Sunteți pe pagina 1din 61

MUSTAŢĂ GHEORGHE

DIN GÂNDIREA AVVEI GHELASIE

IAŞI 2007
CUPRINS

LACRIMILE ŞI PLÂNSUL …………………………………….. 3


Lacrimile şi plânsul în viziunea Avvei Ghelasie …...….. 15
Printre LACRIMILE şi Plânsul Păcatului.
Lacrimile căzute din Cer …………..…………..…. …….19

IDEILE OMULUI DESPRE OM DE LA ANTICI


PÂNĂ LA AVVA GHELASIE ………………………..……..... 21
Profunzimea Gândirii Avvei Ghelasie ……...………….. 30

AVVA GHELASIE DESPRE AUTOIMUNIZARE ŞI


DESPRE RELAŢIILE OMULUI CU LUMEA …………..…... 38

2
LACRIMILE ŞI PLÂNSUL

Lacrima este expresia unei suferinţe profunde, dar poate


exprima în aceeaşi măsură şi bucuria, regretul sau dorul, iubirea
sau dezamăgirea. O paletă întreagă de stări sufleteşti îşi află
oglindirea în roua lacrimilor.
Când am citit că eschimoşii diferenţiază circa 100 de tipuri
de zăpadă, fără să folosească lupa sau microscopul, am refuzat să
cred. Când am aflat că Henri Coandă a fotografiat circa 1250 de
fulgi de zăpadă şi că a diferenţiat 25 de tipuri de fulgi, toţi cu
simetrie hexaradiară, dar cu nesfârşite variaţii, m-am minunat. În
ultimul timp am acumulat suficiente informaţii pentru a înţelege că
apa nu este aceeaşi în timp şi în spaţiu şi că în funcţie de anumiţi
factori, poate cristaliza în variate forme, nu numai hexaradiare.
Acum nu mă îndoiesc de faptul că multitudinea de tipuri de
lacrimi, determinate de varii stări sufleteşti, cristalizează în mod
diferit. Ar fi extrem de interesant de urmărit acest aspect, deoarece
lacrimile au o încărcătură diferită în funcţie de starea noastră
sufletească.
La naştere, fiinţa umană intră în viaţă odată cu primul ţipăt,
care este asociat unei prime lacrime. Într-o interpretare fiziologică,
acest ţipăt reprezintă doar prima inspiraţie a nou-născutului. Se
marchează astfel sfârşitul purgatoriului dintre cele două vieţi
(intrauterină şi extrauterină) şi începutul timpului biologic pentru
fiecare fiinţă umană. Numărătoarea inversă a timpului biologic este
marcată de aceste evenimente.
Plânsul copilului la naştere a fost interpretat în fel şi chip.
Vechii greci considerau că fiinţa umană, atât de nedestoinică la
naştere, îşi plânge soarta. Nou-născutul se teme de încercările
vieţii, de infinitatea Universului şi de inospitalitatea lui. Viaţa
liniştită intrauterină ia sfârşit şi începe traiectoria vieţii adevărate.
La naştere, copilul spală în lacrimi aşternutul, înconjurimea
imediată şi profunzimile universului, pe care nu le cunoaşte şi de
care se sperie.
3
Ajutaţi-mă! Ajutaţi-mă! Nu mă lăsaţi! Nu mă lăsaţi singur!
Mi-e foame, mi-e frig! Ajutaţi-mă! Acesta este codul lacrimilor - şi
cineva trebuie să-l descifreze. Lacrimile naşterii sunt primele
semnale S.O.S. Sunt primele chemări. Limbajul lacrimilor este
limbajul intrării în viaţa extrauterină. Soarta copilului depinde de
cei care-i pot decoda acest limbaj subtil. De fapt, sunt folosite
simultan două sisteme de comunicare: ţipătul şi lacrimile. Acestea
se adresează unor receptori diferiţi, dar conţinutul informaţional
este acelaşi.
Lacrimile naşterii sunt lacrimi de durere, toate celelalte
interpretări sunt simbolice. Primul ţipăt marchează, aşa cum
precizam, prima inspiraţie, deci intrarea în funcţiune a plămânilor
şi preluarea în stăpânire a propriului corp, adică intrarea cu
adevărat în viaţa extrauterină. Fără declanşarea respiraţiei, nou-
născutul nu-şi poate continua viaţa.
Aerul pătruns în căile respiratorii înaintează ca o avalanşă
în plămâni, producând destinderea alveolelor şi realizarea primului
schimb de gaze. Alveolele pulmonare sunt turtite (comprimate)
înainte de prima respiraţie şi prezintă o secreţie lichidă în lumen,
iar fibrele nervoase din pereţii alveolelor sunt în aşteptarea trezirii
lor la activitate. Aerul pătruns odată cu prima inspiraţie se
rostogoleşte ca o avalanşă de zăpadă pornită din piscurile munţilor
şi devine din ce în ce mai puternică şi mai ameninţătoare. Tot aşa,
aerul pătruns prin căile nazale, faringe, laringe şi trahee înaintează
în bronhii, bronhiole şi sacii alveolari, determinând dilatarea
alveolelor, cu toată opoziţia pe care o întâmpină. Alveolele se
dilată, trezind la viaţă fibrele nervoase care, fiind întinse la
maximum, dau senzaţii dureroase la deşteptarea lor atât de grăbită
şi de agitată. Expiraţia apare ca o ripostă a inspiraţiei
surprinzătoare, aