleculei ADN;
- restitutie partiala a moleculei;
- reparatie nerezolvata, molecula ADN necorectata va fi prezenta in genom ca
molecula mutanta.
Prin lipsa capacitatii de reparare a „leziunilor” apar „disfunctii” severe in organism.
De exemplu, indivizii care prin mutatie isi pierd capacitatea de reparare a ADN-ului la
actiunea UV, prezinta maladia cunoscuta sub denumirea „Xerodermie pigmentara”.

Fig.29. Schema generala de reparare a ADN:

1- leziunea produsa de UV;
2- formarea dimer-timinei;
3- ruperea catenei de catre ADN – endonucleaze si ADN-glicozidaze;
4- incepe corectarea leziunii catenei „de novo”, de ADN-polimeraze si ADN-ligaze;
5- excizia completa a regiunii lezate de UV de catre topoizomerazele I si II;
6- cuplarea si completarea sectiunii lezate si refacerea ADN-ului.
1) Stoichiometria (gr. Stoikheion = element + metron = masura). Chimia fizica ce studiaza
raporturile cantitative intre elemente in combinatii sau in reactii chimice.

65
 - CAPITOLUL III -

ANATOMIA GENOMULUI UMAN

-CROMOZOMII-

La organismele eucariote si om, cea mai mare cantitate de ADN este localizata in nucleu
in formatiuni pe care Weldever (1883) le-a denumit cromozomi.
Prin definitie, cromozomii sunt elemente cu aspect filamentos de natura nucleo-proteica,
prezenti permanent in nucleul celulei. Individualizarea si analiza cromozomilor este posibila in
fazele ciclului mitotic sau meiotic, in special in metafaza mitotitca, precum si studiul lor la
microscopul electronic.
In interfaza ciclului celular la eucariote, cromozomii sunt condensati formand asa
numita cromatina nucleara, ca in mitoza sa prezinte aspectul filamentos hipercondensati.
Cromozomii sunt elemente dinamice si constante, a caror functie si activitate genetica
sunt esentiale pentru viata celulei, pentru viata organismului.
Cromozomii se gasesc la toate organismele eucariote, si unele procariote, la care
numarul, forma, talia sunt trasaturi caracteristice fiecarei specii.

1. Etape in analiza genomului uman

Geneticianul francez Dutrillaux (1976) considera parcurgerea a trei etape principale in

analiza si studiul genomului uman si anume:
- etapa sacului hipotonic
- etapa trizomiilor
- etapa bandarii cromozomilor
Totusi o etapa istorica in studiul aparatului genetic la om este „Proiectul Genomului
Uman” din care, primele rezultate obtinute de geneticieni au fost publicate in anul 2000.
Pana in 1956, genetica era abordata conceptual, fiind consemnate si unele cercetari
experimentale de certa valoare stiintifica cum sunt experientele lui Gr. Mendel (1865) facute pe
Pissum sativum (mazare), iar Th. Morgan (1903-1911) pe Drosophila melanogaster (musculita
de otet). Rezultatele lor sunt deosebit de valoroase pentru fundamentarea stiintifica a geneticii.
De exemplu Mendel a formulat legile segregarii si transmiterii caracterlor ereditare, legi care au
caracter universal in lumea vie a organismelor cu reproducere sexuata, iar Morgan a elaborat
teoria cromozomiala a ereditatii.
Dar datorita dezvoltarii tehnicilor si metodelor cu aplicabilitate de studiu in genetica
umana (in mod deosebit) a inceput cercetarea diversificata si aprofundata asupra genomului
uman.
De exemplu, cercetatorul Hsu (1956), introducand socul hipotonic asupra celulelor
mitotice, a reusit pentru prima data, sa stabileasca numarul corect de cromozomi in celulele
somatice la om. Aceasta descoperite a fost considerata atat de importanta incat atomistul
Hanschka (1961) a declarat „Homo sapiens a cunoscut nucleul atomic inainte de a cunoaste
numarul cromozomilor din celulele propriului corp”.

66
 Cu ajutorul acestei metode s-a efectuat studiul analitic al cromozomilor umani la
subiectii normali sau cu diverse sindroame genetice. De exemplu intre 1956 – 1970 au studiat
morfologia cromozomilor, originea cromozomilor – materni si paterni Ford si Hamerton 1956,
iar in 1959 Legeune, Gauthie si Turpin au stabilit ca etiologie a sindromului Down, prezenta
unui cromozom acrocentric 21, in plus (cariotipul: 47,XX + 21 sau 47,XY + 21). Au urmat apoi
identificarea modificarii numarului de cromozomi, ca etiologie genetica in sindroamele: Turner,
Patau, Eduards, Klinefelter, superfemele, etc.Etapa trizomiilor .
O data memorabila este anul 1970 cand incepe o noua etapa in analiza si studiul
genomului uman. Este etapa „bandarii cromozomilor”.
Prin bandarea cromozomilor se identifica omologia corecta a cromozomilor, precum si
eventualele modificari, in structura cromatidelor cromozomale, care, cu microscopul optic si
metoda Hsu nu puteau fi identificate. Incepand din anul 1980 pana in prezent analiza
cromozomilor umani se extinde asupra infrastructurii si secventializarii nucelotidelor din
genomul uman. Aceste studii deschid noi orizonturi de analiza teoretice dar mai ales cu
aplicabilitate in patologia umana. Este etapa „Proiectului Genomului Uman”

2. Numarul cromozomilor la om

Primele enuntari legate de genomul uman apartin lui Fleming (1882) care introduce
notiunea de „cromatina”, considerand cromozomii segmente ca colorabile ale nucleului.
Dupa ce Waldeyer introduce notiunea „cromozom” a urmat incercari nereusite de a
stabili numarul cromozomilor la om. De exemplu, Hansemann (1897), considera ca celula
somatica la om ar avea intre 16 si 36 cromozomi, iar Winiwater (1912) lanseaza ipoteza ca
barbatii ar avea 47 cromozomi (47,X) in celula somatica iar femeia 48 cromozomi (48,XX).
In 1920, H.Winkler introduce notiunea de „genom”. Dupa el, genomul este setul haploid
de cromozomi din celula gametica.
In prezent, prin genom se considera setul complet de gene particulare fiecarei specii.
Anul 1956 este important deoarece s-a stabilit numarul corect de cromozomi in celula
somatica: 2n = 46 cromozomi.
Studiile citogenetice comparate la diverse specii eucariote au evidentiat variatii
numerice in limite foarte largi (Tabel III ).

Tabel III. Numarul cromozomilor la unele specii de eucariote

Specia Numar diploid de cromozomi

Homo sapiens (om) 46
Macaca mulata (maimuta Rhesus) 42
Pan troglodytes (cimpanzeu) 48
Bos taurus (bovine) 60
Canis familiaris (cainele) 78
Felis domestica (pisica) 38
Eqvus cabalus (cal) 64
Mus musculus (soarece) 40
Raltus norvegiens (sobolan) 42
Cyprinus carpio (crap) 104
Drosophila melanogaster 8
Musca domestica 12

67
 Ascaris megalocaphala univaleus 2

Din exemplele din tabel observam ca numarul cromozomilor in celulele somatice nu

respecta gradul evolutiei bio-genetice si complexitatea structurala si functionala a speciilor. In
consecinta numarul cromozomilor nu este criteriu taxonomic sa stabilim evolutia si pozitia
filogenetica a speciilor.
De exemplu la vertebtrate sunt specii „inferioare filogenetic” cum este Cyprinus carpio
cu 104 cromozomi, in timp ce omul are 46.
Speciile cu reproducere sexuata poseda doua tipuri de celule, diferite prin numarul de
cromozomi:
- celulele sexuale (gametii) au un set simplu de cromozomi – denumit set
haploid sau garnitura gametica, notat cu „n”;
- celulele somatice cu numar dublu de cromozomi, garnitura diploida, notata
cu „2n”. In nucleul celulei somatice diploide, fiecare cromozom este dublu
reprezentat, unul de origine materna, adus de ovul, al doilea patern, adus de
spermatozoid. Ei alcatuiesc perechea de cromozomi omologi, deoarece au
aceeasi dimensiune, aceeasi morfologie si aceeasi valoare genetica. Cum
numarul diploid se realizeaza in procesul de fecundatie, rezultand zigotul, el
poate fi numit si garnitura zigotica.
Omul este specie somatica diploida, cu gameti haploizi 1) . Numarul cromozomilor din
setul haploid gametic este de 23 (n = 23). Celula somatica diploida contine 46 cromozomi
(2n=46), respectiv 23 perechi de cromozomi, respectiv suma a doua seturi haploide.
Dupa functia genetia in celule exista doua grupe de cromozomi: autozomi (somatici) si
heterocromozomi sau gonozomi. Heterocromozomii sunt numiti si cromozomi sexuali deoarece
determina sexul genetic al individului. De exemplu, in celula somatica diploida sunt 44
autozomi, dispusi in 22 perechi de cromozomi omologi, doi cate doi. Dar in celula somatica
exista si doi cromozomi sexuali, care, raportati la cele doua sexe nu prezinta omologie morfo-
structurala si functionala, si anume: la femeie avem doi cromozomi X (XX), la barbat un X si
un Y (XY).
La om, specie cu reproducere sexuata, dupa pubertatea ontogenetica, gasim un tip de
celule care difera de celulele somatice, prin numarul cromozomilor. Sunt celulele sexuale
(gametii) la care numarul cromozomilor este redus la jumatate, fata de celulele somatice.
La om celulele sexuale au 23 de cromozomi: 22 autozomi si un cromozom sexual, care,
in functie de sex poate fi X sau Y.
Cum la femeie intre ovulele ce pot fi elaborate prin ovogeneza nu exista diferente
genetice, prezentand aceeasi formula cromozomiala - 23 X, inseamna ca ea va elabora acelasi
tip de ovula. Deci femeia este homogametica . La barbat, dataorita neomologiei cromozomilor
sexuali (XY), in spermatogeneza se vor repartiza cromozomul X intr-un gamet, iar Y in altul.
Ca urmare, barbatul elaboreaza doua tipuri de gameti care se deosebesc prin tipul de cromozom
sexual prezent, X sau Y. Deaceea barbatul este considerat heterogametic .
Prin fuzionarea a doua celule haploide gametice se obtine zigotul, celula diploida din
care se va dezvolta viitorul organism uman.
La om, ca la toate speciile cu reproducere sexuala, ontogenetic este parcursa alternanta
intre celulele somatice diploide ca numar de cromozomi (diplofaza) si celulele gametice
haploide (haplofaza) (fig. 30 ).

1)
Scurtarea fazei haploide in favoarea celei diploide este caracteristica organismelor eucariote
superioare

68
Fig. 30. Alternanta genomului la om : diplofaza – haplofaza

Sunt cazuri cand starea fiziologica a organismului sau influenta unor factori agresiv
externi, pot influenta ciclul celular (meioza sau mitoza), modificand numarul cromozomilor.
Prin aceste modificari apar celule aneuploide (vezi mutatiile). Sunt deviatii de la numarul
cromozomilor in celula somatica sau gametica.
In cazul cand in organism exista o populatie celulara aneuploida, numeric crescuta se
vor induce dereglari in morfologia, anatomia si functia orgnanismului, a caror etiologie clinica
se incadreaza in grupul „sindroamelor genetice”.
Aneuploidia apare foarte rar la subiectii normali fiziologic. De exemplu C. Brown
(1966) a constatat la unele persoane normale, dar inaintate in varsta, existenta unor celule la
care lipseste un cromozom. El a gasit un procent de aproximativ 7% limfocite, cu 45
cromozomi (monozomie) la unele femei care au depasit varsta de 60 ani. Cromozomul absent
probabil, fiind cromozomul X. La barbatii peste 60 de ani, unii aveau in sangele periferic 1-2%
limfocite cu 45 cromozomi, absent fiind probabil cromozomul Y. Deci aneuploidie prin
pierderea unui cromozom.

69
 3. Dimensiunea genomului uman

Desi structura fizica a nuceleelor celulelor la eucariote este similara pentru toate
speciile, sunt consemnate diferente de lungime, de dimensiune a genomului.
De exemplu, la eucariotele inferioare genomul poate avea o lungime de aproximativ 10
Mb, in timp ce la eucariotele superioare lungimea genomului depaseste 100 000 Mb .
Deasemenea apar diferente de dimensiune si lungime a genomului intre procariote si
eucariote. Unii geneticieni considera ca lungimea genomului este concordanta cu complexitatea
structurala a speciilor analizate (tabel IV) .

Tabel IV
Exemple de dimensiune a genomului la diverse specii de organisme (publicate si analizate in
cadrul proiectului de secventializare)

Specia Lungimea Autorii

genomului
in Mb
Venter si col. (2001); HGSC
Homo sapiens 3200 (2001)
Mus musculus (soarece) 3300 -//-
Drosophila melanogaster 180 Adams si col. (2000)
Nematode 97 CESC (1998)
Saccharomyces cerevisiae 12,1 Goffean si col. (1996)
Escherichia coli K12 4,64 Blattner si col. (1997)
Mycobacterium tuberculosis 4,41 Cole si col. (1998)
Streptococcus pneumoniae 2,16 Tettelin si col. (2001)
Triticum aestivum 16000 -//-
Fritillaria assyriaca 120000 -//-

Lungimea genomului este in concordanta cu complexitatea structurala o organismelor

(vezi tabelul). Astfel la ciuperci dimensiunea genomului este foarte redusa (12,1 Mb) in timp ce
la vertebratele superioare poate ajunge pana la 3200 Mb (la om) si 3300 Mb (la soarece). Iar la
unele specii de plante dimensiunea genomului este impresionanta de 16 000 si chiar 120 000 (la
exemplele din tabel).
Dimensiunile foarte crescute la vertebratele superioare sunt legate de numarul genelor
din genom, care la om este de aproximativ 30 000 - 40 000 gene informational active.
Marea variatie a dimensiunii genomului la eucariotele superioare, este legata si de
numarul secventelor repetitive care variaza de la 106 pentru ADN inalt repetitiv pana la 103-105
pentru ADN-ul moderat repetitiv, fata de cateva zeci de mii de copii pentru ADN cu secvente
„unice”.
Legat de paradoxul valorii C, s-a crezut mult timp ca exista o corelatie intre
complexitatea structural-morfologica si functionala a organismelor si dimensiunea genomului
nuclear la eucariote.
Daca la eucariotele inferioare este o cantitate foarte mica de ADN in genomul nuclear,
in raport cu existentul in genomul eucariotelor superioare (vertebrate) explicatia ar fi
urmatoarea : La eucariotele inferioare genele functionale sunt mai grupate si au mai putin ADN

70
repetitiv in timp ce la vertebratele superioare este o accentuata dispersare a genelor functionale
in genom, distantate de secventele repetitive din genom.
Dar moleculele ADN sunt in strctura si functia cromozomilor. In consecinta lungimea
totala a genomului nuclear, o gasim repartizata pe „segmente” moleculare in cromozomi. Ca
urmare in functie de cantitatea ADN prezenta in fiecare cromozom din totalul genomului
nuclear, cromozomii pot avea dimensiuni variabile. Deasemenea dimensiunea cromozomilor
este conditionata si de prezenta (variabila cantitativ), moleculelor de ADN, repetitiv si
nerepetitiv, precum si in raport de functia exercitata de celula in organism.
In aceste conditii putem admite ca la eucariote putem face o clasificare a cromozomilor
dupa dimensiune (talie, grosime) in raport cu genomul diferitelor specii eucariote.
De exemplu la eucariote putem observa urmatoarele dimensiune ale cromozomilor:
- cromozomi mici, intalniti la unele nevertebrati inferioare, la reptile, la pasari;
- cromozomi mari, intalniti la vertebratele superioare si om;
- cromozomi uriasi sau politeni , prezenti in glandele salivare la diptere
(insecte).
In raport cu factorii implicati, lungimea si grosimea cromozomilor variaza in limite
foarte largi.
De exemplu, la om lungimea (talia) cromozomilor variaza intre 1,5 – 10µ , iar diametrul
(grosimea) intre 0,2 - 2 µ .
Dar lungimea si grosimea cromozomilor variaza si in raport cu fazele ciclului celular.
Daca in interfaza ciclului celular, cromozomii dispusi in tandem (sinapsis) sunt sub forma de
filamente foarte fine si lungi (grosimea putand varia intre 35-100 Ǻ) formand cromatina
nucleara, in ciclul mitotic ei se individualizeaza si sunt usor de analizat.
In ciclul mitotic incepe spiralizarea si hipercontractia (hipercondensarea) fibrilei de
ADN din cromozomi (hiper – hiper – spiralizarea – polisolenoidica, polibuclei forma si
condensarea fibrilei de nucelo-proteina).
Prin procesele de hiper-spiralizare si condensarea – contractia cromatidelor cromozomii
se vor scurta considerabil ca talie. De exemplu, Onuki (1968) si Ruzicka (1973) analizand
cromozomii la microscopul electronic au observat ca intr-o faza amitotica, progresiv, filamentul
de ADN se hiperspiralizeaza si condenseaza (contractia fibrilei). Aceste procese ei le-au
observat ca sunt maxime in metafaza mitotica.
Prin aceste procese, grosimea creste, urmata de reducerea taliei cromozomilor.
Talia sau lungimea cromozomilor poate fi apreciata cu ajutorul urmatoarei relatii:

pq
L=
 22 A  X
L = lungimea relativa a cromozomului.
p+q = lungimea totala a cromozomului ( p este bratul scurt, q este bratul lung al
cromozomului);
Σ = este suma lungimii a 22 autozomi + cromozomi sexual X (lungimea cromozomilor
dintr-un set haploid).

Se apreciaza ca prin hiperspiralizare si condensarea fibrilei de ADN talia cromozomilor

s-ar reduce aproximativ de 20 ori, in raport cu extensia posibila a fibrilei.
Dar lungimea si grosimea cromozomilor, pot fi modificate ireversibil atunci cand asupra
celulei actioneaza unele medicamente (ex. citostatice ), unele noxe chimice sau agenti fizici.

71
 De exemplu, daca ciclul mitotic se deruleaza la temperatura ridicata sau in prezenta
colchicinei, cromozomii se scurteaza si se ingroasa considerabil. In schimb prezenta unor
compusi alchilanti induc o ireversibila despiralizare si decontractare a cromozomilor.

4. Morfologia cromozomilor

Prin analiza cromozomilor in metafaza ciclului mitotic la microscopul optic, se pot

observa unele particularitati legate de morfologia cromozomilor, datorita procesului de
hiperspiralizare si condensare in aceasta faza.
Elementele legate de morfologia cromozomilor sunt urmatoarele (fig.31)

Fig.31.Morfologia generala a cromozomilor

72
a)- Cromatidele (fig.32)
Intr-un ciclu celular cromozomii parcurg doua etape distincte morfologic: etapa de
cromozom monocromatidic si cea de cromozom dicromatidic.
- Etapa de cromozom monocromatidic o parcurge anafaza si telofaza ciclului
mitotic precum si in stadiul G interfazic.
- Etapa de cromozomi dicromatidic - Stadiul de cromozom dicromatidic il
gasim in stadiul G2, interfazic, precum si in profaza si metafaza mitotica.
O referire speciala este pentru stadiul S-interfazic. In stadiul S are loc replicarea
semiconservativa a fibrilei de ADN din cromozomul monocromatidic. Prin replicare se
dubleaza cantitatea de ADN. Progresiv, pe masura ce fibrila de ADN se replica semiconservativ,
fibrilele rezultate se vor separa, rezultand doua cromatide identice sau surori. Cele doua
cromatide se mentin cuplate pana la sfarsitul metafazei, in punctul numit centromer.
La sfarsitul metafazei are loc clivajul ecuational la nivelul centromerului avand ca
rezultat separarea celor doua cromatide. Din momentul separarii fiecare cromatida devine
cromozom monocromatidic.(fig.32) pentru urmatorul ciclu celular.

Fig.32 Alternanta mono - si dicromatidica a cromozomilor intr-un ciclu celular.

In anafaza, fiecare cromatida separata prin clivajul centromerului (cromatidele dupa

separare devin cromozomi monocromatidici) se va deplasa spre unul din polii celulei in mitoza,
sau in anafaza meiozei secundare.
Prin aceasta repartitie a cromatidelor surori la cei doi poli ai celulei in diviziune (a
cromozomilor monocromatidici) se asigura repartitia „identica” a materialului genetic in
celulele fiice rezultate.

b)- Centromerul – ultrastrucutra –

Centromerul, numit si constrictie primara este zona unde cele doua cromatide surori,
rezultate prin replicare semiconservativa, raman unite pana la sfarsitul metafazei mitotice si in
metafaza secundara meiotica.
Centromerul este o particularitate morfologica constant prezenta la nivelul fiecarui
cromozom, mentinandu-si pozitia la nivelul cromatidelor.

73
 La cromozomii umani, centromerul apare ca o conexiune punctiforma, deoarece
cromatidele in acea zona de cuplare au o grosime foarte mica. Datorita acestui aspect, i s-a
atribuit si denumirea de constrictie primara.
Imaginea electronomicroscopica arata ca centromerul, la cromozomii umani ca la toate
eucariotele superioare, este alcatuit din trei domenii : domeniul central, domeniul de
imperechere si kinetocosul, domenii care au fost descrise de Politi si colaboratorii (2002).
Bogdat in heterocromatina, centromerul este un complex de proteine si ADN repetitiv,
neinformational si netranscriptibil. Miezul centromerului format din ADN alfa satelit, datorita
variatiei numarului de cupluri nucleotidice in secventele repetitive (variaza intre 5 pana la 171
pb), prezinta un accentuat polimorfism. Polimorfismul centromerului poate fi observat prin
variatiile cantitative ale heterocromatinei centromerice constitutive.
ADN-ul alfa satelit, asociinduse cu proteinele centromerice (ex: CENP-A, CENP-C,
CENP-I) este implicat in organizarea centromerului (proteinele centromerice identificate sunt:
CENP-A, B, C, D, E, F, G, H si I).
ADN centromeric, asociat cu proteina CENP-A(proteina omoloaga histonei H3) se
replica la mijlocul stadiului S interfazic. Aceasta asociere este prima etapa in determinarea
morfologica a centromerului.
Ross (1977) si Clophan (1978) au stabilit ca centromerul cromozomilor are o structura
complexa. Initial ei au confirmat ca la nivelul centromerului apar doua formatiuni cu aspect
granular pe care le-au denumit cu kinetocor, formatiuni care se dispun simetric axului
longitudinal al cromozomilor, cu ajutorul carora se cupleaza de fusul mitotic.
Kinetocorii sunt domenii distincte si tranzitorii din structura centromerului. Formandu-
se la sfarsitul profazei sunt activi in metafaza si anafaza, ca in telofaza sa aiba parte o
dezansamblare.
In 1999 Van Hooser si col., examinand kinetocorii la microscopul electronic, observa ca
au structura trilaminata si anume:
- stratul extern dens a carei coroana este vizibila numai cand kinetocorul nu
este atasat de microtubuli;
- stratul intermediar luminos ingust si clar, care separa stratul extern de stratul
intern;
- stratul intern dens, care se continua cu heterocromatina comisurala, prin care
cromatidele sunt cuplate pana la clivajul ecuational al cromozomilor.
In stratul extern sunt incluse proteinele motorii CENP-E precum si proteinele punctului
de control al fusului mitotic de tipul Mad1, 2, Bub1, 3 etc.
Kinetocorii indeplinesc trei functii:
- se ataseaza de captetele microtubulilor fusului de diviziune;
- genereaza forte pentru deplarasarea cromozomilor deveniti prin clivaj
monocromatidici;
- de a nu incepe anafaza pana cand toti cromozomii sa fie atasati fusului de
diviziune.
Prin pozitia centromerului in cromozom, cromatidele sunt subdivizate in doua brate,
care pot fi egale sau inegale ca lungime. Conventional, bratul scurt, numit si brat proximal se
noteaza cu „p” si bratul lung sau distal notat cu „q”.
Pentru a stabili corect pozitia centromerului si diferenta de lungime intre bratele „p” si
„q”, se folosesc urmatorii indici de calcul si exprimare:

px100
- indicele centromeric (i.c.) = p  q = lugimea bratului scurt x 100 /
lungimea totala a cromozomului;
- diferenta de lungime intre brate (d) = q-p

74
 q
- raportul intre brate (r) = p .
Vezi tabelele V si VI.

Prin pozitia centromerelor si diferentelor de lungime intre brate, in genomul uman se

identifica trei tipuri morfologice de cromozomi:
- cromozomi metacentrici , care au centromerul in pozitie centrala, iar bratele
„p” si „q” aproape egale ( p ≈ q );
- cromozomi submetacentrici. Au centromerul pozitionat spre extremitatea
cromatidelor, iar bratele sunt inegale ca lungime. De exemplu bratul „p”
reprezinta ca lungime aproximativ 1/3 din lungimea totala a cromozomului,
iar bratul „q” 2/3;
- cromozomi acrocentrici. Sunt cromozomii care au bratul „p” foarte scurt (de
aproximativ 2-3/10 din lungimea cromozomului), iar bratul „q” lung
(aproximativ 7-8/10 din lungimea cromozomului). La cromozomii
acrocentrici putem considera ca centromerul este in pozitie aproape
terminala.

Tabel V. Clasificarea tipurilor de cromozomi dupa lungime si pozitia centromerelor.

Lungimea Pozitia centromerului

cromozomilor Metacentrici Submetacentrici Acrocentrici
Mari A 1;3 B 2,4-5 -//-
Mijlocii E 16 C 6-12,X D 13-15
Mici F 19-20 E 17-18 G 21 - 22,Y

Tabel VI. Valoarea indicelui centromeric ( i.c.) la tipul morfologic de cromozomi.

Tipul de cromozom Valoarea I.C.

Metacentric 46-49
Submetacentric 26-45
Acrocentric 17-30

b)- Constrictiile secundare

Sunt cromozomi care au constrictii si in alte zone ale bratelor cromatidice.

Deoarece este o pozitie aleatorie, nu toti cromozomii le prezinta si nu intotdeauna sunt
observabile, au fost numite constrictii secundare. La unii cromozomi ( 1, 9 si16) pozitia
constrictiei secundare este constatnta in generatiile celulare care succed. Prin pozitia
constanta constrictia secundara este o particularitate morfologica de a indentifica un
cromozom, precum si pe omologul sau.
Ca zone de decondensare a fibrilei de nucleoproteina, constrictiile secundare pot
fi identificate si cu ajutorul microscopului optic la cromozomii 1, 9 si 16, la care
pozitia este pe bratele “q”, in apropierea centromerului.
Uneori apare constrictie secundara in zona mediana a bratului “q” a
cromozomului sexual y, precum si pe bratele “p” la cromozomii acrocentrici.

75
 Daca pozitia constrictiei secundare poate fi constanta pentru unii cromozomi, in
schimb zona de extindere pe cromatida este variabila : spatial redusa sau extinsa.
O observatie interesanta a fost facuta de Sasaki si Makino (1963) care, cultivand
celulele timp de sase ore pe un mediu de cultura lipsit de calciu, a constatat accentuarea
constrictiei secundare la bratele “q” a cromozomilor 1, 9 si 16. Conform observatiei
facute de ei, se pare ca ionul calciu, ar fi implicat in gradul de nespiralizare a fibrilei de
nucleoproteina in zona constrictiilor.
Mai tarziu Dutrillaux (1971) a consemnat ca gradul de extindere spatiala a
constrictiei secundare pe bratul “q” al cromozomului 9 variaza in limite foarte largi : de
la 1 la 5 unitati. El a stabilit ca aceste variatii dimensionale sunt caracteristice
individuale.
In 1972, Gagne si Labergé au emis ipoteza ca variatiile de extindere spatiala a
constrictiei secundare ar fi determinate de prezenta unui situs fragil, unde este ADN
repetitiv.
Lubb si Ruddle (1971) au identificat o constrictie secundara pe bratul “p” la
cromozomul 9 uman, constrictie ca localizare frecvent prezenta la populatia negroida
din SUA.
Datorita polimorfismului de dimensiune, constrictia secundara poate servi ca
marker morfologic pentru identificarea indivizilor, cu valoare antropologica, dar si ca
marker pentru cartografierea cromozomilor.
De exemplu, constrictia secundara de pe bratul “q” al cromozomului 1 a servit ca
marker pentru a stabili locusul genei pentru sistemul eritrocitar genetic Duffy, iar
colectivul de geneticieni de la facultatea de Medicina din Craiova, condus de profesorul
Chita a constatat la pacientii cu handicap psiho-neurologic (deficienta mentala ), o
extensie spatiala a constrictiei secundare pe bratul “q” la la cromozomul 9. Deci locusul
genei pe dezvoltarea psiho-neurologica ar fi in zona limitrofa a constrictiei secundare pe
bratul "q" cromozom 9. Prin extensie respectiva sau respectivele gene au fost
"represate”.
Dutrillaux (1972) considera ca fragilitatea constrictiilor secundare ar fi
responsabila de unele translocatii intercromozomiale cum ar fi translocatia reciproca
intre cromoxomul X si banda 1q 31.
d) Satelitii cromozomiali sunt mase mici de cromatina localizati la extremitatea
terminala a bratelor “p” (scurte), la cromozomii acrocentrici, separati de centromer prin
prezenta unei constrictii secundare accentuate.
Cu aspect corpuscular, sunt intens si uniform colorati cu colorantii specifici.
La om, satelitii sunt observati la nivelul cromozomilor acrocentrici din grupa D
(cromozomii 13 si 15) si grupa G(cromozomii 21 si 22). Toate cele cinci perechi de
acrocentrici pot avea sateliti, dar numarul cromozomilor satelizati dintr-o anumita celula
este variabil si nu depaseste, de regula cifra 9 (Fergusson Smith si Handmarker 1963).
Mai rar, apare formatiune satelitica si pe cromozomul 17. Pe cromozomul y
(acrocentric) nu apar sateliti. Dimensiunea variabila si aditia diferentiata a colorantilor
bazici specifici asigura un polimorfism accentuat al cromozomilor, iar filamentele de
cuplare la cromozom, prin grosime si lungime, prezinta o mare diversitate. Aceste
elemente servesc drept criterii de comparatie intre indivizi, de a identifica un individ (in
raport de tipul constitutional genetic) de a stabili (in anumite limite) filiatia genetica.
Uneori se observa sateliti divizati in doua portiuni de cromatida datorita
prezentei a doua constrictii secundare la distante mici, pe bratul “p” al acrocentricilor.
Filamentele de cuplare ale satelitilor de cromozom sunt de natura hetero
cromatina constitutiva.

76
 Frecvent in timpul mitozei sau meiozei extremitatile satelitare se asociaza,
fenomen denumit asociatie satelitara rezultand translocatiile echilibrate (t.
robertsoniene).
Luciani si col. (1968) au stabilit ca la nivelul filamentelor satelitice sunt
localizate genele, complexul de gene, care codifica sinteza moleculelor de ARNr
(ARNR : ARNr 5S si ARNr – 5,8 S ) de aceea, acest nivel se asociaza cu denumirea de
organizator nucleolar.
Formatiunile satelitice, desi sunt implicate direct in patologia genetica, pot servi
ca markeri morfologici pentru elucidarea unor mecanisme ce se produc in ciclul mitotic
sau meiotic. Satelitii, datorita polimorfismului accentuat, pot fi folositi ca markeri in
urmatoarele cazuri :
- care cromozom acrocentric supranumerar este corect identificat din
grupele D sau G ( in sindrom Patau, Down, etc.);
- care genitor este “responsabil” de non-disjunctie meiotica in trizomiile
acrocentricilor;
- sa stabilim daca non-disjunctia s-a produs in meioza primara sau
secundara. De exemplu daca celula genetica este diplosomica (adica
avem un cromozom acrocentric in plus, numarul cromozomilor fiind de
24 in loc de 23) iar doi cromozomi acrocentrici au satelitii cu aceleasi
particularitati morfologice si intensitatea de aditie a colorantilor bazici
specifici, non-disjunctia a avut loc in meioza secundara. Daca intre
cromozomii acrocentrici nu consemnam identitate, non-disjunctia s-a
produs in meioza primara.

5. Organizatorii nucleolari

Exista dovezi care confirma ca formarea nucleolilor este dependenta de

constrictiile secundare, dintre sateliti si bratul scurt al cromozomilor acrocentrici; in
zona de sinteza a ARNr, considerate regiuni organizatori nucleolari.
Organizatorii nucleolari sunt regiunile cromatidice unde, in mod exceptional
AND-ul este transcris cu constituirea unei structuri nucleare post-mitotice – nucleolul.
S-a demonstrat ca la nivelul organizatorilor nucleolari sunt situsurile
informationale codante ale AND pentru sinteza ARNr.
Marcandu-se preparatele nucleare cu nitrat de argint cu examinarea la
microscopul electronic s-a putut stabili dimensiunea situsului AND prin “masurarea”
lungimii moleculei de ARNr.
In genomul uman organizatorii nucleolari sunt asociati cu satelitii la perechile de
cromozomi acrocentrici 13, 14, 15, 21 si 22.
Aparent, secventele ADN din regiunea organizatorilor nucleolari sunt constante
si stabile in ciclul mitotic, in timp ce in meioza se pot forma noi constelatii genice
pentru ARNr, datorita (probabil) crossing-over inegal ce s-ar produce in profaza primara
a meioxei. Daca acceptam aceasta ipoteza, putem explica existenta regiunilor variabile
si regiunilor invariabile la nivelul ribozomilor. Acest aspect este important daca luam in
consideratie ca in aceste regiuni organizatori nucleolari exista complexe repetitive care
ar grupa 200-300 gene si aproximativ 2000 pseudogene, implicate in sinteza ARNr.

77
 Clark si Wall (1996) studiind organizatorul nucleolar la cromozomul 21 uman au
stabilit ca orientarea genelor componente incepe de la telomer la centromer.
Deasemenea ei au mai constatat urmatoarele : “filamentul” dintre satelit si
centromer se caracterizeaza printr-un polimorfism accentuat ca dimensiune. Desi lung
filamentul nu s-a putut identifica cu crossing-over inegal la organizatorii nucleolari de
pe cromozomul 21 prin analize citogenetice.
Totusi marcarea organizatorului nucleolar cu nitrat de argint, sau prin tratarea cu
acizi tari se obtin benzile N (de la organizator nucleolar), punandu-se in evidenta
situsurile active si non-active ale organizatorului nucleolar, confirmandu-se
polimorfismul accentuat al acestei zone cromatidice care se transmite mendelian.
Sunt probe care demonstreaza ca prezenta organizatorului nucleolar este
esentiala pentru viata si dezvoltarea celulelor. De exemplu L’Héritier (1971) a observat
ca deletia completa a organizatorului nucleolar are efect letal asupra celulelor.
Filogenetic s-a stabilit ca secventele invariabile ale organizatorilor nucleolari
sunt “conservate” constant, fara a se modifica structura ADNului in respectivele zone, in
timp ce secventele variabile sunt particulare fiecarei specii.
Datorita specificitatii situsurilor de ADN ale secventelor variabile, se presupune
ca in celula n-ar exista doi ribozomi identici prin tipul de ARNr. Secventele variabile se
modifica cu fiecare generatie celulara datorita crossing-over-ului inegal ce are loc.
Deci este o pronuntata labilitate a secventelor variabile.
Studiile filogenetice au evidentiat ca primatele inferioare au o singura pereche de
cromozomi omologi cu organizatori nucleolari, in timp ce soarecele si urangutanul au in
genom opt perechi de cromozomi cu organizatori nucleolar.

6. Telomerele1)

La nivel molecular, telomerele sunt succesiuni receptive terminale ale

cromozomilor si extremitatilor liniare ale ADN (Brawn, 2002 , Dubranasid).
Telomerele sunt complexe dezoxiribonucleo-proteice.
Daca reluam definitia emisa de Muller pe baza observatiilor efectuate,
telomerele sunt segmente cromatidice terminale a fiecarui cromozom din genom.
Telomerele, desi au in componenta lor protenie si secvente repetitive de AND,
nu contin infomatie genetica (Uchiurni, 1998).
Secventele repetitive din structura telomerelor pot fi :
- telomere cu secvente uniform repetitive;
- telomere cu secvente si lungimi variabile;
- telomere cu secvente diferit repetitive, distribuite neuniform.
Ele au capacitatea sa programeze transcriptia, blocand diferiti factori implicate in
transcriptie.
Dupa Chang si col. (1995) si Griffith si col. (1998) telomerele nu sunt degradate, nu
fuzioneaza cu alte capete ADN, protejand cromozomii de distrugere, asigura
individualitatea lor pe tot parcursul ciclului celular si protejeaza cromozomii de
rearanjamente.
Griffith mentioneaza ca telomerele au rol in organizarea tridimensionala a
nucleului.

1)
telomer = (gr.) telos= capat; meros= parte

78
 Telomerele, ca structuri nucleoproteice la capetele cromozomilor din celula
eucariotelor, sunt formate din AND frecvent repetitiv. Secventele care se gasesc in sute
de copii, dispuse in tandem, sunt alcatuite din succesiuni hexonucleotidice TTAGGG.
Hexonucleotidul 5’ – TTAGGG – 3’ studiat inca din 1985 de catre Cooke si col.care au
studiat telomerele la comozomii sexuali X si Y la om, prezinta o mica extensie la
capatul 3’ terminal al moleculei de AND in dublu helix din telomer (Thamm si Zakion,
2000). Aceasta extensie la capatul 3’ bogata in guanina, in anumite conditii se poate
asocia in structuri cuaternare 4G.
Aceasta extensie 3’ masoara la mamifere 150-350 nucleotide si sunt prezente la
ambele capete ale cromozomului (Williamson si col. , 1989; Wright si col; 1997; Zhong
si col. 1992). Extensia 3’ permite enzimei telomerazei sa mentina lungimea telomerelor.
Extensia terminala 3’, bogata in guanina (G) este urmata de o secventa bogata in
citozina (C) poate autocomplementariza, realizand o structura in forma “ac de par”
respectiv un palindrom terminal.
Strucura palindromului “ac de par” la capatul terminal 3’ al ADNului telomeric asigura :
o asigura integritatea structural – moleculara a telomerului
o asigura individualitatea morfologica a cromozomului.
Lungimea repetitiilor hexoanucleotidice din structura teleomerelor din cromozomii
umani este de aproximativ 10-15 kpb, apreciata de Kipling si Cooke (1990), folosind
tehnica Sounthern Blot TRF (terminal restriction fragments)
Tot cu tehnica TRF s-a apreciat ca telomerele mai lungi sunt prezente pe
cromozomii 1 si 2 (aproximativ 5 681 Mpb) iar cele mai scurte pe cromozomii 21 si22
(Suda si col. 2002).
Dar la nivelul cromozomilor au fost identificate secvente repetitiv telomerice si
in alte zone cromatidice decat cele terminale (Strachan si Read, 1996). De exemplu au
fost puse in evidenta astfel de secvente telomerice in jurul centromerului, prezenta care
confirma mecanisme dinamice in evolutia “filogenetica” a cromozomilor la vertebrate si
om.
S-a emis ipoteza ca secventele repetitive telomerice din zona centromerului
reprezinta ADN ancestral, restant dupa fuziunea telomerica a doi cromozomi
acrocentrici, finalizandu-se o singura entitate cromozomala (exemplu fuziunea
robertsoniana).
Se presupune ca pozitia centromenica a secventelor repetitive telomerice ar fi
consecinta reductiei telomerice prin translocatie robertsoniana , cum este cazul celulelor
tumorale, sau consecinta erorilor in replicarea si repararea ADNului (ex. Cazul
sindromului Bloom).
Sindromul Bloom se caracterizeaza prin dilatarea vaselor mici din dermul fetei
(teleangiectazie), o fotosensibilitate cu grave leziuni cutanate, nanism intrauterine,
uneori cu evolutie catre hemopatie maligna.
Dar secventele repetitive telomerice se cupleaza cu proteine specifice ce asigura
stabilitate extremitatilor cromozomale, protejand ADNul de degradare si fuziune (Wei si
Price, 2003).
Proteinele associate ADNului telomeric, sunt implicate in mentinerea lungimii
telomerelor prin formarea buclei “t” telomerice (vezi palindromul “ac de par”),
consemnat de Griffth si col. 1999).
Bucla “t” nu permite accesul telomerazei la ADNul telomeric.
La nivelul telomerelor cromozomilor umani, Buyon si Cach (1999) au identificat
doua clase de proteine specifice care se cupleaza cu secventele repetitive ale ADNului
telomeric si anume :

79
 - proteine de tip TRF1 si TRF2 care se cupleaza cu ADNul telomeric
dublu catenar;
- proteine cuplate cu repetitiile secventelor hexonucleotidice 5’ –
TTAGGG-3’ din monocatena 3’.
- Functiile acestor proteine sunt :

7. Structura moleculara a cromozomilor la eucariote

In celulele eucariote cromozomii au in structura lor urmatoarele molecule: ADN,

proteine histonice, proteine nonhistonice, ARN, Mg, Ca, glucide, lipide.

a)- ADN-ul cromozomial

ADN-ul este o prezenta constanta in structura cromozomului.
In celula somatica la eucariote, in nucleu exista 97-99% din totalul ADN-ului celular, iar
1-3% gasim in mitocondriile citoplasmatice.
In cromozomi cantitatea de ADN este de 30-40%. Genomul uman contine 3 x 10 pb
pentru fiecare cromozom. In fiecare cromozom se gaseste o molecula liniara de ADN care
cuprinde ADN cu secvente unice, ADN moderat repetitiv si ADN inalt repetitiv (cu secvente
foarte scurte necodificatoare care se repeta de un numar foarte mare de ori). (a se vedea tipurile
de ADN celular, capitolul II).
Cantitatea ADN-ului cromozomial nu exprima un raport direct proportional cu
complexitatea structural functionala, cu evolutia filogenetica a speciilor. De exemplu, anfibienii
au cea ma mare cantitate de ADN in genomul celular in raport cu existentul ADN in genomul
celulei umane. Un exemplu interesant il reprezinta lalelele (plante) care au in genom o cantitate
de 10 ori mai mult ADN fata de genomul uman.
Prin analizele fizico-chimice si stabilirea masei moleculare a ADN, in componentele
nucleotidice (3,2 Gb – giga baze) s-ar gasi 3,2 x 109 pb.
Dupa Kaplan (1989), fiecare cromozom contine o molecula de ADN. La unele eucariote
lungimea moleculelor din componenta cromozomilor variaza intre 6,7 x 10 pana la 1x108 pb.
Casperson, folosind metoda microspectrofotometrica in UV a stabilit ca, in general,
continutul ADN-ului intracromozomial este proportional cu lungimea fiecarui cromozom. De
exemplu, cromozomul 1 cu lungimea cea mai mare din genomul uman, contine 279 Mb, iar
cromozomul 22, cel mai mic, acrocentric, are 48 Mb.
Continutul pb in cromozomi umani, de la 1 la 22 (autozomii), valoric descreste
progresiv de la 279 Mb pana la 45 Mb pentru cromozomul 21, si 48 Mb pentru cromozomul 22.

b)-ARN-ul cromozomial
In extractele nucleare s-au identificat molecule hibride ADN – ARN. Asemenea
complexe hibride variaza cantitativ cu fazele ciclului celular. De exemplu, in stadiul interfazic
G1, cantitatea de ARN in cromozomi este crescuta. Aceasta crestere a moleculelor de ARN in
nucleu este motivata deoarece in acest stadiu are loc in celula o activitate intensa de sinteza a
proteinelor, iar moleculele de ARN sunt necesare si implicate in aceste procese de sinteza.
Cantitatea complexului hibrid ADN – ARN este crescuta in zonele eucromatice ale
cromozomului.
In stadiul interfazic „S” cand are loc replicarea ADN-ului cromozomial, cantitatea de
ARN este foarte redusa. In general in cromozomi cantitatea de ARN variaza intre 12 si 13 %.

80
 7.1. Proteinele cromozomale

La eucariote, ADN-ul din cromozomii nucleari este asociat cu proteinele, formand

complexe de nucleoproteine sau fibra de cromatina. Proteinele din fibra de cromatina pot fi de
doua tipuri: proteine de tip histone si proteine non histone. In ansamblu cantitatea de proteine
histonice si nonhistonice din cromozomi este de 68-72 %.

7.1.1 Proteinele histonice

Histonele reprezinta o clasa de proteine bazice, cu masa moleculara mica si incarcatura

pozitiva. Ele interactioneaza cu gruparile fosfat din ADN prin fortele electrostatice si ionice
pentru a neutraliza incarcatura negativa a acestor grupari.
Asocierea histonelor cu molecula ADN, cu fibrila ADN-ului cromozomial, se face in
stadiul S interfazic al ciclului celular, in imediata vecinatate a bifurcatiei de replicare a ADN-
ului.
Cuplarea histonelor cu ADN-ul si prezenta lor in structura cromozomilor este numai la
organismelor eucariote. Genomul procariotelor este lipsit de histone.
Structural, histonele lipsite de activitate enzimatica controleaza: structura tertiara in
dubluhelix a moleculei de ADN, sunt implicate in structura polinucleozomica a fibrilei de
cromatina a cromozomilor nucleari. Deasemenea histonele asigura spiralizarea si condensarea
cromatinei, maresc stabilitatea ADN-ului cromozomial.
Functional, histonele actioneaza ca represori ai activitatii genice prin condensarea
cromatinei si superspiralizarea ADN-ului, ADN care nu mai poate functiona ca matrita in
replicare si transcriere in stare superspiralizata. Prin metilare, acetilare si fosforilare, histonele
induc modificari in procesele de transcriptie ADN → ARN.
Histonele au in structura lor o proportie crescuta de aminoacizi cu sarcini pozitive
(diamino-dicarboxilici), ceea ce permite cuplarea cu gruparea fosfat din structura moleculei de
ADN.
Histonele sunt alcatuite dintr-o catena polipeptidica cu un continut bogat in aminoacizi
bazici (lizina si arginina). In raport cu continutul in aminoacizi bazici, histonele se grupeaza in:
- histone bogate in lizina si sarace in arginina;
- histone sarace in lizina dar bogate in arginina;
- histone sarace in lizina si putini amioacizi arginina.
Weintraub (1976), folosind metoda electroforetica si cromatografia cu schimbatori de
ioni, a identificat existenta a cinci tipuri de histone in structura genomului la eucariote. Aceste
histone au fost simbolizate cu notatiile H1, H2A, H2B, H3 si H4 (tabel):
- H1 este foarte bogata in lizina ;
- H2A contine raporturi cantitativ egale de lizina si arginina;
- H2B contine un numar mai mare de lizina fata de arginina;
- H3 si H4 contin un numar foarte mare de arginina.
Folosind electroforeza in gel, Weintraub a observat modificari posttranslationale,
identificand si subtipuri de histone.
Modificarile produse la nivelul histonelor „altereaza” incarcatura electrica a moleculei,
afectand interrelatia ADN – histona.
De exemplu, Matsumoto si col. (1980) au observat ca fosforilarea histonei H1 se
asociaza cu condensarea cromozomilor: fosfokinaza – histona H 1 initiaza mitoza si regleaza
condensarea cromozomilor. Au demnostrat ca acetilarea aminoacizilor din histona H 4 determina

81
deschiderea nucleului histonic, proces asociat cu transcrierea regiunilor cromatinelor nucleare si
activarea ADN-ului ca matrita in transcrierea mesajului genetic.
Histonele H2A, H2B, H3 si H4 au secventa de aminoacizi conservata filogenetic, ele fiind
in raport echimolecular cu ADN–ul. Raportul ADN-histona are valoarea ≈1 pentru cele patru
tipuri mentionate.
Prin tratarea fibrilei polinucleozomice cu tripsina si eliminarea histonei H 1, fibrila
polinucleozomica nu-si modifica structura, confirmandu-se ca histona H1 nu participa la
structura nucleozomului.

Tabel VII
Numarul de aminoacizi si masa moleculara a histonelor din timusul de vitel (dupa Elgin
si Wintraub, 1976 )

Tipul de Caracteristica Numar Masa

histona generala aminoacizi moleculara
Foarte bogata in
H1 lizina 216 21.500 d
Bogata in lizina si
arginina in raporturi
H2A egale 129 14.000 d
Contine mai multa
lizina, mai putina
H2B arginina 125 13.775 d
H3 Bogata in arginina 135 15.320 d
H4 Bogata in arginina 102 11.280 d

Histonele sunt prezente in genomul tuturor eucariotelor. Totusi, interesanta este

identificarea unei proteine cu o structura apropiata de histonele eucariotelor la Escherichia coli.
Aceasta proteina a fost notata H, desi procariotele nu au cromozomul cu structura
nucleozomica.
Histonele H1, cu o masa moleculara de 21500 d, reprezinta un grup de proteine relativ
heterogen. H1 are o structura variabila la diferite specii. Variabilitatea subtipurilor de histona H 1,
apre ca modificari post-translationale suferite. Pentru H1 se apreciaza o evolutie mai accelerata,
confirmata de identificarea a 15 – 30 subtipuri H 1 la diverse specii, si aproximativ 15 subfractii
H1 in diferitele tesuturi ale aceluiasi organism.
Histonele H2A, H2B, H3 si H4 se caracterizeaza printr-un conservatorism structural, fara a
prezenta subtipuri histonice. Datorita conservatorismului celor patru tipuri de histone,
consemnam o asemanare (nu identitate) a raportului de aminoacizi la histonele din genomul
regnului vegetal si animal. De exemplu histona H4 de la Pissum sativum (mazare) are secventa
in aminoacizi aproape identica cu cea de la Bos taurus (vitel).
Histonele H2A, H2B, H3 si H4 sunt proteine cu o masa moleculara cuprinsa intre 22000 d
si 14000 d. Datorita numarului mare de aminoacizi bazici (diaminoacizi) valoarea pH ajunge la
≈ 10. Ca urmare, prin gruparea – NH 2 din structura, aminoacizii interactioneaza cu electronii
negativi din gruparea fosfat a ADN-ului cromozomial.
Structura invariabila filogenetic a histonelor H2A, H2B, H3 si H4 explica rolul universal si
important in structura cromozomilor.
Daca H1 are o variabilitate accentuata filogenetic, determinata de modificarile post-
translationale, eventualele diferente ale histonelor H2A, H2B, H3 si H4 ar fi determinate de
eventual divergente evolutive.

82
 Cele mai conservatoare histone, prin structura, sunt histonele H2A, H3 si H4 . De
exemplu, histona H4 are o rata a evolutiei de 0,06 mutatii pe 100 reziduuri de aminoacizi in 100
milioane de ani, in timp ce rata evolutiei fibrinei este de 80 mutatii, iar a hemoglobinei de 20
mutatii in 100 milioane de ani.
Histonele H2A, H2B, H3 si H4 sunt hidrofobe – acide la captul C-terminal si hidrofobe –
bazice la capatul N-terminal. Regiunea C-terminala are aspect globular si e bogata in
aminoacizi hidrofobi – leucina si izoleucina – sau in aminoacizi destabilizatori ai duplexului
ADN- glicina si prolina. Presiunea selectiva a conservat regiunea globulara din necesitatea
interactiunii histona-histona, sau histona-nonhistona.
S-a constatat ca prin fosforilare, acetilare sau metilare a histonelor apar modificari post
– translationale. De exemplu, prin fosforilare se produce o crestere a sarcinilor pozitive (+), prin
acetilare sau metilare are loc o scadere a sarcinilor pozitive (+) dar cresc sarcinile negative (−).
Prin aceste modificari de sarcini (+) si/sau (−) se modifica fortele de interactie intre familia
histonelor H2A, H2B, H3 si H4 si ADN, interactionand in procesele de translatie si replicarea
genelor, avand rol de modulare.
Histona H1 se asociza, ca „monomer”, cu ADN-ul, in timp ce H2A, H2B, H3 si H4
formeaza dimeri care se vor asocia intre ei, rezultand un octamer, in jurul caruia se infasoara
duplexul ADN, formand nucleozomul. Legarea histonelor de ADN se face prin legaturi ionice
intre gruparea fosfat a ADN-ului si gruparile amino ale histonelor.
De exemplu H1, H2A si H2B se leaga prin resturile lizina la perechile A-T, iar H 3 si H4 se
leaga prin resturi de arginina la cuplul complementar G – C.
Histonele se cupleaza cu ADN in depresiunea (adancitura) mare a moleculei ADN, atat
in zonele eucromatice, cat si heterocromatice.
Genele care codifica familia proteinelor histonice sunt localizate si dispuse in tandem pe
aceeasi molecula ADN, ele fiind prezente in multe copii in genom.
Genele care codifica histonele sunt reprezentate de secvente scurte. Unele gene de
sinteza a histonelor sunt inserate printre secventele ADN-ului moderat repetitiv. Aceste gene
sunt denumite si „histogene”. Se presupune ca histogenele sunt rezultate prin duplicatia
secventelor nucleotidice din genom, sau prin crossing-over inegal intragenic.
Histonele bogate in arginina inhiba sinteza ARN-ului, iar cele bogate in lizina au un
proces de inhibitie a ARN mai moderat, mai redus.
La eucariote, histonele sunt sintetizate sub controlul secventelor oligonucleotidice,
incluse discontinuu si in ADN-ul moderat repetitiv.
Genele care codifica sinteza histonelor sunt transmise numai in stadiul S interfazic al
ciclului celular. Moleculele de ARNm pentru histone, cu numar mic de nucleotide, nu sunt
poliadenilate, sunt lipsite de introni.
Omul contine pe cromozomii 1, 6 si 12 aproximativ 20 de gene care codifica histonele.
Genele care codifica histonele sunt grupate pe o secventa a moleculei ADN de 6-9 kb,
iar transcrierea lor se face separat.
Numarul mare al secventelor genice repetate pentru histone ar fi urmarea recombinarilor
intragenice inegale selectionate in evolutia bio-genetica.

7.1.2 Proteinele non-histonice

Pe langa proteinele histone, in structura cromatinei cromozomiale intra si proteinele

non-histonice sau hertonele. Este o clasa foarte heterogena de proteine acide.
Sunt mult diversificate, aproximativ 115 proteine cu proprietati fizico – chimice si
biologice diferite. Non-histonele nu se caracterizeaza prin histospecificitate marcata.
Sunt bogate in aminoacizi cu pH acid, cum sunt: ac. glutamic, ac. aspartic, triptofanul.
pH-ul acestor proteine non-histonice variaza pe o scara larga, intre pH 3→10.

83
 Proteinele non – histonice sunt reprezentate de un complex de enzime ca: ADN-
polimeraza, ARN-polimeraza, NAD-sintetaza (nicotinamid-adenin-dinucleotid-sintetaza),
metilaze, acetilaze, nucleaze, fosfokinaze. Este complexul enzimatic necesar replicarii,
transcriptiei si maturarii ARNm, replicarii moleculei de ADN, etc. Din grupa proteinelor non-
histonice fac parte activatorii si represorii genelor din structura si activitatea operonilor,
proteinele contractile de tipul tubulinei, actinei si miozinei, proteine care intervin in mecanica
fusului de diviziune in metafaza si anafaza ciclului mitotic sau meiotic. Unele non-histone sunt
sensibile la prezenta hormonilor steroizi, tiroxina, etc.
Un grup majoritar de proteine non-histonice este reprezentat de proteinele HMG (Hight
Mobility Group) prezente la toate eucariotele. Sunt identificate patru tipuri principale de HMG:
HMG1, HMG2, HMG14 si HMG17. Structura acestor proteine este bipolara: la o extremitate a
moleculei sunt localizati aminoacizii bazici, la extremitatea opusa, aminoacizii acizi. Aceasta
dubla polaritate structurala este presupusa ca fiind interactiunea lor cu histonele si ADN-ul din
cromatina nucleara. In perioada interfazica le gasim, ca localizare in citoplasma, ca apoi, in
stadiul S sa migreze spre nucleu, unde pot fi implicate in replicarea ADN si in transcriptie. S-a
mai constatat ca numai HMG1 si HMG2 trec din citoplasma spre nucleu, in timp ce HMG 14 si
HMG17 se gasesc permanent in nucleu, unde interactioneaza cu nucleozomii.
Pentru complexul de proteine non-histonice in special pentru clasa HMG in genomul
nuclear exista un mare numar de gene repetate. Se presupune ca in genom ar exista intre 20-30
gene copii (repetate) pentru fiecare tip de HMG. Aceste gene HMG sunt lipsite de introni ca si
genele care codifica histonele (si ele sunt lipsite de introni).
In genomul uman, singurele gene clonate pana in prezent care codifica proteinele non-
histonice sunt genele pentru HMG14 si HMG17.
Tot din grupa non-histonelor fac parte doua peptide, notate: Sc1 de 170 kd 1) si Sc2 de
135 kd (Sc provine de la scafoid=schela). Acest grup de nonhistone au fost identificate, in
celulele HeLa2) dupa eliminarea histonelor. Se presupune ca grupul de peptide Sc1 si Sc2 ar
avea rol in conservarea cromozomului metafazic, asigurand integritatea cromozomului.
In prezent sunt identificate peste 120 tipuri diferite de nonhistone care se deosebesc
intre ele si prin masa moleculara care variaza in limite foarte largi: intre 10-150 kd.
Proteinele non-histonice sunt sintetizate in citoplasma celulei, dupa care vor traversa
porii anvelopei nucleare, trecand in nucleu. Proteinele non-histonice au o rata de sinteza foarte
crescuta si de degradare.
Cantitati crescute de non-histone sunt gasite in nucleii celulelor cu activitate foarte
intensa.
Eucromatina contine mari cantitati de non-histone, iar heterocromatina o cantitate foarte
mica. Non-histonele pot interactiona cu histonele, cu ADN-ul si ARN-ul.
Cantitativ, non-histonele variaza in raport cu fazele ciclului celular, sau cu tipul de
celula din organism.
Deoarece non-histonele sunt implicate in activarea specifica a genelor, fosforilarea lor
este esentiala.
Non-histonele, interactionand cu ADN-ul, modifica transcriptia (o influenteaza) si
stimuleaza sinteza ARNm.
Sinteza lor, independenta de sinteza ADN, se desfasoara pe intreg ciclul celular.
Cu rol esential in expresia genelor in timpul ciclului celular, pot recunoaste specific,
secvente nucleotidice din ADN.

1) kd (kilodalton) = 1000 daltoni. 1 dalton (d) este o unitate atomica a masei moleculare.

2) HeLa = linie de celule epiteloide umane provenite dintr-un carcinom de col uterin,
prelevate de la bolnava si mentinute in cultura celulara continua.

84
 Pana in 1973, configuratia spatiala, ADN-proteine a fost interpretata si analizata cu
„erori”. In prezent prin analiza imaginilor electrono-microscopice si a datelor rezultate din
tratarea enzimatica a fibrilei ADN-proteine, sau interpretarea spectrelor de difractie a razelor X,
asocierea ADN-proteine si configuratia in interiorul cromozomilor este corect si complet
elucidata.
Unitatea de referinta pentru a analiza configuratia fibrilei de ADN-proteine a fost
cromozomul acrocentric numarul 13 din genomul uman. Cromozomul 13 prezinta urmatoarele
componente valorice:
- molecula de ADN in dublu helix, din cromozom, dispusa liniar, are o
lungime de 32000 µ;
- ca dimensiuni, cromozomul 13 are o lungime de 5,8µ si grosimea de 0,8µ

Cercetatorii au cautat sa clarifice care este conformatia „anatomica” a fibrilei ADN-

proteine in cromozomi, cu respectarea dimensiunii cromozomului si exercitarea functiilor de
baza ale ADN. Au clarificat implicarea proteinelor de tip histone in aceasta configuratie, rolul
lor.
Primele observatii apartin lui Golumb si Bahr (1974) care au confirmat ca fibrila ADN-
proteine cu diametrul de 2,5 – 6 nm, este integrata intr-o structura fibrilara mai complexa a
carei rata de pliere, stabilita de ei este de 20/1, observatii confirmate de Kornberg (1974),
Weintraub (1976), Finch (1977) s.a.
Cercetarile care au urmat (Burkholder, 1988 si Strachan-Read, 1999) au evindentiat ca
fibrila de ADN din cromozom, formeaza mici bucle in jurul unor molecule proteice de tip
histone.

8. Configuratia „anatomica” a cromozomilor

La eucariote, genomul celular este reprezentat de seturi de molecule „liniare” de ADN,

fiecare set fiind inclus in structura si arhitectura unui cromozom.
Comparandu-se talia cromozomilor cu numarul si lungimea moleculelor de ADN se
constata diferente valorice impresionante, cromozomii avand dimensiuni de ordinul micronilor.
De exemplu intr-un cromozom de talie medie din grupa III ( a carui lungime sa fie de
4,5µ) se gaseste un filament ADN a carui lungime liniara ajunge la aproximativ 5cm.
In aceste conditii putem considera ca fibrila de ADN cuplata cu histone are o
configuratie „anatomica”, o anume dispozitie ca „arhitectura” supramoleculara pentru a
depozita respectiva fibrila de ADN – histona de 5 cm intr-un cromozom micrometric.
Configuratia fibrilei de ADN asigura un depozit impresionant de informatie genetica in fiecare
cromozom.
La organismele eucariote sistemul conformational este bine organizat asigurand,
intergral functiile ADN-ului cromozomial:
- functia autocatalitica;
- functia heterocatalitica;
- functia de variabilitate a aparatului genetic.
Sistemul conformational al ADN-ului in cromozomi este conditionat, prin asociere, de
proteinele de tip histone.
Asocierea ADN-histone era cunoscuta inainte de anul 1970. S-a stabilit ca ADN-ul se
cupleaza cu histonele, formand fibrila de nucleo-proteica, dar mecanismul de asociere si
stabilitate nu era corect definit.
Asocierea a fost denumita „fibrila fina de tipA” formata din ADN si histone.

85
 Kornberg (1974), Burkholder (1988) si Romarkrishnam (1997) au constata ca fibrila
fina de tipA , spatial, are o dispozitie complexa, determinand o crestere in dimensiune, pe care
au denumit-o „fibrila elementara de tipB” cu grosimea de 20-30 nm.
In 1999, Shachan si Read, folosind metoda difractiei razelor X, au constatat ca
dimensiunea fibrilei fine de tip A este de 10-11 nm, iar prin supersuper-spiralizare si trecuta in
fibrila elementara de tip B, dimensiunea depaseste 20-30 nm. Prin aceste observatii se confirma
datele lui Golumb si Bahr (1974) ca fibrila de tip B, este o stare conformational- spatiala a
fibrilei de tip A. Fibrila B avand o arhitectura mai complexa.
In prezent se accepta ca fibrilele de tip A si B sunt doua stari fizico-chimice a ADN-
histone datorita fortelor de atractie intre moleculele de histone pentru fibrila fina de tip A si
interactiei intre nucleele proteice invecinate, pentru fibrila elementara de tip B.
Fibrilele A si B sunt etape de aranjare complexa a asocierii ADN-ului cu histonele.
Datele actuale confirma ca in fiecare cromozom exista o fibrila de ADN cu lungime si
numar perechi de baze caracteristice.
Fibrila de ADN-histona realizeaza o arhitectura si conformatie „anatomica”, particulara
fiecarui cromozom din genomul uman.
S-a mai demonstrat ca in metafaza ciclului mitotic sau meiotic fibrila de nucleo-proteina
realizeaza niveluri de pliere, supersuperspiralizare, condensare si rasucire care reduc
considerabil lungimea fibrilei, pana la 1/10000. Prin aceasta conformatie supramoleculara este
acceptat imensul depozit de material genetic intr-un cromozom micrometric.

8.1. Arhitectura supramoleculara sau „anatomia” cromozomilor umani

Folosindu-se metode biochimice (enzimatice) difractia razelor X si imaginile

electronomicroscopice s-a observat ca in cromozom, fibrila de nucleo-proteina realizeaza o
„arhitectura” dispusa pe patru nivele de organizare si dispozitie spatiala (fig. Xxxx):
- nivelul sau structura primara a cromozomilor – nivelul nucleozomic;
- nivelul sau structura secundara – nivelul solenoidic;
- nivelul sau structura tertiara – nivelul bucleiform;
- structura cuaternara – hiperspiralizarea si condensarea buclelor
cromozomale.

8.1.1 –Nucleozomul- structura primara a cromozomului

Unitatea de baza a structurii cromatinei nucleare este nucleozomul. Ca nivel al structurii

primare, nucleozomul este unitatea fundamentala a fibrilei fine de tipA, cu aspect perlat sau
corpuscular, cu diametrul de 11 nm. Formatiunile corpusculare sunt separate intre ele de
secvente nucleotidice din structura ADN-ului, secvente ce au un diametru de aproximativ 2nm.
Supusa actiunii enzimelor s-a stabilit ca formatiunea corpusculara care cuprinde si
segmentul intercorpuscular, are un numar de aproximativ 200pb.
Prin metoda socului osmotic si analiza electronomicroscopica s-a evidentiat ca structura
primara a cromozomului are aspect „perlat”. Fiecare „perla” sau corpuscul este compus dintr-un
nucleu proteic, format din 8 molecule de histone, cate doua molecule de H 2A, H2B, H3 si H4, deci
un octomer.
Nucleozomii au fost denumiti si corpusculi „m” sau particule „core”.

86
 Structura completa a nucleozomului este urmatoare octomerului de histone, care se
asociaza cu o secventa de 140pb din molecula ADN, care se inruleaza cu o rotatie completa de
360o si trei sferturi. In componenta nucleozomului intra si unele proteine non-histonice de tipul
nucleoplasminelor N1 si N2. Un nucleozom este separat de nucleozomul urmator de o secventa
de 60 pb.
Stabilitatea nucleozomului este asigurata de fortele de atractie stabilite intre histonele
din nucleul proteic, iar stabilitatea fibrilei polinucleozomice este determinata de fortele de
interactie existenta intre nucleozomi.
S-a constatat ca „in vivo” asamblarea histonelor in nucleozom se face in prezenta
nucleopasminelor N1 si N2, care sunt proteine non-histonice acide, cu rolul de a neutraliza
respingerea electrostatica dintre histone, cupleaza histona-histona, determinand stabilitate
nucleozomului. S-a stabilit ca histonele au un centru hidrofob cu radicali bazici datorita
aminoacizilor arginina si lizina.
In cazul acetilarii, metilarii sau fosforilarii histonelor, considerate modificari
epigenetice, nucleozomul nu mai prezinta stabilitate, se disociaza. Aceste modificari au loc in
timpul transcrierii mesajului genetic inscris in secventa de nucleotide spiralizata in jurul
nucleului din zonele eucromatice ale cromozomului.
Cu ajutorul topoizomerazei, a nucleoplasminelor N1 si N2 nucleul proteic poate fi
disociat intr-un tetramer compus din H3 si H4. Tetramerul H3 si H4 se cupleaza cu tetramerul
format din histonele H2A si H2B intregind structura nucleului proteic.
Histonele H3 si H4 formeaza zona centrala a nucleului proteic pe care se inruleaza
superhelixul de ADN. Histonele H2A si H2B se ataseaza, cate doua molecule pe fiecare fata a
tetramerului H3 si H4.
Daca H3 si H4 asigura propietati asemanatoare nucleozomului si in absenta lui H 2A si H2B
, insa histonele H2A si H2B nu asigura proprietati nucleozomice in lipsa celorlalte tipuri (H3 si
H4).
Spatial, forma geometrica a nucleozomului este ca o sfera turtita sau cilindru turtit cu
diametrul de 11nm si 5,5 nm inaltime. Datorita turtirii discoidal biconvexe, nucleozomul a fost
denumit si platisom.
Histona H1 nu participa la structura nucleozomului. H1 este localizata pe secventele a
cate 23 pb la intrarea si iesirea fibrilei de ADN, inainte si dupa ce a realizat inrularea in jurul
nucleului proteic. Aceasta H1 induce o rigiditate secventei polinucleotidice asigurand separarea
nucleozomilor, in fibrila polinucleozomica din cromozomi.Aceasta secventa polinucleotidica
dintre doi nucleozomi vecini se numeste fragment de legatura sau „ADN-linker”.
Fosforilarea histonei H1 este semnalul care determina condensarea cromatinei
cromozomale si declansarea ciclului mitotic sau meiotic.
Prin realizarea fibrilei polinucleozomice din cromozom, fibrila elementara de ADN isi
reduce lungimea de 6-7 ori.
In timpul replicarii ADN-ului sau de transcriere a mesajului genetic intr-o molecula de
ARNm, stabilitatea nucleozomului este redusa datorita modificarilor „epigenetice”. Prin
metilare acetilare sau fosforilarea aminoacizilor lizina si/sau arginina sunt modificate fortele de
atractie histona-histona, nucleozomul se disociaza iar ADNul poate sa transcrie mesajul sau sa
se sintetizeze prin autoreplicare.

87
 8.1.2 –Solenoidul- structura secundara a cromozomului

Structura secundara a cromozomului a fost si este studiata prin metode cristolografice,

spectrale de difractie a razelor X, difractia neutronilor si analiza imaginilor
electromicroscopice. Datele obtinute de Vogel si Matulsky (1982,1988) si Vogel si Grumwald
(1994) au permis eununtarea urmatoarei ipoteze : ADNul din cromozomii eucariotelor se
cupleaza cu histonele formand nucleozomii, rezultand fibrila poli-perlata, polinucleozomica sau
„super – helixul cromatiniar”. Fibrila polinucleozomica realizeaza la randul ei o superinrulare
de tip levogir rezultand „structuri” inalt ordonate ale cromozomilor. Aceste structuri echivaleaza
cu „super-super-helixuri”. In aceste super-super-helixuri nucleozomii adiacenti sunt grupati intr-
un helix comun ADN-protena. Formatiunea care rezulta este numita solenoid, avand
dimensiune variabila (intre 30-60nm).
Prin suprainfasurare si gruparea a 6-7 nucleozomi la o rotatie de 360 o se formeaza si
solenoidul.
Aceasta conformatie „arhitecturala” este stabilizata de fortele de interactie ale
nucleozomilor adiacenti de interactiuni intre regiunile hipervariabile N-terminale si COOH
terminale ale histonelor H1 prezente pe secventa polinucleozomica ce se inruleaza. Rolul
histonei H1 in formarea solenoidului este important deoarece prin prezenta a doua lanturi
polipeptidice asigura urmatoarele interactiuni: un lant polipeptidic interactioneaza cu ADNul
dintr-un nucleozom, iar cu cel de-al doilea lant va interactiona cu ADN-ul din nucleozomul
urmator.
Histona H1 ar actiona ca o „grefa” care grupeaza nucleozomii, asigurand stabilitate
superstructurii in solenoid.
La aceasta conformatie „anatomica” supramoleculara sunt implicate si proteinele non-
histonice din clasa HMG prin subtipurile HMG14 si HMG17.
Prin dispozitia polisolenoidica fibrila de ADN din cromozom, in stadiul G 2 interfazic, isi
reduce lungimea de 50 de ori, fata de stadiul G1 cand fibrila polinucleozomica are o reducere de
7 ori.
Gragul cel mai inalt de compactare solenoidica a cromatinei s-a observat in nucleul
spermatozoidului cand histonele sunt inlocuite cu protamine. Dupa fecundatie histonele sunt
reintroduse in structura fibrilei de ADN.
O observatie interesanta apartine lui Lima de Faria (1975) care a anticipat notiunea de
solenoid prin folosire de unitate cromomer . Dupar Faria cromomerele sunt configuratii sferice
in permanenta schimbare. Nu erau considerate replicari sau unitati de transcriere. Cromomerele
erau considerate structuri cromozomale de tranzit, ca un „fenotip cromozomal”.

8.1.3 Bucla cromozomala ca structura tertiara

Tratarea cromozomilor in metafaza mitotica sau meiotica folosind o solutie de NaCl

2M, acestia prezinta o retea fibroasa orientata axial, inconjurata de un halou de fibre ADN cu
structura solenoidica. Aceste fibre au aspect bucleiform, dimensiuni variabile fiind orientate in
toate directiile.
Aceste bucle au ca baza axul longitudinal al cromozomului.
Ca structura moleculara, buclele contin intre 5 pana la 200 kb ADN, cu o valoare medie
de 65kb.

88
 Formarea buclelor din fibrila polisolenoidica si „conservarea” lor in timpul metafazei
cromozomilor este determinata de proteinele non-histonice de tipul Sc1 si Sc2(„Scazzold”).
Proteinele Sc1 si Sc2 asigura interactiuni ADN-proteina si proteina-proteina. Prin interactiuni se
formeaza o ampla retea de fibre polisolenoidice dispuse bucleiform, orientate pe axul
longitudinal al cromozomului. Se presupune ca buclele ar reprezenta subunitati functionale
genetic si de replicare a cromozomilor, prin prezenta asa numitelor replicari.
Structura tertiara bucleiforma, realizeaza o reducere a lungimii fibrei elementare de
ADN in cromozom de aproximativ 1000 de ori.

8.1.4 Structura cuaternara a cromozomilor

In metafaza mitotica sau meiotica la eucariote, cromozomii sunt supusi unei

hipercondensari a buclelor cu orientare in spirala (rasucire) a fibrilei de ADN bucleiform,
urmand axul longitudinal al cromozomului (fig.....xxxx)
Fibrila bucleiforma se dispune spatial in razele hexometrice cu un continut ADN de
aproximativ 300 kb. In final, se obtine o fibra de 200-300 nm grosime pe axul longitudinal
cromozomial.
Fibrila de ADN dispusa in razele bucleiforme hexometrice, prin rasucire are imaginea
unei bobinari.
Din imaginile electromicroscopice se apreciaza ca o rotatie de 360 o a fibrilei
bucleiforme ar cuprinde aproximativ 30 rozete hexometrice. Prin rasucirea rozetelor
hexometrice si hipercondensare se stabilesc particularitatile morfo-strcuturale ale
cromozomului in metafaza mitotica si meiotica.
Filipski (1990), analizand cromozomii metafazici la mamifere, apreciaza ca intr-un
cromozom s-ar realiza intre 29-33 rotatii a rozetelor hexometrice. Numarul de rotatii a rozetelor
hexometrice si hipercondensate est in raport cu cantitatea de ADN din cromozom.
Prin studiul arhitecturii cromozomilor metafazici de catre Helsop-Harrison si col. (1988)
s-a constatat ca la „bobinarea” rozetelor hexometrice si condensare ar participa circa 30
proteine non-histonice de tipul HMG.
Colectivul condus de Heslop-Harrison a indentificat ca antigenul nuclear AF 2 este
implicat direct in „bobinarea” si condensarea fibrilei bucleiforme.
S-au mai identificat o clasa majora de non-histone desemnate Sc1 si Sc2.
Sc2 cu masa moleculara de 135Kda, nu i se cunoaste inca rolul pe care il are in structura
cuaternara a cromozomilor.
Sc1, cu masa moleculara de 170 Kda si in cantitate mai mare, a fost identificata ca
topoizomeraza II a ADNului / tapa II. Se gasesc cate trei molecule de tapa II pentru fiecare
bucla de ADN, cu localizare la baza buclelor. Se presupune a avea rol in condensarea
cromatinei.
Proteinele non-histonice de tip MARs (matrix- associated regions), interactionand cu
topoizomerasa II asigura hipercondensarea cromozomilor metafazici.
Bobinarea a cca 30 de rozete hexometrice la o rotatie de 360 o, ar realiza o grosime de
200-300 nm. Fiecare „bobina” ar echivala cu o banda „G” la cromozomii umani.
Cromozomul 1 din genul uman are prezenta in jur de 30 de rozete hexometrice
condensate.
In prezent sunt identificate majoritatea proteinelor non-histonice esentiale, asociate cu
structura retelei fibroase axiale cu rol in condensarea cromozomilor in mitoza sau meioza.
Prin bobinarea in spirala a fibrei de ADN bucleiform, insotita de hipercondensare, firbila
elelemtara de ADN isi reduce lungimea in metafaza de aproximativ 10000 de ori.

89
 Identificandu-se, etapizat, structura si arhitectura complexa a fiecarui cromozom,
intelegem si acceptam posibilitatea depozitarilor unor cantitati mari de ADN, de ce in
cromozomi exista in forma codificata o cantitate impresionanta de informatie genetica pentru
codificarea caratcterelor exprimate fenotipic, in cromozomi cu dimensiune de ordinul
micronilor.

9. Starile fizice ale cromozomilor

Heterocromatina si eucromatina

Emil Henilz (1935) a observat la plante si insecte cercetate cromozomi, sau secvente din
cromozomi, uniform si intens colorati (colorate), denumiti(denumite) heterocromatin.
Cercetarile au stabilit ca este o asociere intre ADNul nuclear si proteinele histone, care
in raport de pliere, dispozitia fibrilei de nucleo-proteina si starile functionale in interfaza
celulara, colorantii bazici specifici sunt puternic sau slab fixati in cromatina nucleara. In
dinamica functionala a ciclului celular, cromatina nucleara se prezinta, discontinuu, neuniform
colorata: heterocromatina si eucromatina.

9.1. Heterocromatina (Hc)

Heterocromatina sunt segmentele cromatidice sau cromozomii cu structura condensata,

uniform si intens colorati in telofaza si interfaza timpurie a celulei eucariotelor.
Semnalata initial la cromozomii sexuali, s-a observat ca si cromozomii somatici
(autozomi) au secvente heterocromatice.
Heterocromatina este determinata de secvente de ADN (moderat si inalt) repetitiv,
cuplate cu histone, cu un coeficient ridicat de pliere si condensare pe lungimi si dimensiuni
variabile. Extinderea si numarul zonelor heterocromatice sut particularitati caracteristice
fiecarui cromozom din genomul celular.
Regiunile heterocromatice sunt situurile secventelor repetitive si inactive informational,
care au o replicare tardiva in stadiul S interfazic. ADNul din zonele heterocromatice (repetitiv)
isi exercita numai rolul „egoist” de autoreplicare.
Sunt cateva exceptii de la regula de non-functionalitate a heterocromalinei.
De exemplu, segmentele distale a telomenelor, desi heterocromatice, indeplinesc functii
vitale pentru celula. Asigurand mentinerea in anumite limite, dimensiunea si integritatea
structural-morfo-functionala a cromozomilor pe parcursul ciclurilor celulare. Aceste structuri
telomerice opresc scurtarea progresiva a cromozomilor. Daca ar lipsi „mecanismul telometric
de protectie” a dimensiunii, structurii si functiei cromozomilor din genomul celular, celula ar fi
distrusa (vezi structura telomenelor). Rolul „protector” este asigurat de secventele
hexanucleotidice – TTAGGG- repetitive care, filogenetic, sunt foarte bine conservate.
Exceptie de la regula nonfunctionalitatii heterocromatinei cromozomiale sunt si
regiunile centromerilor si organizatorii nucleolari.
De exemplu, incadrat in definitia de heterocromatina, centromerul este implicat in
dinamica fiecarui cromozom, datorita kinetocorului din ultrastructura centromerica . Si anume
kinetocorul se cupleaza cu fusul de diviziune, implicat in procesul de citodiereza a
cromozomilor in anafaza mitotica sau meiotica. Aceeasi exceptie de la regula
nonfunctionalitatii genetice prezinta „regiunile organizatori nucleolari ai acrocentricilor (RON,
unde, pe langa secventele inalt repetitive noninformationale, se gasesc multiple locusuri pentru
genele care transcriu sinteza ARN-ribozomal).

90
 Dupa Yunis si Yasmineh (1971) heterocromatina joaca un rol in esenta „structural”,
protejand regiunile vitale ale genomului de actiunea distructiva a factorilor mutageni din mediul
extern. Protejeaza genele de la nivelul organizatorilor nucleolari de efectul mutatiilor si
recombinarilor.
Tot heterocromatina poate stabili „bariere de fertilitate”, cu implicatii in diversitatea
animalelor in cursul evolutiei si speciatiei (Darlington 1937), facilitand translocatiile viabile de
tip robertsonian (fuziuni centromerice) (Petrov, 2001).
Cantitatea de heterocromatina reprezinta in medie 1/5 – 1/3 din totalul ADNului
genomului nuclear.
Aspectul caracteristic al heterocromatinei este de cromocentri, adica aglomerari de
cromatina condensata care depasesc (ca diametru) elementele structurale ale eucromatinei.
Hc se caracterizeaza prin alociclie, adica diferente de spiralizare intre diversele
segmente cromatidice ale cromozomului, sau prin heteropicnoza. Heteropicnoza se
caracterizeaza prin afinitati tinctoriale de colorare si gradul de condesare a unui cromozom.
In raport cu regiunile eucromatice care sunt izopicnotice, heteropiconza poate fi pozitiva
sau negativa, respectiv colorare mai puternica sau mai slaba decat eucromatina.
In raport de stabilitate, constanta si prezenta raportata la cuplurile de cromozomi
omologi, heterocromatina nucleara este de doua tipuri: Hc constitutiva si Hc facultativa.

9.1.1 Heterocromatina constitutiva

Heterocromatina constitutiva este formata din ADN inalt repetitiv (ADNul satelit), cu
localizare precisa in cromozomi, prezenta constanta pe parcursul ciclurilor celulare care succed.
Raportata la cuplul de cromozomi omologi, Hc constitutiva are aceeasi localizare, extindere
dimensionala, aditia de coloranti (ca intensitate) si comportament, identic in evolutia si
dinamica analogilor in fazele ciclului celular.
La om, Hc constitutiva, evidentiata prin tehnica pentru benzile „C” , constant este
localizata in zona centromerilor. Hc constitutiva are si localizari extracentromerice, intercalata
printre segmente scurte de eucromatina a bratului lung al cromozomului Y, la nivelul
telomerelor, constrictiilor secundare si pe bratele scurte „p” ale acrocentricilor.
Reparatia extra centromerica intercalara a Hc constitutive este evidenta la perechile de
cromozomi autozomi 1, 9, 16 si Y si in regiunile organizatori nucleolari.
Hc constituiva nu prezinta specificitate tisulara sau celulara, dar prin extindere, ca
dimensiune intracromozomala, este particulara fiecarui individ.
Folosindu-se metoda de hibridatre a ADNului in situ din cromozomul y s-a evidentiat
dispunerea in tandem a secventelor inalt repetitive. Supuse actiunii unor endonucleaze de
restrictie si analizata componenta nucleotidica s-a constatat ca secventele din ADN inalt
repetitive sunt bogate in cuplul A-T, iar Miller (1974) a observat ca secventele inalt repetitive
din cromozomii antozomi sunt bogate in 5-metil-citozina.
Acest ADN este denumit si ADN- satelit privit ca un ADN „banal” si inactiv.
Ohna (1974) considera ca ADNul „banal” s-ar fi acumulat in cursul evolutiei biologice
la eucariote prin autoduplicari succesive. Ohna sustine ca secventele dispuse in tandem in
zonele heterocromatice ar „separa” genetic actiunea agentilor potentiali mutageni.
Opus ipotezei lui Ohno cercetatorul Gagne care folosind metoda analizelor
autoradiografice a constatat o oarecare activitate in aceste zone heterocromatice. El se bazeaza
pe observatia ca in spermatocite si ovocite, la om, apar nucleoli in vecinatatea constitutiva care
contine ARNr transcris de genele limitrofe zonelor heterocromatidice.

91
 Daca prin defect mutational sau aditional, Hc se extinde pe spatii mai mari in
cromozomi, respectivele zone limitrofe zonelor heterocromatice isi inceteaza functia, efectele
fiind severe pentru om.
Se presupune, ca efecte genetice ca Hc aditionala ar induce scaderea capacitatii de
reproducere a omului, accelerarea proceselor tumorigenetice, tendinte comportamentale
deviante (criminali). In raport de cantitatea de Hc constitutiva (sau chiar facultativa) se incearca
a se stabili o corespondenta cu diversele sindroame pe fond genetic.
Deoarece studiile filogenetice au evidentiat ca Hc are rol important in evolutia
biogenetica a vertebratelor.
De aceea identificarea si compararea cantitatii de Hc la Homo sapiens, este recomandata
in studiile antropologice ca diferentiere intracromozomale intre diferitele populatii umane.

9.1.2 Heterocromatina facultativa

Hc facultativa este segmentul cromatidic unde condensarea fibrilei de ADN si fixarea

uniforma si intensa a colorantior specifici, care nu are corespondent pe cromozomul omolog.
Datorita condensarii particulare a fibrilei de ADN si inactivitatea genetica din zonele
cromatidice ale cromozomului, apar similitudini asemanatoare cu Hc constitutiva. Aspectul
heterocromatic nu prezinta segmente heterocromatice omoloage constante la nivelul
cromozomilor omologi.
Hc facultativa poate fi limitata pe segmente cromatidice dintr-un cromozom, sau extinsa
la nivelul unui cromozom (total).
Brown (1966) arata ca un cromozom total, heterocromatic este numai cromozomul X la
femeie, cromozom care are aspect heteropicnotic in interfaza ciclului celular.
Hc constitutive care contin ARNr transcris de genele cu locusuri in aceste zone
cromatidice.
Deoarece Hc constitutiva este prezenta in cromozomul tuturor eucariotelor la toate
speciile de mamifere, se presupune ca ar „proteja” centromerii si organizatorii nucleolari si ca
ar interveni in procesele de „atractie” si sinapsis a cromozomilor omologi in zigonemul profazei
primare din meioza. Atractia ar fi determinata de Hc constitutiva din segmentele telometrice.
Este Hc cariotipica.

9.1.2.1 Inactivarea cromozomului X

Inactivarea totala a unui cromozom X din cuplul XX, este caracteristica numai
mamiferelor si omului.
Forma heteropicontica a cromozomului X inactivat a fost descoperita de Barr si
Bertrand (1949) in nucleele hipoglosului de pis????
In 1961, Lyon si Rusell au aratat ca la inceputul embriogenezei, in ziua a 16 a dela
fecundatie, la embrionii de mamifere XX incepe inactivarea unui cromozom X, care in raport
de originea cromozomului X – patern sau matern, inactivarea este aleatorie.
Folosind metoda de marcare a cromozomilor Lyon a observat urmatoarele:
- inactivarea cromozomului X, de origine materna sau paterna este aleatorie;
- inactivarea cromozomului X poate fi totala sau partiala;
- dupa inactivate, procesul este ireversibil pentru clonele celulare descendente

92
 Prin inactivarea unui cromozom X la femeie se asigura un echilibru genic functional, la
cele doua sexe (barbat si femeie) pentru caracterele somatice codificate de genele cu locusuri pe
cromozomul X.
Cromozomul X inactivat in interfaza ciclului celui ce reprezinta ca o formatiune intens
si uniform heterocromatica. Este starea heteropicnotica de corpuscul Barr.
De retinut ca la Homo sapiens cromozomul X nu este inactivat total. In partea distala a
bratului scurt (p) samane segmentul Xpter-Xxp 22.3 neinactivat. Regiunea Xpter-Xp 22.3
neinactivata contine genele care codifica unele caractere, cum ar fi: steroid sulfataza, sistemul
genetic eritrocitar Xg, sindromul Kellman, retardul mental, etc.
Neinactivate sunt si regiunile Xp 21.1 – Xp 22.2, Xp 11.1 – Xp 11.3 si zona limitrofa a
bratului q, zone unde isi au locusurile alte gene codante.
Inactivarea incompleta a fost consemnata atat la femei, dar si la barbati cu sindrom
Klinefelter (XXY). De ce inactivarea se realizeaza pe segmente cromatidice ale cromozomului
X si nu total, a fost preocuparea multor cercetatori. De exemplu Lyon (1998), Riggs (199?),
Brown (1991), Migeon (1994) Heard si col. (1997) s.a. folosind observatiile la diverse specii de
mamifere (in special marsupialele) si datele obtinute din experientele pe culturi celulare
provenite de la diverse mamifere si om, au lansat unele ipoteze explicative.
Ei au descoperit existenta unui centru de inactivare pe cromozomul X, notat XIC, care
intervine in inactivarea – cis a cromozomului X.
Dupa Riggs, Brown si Migeon, inactivarea cromozomului X se realizeaza in mai multe
etape (stadii):
a) Initierea si activarea centrului de inactivare XIC . Folosindu-se marcarea
cromozomilor X si metilarea, constata ca procesul de inactivare incepe de la centrul
XIC. Tot prin aceleasi procedee de analiza si identificare, au observat ca in interfaza
celulei somatice 46,XX procesul de inactivare are loc numai la unul din cromozomii
homomorfi X. Acesta poate fi de origine materna sau paterna.
b) Disperesia intracromozomiala a procesului de inactivare. Riggs si Migon si recent
Ballabio si Willard (199???) considera ca procesul de inactivare – cis are loc pe axul
longitudinal al X-ului. Coreleaza evolutia procesului de inactivare cu diminuarea,
progresiva, a activitatii de transcriptie a genelor codante limitrofe centrului XIC. Ei
au mai observat ca in regiunea Xq11, langa centrul XIC se gaseste Xist care
influenteaza inactivarea, sau reactivarea, cromozomului X. Prin structura sa, gena
Xist poate transcrie un ARN de 15kb. Gena este activa numai in cromozomul
inactivat, iar rolul ei a fost pus in evidenta folosindu-se metoda de hibridizare „in
situ” si marcare cu fluorocrom. Activitatea genei este dependenta de gradul de
metilare – 5 terminal al genei. O alta observatie facuta de Riggs si Migeon este ca in
regiunea Xq11 exista si o suita de insule GpC, considerate insule de metilare. In
cazul cand in regiunea GpC metliarea se extinde asupra promotorului si a primului
exon, acoperind o secventa de 1,5 kb din structura gena Xist, inceteaza transcrierea
ARN-ului, iar procesul de inactivare a X-ului progreseaza.

In aceste conditii se poate afirma ca activitatea genei Xist si gradul de metilare a ADN-
ului influenteaza inactivarea.
Dar procesele implicate in inactivarea cromozomului X sunt mult mai complexe,
devenind o importanta tema de cercetare.
Pe baza datelor experimentale obtinute pe culturile celulare, Clark si Wall presupun ca
„in vivo” procesul inactivarii cromozomului X ar fi asemanator cu cel observat „in vitro”. Se
presupune ca centrul XIC ar modifica arhitectura fibrilei de ADN, iar centrul de initiere a
inactivarii sa actioneze in directia → Xist →ARN.

93
 Deasemnea, considerandu-se ca un cromozom, are aproximativ 150 Mb ADN,
inactivarea ar incepe in mai multe situsuri ce se gasesc la distante de 30-300 kb, dispuse in axul
longitudinal al cromozomului X. Deci existenta mai multor centre initiata al inactivarii (XIC).
De la centrele XIC incepe inactivarea cromozomului.
Inactivarea s-ar realiza prin aluneccare progresiva gratie unor enzime de restrictie EcoB
si EcoK, enzime care ar cupla situsurile, formand o suita de bucle infasurate.
Procesul s-ar desfasura in cascade. Cand s-a incheiat inactivarea intr-un segment
cromatidic, procesul trece la urmatorul centru XIC, continandu-se inactivarea.
Progresiv are loc si heterocromatizarea si condensarea excesiva a buclelor (formate din
ADN).
Cand procesul este terminat pe toata lungimea, cromozomului X, buclele
hipercondensate si infasurate sunt mentinute in aceeasi stare de proteinele de esafodaj, cu
formarea corpusculului Barr.
c) Mentinerea inactivarii . Starea heteropicnolica (heterocromativizare) a
cromozomului sexual X inactivat incepe din ziua de a 16a a perioadei embrionare.
Odata inceput, procesele de inactivare si starea de corpuscul Barr in interfaza
ciclului celular au loc pe tot parcursul vietii unei femei. Aceste procese sunt
conditionate de gradul de metilare – 5’ a genei Xist si de functia de a transcrie
sinteza ARN a acestei gene.
d) Reactivarea cromozomului X inactivat. Este cunoscut ca in zigot si in primele 16
zile de la fecundatie cuplul de cromozomi X homomorfi este activ functional. Dar
dupa acest interval de timp incep procesele de inactivare a X ului . Insa in stadiul S
interfazic si in timpul ciclului mitotic sau meiotic, are loc dezinactivarea
cromozomului. Reactivarea cromozomului X este dependenta de mecanismul
inactivarii. Se considera ca reactivarea insumeaza procesele reverse ale inactivarii.

9.1.2.1.1 Numarul cromozomilor X inactivati

La sexul feminin unde in celula somatica diploida exista doi cromozomi X homomorfi,
in interfaza celulara numai un cromozom X este inactivat. Prin urmare, la o femeie normala
gasim un singur corpuscul Barr.
Prezenta si identificarea corpusculului Barr ca stare morfologica a cromozomului X
inactivat, prezinta un dublu rol:
a) Stabilirea sexului genetic primar. Este sexul cromozomial la femeie.
b) Valoare diagnosctica. Sunt cazuri clinice de disgenezii gonozomale
(heterocromozomiale) determinate de non-disjunctia cromozomilor X in
gametogeneza la barbat sau la femeie. Consecinta non-disjunctiei, in meioza se pot
obtine gameti diplogonozomici (24,XX sau 24,XY), care, in urma fecundarii cu
gametii normal, se obtin zigorii cu XXX a sexul feminin sau XXY la sexul
masculin.
Avand in vedere ca in celulele somatice numai un singur cromozom X este activ genetic,
iar ceilalti sunt inactivitati inseamna ca:
- la produsul de conceptie cu formula gonozomala XXX, vom gasi in celulele
somatice (in interfaza) doi corpusculi Barr;
- la produsul de conceptie XXY la barbat (sindrom Klinefelter) vom gasi in
interaza celulelor somtice un corpuscul Barr.

94
 In concluzie, Clark si Wall considera ca inactivarea completa a cromozomului X este
rezultatul de interferenta intre coeficientul de heterocromatizare, metilare si compartimentizarea
cromozomului X.
Cercetatorii Riggs (1990), Hayman (1990), Migeon (1994), Sincler (1990) s.a au
elaborat o terie in care se mentioneaza ca modelul de inactivare in mozaic a cromozomului X
prezinta un avantaj, bio-genetic, deoarece previne activitatea unor gene recesive ce pot
determina aparitia unor boli in patologia umana. Bolile legate de X.

9.1.2.2 Cromozomul Y in interfata celulara

Conform ipotezei lansata de Rice (1994), Migeon (1994), Clark si Wall (1996).
Cromozomul Y a acumulat o cantitate crescuta de heterocromatina in cursul evolutiei sale,
determinata de cresterea cantitatii de ADN repetitiv, care confera starea de heterocromatina,
este pe bratul lung „q”.
Datorita starii fizice a ADN-ului repetitiv, respectiva zona cromatidica este intens
heterocromatica. In aceste conditii, cromozomul Y poate fi evidentiat in interfaza celulelor
somatice la barbati.
De exemplu, daca tratam celulele somatice de la barbat cu chinacrina, cromozomul Y
apare la periferia nucleului interfazic ca un corpuscul intens fluorescent. Datorita fluorescentei
intense este denumit corpusculul „F”.
Numarul corpusculilor „F” este direct proportional cu numarul cromozomilor Y prezenti
in celula somatica sau gametica.

9.2. Regiuni dublu „minut” (DM) si regiuni marcate omogen

Caracteristica genomului mamiferelor si in mod deosebit in culturile celulare umane

este prezenta regiunilor dublu „minut” (DM) si regiunile marcate omogen (RMO).
Bertino si col. (1982), Schimke (1982) sustin ca regiunile DM si RMO din genomul
celular sunt amplificari de material genetic specific.
Ei au remarcat prezenta acestor regiuni in culturile celulare umane, in special in celulele
tumorale, asociindu-le cu resitenta la unlele medicamente.

9.2.1 Regiuni dublu „minut” (DM)

Regiunile dublu „minut” (DM) se prezinta, ca aspect, asemanatori cu cromozomii

normali din genomul celular, dar sunt lipsiti de centromer (A. Harvey 1996). Fiecare regiune
DM are un continut de aproximativ 1000-2000 kb ADN. Desi se autoreplica aceste DM nu sunt
implicate in mecanismele ciclului mitotic, ei segregand aleatoriu ca repartitie in celulele fiiice
care rezulta. Ca urmare a acestei segregari aleatorii se pot obtine celule cu o cantitate inegala de
ADN.
Clark si Wall mentioneaza ca DM se pot pierde prin „micronucleere”.
Studiile efectuate de Bertino si col (1982) si de colectivul condus de Bermer (1991) pe
culturi celulare provenite din diversele tipuri de tumori canceroase au evidentiat existenta
liniilor celulare tumorale rezistente la activarea unor medicamente antimetabolice care se
administreaza in tratamentul bolii canceroase.
De exemplu Bertino a stabilit ca linia celulara K-562, provenita de la persoane cu
leucemii este rezistenta la chimioterapia cu metotrexat (MTX). Bertino si col. pun aceasta

95
rezistenta la MTX pe seama amplificarii genei care codifica sinteza dihidrofolat reductaza
(DHFR), enzima care este cantitativ crescuta la pacientii tratati cu MTX.
Schimke (1982) si Bertino au identificat ca din 200 tumori primare umane 182 linii
celulare tumorale (91%) prezentau in nucleu DM. In celulele tumorale rezistente la MRX s-au
identificat si 20 cromozomii cu DM.
S-a mai observat ca DM sunt labile. Aceasta observatie a fost posibila experimental, si
anume introducand in cultura concentratii mici de hidroxine, DM dispar din celula.

9.2.2 Regiuni marcate omogen (RMO)

In 1982, Schimke a observat ca in cromozomii cu material genetic amplificat, apar

segmente cromatidice, extinse spatial, care nu sunt bandate indiferent de tehnica de bandare
folosita, segmente colorate omogen. Schimke si Bertino considera ca RMO sunt urmarea
amplificarii de material genetic in respectivii cromozomi. Observatiile lor au fost suplimentate
de Benner si col (1991), care sustineau ca o astfel de amplificare de material genetic marcate
omogen (RMO) s-ar realiza la locul genei care codifica sinteza enzimei dihidrofolat reductaza.
Aceasta ipoteza lansata e ei se bazeaza pe observatiile facute pe linii celulare de soarece tratate
cu metotrexat. Si anume, au identificat aparitia e RMO pe cromozomul 2 din genomul celular
de soarece, in zona mediana a cromozomului unde se gaseste gena dhfr, gena care amplificata
sintetizeaza o cantitate crescuta de enzima dihidrofolat reductaza, conferind rezistenta la MTX.
Benner presupune ca RMO ar fi si rezultatul ruperii sau translocarea RMO deja
existente in ciclurile celulare anterioare.
Interesanta este ipoteza lui Schimke si Benner care considera ca DM ar fi precursori in
formarea RMO. Ideea se bazeaza pe observatia ca liniile celulare resistente la MRX, mentinute
mai multe ciclului celulare anterioare.
Interesanta este ipoteza lui Schimke si Benner care considera ca DM ar fi precursori in
formarea RMO. Ideea se bazeaza pe observatia ca liniile celulare rezistente la MTX, mentinute
mai multe cicluri celulare in cultura, apare o extindere a regiunilor DM si RMO, sunt mai
alungite in axul longitudinal al cromozomilor.
RMO sunt apreciate ca suplimentari stabile de ADN in cromozomi obtinute prin
amplificari succesive, deoarece nu sunt modificate ca dimensiune si prezenta in cromozomi la
tratamentul cu concentratii mici de hidroxiuree.
Regiuni marcate omogen apar in foarte putine celule din tumorile primare. Din totalul
tipurilor de tumori primare numai in 13 (6,5%) apar regiuni marcate omogen (RMO), iar in
cinci tipuri (2,5%) apar atat DM cat si RMO.

9.3. Eucromatina cromozomala

Cromozomul, pe langa segmentele heteropicnotice si supercondensate cu aditia intensa

a colorantilor bazici specifici, prezinta si zone izopicnotice denumite zone de eucromatina .
Zonele eucromatice au corespondent pe cromzomii omologi din genomul celular.
Eucromatina prezinta urmatoarele caracteristici:
- are o activitate intensa in interfaza celulara, prin prezenta ADN-ului reprezentativ si
informational activ;
- in zonele de eucromatina cu ADN nerepetitiv sunt locusurile tuturor genelor cu
determinism genetic in exprimarea fenotipica a caracterelor, gene implicate in procesele de
crestere, dezvoltare a organismului;
- colorare slaba (normala) in interfaza celulara;

96
 - zonele de eucromatina cu ADN nerepetitiv prezinta o condensare si despiralizare
normale;
- eucromatina are o replicare ciclica normala fata de alociclia (tardiva) de replicare a
ADN-ului repetitiv din zonele heterocromatice.

10. Cromozomii celularei „B”

Sunt cromozomii supranumerari aditionali complementului normal de cromozomi al

unei specii.
Cromozomii B, care nu se deosebesc de cromozomii „A” (normali), nu sunt esentiali
pentru cresterea, diferentierea si reproducerea indivizilor in conditii normale.
Indivizii cu cromozomi supranumerari „B” nu se deosebesc fenotipic de indivizii
conspecifici lipsiti de cromozomi „B”.
Cromozomii „B” prezinta unele insusiri cu caracter general si anume:
- prezinta o morfologie diferita fata de cromozomi;
- au talia foarte mica in raport cu cromozomii normali de tip „A”;
- au o cantitate foarte mare de heterocromatina constitutiva;
- cromzomii „B” nu se cupleaza cu cromozomii „A” in zigonemul profazei
primare a meiozei;
- nu contin gene cu informatii majore pentru activitatea celulei, a
organismului;
- activitatea unor gene de pe cromozomii „B” se cumuleaza cu genele
informational active de pe cromozomii „A”.
- se caracterizeaza prin transmitere nemendeliana de la o celula la alta de la o
generatie la alta, acolo unde sunt cromozomi „B”. Este o mostenire
nemendeliana. In ansamblu transmiterea nemendeliana a cromozomilor „B”
de la o generatie celulara (de indivizi) la alta generatie, poate fi asemanatoare
cu ereditatea nemendeliana a ADN-ului mitocondrial. Repartitia
cromozomilor „B” in nucleii viitoarelor celule fiice, este aleatorie, ceea ce
explica diferente de numar intre celulele organismului cu astfel de cromozom
(Romera (199??).
S-a emis ipoteza ca acesti cromozomi „B” ar avea originea intr-o trizomie a
cromozomilor „A” si in mod deosebit trizomii ale cromozomilor sexuali, deoarece au o
structura omoloaga cu acestia (Sandery si col. 1990).
Jones si Rees (1982) au identificat la unii cromozomi „B” secvente unice din ADN-ul
component, iar la unele insecte s-au pus in evidenta secventa de ADN ribozomal.
Genele cu locusuri pe cromozomii „B” au efecte cantivative asupra unor caractere,
cumulate cu efectul genelor ce codifica unele caractere, ce au locusuri pe cromozomii „A”.
Cromozomii „B” nu induc, genetic, efecte calitative in fenotipul indivizilor.
Uneori cromozomii „B” pot influenta cuplarea cromozomilor „A” in profaza primara a
meiozei iar cromozomii „A” pot influenta segregarea cromozomilor „B” in timpul diviziunii (in
anafaza mitotica sau meiotica). Prin aceasta segregare aleatorie explicam, de ce in populatiile
celulare, ale aceluiasi organism, apar diferente de numar ale cromozomilor „B”.
Jones si Rees (1982) considera ca prezenta cromozomilor „B” in profaza primara a
meiozei influenteaza comportamentul cromozomilor „A” care isi pot modifica mecanismele de
formare a chiasmelor.

97
 Deasemenea Jones si Rees considera ca influenta exercitata de cromozomii „B”, ar fi
determinata de controlul secventelor de metilare si demetilare din cromozomii „A”.
Se presupune ca prezenta cromozomilor B la foarte multe specii de plante si animale, ar
avea consecinte evolutive, deoarece prin influentarea comportamentala a cromozomilor A in
meioza, ar explica existenta unui mecanism genetic de adaptare la prezenta unor factori externi
ce pot determina procesele de recombinare genetica.
Se considera ca prezenta cromozomilor B, ca numar suplimentar fata de complementul
cromozomial normal ar avea un efect genetic aditiv asupra organismelor favorizand si inducand
cresterea adaptativa a organismelor la fluctuatiile factorilor din mediu.

11. Benzile cromozomale

In 1969, Casperson a observat ca fiecare cromozom din setul haploid prezinta in

prometafaza si metafaza mitotica sau meioza o succesiune de benzi diferit colorate: clare si
intunecate. El a mai observat ca numarul, dimensiunea si ordinea benzilor sunt asemanatoare
daca se studiaza fiecare cuplu de cromozomi din celula diploida. Deasemenea, numarul, ordinea
si dimensiunea benzilor sunt caracteristice pentru fiecare cuplu de cromozomi omologi, dar si
caracteristice fiecarui individ din populatie.
Ca definitie, banda cromozomala este segmentul clar delimitat de segmente diferit
colorate.
Folosindu-se tehnici diferite de colorare benzile evidentiate pot fi identificate benzi
fluorescente si non-fluorescente, benzi intens colorate cu Giemsa si slab colorate, etc.
Dupa tratare si colorare specifica, cromozomii prezinta si o alternanta discontinua de
benzi intunecate si luminoase, dispuse pe axul longitudinal al fiecarui cromozom.

11.1. Factori implicati in formarea benzilor

In aditia discontinua a colorantilor si delimitarea intercalara a benzilor intunecatte si

palide, intens fluorescente sau slab fluorescente sunt implicati factori, dintre care mentionam:
- ADN-ul repetitiv si nerepetitiv;
- prezenta particulara a unor baze complementare pe diverse segmente ADN;
- distributia „perlata” a proteinelor histonice;
- plierea neuniforma a fibrilei elementara de ADN.

a) ADN-ul repetitiv si nerepetitiv, factor implicat in formarea benzilor cromozomale.

Cercetarile lui Guemot (1973) au scos in evidenta ca in cromozom, pe langa ADN-ul
nerepetitiv, exista o cantitate apreciabila de ADN repetitiv. Guemot aduce urmatoarele
argumente. Escherichia coli, cu un cromozom inelar, cantitatea de informatie asigura existenta a
circa 4000 de gene informational active (E.coli are 4736.000 pb-40000kb) ce determina sinteza
de proteine celulare. Cum codul genetic este universal, iar masa moleculara a proteinelor
sensibil egala, pe baza calculului asemanator cu cel facut la bacterii, in genotipul mamiferelor
ar trebui sa existe 3x410 gene active. De exemplu, soarecele ar trebui sa contina in genom de
1000 de ori mai multe gene fata de E.coli, iar omul ar trebui 3500.000 gene.
Pentru a accepta acest rationament legat de stricta corespondenta a cantitatii de ADN si
numarul genelor active din genomul eucariotelor ar fi trebuit indeplinita urmatoarea conditie:

98
tot ADN-ul din celulele eucariotelor sa prezinte numai scvente nerepetitive, dispuse liniar pe
cromozom.
Dar, in 1968, Britten si Kohne (s.a.) au descoperit ca in cromozomii mamiferelor (si la
om) exista o mare cantitate de ADN repetitiv, care se pliaza (plicatureaza). Prin aceasta
plicaturare in anumite secvente cromatidice cantitatea de ADN este abundenta si comasata, iar
aditia colorantilor este mai intensa si uniform dispusa (benzile): aspect heterocromatic sau
fluorescent.
b) Diferente in componenta bazelor din ADN.
Un factor care asigura configuratia neuniforma a ADN-ului si aditia colorantilor
specifici cu formarea benzilor cromozomale este distribuita cuplurilor complementare a bazelor
azotate. Pe fibrila elementara de ADN cromozomal, sunt zone unde predomina cuplul
complementar A-T, iar in altele G-C. De exemplu in segmentele polinucleotidice repetitive
bogate in A-T se fixeaza mai puternic substantele fluorescente, iar in zonele bogate in G-C
fluorescenta este slaba.
c) Distributia neuniforma a proteinelor histonice din fibrila polinucleozomica si
polisolenoidica a ADN-ului cromozomal. Prin hidroliza enzimatica a cromozomilor metafazici,
s-a constatat ca ADN-ul bogat in G-C se asociaza cu histonele bogate in arginina, iar secventele
bogate in A-T se asociaza cu histonele bogate lizina. Deoarece secventele din ADN bogate in A-
T sau G-C sunt distribuite pe segmente cromatidice evidentiate ca benzi intercalate si distributia
histonelor bogate in lizina sau arginina din ADN-ul cromozomal are loc dupa acelasi tipar de
benzi.
In 1965, Littan considera ca histonele bogate in lizina produc condensarea cromatinei in
cromozom, iar cele bogate in arginina ar preveni condensarea. Ca urmare Meisner (1973)
afirma ca histonele au rol important in mentinerea structurii tridimensionale a cromozomilor.

11.2.Tipuri de benzi in cromozomii eucariotelor

In 1971, la Paris a avut loc a treia reuniune a geneticienilor pentru standardizarea

nomemclaturii si codificarii de analiza si interpretare a benzilor cromozomale, reuniune la care
s-a decis denumirea lor in benzi Q,G,R si C.
In 1972, Gagne, Laberge si apoi Babrow au descris o varianta a benzilor C si anume
benzile T sau telomerice. Dutrillaux si col. (1973) au completat sistemele de marcaj si bandare
evidentiind benzi „particulare” prin folosirea, unei coloratii cu acridin orange, dupa tratamentul
cu 5-bromdeoxiuridina (BUDR).

11.2.1. Benzile Q

In 1968, Casperson, folosind clorura de chinacrina (agent alchilant fluorescent), a

observat un model de benzi fluorescente pe cromozomi, separate, de zone nonfluorescent.
Casperton a denumit aceste benzi, benzi Q.
In 1972, cercetatorii Weisblum si Haseth au stabilit ca substanta fluorescenta chinacrina
se fixeaza puternic in segmentele cromatidice unde este ADN foarte bogat in cupluri
complementare A-T. Miller (1973) colorand cromozomii denaturati cu anticorpi fluorescenti
„anti-adenina” confirma ipoteza lui Weisblum si Heseth, obtinand benzi de tip Q.
Benzile Q evidentiaza heterocromatina care contine putine gene informational active.
Fiecare pereche de cromozomi omologi se caracterizeaza printr-o diversitate de benzi
fluorescente ca: numar, ordonare, dimensiune, intensitatea substantei fluorescente fixata.

99
 Clorura de chinacrina se fixeaza preponderent in ADN-ul foarte bogat in A-T precum si
secventele repetitive LINES. Sunt benzile cromatidice care se replica spre sfarsitul stadiului
interfazic S.
Termenii pentru a aprecia intensitatea gradului de fluorescenta a cromozomilor sunt:
negativ, aproape fluorescent, palid fluorescent, mediu fluorescent, intens fluorescent, stralucitor.
Metoda fluorescenta este folosita in mod deosebit pentru studiul cromozomului Y in
scopul identificarii unor eventuale translocatii Y intre cromozomul Y cu cromozomul X sau cu
autozomii. Deasemenea metoda fluorescenta poate fi folosita ca „marker” pentru identificarea
cromozomului numarul 3 din genomul celular.
Benzile Q prezinta un polimorfism „mendelian” polimorfism transmisibil si caracteristic
fiecarui individ in populatie.
Analiza benzilor Q este recomandata pentru studii antropogenetic (etnice), familiale,
medicolegale, criminalistice.
Bobrow (1971) si Casperson (1971) recomanda analiza benzilor Q in studiul derularii
spermatogenezei la om si animale.

11.2.2. Benzile G

Ca si benzile Q, benzile G care se suprapun ca un numar, ordonare, dimensiune,

evidentiaza ADN-ul bogat in heterocromatina uniform condensata care cuprinde putine gene
informational active. Benzile G sunt echivalente cu benzile Q fluorescente.
Pentru evidentierea benzilor G, tehnica frecvent folosita este hidroliza enzimatica
urmata de colorare cu Giemsa (Dutrillaux 1971).
Prin metoda Dutrillaux, cromozomii apar cu aditia discontinua a colorantului Giemsa. O
alternanta de benzi intens colorate si benzi palide sau foarte slab colorate (sau chiar decolorate).
Colorarea neuniforma a cromozomilor ar fi determinata de „reconsctructia” diferentiala a
cromozomilor dupa distorsionarea (cauzata enzimatic) prin mutarea cationilor, sau de
„alterarea” diferentiata a complexului ADN- histone. Benzile G apar in zonele unde exista o
cantitate mare de ADN repetitiv bogat in A-T cu grad ridicat de pliere a fibrilei de ADN si
bogata in secvente repetitive LINES.
In aceste regiuni cromatidice replicarea ADN-ului este tardiva in stadiul interfazic S.
Constrictiile secundare de pe cromozomii 1, 9 si 16 sunt beni G pozitive, dar Q
negative.
Sunt cercetatori care considera ca benzile G sunt urmarea stabilizarii sau extractiei unor
proteine acide. Daca adaugam actinomicina D cu cateva ore inainte de obtinerea preparatelor
cromozomale, apar benzi G, fara alt tratament de fixare. Actinomicina nu reactioneaza cu
histonele, dar se leaga de ADN in faza interfazica G2 a ciclului celular, cand cromozomii se
pregatesc pentru condensarea premeiotica sau premitotica. Exceptie de la evidentiere pentru
benzi G este cromozomul Y.

11.2.3. Benzile C

Benzile C reprezinta sctructurile cromatidice unde este localizata heterocromatina

constitutiva. Primii care au evidentiat si analizat benzile C au fost Amighi-Hsu (1971) si Yunis
si col. (1971).
In functie de tehnica folosita cromozomii sunt supusi unui tratament ionic (puternic
mediu alcalin) sau unui tratament termic, urmat de o colorare cu Giemsa.

100
 In prima etapa dupa dematurarea termica sau ionica a ADN-ului urmeaza renaturarea
ADN-ului satelit. ADN-ul moderat repetitiv si nerepetitiv nu se renatureaza imediat.
Aparitia benzilor C presupune o separare hidrolitica a bazelor purinice urmata de-o
eliberare de tip β a partilor depurinizate in timpul tratamentului termic.
Studiul benzilor C scoate in evidenta:
- continutul de ADN satelit;
- evidentiaza crossing-overul inegal intre cromozomii omologi si meioza;
- evidentiaza segmentul extins de heterocromatina centromerica spre bratul q
al cromozomului 1, 9 si 12.
- evidentiaza segmentul extins de heterocromatina in zona distala a bratului q
si o banda subtire in zona centromerului pe cromozomul Y;
- metoda de analiza in hibridarea celulara om-soarece.

11.2.4. Benzile R (reverse)

Benzile R se obtin prin denaturarea termica moderata si colorarea cu acridin orange.

Sunt reversul benzilor G si Q.
Benzile R evidentiaza situsurile ADN bogate in G-C.
Metoda de evidentiere a benzlior R a fost elaborata de Dutrillaux si Legeune (1971).
S-a observat ca olicomicina, cromomicina A, sau nitromicina, introduse in mediul de
cultura induc aparitia benzilor R.
Benzile R evidentiaza zonele eucromatice cu „densitatea” cea mai mare de gene
informational active in timp ce zonele de heterocromatina sunt foarte colorate.
In zona benzilor R replicarea ADN-ului este timpurie.
Se recomanda analiza benzilor R pentru identificarea remanierilor cromatidice in zonele
terminale ale cromozomilor.

11.2.5. Benzile T (telomerice)

Folosind o tehnica modificata de identificare a benzilor R, Dutrillaux (1973) a observat

ca sunt evidentiate numai telomerele bratelor cromozomului.
Principiul metodei modificate este urmatorul: supusi cromozomii metafazici
tratamentului termic puternic si colorare cu acridin orange in ultraviolete (UV) cromozomii au
coloratia slab portocalie, iar telomerele apar colorate fluorescent – verzui a caror intensitate este
variabila de la un cromozom la altul de la un individ la altul si care se transmit mendelian.
Benzile T reprezinta fractia de ADN-R cea mai rezistenta la tratamentul termic puternic.
Metoda de analiza a benzilor T serveste pentru identificarea rearanjarilor telomerice ca
translocatii terminale intercromozomice, translocatii roberstoniene, prezenta cromozomilor
inelari, inversiile paracentromerice, anensomia de recombinare.

11.2.6. Benzile NOR (organizatori nucleolari)

Cromozomii acrocentrici din genomul celulelor umane, prezinta pe bratul scurt „p”
regiuni corespunzatoare organizatorilor nucleolari, regim unde, prin prezenta genelor specifice
se sintetizeaza ARNr.
Organizatorii nucleolari pot fi evidentiati prin colorare cu nitrat de argint (Goodpasture
si Bloom, 1975; Howell si col. 1975, Deuton si col. 1976). Cu aceasta colorare, benzile NOR se
prezinta cu o tenta galbena usor bruna.

101
 12. Cromozomii si fazele ciclului celular

Morfologia cromozomilor in raport cu fazele ciclului celular, este studiata prin analiza
imaginilor electronomicroscopice, autoradiografia cromozomilor marcati cu izotopi radioactivi,
prin tehnici diferentiate de bandare, etc.
Ca definitie prin ciclul celular se considera ansamblul de modificari ce au loc in celula
dupa formara sa prin diviziunea celulei mama si momentul cand aceasta celula finalizeaza, prin
diviziune proprie, formarea a doua celule fiice fig.33.

Fig.33. Ciclul celular

102
 12.1.Cromozomii in interfaza ciclului celular

Interfaza este intervalul cuprins intre sfarsitul unei diviziuni si inceputul diviziunii
celulare al ciclului celular.
In interfaza ciclului celular, cromozomii nucleari formeaza cromatina nucleara.
Deoarece cu fiecare ciclu mitotic sau meiotic cromozomii se individualizeaza in acelasi numar,
talie, forma ce caracterizeaza specia, se considera ca in interfaza se pastreaza individualitatea.
In interfaza cromozomii sunt decondensati, au talia mai mare fata de metafaza mitotica, cu
aspect filamentos si alungit.
In interfaza cromozomii „pastreaza” zone cu heterocromatina condensata pe care, unii
cercetatori le mai denumesc cromocentre. Dimensiunea si numarul cromocentrelor interfazici
difera de la o specie la alta.
La om in interfaza, „condensat” heteropicnotic, este cromozmul sexual X, in celula
somatica la femeie. Forma „condensata” este cunoscuta sub denumirea de corpuscul Barr sau
cromozom X inactivat interfazic.
In interfaza, datorita spiralizarii si condensarii foarte reduse, grosimea fibrilei
elementare de ADN-histone este de aproximativ 100 Ǻ (10 nm), iar in unele regiuni fibrila
avand si grosimea de 20-30 Ǻ (Tanaka si col. 1974).
Evenimentul major al cromozomilor interfazici este replicarea aparatului genetic,
respectiv ADN-ul. La inceputul interfazei fiecare cromozom este monocromatidic, dar dupa
replicarea semiconservativa a ADN, cromozomii devin dicromatici (vezi morfologia
cromozomilor)
Interfaza se subdivide in trei stadii : (fig.33)
- stadiul G1;
- stadiul S;
- stadiul G2.

12.1.1. Stadiul G1

Este stadiul care urmeaza dupa terminarea ciclului mitotic, rezultand celulele fiice.
Durata stadiului G1 variaza in raport cu tipul de celule somatice studiate (Tabel VIII)

Tabel VIII. Perioada stadiilor interfazice la om in raport de tipul de celula analizata.

Total
Tipul de celule G1 S G2 ore
Cultura limfocitara (sange
periferic) 4,60 9,60 3,50 17,70
Cultura fibroblasti embrionari 11,00 12,70 8,00 31,70
Cultura celule HLA 8,00 6,00 5,00 19,00

La mamifere si om, stadiul G1 variaza, in medie, intre 5-10 ore, exceptand celulele
canceroase la care stadiul este foarte scurt sau absent.

a) Sintezele in stadiul G1. La inceputul stadiului G1, cromozomii sunt moncromatidici

continand o cantitate de ADN caracteristic specei. Fiind celula somatica, cu numar
diploid de cromozomi, cantitatea de ADN este 2n (fig.34). La om sunt 46
cromozomi prin dispunerea, in tandem (contiguitate), a cromozomilor. In acest

103
 stadiu se sintetizeaza ARNm care asigura producerea de proteine necesare cresterii
celulare. In G1 nu are loc sinteza de ADN. El fiind denumit si stadiul de presinteza
sau pseudoplicare a ADN-ului.

12.1.2. Stadiul S

Cu o durata de 5-10 ore; se caracterizeaza prin replicarea totala a ADN-ului

cromozomial, rezultand o cantitate dubla de ADN (4n) in cursul acestui stadiu.
In celulele eucariotelor replicarea este orientata, bidirectionala si semiconservativa (vezi
sinteza ADN-ului).
In stadiul S replicarea ADN-ului din cromozomii eucariotelor, se realizeaza in
aproximativ 400 minute, ceea ce arata ca replicarea se face, simultan in mai multe situsuri.
Daca sinteza nu s-ar declansa simultan in mai multe situsuri si avand in vedere cantitatea de
ADN din celula somatica umana ar fi trebuit sa se replice, in totalitate, in aproximativ 14 zile.

Fig.34.Cronologia ciclului celular

12.1.3. Stadiul G2

Se caracterizeaza prin incetinirea sintezei histonelor si incetarea sintezei ADN-ului din

cromozomi. Are o durata de 4-5 ore. Stadiul G2 incepe dupa ce sinteza ADN-ului cromozomial
este completa. In acest stadiu persita sinteza ARN, desi cantitatea de ADN este dublata. Stadiul
G2 pregateste celula pentru mitoza.

12.2.Cromozomii mitotici

Mitoza distribuie egala cantitatea de ADN intre cele doua celule fiice care vor rezulta
dupa incheierea telofazei.

104
 Mitoza intereseaza toate elementele nucleare (coriodiereza) si toate elementele
citoplasmatice (citodiereza).

12.2.1. Profaza

Durata profazei este de 10-15 minute, dupa aspectul si „structura” cromozomilor,

profaza se subimparte in :
a) – Profaza timpurie : cromozomii sunt inca filamentosi si subtiri, cu distributie
neuniforma in nucleu. In profaza timpurie se observa la microscopul electronic o
usoara infasurare (spiralizare) intre cromatidele surori.
b) – Profaza tarzie: cromozomii devin mai scurti, mai grosi si rigizi (drepti). Incep a se
distinge elementele morfologice ale cromozomilor: centromerul, constrictiile
secundare si satelitii pe acrocentrici.

12.2.2. Metafaza

Este faza care urmeaza profazei cu o durata de aproximativ 23-35 minute.

Cromozomii sunt mult ingrosati si scurtati datorita formarii „super-super-helixurilor”
buclelor si rasucirii fibrilei elementare a ADN+histone.
In metafaza cromatidele surori ale fiecarui cromozom sunt clar delimitate, iar
cromozomii sunt bine individualizati.
Dupa ruperea anvelopei nucleare si formarea fibrelor fusoidale, cromozomii
dicromatidici migreaza catre planul ecuatorial al celulei, dispunandu-se perpendicular pe fibrele
fusoidale, formand placa ecuatoriala sau metafazica.

12.2.3. Anafaza

Cu o durata de 5-8 minute, cromozomii se cliveaza in plan longitudinal, clivajul

ecuatorial cand cele doua cromatide se separa. Fiecare cromatida, dupa clivajul ecuatorial,
devine autonoma si se transforma in cromozom monocromatidic independent. Dupa separare,
cromozomii, monocromatidici incep sa migreze, in numar egal, spre cei doi poli ai celulei.

12.2.3. Telofaza

Incepe dupa ce cromozomii au migrat spre polii celulei. In cele 20 minute cat dureaza
telofaza, cromozomii se regrupeaza in evantai intr-o masa, compacta heterocromatica.
Incepe procesul invers fata de cum s-a derulat in profaza. Cromozomii incep a se
decondensa, devin filamentosi, contur difuz.
Tot in telofaza are loc citodiereza, respectiv separarea citoplasmei in doua jumatati,
fiecare continand cate un nucleu cu numar 2n (diploid) de cromozomi monocromatidic.
In finalul telofazei rezulta doua celule fiice identice intre ele si identice cu celula umana.

105
 13. Cariotipul uman normal

Cromozomii individualizati in mitoza sau meioza, prezinta in metafaza mitotica o

morfologie care permite o analiza de identificare.
In raport de talie, morfologie si prin tehnici de bandare, cromozomii pot fi identificati in
cupluri omoloage si ordonati in cariotip.
Perfectand tehnica culturilor celulare, Tjio si Levan (1956), au stabilit ca in celula
somatica diploida omul are 46 cromozomi (numar normal, caracteristic speciei Homo sapiens).
In 1971, s-a trecut la analiza cromozomilor folosindu-se tehnici de bandare (Paris, 1971)
Analiza cromozomilor metafazici se face pe celule recoltate din tesuturile cu potential
mitotic ridicat, sau in culturile celulare.
In metafaza ciclului mitotic cromozomii sunt dicromatidici, bine delimitati si
individualizati, motive pentru care analiza cariotipului este recomandata in aceasta faza.
Examenul citogenetic care grupeaza un ansamblu de metode si tehnici, permite studiul
cromozomilor pentru citodiagnostic in cazul copiilor nascuti cu multiple malformatii
congenitale, de a stabili cauza unor esecuri de reproducere, de a identifica aberatiile
cromozomiale embrio-fetale in cazul avorturilor spontane, etc.
Examenul citogenetic contribuie la o mai buna cunoastere a hartilor cromozomale la
om, la intelegerea cat mai corecta a mecanismelor genetice in oncogeneza si imunogeneza la
stabilirea filiatiei genetice, sau in antropologia genetica si antropogeneza.
Criteriile de intocmire si analiza a cariotipului respecta principiile de identificare si
codificare stabilite de Denwer (1960), Londa (1963), Chicago (1966) si cele de la Paris (1971).

13.1. Recomandarea analizei cariotipului la om

Deoarece metodele de analiza sunt neeconomice (costisitoare), necesita timp indelungat

pentru a se obtine rezultatul si un personal specializat si aparatura corespunzatoare, se impune o
„selectie” a cazurilor clinice supuse unei astfel de investigatii.
a) - Examenul prenatal – Datorita posibilitatii de recoltare a lichidului amniotic, in care
se gasesc celule provenite de la embrio-fat, se poate analiza citogenetic, genomul
produsului de conceptie. Criteriile care impun examenul citogenetic prenatal sunt:
- varsta inaintata a persoanei gestante (primi geste, primi – para. De exemplu
Golbus si col. (1981) apreciaza ca sindromul Down este de 0,9% pentru copii
nascuti din mame primigeste – primipare in jurul varstei de 35 ani si de 5,5%
la cele peste 43 ani;
- riscul de recurenta in familia unde s-a nascut copil cu aneuploidie;
- cand un membru din cuplul parental prezinta o modificare in structura si
morfologia unui cromozom. De exemplu Thompson (1986) apreciaza, ca
riscul teoretic, este de 50% de a se naste cu copil cu cariotip „dezechilibrat”
daca unul din genitori prezinta modificari cromozomale;
- stabilirea sexului genetic al fatului
b) – Examenul postnatal - ca prioritati sunt urmatoarele:
- analiza citogenetica a nou – nascutului cu multiple morfo si histodisplazii;
- ambiguitate gonadica – hermafroditisml
- deficiente de crestere postnatala, retard psiho-neurologic;
- adolesenti cu un aspect impuber cum ar fi atrofia testiculara, ginecomastia la
baieti, deficiente in dezvoltarea caracterelor sexuale secundare;

106
 - in tulburari grave de comportament;
- la cuplurile cu infertilitate sau sterilitate fara cauze chimice;
- la cuplurile cu repetate esecuri de reproducere, pierderi zigotice („avorturile”
menstruale), sau cu avorturi spontane repetate;
- persoanele iradiate accidental sau terapeutic, sau supuse timp indelungat unui
climat cu noxe chimice poluante (boli profesionale), dupa ingerare de
medicamente cu efecte secundare severe (efecte cancerigene).

14. Replicarea cromozomilor umani

Functia de conservare (sincronica) si transmitere a informatiilor genetice in succesiunea

generatiilor celulare, sau a indivizilor din populatie, este asigurata de capacitatea de
autoreplicare a cromozomilor din genomul celular.
Replicarea cromozomilor este determinata de structura moleculara ADN, care prin
replicarea semiconservativa si dublare cantitativa, se repartizeaza egal in cele doua cromatide.
Watson si Crick, dup ce au stabilit structura in dublu helix si capacitatea de replicare a
ADN-ului au sugerat ca si cromozomii se replica semiconservativ.
S-a demonstrat ca in stadiul S interfazic, cromozomii se replica semiconservativ.
Citologic, replicarea cromozomilor a fost demonstrata prin urmatorele metode:
- metoda elaborata de Taylor (1957) de analiza autoradiografica prin marcarea
cromozomilor cu timidina tritiata (3H);
- prin folosirea 5-bromdezoxiuridina (BrdU) si analiza cromozomilor.

14.1. Experimentul Taylor

Taylor (1957) a lucrat pe planta Vicia faba (bobul) cultivata pe un mediu marcat cu
timidina tritiata precursor ce poate fi incorporat in structura ADN-ului in timplul replicarii
semiconservative (fig.....)
In mediul marcat cu 3H (mediu „cald”) se introduce radacina plantulelor de V.faba, unde
vor fi tinute aproximativ 8 ore (timp pentru o singura replicare a ADN-ului, respectiv a
cromozomilor). Replicarea semiconservativa se deruleaza in stadiul S interfazic al ciclului
celular.
Dupa 8 ore in mediul marcat, plantele sunt scoase, se spala radacina pentru indepartarea
aderentelor de suprafata a substantei radioactive. Din varful radacinilor se recolteaza un
esantion celular, care, dupa tratare cu colchicina si socul hipotonic vor fi supuse analizei
autoradiografice.
Urmeaza trecerea plantelor, crescute in primul mediu „cald” pe al doilea mediu, care
este „rece”, respectiv lipsit de precursori marcati cu timidina tritiata.
Dupa 8 ore se scot din mediul doi si trec pe mediul trei, tot „rece”. La fiecare generatie
de 8 ore, pe mediul doi si trei se recolteaza cate un esantion celular, colchicinizat si supus
socului hipotonic se analizeaza autoradiograma.
Taylor a folosit pentru analiza trei esantioane celulare, care reprezinta trei generatii de
celule provenite de la plantulele de V. faba crescute pe respectivele medii de cultura.

107
 Din analiza autoradiografiei s-au obtinut urmatoarele date (fig. ....... )
- Primul esantion celular (prima generatie) prezinta:
o Toate placile metafazice marcate cu trinidina tritiata;
o Toti cromozomii din placa metafazica marcati;
o Ambele cromatide ale fiecarui cromozom marcat;
Deci un marcaj de 100%.
- Al doilea esantion celular ( a doua generatie de celule) prezinta:
o Toate metafazele marcate cu timidina;
o Toti cromozomii metafazici marcati;
o Analizat fiecare cromozom, va prezenta o cromatida marcata cu
timidina, tritiata a doua cromatida nemarcata.
- Al treilea esantion celular (generatia a treia) se prezinta autoradiografic:
o Fiecare metafaza jumatate din numarul cromozomilor din genom cu
ambele cromatide nemarcate, jumatate din numarul de cromozomi
componenti marcati;
o Fiecare din cromozomii marcati prezinta o cromatida marcata cu
timidina tritiata si o cromatida nemarcata.
Dupa Taylor aceste rezultate sunt posibile numai prin replicarea semiconservativa a
cromozomilor ca rezultat al replicarii semiconservative a ADN-urilor din structura lor si
repartizarii egale a ADN-ului in cele doua cromatide.
Rationamentul lui Taylor este urmatorul:
(1)- Celulele din radacina plantulelor de Vicia faba, inainte de a fi crecute pe mediul
„cald” marcat cu timidina tritiata, au moleculele de ADN cu ambele catene nemarcate (vezi
sinteza ADN).
In mediul marcat, ADN-ul din fiecare cromozom, in stadiul S interfazic incepe sa se
replice semiconservativ. Prin separarea celor doua monocatene, fiecare va servi ca tipar
(matrita) pentru sinteza noilor catene (complementar). Prin acest mecanism cu timidina tritiata,
datorita incorporarii respectivului nucleoid in structura moleculei de ADN.
Dublandu-se cantitatea de ADN, in stadiul S incepe si cromozomul, care initial este
monocromatidic, sa se replice semiconservativ pentru a repartiza egal moleculele de ADN in
cele doua cromatide. Dar moleculele de ADN fiind marcate prin repartitia egala si cele doua
cromatide vor fi marcate.
Aceasta imagine autoradiografica demonstreaza ca cele doua cromatide sunt indentice
prin continutul de ADN care a rezultat prin replicare semiconservativa.
In concluzie, in esantionul urmator toate metafazele au cromozomii marcati cu ambele
cromatide marcate.
Analiza celulelor din esantionul doi reprezinta generatia a doua de celule, cand toti
cromozomii metafazici sunt marcati dar fiecare cromozom cu o cromatida marcata si a doua
nemarcata ; rationamentul este urmatorul:
Inainte de a fi introduse in primul esantion ADN cromozomal avea ambele catene
nemarcate. Introduse plantulele in mediul „cald” prin replicarea semiconservativa, fiecare
molecula ADN va avea o catena, marcata a doua nemarcata. Are loc clivajul ecuational al
cromatidelor, care devin cromozomi monocromatidici, fiecare cromozom continand ADN cu o
catena, marcata, una nemarcata. In generatia a doua, celulele puse in mediu nemarcat in stadiul
S, ADN-ul se replica semiconservativ. Prin separarea catelenor una marcata, a doua nemarcata
si servind ca matrita, noile catene vor integra in structura lor nucleotide nemarcate. Ca urmare
vor rezulta doua molecule: una marcata (catena provenita ca marcare de la prima generatie
celulara), a doua molecula total nemarcata. Cum cromozomii metafazici din celulele generatia a
doua, prezinta o cromatida marcata, a doua total nemarcata, explica repartitia moleculelor de

108
ADN in cele doua cromatide, rezultat al replicarii semiconservative: intr-o cromatida se
repartizeaza molecula de ADN marcata, in a doua cromatida, ADN nemarcat.
Acelasi rationament si pentru esantionul celular generatia a treia.
In concluzie replicarea cromozomilor se desfasoara in baza replicarii semiconservative a
ADN-ului component. Acest mecanism, consemnat si la nivel cromozomial demonstreaza roul
cromozomilor in dinamica celulara, de a asigura transmiterea informatiei genetice de la o
generatie celulara la generatiile care succed. Se asigura funcia de ereditate, sincronica.
Confirmarea si demonstrarea ca replicarea cromozomilor este semiconservativa are loc
in stadiul S interfazic s-a realizat prin metoda fuziunii celulare.
De exemplu: fuzionand o celula in stadiul G2 interfazic, cu o celula in metafaza
mitotica, cromozomii incep sa se individualizeze in G2, sa se hipercondeseze cu delimitarea
celor doua cromatide ale fiecarui cromozom;
- daca se fuzioneaza o celula in stadiul G1 cu o celula in metafaza,
cromozomii in G2 se condenseaza si se individualizeaza, dar vor prezenta o
singura cromatida.

Concluzia este ca replicarea cromozomilor eucariotici are loc intre stadiul G1 si G2,
adica in stadiul interfazic S. Ori replicarea ADN-ului are loc tot in stadiul S. Ca urmare,
replicarea cromozomilor se desfasoara semiconservativ in stadiul S pe masura ce se dubleaza
cantitatea de ADN prin replicarea proprie.
Prin acest mecanism, cromozomii asigura transmiterea integrala a informatiei genetice
de la celula mama spre celulele fiice, deci continuitatea genetica a materialului ereditar,
conservarea informatiei in succesiunea generatiilor celulare.

14.2. Cromozomii se replica asincron

Stadiul S, are durata de 6-8 ore, iar timpul necesar pentru sinteza unei molecule de ADN
este de cateva minute. Daca sinteza moleculelor de ADN si a cromozomilor s-ar desfasura
uniform, o replicare sincrona, timpul necesar pentru sinteza totala a ADN-ului din genom ar fi
de ordinul minutelor.
Insa datele experimentale au stabilit ca sinteza ADN-ului si replicarea semiconservativa
a cromozomilor sunt asincrone, necesitand un interval de timp de aproximativ 6-8 ore pentru
totala replicare a cromozomilor din genom.

14.2.1. Asincronia inter- si intracromozomala

Autoradiografic s-a stabilit comportamentul cromozomilor in stadiul S interfazic:

momentul cand se declanseaza replicarea, mecanismul si timpul necesar, stadiului S pentru
replicarea semiconservativa a tuturor cromozomilor din genom.
Rezultatele confirma asincronia de ?????? procesare si timp in replicarea cromozomilor
din genomul celular.
De exemplu, in culturile limfocitare umane s-au observat urmatoarele diferentieri:
- cromozomul 1 : telomerele si segmentele de eucromatina incep replicarea la
inceputul stadiului S. In segmentele distale ale bratelor si zona
pericentromerica replicarea este tarditva, iar constrictiile secundare replica
spre sfarsitul stadiului S.

109
 - Cromozomul 2 – incepe replicarea mai tarziu in stadiul S. Dar in timp ce
zona pericentromerica incepe replicarea, telomerele o sfarsesc.
- Cromzomul 3 – in general, replica tardiv. Replicarea incepe de la telomere si
progresiv, inainteaza spre centromer.
- Cromozomii 4 si 5 – replica tardiv. In momentul initierii replicarii pe bratele
q, procesul este mai rapid si de scurta durata, iar bratele p replica incet.
- Cromozomii 6-12 – au comportament asemanator intre ei prin desfasurarea
replicarii, ca proces, evolutie si timp.
- Cromozomii 13-15 - Cromozomul 15 replica la inceputul stadiului S, iar
cromozomul 13 spre finalul stadiului (foarte tardiv). Cromozomul 14 incepe
replicarea cand o sfarseste cromozomul 15 si o termina cand se initiaza
replicarea pe cromozomul 13.
- Cromozomii 16-18 – cromozomul 17 replica la inceputul stadiului S,
cromozomul 18 la sfarsit, iar cromozomul 16 la mijlocul timpului stadiului
S.
- Cromozomii 19-20 – replicare timpurie.
- Cromozomii 21-22 – replicare timpurie.

S-a mai constatat ca desfasurarea in timp a replicarii ADN-ului nu este conditionata de

talia cromozomilor. De exemplu perechile 1 si 2 cu talie mare replica mai rapid fata de
cromozomii 13, 16 si 21, cromozomi cu talie medie si foarte mica.
Diferente sunt consemnate intre cromozomii 1 si 2: cromozomul 2 incepe replicarea,
dupa ce s-a intiat si progreseaza replicarea pe cromozomul 1, dar o termina mai repede.
Diferente in ritmul si timpul de replicare apar in functie de timpul celulei.
Pentru cromozomii sexuali X si Y, replicarea este tardiva. De exemplu, cromozomul X
heteropicnotic (corpuscul Barr) initiaza replicarea la 2 ore si jumatate dupa initierea replicarii
pe autozomi.
Stabilirea si cunoasterea asincroniei replicarii semiconservative a cromozomilor are
importanta deosebita in aprecierea interferentei proceselor cu actiunea dereglanta indusa de
agentii potentiali mutageni (a se vedea mutageneza).

15. Polimorfismul cromozomilor umani

Se apreciaza ca aproximativ 5-7% dintre indivizii conspecifici se diferentiaza prin

minim o particularitate morfologica sau arhitecturala a cromozomilor din genom.
De exemplu daca luam ca elemente de reper, bandarea sau fluorescenta cromozomilor
putem aprecia un accentuat polimorfism cromozomial de pana la 50% indivizi din populatie.
Elementele care stabilesc criteriile de polimorfism cromozomial in genomul indivizilor
din populatie sunt:
- constrictiile secundare: extindere, aditia colorantilor in respectivele zone
(Krag – Obsern, 1980)
- variatii ale satelitilor:dimensiune, proeminenta, distanta de centromer, sateliti
dubli sau in tandem, absenta lor;
- lungimea bratului „p” la acrocentrici (Waditre ??? si col. 1980);
- variatii de aditia colorantilor pe segmente cromatidice sau a gradului de
fluorescenta (Simi si Tursi, 1982)
- lungimea bratului q a cromozomului Y.
110
 Un polimorfism accentuat este consecinta replicarilor aditionale, a inversiilor,
duplicatiilor, deletiilor, translocatiilor (Prokofieva – Belgovskaia, 1977).
Dupa Verma (1983) se crede ca variantele morfologice ar fi implicate in procese ca :
riscul non-disjunctiei cromozomilor ( ex. acrocentricilor), translocatiile robertsoniene, etc.
Polimorfismul fiziologic este distinct de polimorfismul mutational.

16. Mecanismele si factorii implicati in evolutia genomului uman

Informatiile aduse de genetica si datele oferite de genetica populatiilor au deschis cai

noi pentru descifrarea si interpretarea mecanismelor antropogenetice si evolutia bio-genetica a
speciilor.
Daca ne limitam la clasa hominilelor (si om), afirmam ca dispunem de probe care
evidentiaza schimbari esentiale in structura si numarul cromozomilor, considerate mecanisme
genetice in antropogeneza.
Studiile incepute in 1962 de Chlarelli, au fost reluate, extensiv si intensiv in 1972-1973
de cercetatori ca Grouchy, Turleau, Pearson, Babrow, s.a. , gratie perfectionarii tehnicilor si
metodelor de studiu citogenetic.

16.1. Comparatie intre genomul uman si al pongidelor

Turleau (1972), Grouchy (1972, 1975) intr-un studiu comparat, constata semnificative
diferentieri de structura, morfologie si numar intre cromozomii umani si ai Pongidelor (in
special Pan troglodytes – cimpanzeu).
Ca diferentieri cromozomice consemnam:
- datorita absentei segmentului cromatidic q1 pe cromozomul uman apare
constricita secundara care lipseste la cimpanzeu. Deasemenea pe bratul
cromozomului 1 uman lipsesc benzile q21 si q22. La cimpanzeu sunt prezente;
- prin analiza benzilor, s-a constatat ca benzile Q si G de la cromozomul 2
uman corespund, prin numar, dimensiune cu cele consemnate la perechea 2
de cromozomi omologi de la cimpanzeu. Grouchy (1972), considera ca la
om, cromozomul 2 s-a format prin dispunerea in tandem la nivelul
telomerelor bratelor p a celor doi cromozomi din cuplul omolog 2.
Prin aceasta translocatie robertsoniana, s-a redus numarul de cromozomi la 46 (numar
total) cat are omul actual, fata de 48 cromozomi la Pan troglodytes (cimpanzeu). Legeune
(1970, 1973) considera aceasta fuziune centromerica un mecanism important in „speciatia”
cromozomala. De exemplu, prin translocatia 2p si 2q a cromozomilor de cimpanzeu, la
cromozomul 2 uman apare o lacuna.

16.2. Factori etiologici implicati in evolutia genomului uman

111
 Ca factori etiologici primordiali in evolutia cromozomilor umani sunt remanierile de tip
mutational cu efecte comportamentale si aparitia de noi caractere exprimate fenotipic. Dintre
factorii etiologici in evolutia cromozomilor umani mentionam:
a) – Efectele induse de remanierile cromozomiale sunt in raport direct cu numarul
indivizilor din populatie care au suportat remanierile cromozomale, cu distanta intre
generatiile care au succedat. De exemplu, la Homo sapiens frecventa inversiilor
pericentrice este de 0,16 x 10-3.

Stabilirea starii de homozigotie este urmarea directa a remanierilor cromozomale care se

produc in raport cu starea de homogamie 1) a populatiei.
Frecventa remanierilor si realizarea starii de homogamie este invers proportionala cu
„dimensiunea” unei populatii panmictice 2).
In populatiile mici homogamia (consangvinitatea) este mai frecventa, deci si evolutia
cromozomilor este rapida.
Specia Homo sapiens reprezentata de o populatie cu numar foarte mare de indivizi,
prezinta, la fiecare generatie remanieri cromozomale frecvente (modificari de structura,
morfologie si functie). Deoarece la om coeficientul de cosangvinitate fiind foarte redus valoric,
posibilitatea ca remanierile sa ajunga la stadiul de „homozigot” pentru cuplul de cromozomi
omologi, este foarte mica. Exceptie il face incestul sau izolatele umane.
b)- Un factor care influenteaza evolutia cromozomilor la om este rata mutatiilor si
„patologia” genica. Exemplu care confirma rata mutatiilor genice, ca factor in „evolutia”
cromozomilor, sunt din patologia umana: nanismul telangiectazic si ataxia telangiectazica
(ataxia cerebrala progresiva, cu deficiente imunologice – Ig A- si oculo-cutanate). Este cauza
genetica determinata de instabilitatea cromozomala prin deficienta endonuceaze ce favorizeaza
remanieri cromozomale de tipul: translocatia 14q12 pe cromozomul 7 din genom, sau
segmentul respectiv translocat pe cromozomul omolog 14.
Remanieri cromozomale si o rata crescuta a mutatiilor cu efecte „deviante” in fentotip
apar si in infectiile virale.
In familiile consangvine riscul de homozigotare prin remanieri cromozomale este foarte
crescut.
c) – Gradul crescut de consangvinitate favorizeaza un coeficient ridicat de
homozigotare prin remanieri genice si cromozomale. Efectele sunt: aparitia de noi caractere
fenotipice, care se fixeaza usor in genom si devin transmisibile.
Consangvinitatea accelereaza mecanismele genetice in evolutia speciilor , prin:
- trecerea in stare homozigota a genelor cu aparittia de situsuri care induc rupturi
cromozomale;
- formarea rapida a caracterelor noi cauzate de genele recesive rare;
- cumularea efectelor compartimentale a remanierilor cromozomale cu aparitia
de noi caractere.

16.3. Mecanisme in evolutia cromozomilor

(1) Primii care au stabilit ca inversiile pericentrice sunt remanierile structurale cele mai
frecvente in evolutia cromozomilor umani au fost Grouchy si col. (1972). Concluzia lor se
bazeaza pe studiile de citogenetica comparata intre Homo Sapiens si Pongidele actuale.
Ei au consemnat atat inversii pericentrice cat si paracentrice , a caror valoare sunt”
a) Inversii pericentrice:

112
 - intre Homo Sapiens si Pan troglodytes - 6 inversii;
- intre Homo Sapiens si Gorilla – 8 inversii;
- intre Homo Sapiens si Pongo – 7 inversii.
1)
Populatie homogama – populaia realizata prin incrucisarea indivizilor de sexe opuse, dar
cu asemanari fizice, psihice, genetice si cu un stramos comun.
2)
Populatia panmictica – populatia a carei membri componenti se incruciseaza aleatoriu: -
fara selectie preferentiala, fara mutatii, fara un stramos apropiat, comun (nu
consangvinitate).

b) Inversii paracentrice (mai rare):

- Homo Sapiens fata de Pan paniscus – inversie la cromozomul 7;
- Homo Sapiens fata de Gorilla – doua inversii la cromozomii 7 si 16;
- Homo Sapiens fata de Pongo - trei inversii la cromozomii 7,10,17.
Aceste inversii s-au produs pe un segment cromatidic relativ scurt.

(2) Translocatiile – Un alt mecanism observat de Grauchy in evolutia cromozomilor

sunt translocatiile. Desi la Homo Sapeins sunt frecvente in general, raportata ca element
citogenetic comparat cu Pongidele s-a constatat o singura translocatie majora
intercromozomala. La om este translocatia intercromozomala prin fuziunea telomerica 2p si
2q care la Pan paniscus reprezinta un cuplu de cromozomi 2 omologi.

(3) Translatiile reprezinta un mecanism in evolutia cromozomilor umani. De exemplu:

- banda q13 de la cromozomul 11 de la Pongo este prezenta pe cromozomul 11 la
Homo;
- la Pongo pe bratul scurt al cromozomului este banda p13, prin translatie, la
Homo o intalnim pe bratul q al cromozomului 20, probabil intre q11 si q12.

16.4. Efectele remanierilor asupra structurii cromozomilor

a) Efecte cantitative. La Homo Sapiens duplicatia sau deletia unui segment cromatidic are
efect morbid sau letal asupra indivului afectat. In consecinta se apreciaza ca deletia si
duplicatia au jucat un rol minor in evolutia cromozomilor de la Pongide la Homo.
b) Efecte compartimentale – Modificarea structurii cromozomilor deregleaza meioza
datorita neomologiei pe segmente cromatidice intre cromozomii omologi. De exemplu
remanieri de tipul translocatiei echilibrate sau aneusomia 1) recombinarilor (recombinari
complexe sau efecte intercromozomale) duc la diminuarea fertilitatii.
Aneusomii cu efecte compartimentale intracromozomice la Homo Sapiens sunt :
inversiile pericentrice (mecanism de remaniere foarte activ), translocatiile.
c) Efecte asupra fenotipului – Remanierile echilibrate nu modifica fenotipul individului
purtator. Ca remanieri echilibrate, translocatiile, pot fi reciproce, tralslocatie, prin
fuziune centrica, insertii.
Sunt si translocatii reciproce care induc modificari fenotipice. De exemplu,
translocatia reciproca intre cromozomul X si un autozom, care determina monozomia
partiala a autozomului.
Insertia poate determina gruparea unor gene, care, normal se gasesc la mare
distanta pe cromozomi.
Inversa pericentrica modifica secventa de citire a mesajului inscris in gene.

113
 Fuziunea telomerica a doi cromozomi perturba reglarea respectivelor gene, daca
citirea codificata se face de la centromer spre telomer.

1)
Aneusomie – orice modificare de structura sau de numar a cromozomilor din genom.

16.5. Ipoteza asupra mecanismelor evolutiei cromozomilor la om

Evolutia cromozomilor implica un mare numar de mecanisme. Se pare ca remanierile

cromozomale in evolutia genomului, sunt dependente de structura, ultrastructura si morfologia
cromozomilor.
a) Ipoteza sintezei de material nou sau pierdere de material. Studiile citogenetice
comparate intre Homo si Pongidae, au evindentiat ca spre deosebire de Pongidae, la Homo apar
benzi Q terminale pe bratul „p”, iar la bratul „q” lipsa benzilor Q terminale. Deasemenea apar
diferentieri de localizare a heterocromatinei, precum si aparitia benzilor Q juxtacentromerice la
cromozomii umani.
Grouchy mentioneaza pe bratul p al cromozomilor acrocentri prezenta unei regiuni
heterocromatice, care formeaza sateliti a caror dimensiune este variabila (la om pe cromozomi
13, 14, 21, 22). Dupa Grouchy acesti sateliti ar fi cauzati de sinteza de „novo” de material
genetic, sau consecinta duplicarii unei benzi, deja existenta pe bratul scurt „p”.
Hc si regiunea telomerelor sunt zone cromatidice unde pot avea loc remanieri structurale
datorita localizarii lor in raport cu centromerul. Se cunoaste ca centromerul si telomerele au rol
important si determinant in replicarea normala a cromozomilor.
b) Ipoteza schimbului neechilibrat de segmente cromatidice intre cromozomi . In
profaza primara a meiozei reductionale are loc un schimb echilibrat de material genetic prin
crossing-over echilibrat (egal). Sunt insa si cazuri cand se realizeaza schimb neechilibrat
datorita unui crossing over inegal realizat intre cromozomii omologi.
c) Ipoteza modificarii formulei cromozomale. Modificarea formulei numarului de
cromozomi se realizeaza prin reducerea sau crestera numarului de cromozomi in genomul
celulei.
 Reducerea numarului de cromozomi din genomul organismului se poate realiza prin
doua procese:
- malsegregarea, repartitia inegala a numarului de cromozomi intre celulele
fiice rezultate din meioza si mitoza (exemplu este sindromul Turner la om);
- fuziunea centromerica si/sau telomerica. Malsegregarea, repartitia inegala a
numarului de cromozomi, determina in finalul diviziunii obtinerea a doua
celule fiice diferite prin numarul cromozomilor: celula monozomica, numar
redus de cromozomi. Monozomia unui cromozom autozom, sau prezenta in
celula numai a cromozomului Y (lipsind cromozomul X), la om sunt cu efect
letal. Cand monozomia este legata de pierderea unui cromozom X la femeie
(ex. sindromul Turner , 45, X) are ca efecte pierderea unor functii genetice
care se exprima fenotipic prin: disfunctii, histodisplazii sau morfodisplazii.
- Fuziunea centromerica , descrisa pentru prima data in 1916 de Robertson,
determina reducerea numarului de cromozomi in genom.

114
 - Fuziunea telomerica – Exemplu cromozomul 2 uman provine din fuziunea
telomerica a cromozomilor submetacentrici 2p si 2q de la Pan troglodytes,
iar la locul fuziunii apare o lacuna.
 Cresterea numarului de cromozomi in genomul celular. Legat de cresterea
numarului de cromozomi in genom s-au elaborat mai multe ipoteze.

- Formarea de noi cromozomi prin sinteza de material centromeric. Ipoteza

neacceptata.
- Prezenta de structuri asemanatoare centromerului, rezultate din fuziuni
intercromozomice precedente in evolutia genomului. Prin separarea acestor
structuri isi reiau functia centromerica.
- Achizitia de cromozomi prin malsegregare.
- Formarea microcromozomilor. Mecanism ce poate explica prezenta
centromerilor si telomerele de „rezerva”. De exemplu, la om, prezenta unui
microcromozom (in exces) poate fi transmis la descendenti. La copil
microcromozomul mostenit se poate duplica, rezultand doi microcromozomi
identificabili prin cuplarea lor in zigonemul profazei primare a meiozei.
Microcromozomii nu induc modificari fenotipice deoarece ADN-ul lor nu
contine informatie genetica pentru a fi decodificata inARNm.
Prezenta lui in genom poate avea urmatoarele urmari: sa primeasca, prin translocatie
echilibrata, un brat de la cromozomii cu centromer, devenind genetic functional.

16.6. Relatii intre structura si remanierea cromozomilor

- Daca localizarea constrictiilor secundare rezultate prin remanieri cromozomale se pot

produce modificari fenotipice majore.
- Existenta situsurilor fragile pe cromozomii remaniati (exemplu pe cromozomii 10 si 14
la om).
- Fisuri cromatidice la nivelul benzilor T si R, si inversii paracentrice (ex. cromozomul 7
uman).
- Formarea unor structuri ce favorizeaza endoreduplicarea segmentului distal al
cromozomului 2q, fuziunea sau translocatii intracromatidice.

17. Arhitectura si evolutia cromozomilor sexuali (gonozomii)

La Homo sapiens, specie cu reproducere sexuata exista un cuplu de cromozomi, care,

prin structura, morfologie si functii sunt diferiti de cromozomii autozomi. Sunt cromozomii
sexuali sau gonozomii, care la barbat sunt reprezentati XY, la femeie XX.
Acest cuplu, XX sau XY, se constituie in momentul fecundarii si constituirii zigotului
reprezentand sexul cromozomial, genetic, al fiecarui subiect din populatia umana.
Cromozomii X si Y, intervin in formula sexului genetic.
Acesti cromozomi se caracterizeaza printr-un accentuat polimorfism, de talie, zone
pseudoautozomale, grad de heterocromatinizare, etc.

17.1. Arhitectura cromozomului Y.

115
 Datorita rolului esential in conditionarea sexului genetic si somatic la barbati, este
necesara o analiza deosebita a cromozomului Y.
Ca talie, cromozomul Y este cel mai mic din genomul uman, avand aproximativ 60 Mb,
ceea ce reprezinta 2-3% cantitate ADN din setul haploid.
Folosirea tehnicilor de bandare, s-a observat ca acest cromozom Y, prezinta regiuni
distincte in strcutura sa, cum sunt: regiunile pseudoautozomale PAR1 si PAR2, regiunile
eucromatice si heterocromatice.
- Regiunile pseudoautozomale ale cromozomului Y le gasim in zona terminata
(distala) a bratelor cromozomului. Acestea sunt: PAR1 in zona terminala a
bratului scurt (p) si PAR2 in zona terminala a bratului lung (q). Cele doua
regiuni pseudoautozomale insumeaza 2920 Kb, din care 2600 Kb PAR1 si
320 Kb PAR2.
S-a observat ca in profaza primara a meiozei reductionale, poate realiza
schimb de material genetic cu regiuni omoloage de pe cromozomul sexual X. Se
apreciaza ca cele 2920 Kb din regiunile pseudoautozomale ar prezenta 5% din
totalul ADN-ului component al cromozomului Y.
S-a mai stabilit ca regiunea PAR1 a bratului scurt este importanta,
asigurand fertilitatea masculina. Acesta observatie este urmarea efectului
producerii de deletii in regiunea bratului terminal „p”. Si anume deletia acestui
segment cromatidic stopeaza meioza, determinand azoospermia (Kostiner Dana,
1988).
Cromozomul Y prezinta regiunile eucromatice si heterocromatice
reprezentate de 95% din ADN-ul cromozomului. (Foote si col. 1992).
Sunt regiunile Y-specifice, denumite si NRY (Non Recombining Y).
- Regiunea eucromatica Y – specifica – este paracentromerica pe bratul „q”, in
regiunea centromerica si in regiunea paracentromerica a bratului „p”. (Foote
si col. 1992).
- Regiunea heterocromatica a cromozomului Y . Aceasta regiune este
localizata in zona Yq distala si corespunde benzii cromozomale Yq 12. Este
considerata regiunea „inerta” datorita inactivitatii de codare, este non-
codanta, dar se caracterizeaza printr-un accentuat polimorfism, stabilit prin
analiza markerilor genetici la indivizii conspecifici.
Polimorfismul regiunii heterocromatidice este consemnat in banda Yq 12 si in
regiunea centromerului, regiuni care contin secvente repetitive. Aceste secvente repetitive pot fi
grupate in trei mari familii:
- DyZ1.Este familia la care unitatea repetitiva are 3,4 Kb. Aceasta familie ar
insuma 4000-6000 secvente repetitive.
- DyZ2. Unitatea repetitiva are aproximativ 2,1 Kb si ar contine aproximativ
2000 secvente repetitive.
- DyZ3 este ADN-ul satelit de tip alfoid, in regiunea pericentromerica a
cromozomului Y.
In structura moleculara a cromozomului Y se gasesc si doua clase de
secvente repetitive si anume SINES( Short Interspersed Elements) si LINEs
(Long Interspersed Elements), secvente care se gasesc si pe cromozomii
autozomi.
- Clasa SINEs este reprezentata de secvente Alu. Secventele Alu de pe Y sunt
inalt divergente in raport cu secventele Alu de pe autozomi. Clasa SINEs
contine secvente de 300 pb, insumand intre 300.000 – 900.000 unititati
repetitive.

116
 - Clasa LINEs. Este reprezentata de o singura familie de secvente pe
cromozomul Y uman - familia Kpn, a caror membri ocupa aproximativ 6,4
Kb.
S-a stabilit ca in cromozomul Y aproximativ 50% este ADN cu secvente
repetitive non-codante.
Cartografierea cromozomului Y a evidentiat doua clase de gene care
insumeaza aproximativ 40 gene. Repartizarea in cele doua clase a avut drept
criterii functiile respectivelor gene. Cele doua clase sunt:
- genele derivate din perechea ancestrala de autozomi. Dintr-o pereche ancestrala
de cromozomi autozomi au evoluat cromozomii sexuali X si Y. Respectivele
gene, in copie unica, sunt intotdeauna exprimate ca functie si au alele omoloage
pe cromozomul X. Aceasta clasa de gene este localizata in regiunea pseudo-
autozomala a cromozomului Y;
- gene achizitionate in cursul evolutiei. Achizitionarea noilor gene pe
cromozomul Y s-a realizat prin mecanismul de translocatie de la autozomi.
Sunt localizate in regiunea nerecombinativa genetic din cromozomul Y.
Majoritatea genelor din aceasta clasa se gasesc in copii multiple. Numai gena
SRY (Sex determining Region of the Y), care codifica proteine cu functie
„inductor morfogenetic” in diferentierea testiculului, se gaseste in doza unica:
Gena SRY nu are gena omoloaga pe cromozomul X.

17.2.Evolutia cromozomilor sexuali la om

Cromozomii sexuali reprezinta un tip special de evolutie genomica la mamifere si om.

Datorita variabilitatii accentuate, determinata de particularitati de structura, morfologie
si functie genetica, intre cromozomii X si Y, motiveaza ipoteza ca heteromorfismul
gonozomilor este rezultatul unui lung proces si modificari complexe in evolutia separata a
cromozomilor X si Y(Ohno, 1969; Marshall si Watson, 1991).
Din datele experimentale si studiul filogenetic al cromozomilor sexuali au fost emise
diverse ipoteze ca heteromorfismul dintre X si Y ar fi rezultatul unor mecanisme genetice.
Ohno (1969), lanseaza ipoteza unei evolutii particulare a cromozomilor X si Y in raport
cu evolutia autozomilor. El considera ca la speciile ancestrale de vertebrate, cromozomii
ancestrali cu rol in sexualitatea speciilor erau morfologic identici, iar determinarea sexului era
determinata de gene, de un sistem de cupluri alelice. Acest complex de cupluri alelice implicate
in sexualitate nu era o necesitate absoluta. In functie de raporturile de homo – si heterozigot era
determinat sexul.
De exemplu cromozomii „sexuali” ancestrali cu morfologie identica, care aveau cuplul
homozigot al genelor sexualizante ar fi determinat un sex, iar starea heterozigota sexul opus.
Conform ipotezei lui Ohmo, sustinuta de cercetarile lui Grouchy (1987), Riggs (1990),
Rice(1994) s.a, la mamifere si om, cuplul de cromozomi sexuali X si Y provine dintr-o pereche
homomorfa de cromozomi ancestrali. Mecanismele care au precedat heteromorfismului
gonozomilor umani au inceput si s-au derulat pe parcursul a 200 milioane de ani in evolutia bio-
genetica a vertebratelor pana la omul actual.
Heteromorfismul gonozomilor, exprimat prin accentuata diferentiere de structura,
dimensiune si functie genetica existenta intre X si Y au determinat elaborarea ipotezei ca cei doi
cromozomi sexuali (la mamifere si om) au evoluat separat, independent (Bull, 1983, Charles
Worth (1978), Marshall – Watson (1991) si Jablouka (1990).
Conform argumentelor aduse de cercetatori, heteromorfismul cromozomilor sexuali X si
Y s-a realizat intr-un lung proces evolutiv prin modificari graduale, cum ar fi:

117
 - supresia partiala sau totala a crossing – over-ului in doi cromozomi omologi
la sexul heteromorfic ce difera prin gena sexualizata.
- „degenerarea” functiei genetice a cromozomului Y, cromozom heteromorf.

17.2.1. Supresia prin crossing – over

Ipotezele lansate considera ca genele sex-linkate cu efecte opuse asupra unor caractere
la cele doua sexe, ar avea un avantaj selectiv la unul din sexe, urmarea recombinarilor
interlocusuri.
Reducerea marcata a structurii realizata prin schimbul genetic extins prin deletie, ar
determina variante genetice care ar asigura exprimari fenotipice ale unor caractere, cum ar fi:
afectare psihica, morfologica, diferentieri comportamentale. Asemenea modificari de caractere
fenotipice ar putea fi considerate avantajoase pentru sexul heterogametic si neavantajoase
pentru sexul homogametic.
Supresia crossing-over-ului s-ar fi realizat prin urmatoarele mecanisme:
a) Supresia genelor – Un factor care diminueaza recombinarea intracromozomica a
gonozomilor este selectia genelor, considerata factor initiator in evolutia
cromozomilor sexuali, in special pentru cromozomul Y. Selectia genelor, diferentiat
la X si Y, dar mai ampla selectia la nivelul cromozomului Y, a dus la izolarea si
separarea cromozomilor sexuali X si Y. Supresia genica s-ar fi realizat prin deletia
intracromatidica prin care sunt eliminate unele gene, urmata de aditia altor gene,
care au informatii genetice diferite fata de cele eliminate.
b) Modificari conformationale – Modificarile conformationale includ
heterocromatinizarea si „alternarea” timpului de replicare prin care se deosebesc
cromozomii X si Y intre ei, care la randul lor se deosebesc de cromozomii autozomi.
Modificarea conformationala explica replicarea tardiva a cromozomilor sexuali.
c) Modificari structurale. Ele se pot produce prin inversii pericentrice si paracentrice.
Modificarile structurale modifica ordonarea omologiei segmentelor cromatidice si
imposibilitatea de cuplare completa a cromozomilor sexuali in stadiul de zigonem al
profazei primare a meiozei. Datorita cuplarii incomplete in meioza, segmentul
necuplat se va inactiva prin modificari conformationale. Asemenea inactivari ar fi
consecinta inversiilor.
Rearanjamentul strcutrural al cromozomului Y care este diferit de al
cromozomului X, determina partial, supresia crossing – over-ului in meioza. Datorita
neomologiei intre X si Y, in zigonem nu se formeaza sinapsele intercromozomale si are
loc, frecvent , crossing – overul. Crossing-overul se poate realiza numai la nivelul
segmentelor pseudocromozomale sau prin deletia bratului „p” al cromozomului Y.
Datorita neomologiei cromatidelor intre X si Y cuplarea in meioza este incompleta.
Daca in meioza s-ar produce un crossing-over intre cromozomii XX in zona
unde a avut loc inversia intracromatidica, ar rezulta gameti „aneuploizi” (corect o
mozomie partiala).
Dar, datorita cuplarii incomplete pe segmentul cromatidic necuplat in meioza, se
pot produce modificari conformationale in cromozomii sexuali.
Clark si Wall (1996) considera ca supresia crossing-over-ului poate fi influentata
si de modificarea structurii si conformatia cromozomilor sexuali X si Y.
Modificarea conformatiei determina degenerarea unor structuri cromozomale a
heterocromozomilor X si Y. Consecinta degenerarii structurii intre X si Y este
diferentierea genetica si modificarea functiilor, precum si izolarea heterocromozomilor.
Va rezulta un cromozom Y cu talia foarte mica, iar cromozomul X cu talia mijlocie.

118
 Degenerarea structurii este realizata si prin acumularea de mutatii cauzate de
„alterarea” strcuturii ADN-ului din cromozomi.
d) „Degenerarea” functionala. La sexul feminin homogametic XX exista un risc crescut
de acumulare a mutatiilor. Dar datorita omologiei celor doi cromozomi X este
posibila o reducere a coeficiemtului de mutatie, deoarece in meioza poate avea loc
recombinarea prin crossing-over intre omologii X, precum si o rata crescuta a
proceselor de reparare a „defectelor” genetice produse.
Clark si Wall considera ca rata mutatiilor la nivelul heterocromozomilor X si Y
este apropiata valoric. Insa rata de fixare a mutatiei este mai crescuta la cromozomul Y.
Cauza acestor diferentieri este urmatoarea: cromozomul Y, desi foarte mic dimensional,
datorita neomologiei cu X, este lipsit de crossing-over si reparare a mutatiilor, sau s-ar
produce foarte putine, in schimb, cuplul de cromozomi X, fiind omologi, in meioza este
o rata crescuta de crossing-over si reparare a mutatiilor. Aceste particularitati legate de
dinamica heterocromozomilor, determina diferentierile heterocromozomilor, determina
diferentierile degenerative a functiilor intre X si Y.
Clark si Wall (1996), Rice (1994), Migeon (1994) s.a, considera ca degenerarea
functionala a cromozomului Y ar fi consecinta acumularii unei cantitati crescute de
heterocromatina. Conform ipotezelor lansate de ei, se considera ca acumularea de
heterocromatina ar fi consecinta unei acumulari crescute de ADN „parazit” de catre
cromozomul Y, ADN a carie unica functie este autoreplicarea .
Acumularea de heterocromatina ar fi avut loc dupa stabilizarea supresiei
crossing over-ului si degenerarea functionala stabila.
Dar degenerarea functionala a cromozomilor Y nu este stabila la toate speciile de
mamifere. De exemplu, la Homo Sapiens (omul actual) instabilitatea degenerarii
cromozomului Y este evidentiat de polimorfismul accentuat in populatiile umane.
Datorita unei relative instabilitati degenerative sunt posibile supresii genice, modificari
conformationale si structurale, achizitii de noi mutatii. Prin aceste mecanisme si procese
se accentueaza degenerarea functionala a cromozomului Y fata de X.
In concluzie: acumularea efectelor genice, modificarilor conformational-
structurale si acumularea de mutatii, sunt elementele care determina degenerarea
functional – genetica a cromozomului Y.
Un exemplu de degenerare functionala, intre cei doi heterocromozomi, este ca pe
bratul scurt (p) al Y-ului este locusul genei SRY (Yp 11.3) care determina sexul
masculin, cromozomii X fiind lipsiti de aceasta gena, sexul va fi feminin.
In meioza posibilitatea de cuplare intre cromozomii X si Y sunt la nivelul
segmentelor pseudoautozomale, deoarece contin secvente omoloage.
Consemnarea cromozomilor sexuali la mamifere si om este remarcabila, fiind
considerata ca un mecanism de protejare si asigurarea dozajului genelor X linkate.
Enzimele polimeraze participa la elongarea noilor catene care se vor cupla,
complementar, cu catenele matrita, intergind moleculele de ADN dupa replicare.
Replicarea fiind semiconservativa, fiecare molecula rezultata va fi compusa din catena
veche (matrita) si cateva nou sintetizata (complementara).
Fiecare diviziune celulara este precedata de replicarea corecta a ADN-ului
genomic.
Modelul Watson-Crick prezice existenta „ furcii de replicare” la molecula ADN
in curs de sinteza .
Furca de replicare a fost evidentiata si studiata la bacterii. Prin marcarea ADN-
ului din celula bacteriana cu timidina tritiata, autoradiografiile obtinute au fost
examinate la microscopul electronic ( J. Cairns 1963).

119
 17.3.Metode de studiu

Pentru a se demonstra ca replicarea ADN-ului este semiconservativa, s-au folosit

urmatoarele metode de studiu:
- autoradiografia si analiza imaginilor la microscopul electronic;
- ultracentrifugarea in gradient de densitate.
a) Microscopia electronica. Primele incercari pentru demonstrarea replicarii
semiconservative, vizualizata la microscopul electronic, apartin lui Cairns (1962).
El a demonstrat ca, la Escherichia coli, replicarea incepe dintr-un punct (punctul
de initiere) si inainteaza pana cand apar doi cromozomi inelari in celula bacteriana.
Folosind precursori de sinteza de tipul BrdU (brom deoxiuridina), un analog al
timinei, sau timidina tritiata (3H) s-a urmarit incorporarea lor in moleculele de ADN
rezultate dupa replicare.
Microscopia electronica a vizualizat ca de la punctul de initiere a replicarii
ADN-ului, incepe desfacerea puntilor de hidrogen, proces care progreseaza
bidirectional.
Moleculele rezultate vor prezenta catenele de „novo” diferit colorate, fata de
catenele matrita, datorita incorporarii in structura lor nucleotidele marcate si anume:
- catena „matrita” apare inchisa la culoare.
- catena nou sintetizata va fi de culoare deschisa.
Analiza ADN-ului la microscopul electronic isi gaseste aplicabilitate in studiul
genomului uman, pentru testarea mutagenitatii chimice.
b) Experimentul Meselson si Stahl
Mecanismele, care regleaza replicarea moleculei ADN, au fost elucidate pentru
inceput la procariote cu ajutorul unor mutanti conditionali si care nu exprima efectul
fenotipic secundar indus de mutatie, decat in anumite conditii.
O contributie, esentiala la demonstrarea replicarii semiconservative a
moleculelor de ADN, la procariot, au avut-o Meselson si Stahl (1958).
Meselson si Stahl au elaborat o metoda de analiza care a permis masurarea
densitatii moleculelor de ADN hibride prin separarea, pe cale fizica, a densitatilor de
diferentiere.
Metoda elaborata confirma ca „in vivo” replicarea ADN este conforma
modelului dublului helix.
Principiul metodei: cand intr-o solutie concentrata de CsCl se supun
ultracentrifugarii diverse molecule, repartitia moleculelor, conform gradientului de
densitate, va fi modificata si anume: in fiecare punct, concentratia de CsCl este in
functie de fortele de gravitatie aplicate moleculelor supuse ultracentrifugarii. Moleculele
cu concentratie mare, se dispun la fundul eprubetei, cele cu concentratie mica spre
suprafata lichidului.

120
 - CAPITOLUL IV -

CONCEPTUL DE GENA

Johnssen introduce notiunea e gena (1909), fiind considerata, in prezent, unitatea

informational – activa si determinanta, care codifica sinteza unei proteine cu structura si
functii specifice.
Interesanta este definitia elaborata de Th. Morgan (1915), exponent al geneticii
clasice, data genei: gena este unitatea de functie, recombinare si mutageneza a
aparatului genetic celular.
In prezent, definitia genei a fost corectata si completata, gratie tehnicilor si
metodelor de analiza a ADN-ului, elaborate dupa 1970 si in prezent.
Pana in 1970 conceptul asupra notiunii de gena se limita la a aprecia ordonarea
nucleotidelor care realizeaza mesajul genetic pentru ordonarea aminoacizilor (numar si
tipuri) in lanturile polipeptidice, determinand structura si proprietati specifice
proteinelor. Dar nu existau tehnici prin care sa poata fi izolata gena din genomul
eucariotelor.
Tehnicile elaborate de Nierenberg si Kharana (1960-1965) desi valoroase, n-au
reusit sa stabileasca dimensiunea unei gene din genom. Dificultatea era urmatoarea:
disproportia intre dimensiunea genei, asa cum era apreciata la cateva mii de perechi si
baze si numarul pb din ADN-ul celular estimat la aproximativ 3.500.000.000 pb.
Aceasta a putut fi eliminata prin elaborarea unor tehnici care au revolutionat
studiul genomului uman, care au permis studiul structurii complexe a unei gene din
genom.
Noile tehnici au permis:
o Cu ajutorul revers- transcriptiei s-a putut transcrie „in vitro” o molecula de
ARNm complementara cu o secventa de nucleotide din structura ADN-ului
(Baltimore, Termin 1976)
o Prin folosirea endonucleazelor de restrictie s-a putut realiza decuparea
ADN-ului cromozomial in fragmente cu un continut de aproximativ 1000pb.
Prin acest procedeu genomul uman, cu un continut de 3x10 9 pb, a putut fi
decupat in cca 106 situsuri. In prezent sunt folosite peste 200 tipuri de
endonucleaze (enzime de restrictie) pentru tot atatea situsuri din ADN-ul
genomic (Roberts si col. 1988).
o Inserarea de fragmente scurte de ADN (plasmide de 5 kb sau 40 kb in
timpul replicarii repliconilor ADN-ului genomului uman, sunt incercari de

121
 recombinare „in vitro” a ADN-ului celular prin introducerea de segmente
ADN straine in respectiva celula. Prin acest procedeu se realizeaza
amplificarea, purificarea si dimensiunea genei. Este procesul ce premerge
clonarii genei ca metoda ce a revolutionat genetica actuala. (Old si Primnoze
1980)
o Secventializarea genei - prin stabilirea secventei aminoacizilor din lantul
polipeptidic, polipeptid codificat genetic de gena din genomul celulei.
Pentru secventializarea genei s-au folosit enzime ca ADN-polimeraze
(Sanger si Coulson, 1975; Maxam si Gilbert, 1978).

Din studiile efectuate pana in prezent putem defini ca gena este unitatea functionala a
ADN-ului cromozomal sau mitocondrial care detine mesajul genetic in forma codificata pentru
determinarea si sinteza unei proteine specifice, intermediara fiind molecula de ARNm, care
decodifica mesajul genetic de ADN.
Gena, cu dispozitie liniara si adiacenta altor gene se inlantuie cu acestea formand
grupuri linkate in axul longitudinal al cromozomului, care se transmit grupat de la o celula la
generatiile celulare care succed.
Grupate, dispuse liniar, fiecare gena ocupa o pozitie pe cromozom, pozitie intercalata de
genele vecine. Gena nu este delimitata de granite morfologice sau de componente chimice
particulare. Gena are o delimitare functionala, relevata de semnificatia mesajului genetic inscris
in structura sa nucleotidica delimitata fiind de cordonul „non-sens” cu rol de punctuatie
informationala.
Functionarea genei este conditionata de integrarea intr-un sistem autoreplicativ, desi ea
functioneaza „independent” in determinismul calitativ al proteinei sintetizate in celula.
Cromozomul nu este un simplu depozit de gene. El reprezinta un sistem armonios de reatii
itergenice.
Ordonarea genelor intracromozomala, s-a dezvoltat gradat in cursul evolutiei bio-
genetice. Tot in cursul evolutiei bio-genetice s-a realizat structura cromozomului, duplicatiile
genice implicate in structura fiecarui tesut, a fiecarui organ.
Este acceptat si demonstrat ca gena este o secventa polinucleotidica din molecula ADN-
ului cromozomal inzestrat cu capacitatea de autoreplicare.
In cursul evolutiei biologice s-a realizat structura chimica, dimensiunea si stricta
specificitate informationala delimitate de codonii „non-sens terminatori”.
Desi ca unitate de functie in genomul celular si entitate stabila, gena poate suporta
modificari in structura ei, in conditiile cand asupra ADN-ului actioneaza factori exogeni
agresivi, potentiali mutageni, cu efecte secundare asupra caracterelor exprimate fenotipic
(malformatii congenitale pe fond genetic).

1. Strutura genelor la eucariote

Analizate moleculele de ADN din cromozomul procariotelor si din cromozomii

eucariotelor s-a constatat urmatoarele diferentieri:
La procariote:
- un singur cromozom care contine o molecula gigant de ADN;
- ADN-ul din cromozomul procariotelor nu este cuplat cu proteinele de tip
histona;
- ADN-ul procariotelor nu contine secvente nucleotidice repetitive;

122
 - tot ADN-ul este informational genetic activ, reprezentand in forma
codificata, mesajele genetice pentru determinarea sintezei propriilor proteine
specifice;
- genele lipsite de introni.
La eucariote:
- existenta unui numar variabil de cromozomi in genom (omul are 46
cromozomi);
- ADN-ul din componenta fiecarui cromozom este cuplat prin legaturi sterice,
cu proteinele de tip histone (H1, H2A, H2B, H3 si H4), formand complexe
nucleo-proteice;
- ADN-ul eucariotelor este heterogen in raport cu structura primara,
cromozomii continand ADN repetitiv (moderat si inalt repetitiv –
noninformational) si nerepetitiv (informational).
- Structural gena este complexa, continand introni-exoni;
- Existenta familiilor de gene implicate in edificarea aceluiasi caracter;
- In ADN-ul din genomul uman exista 3,2 -3,5 x 109 perechi de nucleotide.
Luandu-se in consideratie aceste diferentieri structurale, cantitative si functionale s-au
emis ipoteze, confirmate, ca genele la eucariote sunt fundamental diferite fata de procariote. De
exemplu genele individuale considerate de Morgan entitati functionale indivizibile, sunt
reprezentate de segmente nucleotidice care pot fi „fragmentate” in subunitati structurale –
functionale sau nonfunctionale.

1.1.Structura genei din genomul eucariotelor

Din totalul ADN-ului cromozomal al eucariotelor numai o cantitate foarte mica de ADN
este exprimata informational in structurile proteice. Se estimeaza ca din totalul ADN-ului
nuclear aproximativ 5-10% este codant.
Genetica moleculara a consemnat neconcordanta intre dimensiunea moleculei de ARN
premesager, care a decodificat structura integrala a genei si care este identificat in nucleu si
masa moleculara a ARNm prezent in citoplasma celulei. Discordanta masei moleculare intre
cele doua stari (etape) ale ARNm, a dus la elaborarea ipotezei ca gena are o structura
discontinua sau in mozaic la eucariote.
Din punct de vedere molecular gena la eucariote este o „colectie” liniara de secvente
informational active si secvente non-informationale. Dupa 1977 se cunosc incercari si analize
moleculare, care, prin rezultate, au dus la o redimensionare a notiunii genei.
De exemplu Sharp (1977), Gilbert si Tonegam (1978), Crick (1979), Gilbert (1985) s.a,
pe baza propriilor observatii, formuleaza ipoteza ca structura unei gene, ca unitate de
transcriptie a ADN-ului genom, prezenta pe un locus in cromozom are masa moleculara mai
mare in raport cu ARNm citoplasmatic care a decodificat-o.

1.1.1. Structura discontinua a genei sau gena in „mozaic”

Din punct de vedere al geneticii formale, gena este considerata unitatea de functie,
recombinare si mutageneza, mostenita si transmisibila.
Dar din punct de vedere molecular gena este o „colectie” liniara de secvente
nucleotidice din ADN-ul cromozomial, care determina sinteza unei molecule de ARN, care
precede sinteza unui polipeptid in citoplasma celulei.

123
 Datorita neconcordantei masei moleculare a ARN hibrid premesager; precursor al
ARNm matur care se sintetizeaza la nivelul genei din ADN-ul cromozomial, s-a preconizat ca
structura genei care detine mesaj genetic este complexa, este heterogena secvential.
Studiile lui Sharp si Roberts (premiul Nobel pentru medicina, 1993) au evidentiat ca
genele din genomul uman, ca la toate eucariotele, au structura informational discontinua. Ei au
observat prezenta unor structuri secventiale „suplimentare” de nucleotide non-informationale
intercalate printre segmentele nucleotidice cu mesaj genetic.
Sharp si Roberts au numit secventele cu mesaj genetic informational exon, iar
secventele liniare non-informationale intron.
Exonii din structura genei sunt transcrisi in molecula de ARN pre-mesager (precursor)
iar mesajul lor il gasim, in totalitate, in molecula de ARN mesager matur. Acest ARNm matur
este cel care, dupa traversarea anvelopei nucleare, in citoplasma asigura sinteza unei proteine,
cu structura si functii specifice, mai corect sinteza unui lant polipeptidic ce va structura o
molecula proteica.
Intronii sunt transcrisi in molecula hibrida de ARN pre-mesager (precursor) impreuna cu
exonii, dar nu sunt inclusi in structura fnala a moleculei de ARNm matur. Ei vor fi eliminati
prin restricite enzimatica, din ARN premesager, in timp ce exonii vor fi recuplati de enzimele
ligaze, formand ARNm maturi (vezi sinteza ARNm si a proteinelor).
Decodificarea si sinteza ARN pre – mesager (precursor) este catalizata de enzima ARN-
polimeraza II.
In 1990, Kaplan si Delpech, considerau ca intron este orice segment transcris din ADN,
dar eliminat dupa transcrierea primara.
Deci intronii nu vor fi prezenti in structura unui ARNm matur.
S-a observat ca numarul exonilor si intronilor variaza in limite largi in genele
eucariotelor. De la un intron pana la 50 introni si chiar mai mult.
De exemplu, gena care codifica sinteza actinei are un singur intron. Gena care codifica
sinteza β – globulinei contine doi introni, in timp de gena care la pasari codifica sinteza
precolagenului are 50 de introni.
Un alt exemplu care confirma numarul variabil de introni in componenta genelor este
gena pentru hemofilia A la om. Aceasta gena contine 186.000 pb, insumand nucleotidele din
exoni si intra respectiv 0.1% din totalul ADN-ului din cromozomul sexual X. Dar in molecula
ARNm matur se gasesc numai 9000 pb. Deci numai 9KJ corespund segmentelor exonice,
diferenta semnificativ mai mare, sunt nucleotidele din intronii non-informationali.
O alta observatie a lui Sharp si Roberts este ca primul si ultimul segment polinucleotidic
din structura genei in „mozaic”, sunt exonii.
Ca urmare, o gena structurala in mozaic, va contine ca numar de introni egal cu al
exonilor mai putin unul (ex 2n-1; de unde 2n este numarul exonilor din componenta genei
structurale).
Deasemenea s-a constatat ca in general, primul intron este relativ scurt prin prezenta
nucleotidelor care-l structureaza, iar al doilea intron este mai lung. Ceilalti introni componenti
ai genei structurale au lungimi variabile cuprinse intre 45 pb pana la aproape 5000 pb. De
exemplu, la mamifere este o gena care determina genetic sinteza dehidrofolat reductaza (DHFR,
care contine sase exoni. Gena existenta in ADN-ul cromozomal (in mozaic structural) contine
31000 pb in timp ce ARNm matur numai 2000 pb. Sau gena pentru tineoglobulina in ADN,
contine 300 Kb iar ARNm matur are 8Kb, in timp ce gena pentru distrofina a carei lungime este
de 2500 Kb, transcrie un ARNm matur de 14Kb.
Din toate aceste exemple se constata neconcordanta intre structura genei din ADN cu
locusul pe cromozom si structura prin numar de nucleotide din ARNm matur. Putem retine ca
prin lungime si numar de nucleotide intronii sunt mult dimensionati fata de componenta

124
exonilor. Deci gena contine un numar mare de secvente lipsite de mesaj genetic
(noninformationale).
Prin folosirea metodelor de cartografiere prin „restrictie” si secventializarea
oligonucleotidelor prin marcarea precursorilor s-au evidentiat unele caracteristici ale genelor cu
structura discontinua si anume:
 ordinea exonilor din structura genei din ADN-ul cromozomial este respectata si in
structura ARNm matur. Ca urmare se poate afirma ca gena in „mozaic” este
„fragmentata” pe secvente nucleotidice liniare, exoni-introni si nu dispersata.
Concluzia: ca structura genei este discontinua.
 Intronii din componenta genei contin codoni terminatori „non-sens” in toate fazele
de transcriptie a genei in ARN pre mesager (precursor).
 Componenta unei gene structurale din genomul organismului este aceeasi in toate
celulele indiferent care este tesutul sau organul din care fac parte celulele;
 In marea lor majoritate intronii incep in pozitia 5 cu dinucleotidele GT si sfarsesc cu
dinucleotidele AT in pozitita 3’ al capatului opus al intronului. Sunt putine exceptii
de introni care incep la un capat 5’ AT si sfarsesc la capatul 3’ AC. Structura 3’ AT
au importanta ca asigura decuparea corecta a intronilor din structura genei mozaic.
 Gena in mozaic incepe cu primul exon in pozitia 5, iar ultimul exon va sfarsi in
pozitia 3’, ordinea fiind stabilita din analiza ARNm matur rezultat din transcriptie si
dupa eliminarea intronilor.
 Cand o gena structurala din genomul unei eucariote este lipsita de introni, carta de
restrictie a ADN-ului pentru respectiva gena corespunde exact cu a ARNm obtinut
prin transcrierea inversa cu ajutorul revers transcriptiei a ADNc sau a ADNm
(mitocondrial). Este cazul histogenelor sau a genelor din genomul procariotelor (la
care ADN-ul nu este cuplat cu histonele si nu exista secvente repetitive de tipul
intronilor). De exemplu 20 histogene cu locusuri pe cromozomii 1, 6 si 12,
constituind grupe de „pseudogene”;
 Cand din ARN-ul m matur lipseste o secventa ce corespunde unui exon in raport cu
componenta exonilor din gena care a transcris ARN premesager, apare modificarea
in carta de restrictie a ADNc.

1.1.2. Mecanisme in evolutia genelor cu structura discontinua

Asupra originii si evolutiei genelor cu structura discontinua (in „mozaic”) s-au emis
diverse ipoteze. De exemplu, Chambon (1981) si Südhoz (1985) considera ca intronii
eucariotelor ar fi relicve ale evolutiei codului genetic. Ei considera ca intronii ar fi resturi din
molecula ADN-ului repetitiv ancestral. Acesti introni ca relicve ancestrale prezentand in
structura lor microsecvente repetitive, se mentin non-informationali, lipsiti de mesaj genetic, iar
exonii ar fi secvente „minimale” limita capabila de determinism genetic a sintezei unui lant
polipeptidic, a unei proteine.
Datorita metodelor si tehnicilor tot mai perfectionate de studiu in genetica, cum este
metoda in care se folosesc fragmentele de restrictie s-au emis si alte ipoteze privitor la originea,
mecanismele si evolutia genelor cu structura discontinua la eucariote.
Avantajele metodei fragmentelor de restrictie sunt urmatoarele:
- se poate stabili daca un fragment specific identificat este inrudit cu alte
secvente din genom.

125
 - prin clonare, fragmentele de restrictie pot servi ca trasori in hibridizarea
ADN-ului cu scopul identificarii secventelor repetitive.
- prin folosirea sondelor exonice putem identifica prezenta unui exon si
structura diverselor gene structurale din genom.
Folosirea metodei fragmentelor de restrictie dar si a clonarii acestor fragmente (ca sonde
de identificare) au permis enuntarea unor ipoteze asupra mecanismelor posibile in evolutia
genei cu structura discontinua.
Aceste mecanisme posibile ar fi urmatoarele:
a) Evolutia genei prin duplicatia exonilor . Este mecanismul care ar motiva existenta la
eucariote a genelor cu secvente exonice repetitive. De exemplu, gena care codifica
colagenul la pasari contine un exon format din 54pb, exon care se multiplica de
multe ori in componenta genei.
b) Conversia segmentelor nucleotidice este un mecanism posibil in evolutia genei care
codifica globina si care contine trei exoni si doi introni. Un alt exemplu este gena
pentru mioglobina umana care are o structura identica cu structura a trei exoni
prezenti in structura genei pentru globina.
c) Duplicatia genei si excizia intronilor. Este mecanismul care motiveaza existenta
genelor omoloage dar cu un mesaj genetic diferit. Ca exemplu genele pentru sinteza
insulinei si anume: mamiferele si pasarile detin in genom o singura gena care
codifica insulina, iar rozatoarele au doua gene.

Daca la pasare gena contine doi introni la soarece o gena are doi introni (la fel ca la
pasari) a doua gena numai un intron. Aceasta diferentiere in introni a geneleor pentru insulina
prezente la rozatoare este explicata prin excizia intronilor. Si anume se considera ca gena
ancestrala pentru insulina a avut doi introni, iar prin evolutie s-a pierdut unul la gena omoloaga.
La rozatoare prezenta a doua gene pentru codificarea insulinei, care difera structural si
informational ar fi cosecinta a doua mecanisme in evolutia genei: un mecanism legat de
duplicatia genei ancestrale; al doilea mecanism excizia unui intron la una din cele doua gene.
Dupa cum se observa prin aceste mecanisme incepe diversificarea structural-functionala a
genelor, incepe polimorfismul molecular (fig.......)
d) Duplicatia genelor si insertia de introni. Este posibil ca prin duplicatia unei gene, in
componenta ei sa fie insertionat, un segment polinucleotid non-informational,
corespunzator unui intron ca lungime si structura micro-repetitiva.
e) Crossing-over inegal. Este mecanismul prin care se pot forma gene duplicate
separate de un intron non-repetitiv. Un exemplu este gena pentru ovotransferina la
pasari care cotine 17 exoni, fata de gena ancestrala presupusa ca ar fi avut 8 exoni si
7 introni.

2. Caracteristicile genei in raport cu cromozomii din genom

Gena, ca unitate de structura, functie si recombinare, exprimand o secventa

polinucleotidica cu mesaj genetic din molecula ADN-ului cromozomal prezinta unele
caracteristici in raport cu cromozomii.
Datorita heterogenitatii structural – functionale, a levurilor de acizi ribonucleici (ARN)
se considera pe locusurile in cromozomi pot fi ocupate de trei clase de gene:
- gene ribozomale, care transcriu sinteza ARN ribozomal sub actiunea ARN- polimeraza
- gene din componenta operonilor, sunt genele implicate in sinteza si reglarea genetica a
proteinelor, catalizata transcriptiv de ARN-polimeraza II;

126
 - gene care codifica sinteza ARN transport sun actiunea ARN polimerazei III.

2.1.Locusul si formele alternative ale genei prezente pe cromozomi

La eucariote, inclusiv la om, genele au o dimensiune si ocupa o anumita pozitie in

cromozom pe care o denumim locus.
Deci locusul este spatiul si pozitia unei gene in cromozom.
In genomul celular, gena se poate prezenta sub forme alternative. Formele alternative ale
genei „salbatice” sau ancestrale le numim alele. Alela este varianta modificata a unei gene intr-
un locus dat pe cromozom.
Formele alele sunt rezultate evolutive realizate prin urmatoarele mecanisme: mutatii
punctiforme, crossing-over inegal, prin dedublarea accidentala a unei gene sau prin dedublarea
asociata cu mutatia unei gene (fig. .....).
Prin dedublare si mutatia genei se presupune ca mecanism in evolutia lanturilor
polipeptidice din componenta globinei din structura hemoglobinei (Hb).
Alela, ca forma contrastanta a genei, salbatice determina exprimari fenotipice diferit
nuantate ale aceluiasi caracter in raport cu cel determinat de gena ancestrala sau de origine.
Sunt cupluri de cromozomi omologi care au pe un locus variante alelice. Cum genele
alele, convergent, sunt implicate in definirea aceluiasi caracter sunt numite cupluri alelomorfe.
Cuplul alelomorf ocupand acelasi locus pe cromozomii omologi, poate fi separat prin
diviziunea reductionala in meioza organismelor cu reproducere sexuata.

2.1.1. Polialelismul

In evolutia bio-genetica, o gena salbatica a suportat o succesiune de evenimente care au

determinat modificarea mesajului informational initial. De exemplu prin mutatii punctiforme,
dedublari sau recombinari intergenice (crossing-over inegal), sumativ ca efecte genice s-au
realizat variante alele pentru acelasi caracter dar fiecare tip de alela poate exprima trasaturi
graduale a caracterului exprimat fenotipic.
Cand in locusul ocupat intitial de gena ancestrala sau „salbateca” (de origine) gasim
variante alelice, se considera polialelism sau polimorfismul alelic.
Polimorfismul alelic poate fi stabilit prin metoda cartarii genetice sau prin metoda de
restrictie genica.
Prin cartarea genica se identifica situsurile unde s-au produs mutatii genice, cu efecte
secundare in modificarea caracterelor exprimate fenotipic. Metoda permite identificarea
variantelor alelice normale sau mutante, in constitutia genetica a individului sau in genofondul
populatiei.
Cartarea de restrcitie este metoda de identificare a seriei liniare a situsurilor din fibrila
de ADN cromozomal. Este metoda de cartare a situsurilor de restrictie secventiala, dar nu
identifica mutatiile din fibrila ADN.
Indivizii componenti ai populatiei prezinta caracterul determinat de gena salbatica, sau
unul determinat de variantele alelice derivate din gena salbatica, care, uneori, pot fi cu efecte
„deviante” fenotipic, consecinta unui mecanism de mutageneza genica.
Prin metoda de cartare a fragmentelor de restrictie s-a evidentiat existenta in genom a
genelor cu locusuri diferite pe cromozom, cu dimensiuni inegale, dar care au si exoni comuni.
Prezenta genelor nealelice prin locusul ocupat , dar cu exoni comuni asigura sinteza de proteine
„identice” sau inrudite.
Se considera ca dispersia acestor gene in locusuri diferite pe cromozom este rezultatul
duplicatiei genice ca mecanism in evolutia bio-genetica. Se considera, ca principiu al duplicatiei

127
genice, ca prin acest proces, o copie a genei ancestrale (de origine) a evoluat catre o mutatie cu
schimbarea locusului in timp ce alta a ramas la functia si locusul initial (fig..////)
In functie de numar si lungimea exonilor si intronilor din structura genelor duplicate, se
considera ca duplicatia genelor ancestrale a fost mai putin divergenta pentru exoni si accentuat
divergenta pentru introni. Aceasta ipoteza ar fi un argument explicativ de ce exonii comuni in
genele nealelice au lungimi foarte scurte, in timp ce intronii, care le diferentiaza, au lungimi
variabile.
Genele cu exoni comuni, dar cu locusuri diferite in cromozom, rezlutate prin duplicatii
seriate si mutatii seriate plecand de la gena salbatica (ancestrala) formeaza o grupare numita
familie multigenica sau baterie mutligenica.
S-a mai constatat ca familia multigenica poate fi grupata pe acelasi cromozom, sau cu
locusuri pe cromozomi diferiti in genomul celulei.

Fig.35. Duplicatia genei in evolutia genomului.

Este posibil ca familia multigenica distribuita pe cromozomi diferiti sa fie rezultatul
unei divergente genice insotita de conversia genica1).
1)
Conversia genica – inlocuirea de material de pe un situs ADN din cromatida unui cromozom,
cu material genetic de la un cromozom neomolog, dar care ocupa aceeasi pozitie in raport cu
cromozomul care a raportat conversia. Conversia genica este sinonima cu transcriptia
(Finchman – Day, 1971).

Regruparea genelor cu exoni comuni este conditia de a mentine sinonimia functionala a

genelor cu convergenta transcriptionala in edificarea unui caracter. Familia de gene inrudite
grupate pe un cromozom nu sunt inrudite cu genele, care sunt prezente pe acelasi cromozom cu
locusuri diferite si care codifica alte caractere exprimate fenotipic.

128
 Familia de gene este regrupata deoarece, prin duplicari au rezultat gene „identice”
(implicate in definirea aceluiasi caracter, dar diferit fenotipic) aliniate in tandem.
Cand genele inrudite se gasesc cu locusul pe cromozomi neomologi, este consecinta
translocatiei genelor, a conversiei genice. Sunt mecanisme posibile in evolutia genomului, cand,
dupa duplicatia genica si separarea genelor din familia multigenica, au avut o evolutie
„divergenta”.
Se considera ca dispunerea in tandem a unei gene cu formarea unei familii multigenice
pe un cromozom, ar fi o consecinta evolutiva a necesarului de proteina codificata de respectiva
familie, sau a unor componente transcrise necesare in cantitate mai mare pentru activitatea
celulei, a organismului.
In genomul uman gasim multiple „baterii mutligenice” sau familii de gene, ordonate in
tandem pe fibrila ADN-ului cromozomal, implicate in determinarea unui grup de caractere cu
functionalitati sinonime sau „inrudite”.
Din genomul uman putem prezenta ca exemple urmatoarele familii multigenice:
- Familiile de gene pentru histone si ARNr;
- Familia de gene pentru sistemul HLA (human leucocyte antigen) localizata
in cromozomul uman 6p2105-p23. formata din: HLA- A cu 30 variante
alelice, HLA-B cu 40 variante alelice,HLA-C cu 8 vairante, HLA-D cu 12
variante si HLA-Dr cu 10 variante alelice;
- Familia de gene pentru antigenele imunoglobulinelor, localizata pe
cromozomul 14 uman reprezentata de: IgA1, IgA2, IgD1, IgE, IgG1, IgG2,
IgG3, IgI si IgM;
- Familia de gene pentru IgJ, IgK, IgKC, IgKV cu localizare pe bratul „p” al
cromozomilor 2l;
- Familia geneleor care determina sinteza histonelor localizata pe cromozomul
7q32 – q36, reprezentata de histonele H 1, H2A, H3 si H4 constitutiva din 10-40
secvente repetitive, dispuse in tandem;
- Familia genelor pentru globulinele β, γ, δ, ε localizata pe cromozomul
11p1205 – p1208;
- Familia genelor pentru sistemul eritrocitar Rh respectiv gene C,D,E,
localizate pe cromozomul 1p32 .

2.1.2. Liniaritatea genelor in cromozom

Consemnata de Morgan si Muller la Drosophila melanogaster, a fost demonstrata de

Yanovski prin mecanismul „suprimare cu acoperire”.
Exemple care confirma liniaritatea genelor pe cromozomii umani sunt multiple. Cel mai
demonstrativ este exemplul legat de genele β si δ care au locusul pe cromozomul 11 uman. S-a
observat ca prin crossing-over inegal a rezultat o gena „hibrida” care contine un amestec de
secvente nucleotidice, in numar inegal de la gena β si δ.
Efectul acestui crossing-over inegal il gasim in patologia umana, cunoscut ca sindromul
Hb – Lepore varianta Hollandia care are un lant polipeptidic combinat : 22 aminoacizi
corespund mesajului din gena δ, iar 50 aminoacizi de la gena β. Este o recombinare inegala.
Crossing-over inegal realizat pe bratul „p” al cromozomului 11 uman unde, liniar, sunt ordonate
locusurile genelor ε, γG, γA, β si δ. Cum genele β si δ sunt adiacente (vecine), in profaza meiozei
reductionale s-a produs un schimb inegal de segmente cromatidice, realizat in zona genelor β si
δ. Acest mecanism demonstreaza liniaritatea genelor in cromozomi. ( S-a demonstrat si

129
experimental liniaritatea genelor de catre Yanovski care a lucrat pe molecula ADN-ului de la
bacteriofagi ).

2.1.2. Linkage genic sau inlantuirea genelor in cromozomi

In genomul uman exista un numar foarte mare de gene ce detin mesaj genetic codificat,
cu implicare in mecanismele si procesele de crestere, diferentiere si dezvoltarea organismului.
Dar fibrila de ADN este organizata si dispusa pe toata lugimea cromozomului, formand
o fibrila unica fara discontinuitati spatiale.
Cum genele sunt secvente informationale din fibrila ADN cromozomal, care este fara
discontinuitati spatiale, rezulta ca si genele sunt linkate, sunt inlantuite intre ele, fiind transmise
grupat.
Conceptul de „linkage genic” este extins si la cromozomii umani, referindu-se la genele
cu locusuri foarte apropiate si la genele cu locusuri indepartate intre ele, dar prezente pe acelasi
cromozom.
Conceptul de „linkage genic” a fost elaborat inca din 1951, pe baza studiilor familiale a
sistemelor genetice eritrocitare si plasmatice, sau prin interrelatia familiala a sistemului genetic
eritrocitar cu diverse sindroame genetice din patologia umana.
In perioada 1951-1955 erau acceptate trei grupe de „linkage genic” pe cromozomii
autozomi din genomul uman:
- linkage intre genele sistemului genetic Lutheran si sistemul secretor (Mohr
1951)
- linkage intre sistemul Rh si eliptocitoza stabilit de Lawler (1954);
- linkage genic intre sistemul ABO si sindromul Nogel-Patella (Renwick si
Lawler (1955)).
Renwick (1966), referindu-se la genele cu locus pe acelasi cromozom, introduce
notiunea de sintenie, adica prezenta a doua sau a mai multor gene pe un singur cromozom.
Renwick considera ca doua gene pot fi in raport sintenic (pe acelasi cromozom) dar nu si
cuplate prin vecinatatea pozitiei pe cromozom, desi genele sunt inlantuite.
Un exemplu prin care sa demonstram linkage genic este complexul de gene care
codifica sistemele genetice pentru Rh si Duffy. Sistemul Rh este determinat de trei cupluri
alelice CDE, care pot fi dominante sau recesive. In populatie, indivizii pot fi Rh + sau Rh-,
reactia antigenica pozitiva fiind determinata, genetic de alela dominanta D (in stare homozigota
DD sau heterozigota Dd) iar reactia negativa la alela recesiva „d” in stare homozigota.
Sistemul Duffy fiind conditionat de un cuplu alelic Fya (dominanta) si Fyb (recesiva).
Pentru analiza linkage-ului genic se poate folosi metoda „double – backross”, in care un
genitor sa fie dublu heterozigot Dd / F ya Fyb, iar celalalt genitor dublu homozigot receziv (dd /
Fyb Fyb), urmand a se urmari exprimarea fenotipica a celor doua caractere in filiatia familiala.
Analizandu-se caracterele determinate de doua cupluri de gene nealelice D si Fy la descendenti
stabilim genele primite de un copil, de cuplul parental heterozigot, iar in cazul nostru
caracterele sunt pentru Rh si Duffy (fig.36).

130
 Fig.36.Raport de segregare 1:1.
Linkage-ul genic al genelor CDE si Duffy (+ si -) pe cromozomul no1 uman .

Genele celor doua sisteme genetice inlantuite au locusurile pe bratul „q” al

cromozomului 1 uman.
Daca locusurile genelor pentru Rh si Duffy nu s-ar fi gasit pe acelasi cromozom,
inlantuite teoretic, ar fi trebuit ca descendentii sa prezinte patru genotipuri diferite si tot atatea
asocieri fenotipice a respectivelor caractere:
¼ Dd / Fya Fyb; ¼ DD Fyb Fyb; ¼ dd Fya Fyb; ¼ dd Fyb Fyb , adica un raport de segregare de
1:1:1:1, ceea ce ar fi insemnat ca genele sa fie neinlantuite si sa se combine aleatoriu, conform
configuratie „cis” sau „trans”. Dar raportul de segregare fiind de 1:1, se confirma ca cele doua
cupluri de gene pentru doua caractere diferite au locusuri pe acelasi cromozom si se transmit
grupat.
J. Thomson si M.Thomson (1986) au elaborat un rationament si calcul pentru a stabili
linkage-ul genic.
Sunt si cazuri cand raportul de segregare a genelor inlantuite nu exprima un „linkage
echilibrat”.Apar raporturi de segregare ca abateri de la legile mendeliene cu un likage genic
neechilibrat.
Aceste abateri, care determina un dezechilibru in frecventa genelor legate intre ele
(inlantuite ) sunt rezultatul unor mecanisme in evolutia genomului, de dinamica unei populatii,
sau posibilitatea reproducerii indivizilor din populatii diferite.
Ca mecanisme si factori implicati in nerespectarea segregarii intre genele inlantuite cu
locusuri pe acelasi cromozom, mentionam:
- Aparitia de neomutatii in populatie la nivelul genelor analizate si exprimate
fenotipic.

131
 - Remanierile cromozomale ca: inversiile, duplicatia, deficienta, etc. , care
modifica raporturile si pozitia genelor pe cromozomii omologi;
- Prezenta combinatiilor alelice cu frecvente variabile (crescute sau reduse) in
populatie, pot fi si rezultatul unor selectii naturale favorabile sau
nefavorabile;
- Prin amestecul a doua populatii cu frecvente diferite a cuplurilor alelice
inlantuite, cand numarul de generatii care au succedat din momentul
amestecului a fost mic si insuficient pentru realizarea combinatiilor alelice in
populatia devenita heterogena genetic.
In concluzie se poate spune ca intr-o populatie panmictica, naturala, in absenta crossing-
over-ului cromozomilor omologi, in absenta remanierilor cromozomale, sau absenta
neomutatiilor, caracterele controlate de cupluri alelice diferite dar inlantuite cu locusi diferiti pe
cromozomi omologi prin segregare si transmitere la descendenti, raportul de segregare, valoric,
este asemanator monohibridarii (analiza unui singur cuplu alelic).
In exemplul mentionat, fiind cazul a doua cupluri de gene nealelice pentru doua
caractere diferite daca aceste cupluri n-ar fi inlantuite, atunci am fi avut un raport de segregare
de 9/16; 3/16, 3/16; 1/16, care ar fi corespuns dihibridarii dar s-a demonstrat ca raportul de
segregare a doua cupluri nealelic, inlantuite pe acelasi cromozom este ½ : ½ (50:50) in loc de ¼
;¼;¼;¼.

2.1.3. Crossing-over-ul

O alta particularitate a genelor in raport cu cromozomul pe care au locusul, este

crossing-over-ul.
Crossing-over-ul este schimbul de segmente cromatidice intre cromozomii omologi in
profaza primara a diviziunii reductionale in meioza.
Este mecanismul fiziologic de recombinare intre cromatidele cromozomilor omologi,.
Prin crossing-over se constituie noi constelatii genice de dubla origine – materna si
paterna pe acelasi cromozom.(Procesul va fi dezvoltat la variabilitate, vol. II)

2.1.4. Tipuri de gene in genomul eucariotelor

132
 Luand in consideratie rezultatele obtinute din „Proiectul Genomului Uman” (inceput in
1980 si reorganizat), se estimeaza ca in genomul uman s-ar gasi in jur de 35000 – 40000 gene
functionale, in care sunt inscrise mesaje genetice.
In raport de functie, activitate si dispunerea in genom, precum si in raport de enzima
care catalizeaza transcrierea mesajului in molecula de ARN, distingem clase, familii si
superfamilii de gene.

a) Clasa genelor complexe.

Sunt genele implicate in sinteza si reglarea sintezei de proteine in celulele eucariotelor.
Genele din clasa complexa sunt prezente si active in genomul fiecarei celule din
structura organismului, unde indeplinesc functii esentiale pentru viata celulelor sau sunt
implicate in procesele de citodiferentiere a unor celule cu structura si functii strict
specifice. Conform criteriului de prezenta si functie in genom, aceasta clasa se subdivide
in:
- Gene comune sau domestice al caror numar reprezinta 1/5 din totalul genelor
informational active din genom, adica aproximativ 7000 gene, daca raportam
cifra la numarul genelor de 35000 si peste 90% sin genele care codifica in
orice tip de celula (Covic Sefanescu Sandovici, 2004). De regula sunt
catalizate pentru transcriere de ARN polimeraza II. Genele comune sau
domestice alcatuiesc complexul de gene din componenta operonilor (gena
reglatoare promotor, operator, gene structurale). Sunt numite si gene clasa a
II-a.
- Gene specifice, sunt considerate genele care sunt implicate in
citodiferentierea unor celule specifice ca structura si functii, de exemplu
neuronul, muscularul, etc. Pot fi considerate gene specifice , pot fi
considerate si gene supresoare, implicate in „cresterea tumorala”. Aceste
gene supresoare, pin produsul transcris si translat – proteina „supresoare” au
actiune blocanta asupra dezvoltarii celulelor canceroase.

Genele din clasa complexa se gasesc in genomul celular in copie unica sau duplicate.
- Gene in copie unica. Genele in copie unica prezente in genomul celulei se
prezinta in cuplu alelic in raport de cuplul cromozomilor omologi din celula
somatica diploida. Se estimeaza ca gena unica are capacitatea sa-si
decodifice mesajul inscris in structura sa aperiodica, intr-o molecula de
ARNm. Gena unica poate sintetiza 104 molecule ARNm, care trecute in
citoplasma dupa sinteza sa asigure 105 lanturi polipeptidice identice (Israil ,
2000, pg 92).
- Gene duplicate. In cursul evolutiei biogenetice a eucariotelor, unele gene in
copie unica s-au duplicat. Prin duplicatie se obtin pseudoenele. Gena
duplicata – pseudogena – este cvasifunctionala in transcrierea mesajului
genetic inscris in structura sa. Genele duplicate se pot stabiliza si functiona
prin selectia genica. Ca exemplu de gene duplicate si devenite functionale
sunt genele unice duplicate care, in prezent, formeaza o familie ce codifica
lanturile polipeptidice din structura globine din Hb. In aceasta familie, este
gena duplicata θ care codifica sinteza unui lant polipeptidic din clasa β-
globinei.

133
 b) Familii si superfamilii de gene in genomul eucariotelor.
Este clasa de gene care grupeaza genele prezente intr-un numar inalt de copii in
genomul celulei.
Copiile genice pot fi grupate cu dispunere in tandem intr-un cromozom, formand o
familie sau superfamilie de gene, sau copiile unei gene sunt dispersate pe diversi cromozomi
neomologi din genomul celulei.
- Familia genelor ARNr . Este o familie numeroasa, reprezentata de
aproximativ 150- 200 gene. Genele din aceasta familie se gasesc dispuse in
tandem pe bratele scurte (p) ale cromozomilor acrocentrici, in zona
organizatorilor nucleolari. Transcrierea mesajului in moleculele ARNr este
catalizata de enzima ARN- polimeraza I. Sunt geneticieni care desemneaza a
fi o familie de gene clasa I, dupa criteriul enzimei ARN-azei I.
- Familia genelor ARNt. Genele acestei familii au secvente nucleotidice mici,
iar transcrierea in ARNt este catalizata de enzima ARN polimeraza III.
Majoritatea genelor ARNt sunt dispuse, dispersat sau in tandem, cu
localizare pe cromozomii 1 si 6. Se apreciaza ca aceasta familie ar fi
reprezentata de cca 1300 gene.
- Superfamilia genelor pentru histone. Datorita numarului foarte mare si o
structura aproape identica genele care controleaza genetic sinteza, histonele
alcatuiesc o superfamilie. Genele din componenta acestei familii pot fi
dispuse in tandem sau dispersate pe diferiti cromozomi neomologi.
- Superfamilia genelor HLA – Genele HLA care formeaza complexul major de
histocomatibilitate (MHC) sunt localizate pe bratul scurt (p) al
cromozomului 6 din genomul uman. Superfamilia HLA, ocupand mai multe
locusuri unde se grupeaza gene diferite, se divide in patru familii de gene
HLA-A, HLA-B, HLA-C si HLA-D. La randul lor, aceste familii se grupeaza
in trei clase:
o Clasa I grupeaza genele HLA-A, HLA-B si HLA-C. De exemplu
genele HLA-A sunt reprezentate de 15 alele diferite notate de la A1 la
A15; genele HLA-B de 20 alele diferite, iar genele HLA-C prezinta 5
alele diferite.
o Clasa II este reprezentata de familiile de gene de tip HLA-D si HLA-
Dr. Genele de tip HLA-D sunt reprezentate de 6 alele diferite.
o Clasa III, contine genele pentru componentele complementului C2,
C4 si proactivatorii C3.
- Superfamilia imunoglobulinelor este divizata in cinci familii de gene,
distincte prin specificitatea unor determinanti antigenici, desi ca structura
genele prezinta unele asemanari. Superfamilia imunoglobulinelor contine
falmiile : IgA, IgD, IgE, IgG, IgM.
Fiecare familie de Ig este reprezentata de un multiplu de gene diferite. Organismul uman
are un potential genetic de a sintetiza 108 - 1010 tipuri diferite de anticorpi.
Aceasta capacitate de sinteza a fost evidentiata de existena a trei clase de gene care
codifica lanturile polipeptide din structura anticorpilor, notate cu H pentru catenele, µ, γ, δ, α, ε,
cu κ si γ pentru catenele L.
Fiecare familie este impartita in subfamilii. De exemplu familia G, prezinta subfamiliile
IgG1, IgG2, IgG3 si IgC4, iar familia genelor pentru IgA are doua subfamilii IgA1 si IgA2, etc..
Genele superfamiliei imunoglobulinelor pot fi grupate cu dispunere in tandem, sau sunt
disperate pe cromozomi diferiti.

c) Transpozonii si retrotranspozonii

134
 Reprezinta o clasa foarte importanta prin efectul dezorganizant al activitatii genomului,
dar mai ales prin numarul lor in genomul celular. Din datele publicate de I.HG.S.C (2001), se
apreciaza ca aproximativ 45% din totalul secventelor repetitive sunt rezultate din transpozoni si
retrotranspozoni.

Transpozonii sau genele mobiile au fost descoperiti de Birnstiel si confirmati de catre

MC. Clintock (1950 – Premiul Nobel in 1983). Prezenta lor in genomul uman este numeric
redusa. In genomul uman s-au identificat urmatoarele familii de transpozomii: LINES, SINES,
Alu si elemente asemanatoare retrovirusurilor (transpozoni fosili).

Retrotranspozonii - sunt secvente nucleotidice transpozate prin intermediul ARN-ului.

Transpozitia transpozonilor in retrotranspozoni se face sub actiunea transcriptazei inverse.
Exemple de retrotranspozoni sunt familia LINES 1 si familia Alu.

3.Insusirile si functiile genelor

Genele in doza unica, sau grupate in clase, familii si superfamilii au insusiri particulare
indeplinind functii „precise” in mecanismele materializarii informatiei genetice pe care o detin
finalizand prezenta unor trasaturi de caracter in fenotipul individului.

3.1. Variatii in expresia genelor

O gena, normala sau mutanta, prezenta in genomul celulei nu-si exercita intotdeauna
capacitatea de a-si exprima mesajul printr-un caracter fenotipic, sau cand il exprima, caracterul
poate avea grade variabile de manifestare.
Aceste particularitati sunt cunoscute sub denumirea de penetranta si expresivitatea
genelor.
a) Penetranta este capacitatea unei gene de a se exprima, de a induce un caracter
exprimat fenotipic. Este frecventa unei gene dominanta sau recesiva, normala sau mutanta de a
induce un caracter in fenotipul individului.
Fenomenul de penetranta este bine observat la cuplurile gemelare univiteline
(monozigoti), prin analiza caracterului pe filiatie directa sau in izolatele umane.
Cand un caracter are un coeficient de exprimare sub valoarea de 100% se considera
penetranta redusa sau variabila (incompleta).
Varianta este conceptul „totul sau nimic”.
Cand gena dominanta este prezenta in doza unica (heterozigot) sau doza dubla
(homozigot) iar gena recesiva in doza dubla (cuplu alelic homozigot), caracterul determinat
genetic este exprimat, considerandu-se penetranta completa1).

1)
Heterozigotii care au gena dominanta in doza unica, aceasta isi exercita functia de
determinism genetic. Homozigotii cu un cuplu alelic dominant sau recesiv, ca urmare genele
activeaza in doza dubla.

135
 In general penetranta completa este caracteristica genelor dominante. Exceptie de la
aceasta regula este procesul de epistazie, cand gena dominata, desi prezenta in genomul celulei
este non-functionala cauzata de o gena recesiva nealelica, dar cu implicatii convergente in
definirea aceluiasi caracter.
Penetranta cu expresivitate completa sau incompleta, ar fi expresia constitutiei
genotipului a individului precum si a relatiilor intergenice, gene nealelice.
Kelly (1980) considera ca penetranta incompleta ar fi rezultatul interactiunii mai multor
alele mutante cu locusuri pe acelasi cromozom, sau pe cromozomi diferit, fara o conditie
„speciala” a mediului ambiant. Penetranta incompleta poate fi comparata partial, cu fenomenul
de epistazie, proces caracteristic pentru exprimari fenotipice controlate de alele recesive.

b) Expresivitatea reprezinta gradul de expresie fenotipica a unui caracter, forma care

poate fi moderata, usoara sau severa. Este manifestarea nuantata fenotipic, calitativ
sau cantitativ a aceluiasi caracter la indivizii din grupul familial sau la indivizii
conspecifici. Expresivitatea, ca termen alternativ, este „rata de manifestare” a unui
caracter.
Notiunile de „penetranta incompleta” si „expresivitate variabila”, ajuta sa
intelegem mecanismele si factorii care influenteaza expresivitatea, sa intelegem
manifestarea graduala a unui caracter la indivizii din populatia umana.
Manifestarea graduala, cantitativ sau calitativ a unui caracter (expresivitatea
variabila) este conditionata de mai multi factori:
- natura biochimica si raportul dintre genele alelomorfe, de polialelie, de
raportul cuplurilor alelomorfe cu factorii de mediu (poligena de exemplu).
Exemple de expresivitate variabila sau incompleta la om pot fi: manifestarea
particulara a hexodactiliei la nivelul membrelor, a etrodactiliei (cand de la o „simpla”
sindactilie, se poate ajunge pana la reducerea numarului degetelor palmo-plantare).
Expresivitatea caracterului depinde de genotipul individului de factorii endogeni si
exogeni, sau de raportul combinatiei cuplurilor de gene nealelice, implicate in definirea
caracterului. Deasemenea expresivitatea caracterului este conditionat de constitutia genetica
corelata, interferential, cu factorii de mediu.
Penetranta si expresivitatea variabila particulara diverselor familii ar fi consecinta
diverselor mutatii.

136
 3.2. Functia heterocatalitica a genelor

Este functia genelor implicate genetic in sinteza proteinelor, cunoscandu-se ca molecula

proteica este etapa primara in definirea fenotipica a caracterului.
In raport cu rolul exercitat in functia heterocatalitica, genele pot fi:
a) Gena promotor – este necesara pentru initierea transcriptiei informatiei genetice.
Situsul genei promotor precede locusul genei care initiaza transcriptia informatiei
genetice in „structuri” specifice de ARNm, catalizat procesul de ARN-polimeraza.
La eucariote, promotorul care interconditioneaza cu ARN-polimeraza II ar prezenta
secventele consens 5’-TATA-3’ si 5’-CCAAT-3’, care s-ar repeta (Barsh si Eptein
(1989)). Dupa Jones (1987) si Lee (1987), secventa 5’-TATA-3’ s-ar repeta
aproximativ 750 de ori, ajungandu-se la un numar de cca 3000 pb, iar secventa de
5’-CCAAT-3’, prin repetabilitate, ar contine cca. 80-100 pb. Sunt secventele care
preced locusul de start a genelor implicate in transcrierea ARNm
b) Gena operator – este secventa de nucleotide care are locusul dupa pozitia genei
promotor are rolul de a regla activitata genelor structurale, putandu-se cupla sau
decupla de proteina represor determinata genetic de gena reglator. Dimensiunea se
apreciaza la aproximativ 30 pb.
c) Genele structurale – urmeaza ca locusurile genei operator. Detin mesaje genetice a
caror informatii sunt transcrise moleculelor de ARNn, ARNt si ARNr.
d) Gena reglator – este gena care actioneaza indirect asupra genei operator din
componenta operonului. Ea actioneaza prin intermediul unei proteine pe care a
determinat-o genetic, denumita represor. Are locusul pe acelasi cromozom cu
operonul, sau pe cromozomi diferiti. ( A se vedea sinteza proteinelor)
e) Genele mutante . Modificarea structurii unei gene eveniment rar, este transmisa
generatiilor celulare care succed prin mitoza (mutatii in celulele somatice), sau este
transmisa pe generatii familiale sau in populatie daca modificarea genei s-a produs
in celulele gametice.

Gena mutanta poate fi: o gena structurala, operatoare, promotor, sau gena reglator.
Consecintele pot fi urmatoarele:
- mutatia genei structurale deregleaza sinteza proteinelor (enzimelor),
obtinandu-se molecule cu calitati structural-functionale anormale. In functie
de rolul proteinelor (inductori, morfogenetici-explicam etiologia genetica a
malformatiilor), implicarea in infrastructura celulelor tesuturilor, morfo si
histodisplazii, in componenta enzimelor – dismetabolii, etc.) in organism
apar dereglari in activitatea celulelor, a organismului, sau absenta unor
activitati genice, a caror functie poate fi esentiala pentru integritatea
structural-functionala, esentiale pentru individ;
- mutatia genelor reglator, promotor sau operator, induce: sistarea sintezei de
proteine, dereglarea homeostaziei moleculare si functionale a organismului.
Genele mutante, ca unitati genomice „functionale” au rol etiologic in
majoritatea bolilor cu determinism genetic in familie, in populatie.
Mutatiile genice sunt „responsabile”, in anumite limite, de mecanisme
implicate in evolutia bio-genetica a fiintelor vii.

137
 3.3. Activitatea genelor in raport cu perioadele ontogenetice

Zigotul, rezultat din procesul de fecundatie intre spermie si ovula, contine intregul
potential genetic, in care sunt inscrise, codificat, mesajele necesare pentru definirea integrala a
viitorului individ ca unitate biologica in populatie.
Odata constituit zigotul, genele din genomul viitorului organism, nu-si incep activitatea
de determinism genetic, in acelasi moment ontogenetic, cu implicare in cresterea, diferentierea,
dezvoltarea, regenerarea fiziologica, in general in toate functiile care, genetic, asigura
integritatea structural-functionala a organismului pe parcursul vietii sale.
Studiile cronogenetice1) au consemnat ca dupa fecundare si consituirea genotipului
zigotic, unele cupluri alelice devin „active”, exercitandu-si functia de determinism genetic,
altele isi mentin starea de „inactivitate”, sunt aparent active, sau isi exercita functia strict in
anumite perioade ontogenetice.
Sunt indivizi heterozigoti la care o alela se comporta ca gena „dominanta” in copilarie si
„recesiva” la maturitate in timp ce alela omoloaga este inactiva in copilarie, dar functionala la
maturitate (probabil mecanismelor de pleiotropie genica, sau un mecanism special de epistazie).
Ca exemplu este cazul unor indivizi care in copilarie au parul blond sau roscat, iar spre
maturitae culoarea parului devine bruneta sau castanie.
Un exemplu care convige activitatea genomului pe perioade ontogenetice, cand acelasi
caracter, etapizat, exprimat diferential fenotipic este sistemul genetic eritrocitar al
hemoglobinelor umane (Kleihaner, 1970; Brimhall, 1974, s.a.). In structura hemoglobinei,
componenta proteica-globina, normal, apar cinci tipuri de lanturi polipeptidice, diferite intre ele
prin numarul si ordinea aminoacizilor sintetizati pe perioade ontogenetice ale omului. Aceste
lanturi polipeptidice sunt notate simbolic : epsilon (ε), alfa(α) , gama(γ), beta(β) si delta(δ).
Structura primara a fiecarui lant polipeptidic este determinata genetic de genele structurale ε, α,
γ,β si δ.
Ontogenetic, in mod normal, omul prezinta mai multe tipuri de hemoglobine (tabel IX)

Perioada
Gower I - ε4
Embrionara
Gower II - α2 ε2
Fetala Fetala - α2γ2
A1 - α2β2
Adult
A2 - α2δ2

1)
Cronogenetica – se ocupa cu dimensiunea temporala a genei. Fiecare gena are o incarcatura
calitativa si cantitativa determinata in timp biologic ereditar al individului (activitate pe
perioade ontogenetice).

138
 Tipul de hemoglobina prezenta pe perioade ontogenetice este in raport cu activitatea
cronogenetica a familiei genelor care determina acest caracter: gene active, gene latente, gene
inactive.
Analiza cronogenetica a aparatului genetic care determina hemoglobinele, este
urmatoarea: in primele luni ale embriogenezei se sintetizeaza hemoglobina Gower I si apoi
Gower II. Spre sfarsitul lunii a treia de sarcina, hemoglobinele embrionare incep a fi inlocuite
de hemoglobina fetala (HbFF), hemoglobina care va domina perioada fetala a dezvoltarii
intrauterine a produsului de conceptie.
La nastere HbF reprezinta 70-80% din totalul Hb al nou-nascutului, deoarece, inca din
luna a cincea a perioadei fetale incepe a se sintetiza HbA 1, care la nastere o gasim in
concentratie de 20-30%. HbF scade rapid, incat dupa primul an de viata postnatala o gasim in
concentratie de 1-2%, fiind inlocuita cu HbA 1. Spre maturitatea biologica a individului, HbA 1
este inlocuita cu HbA2.

139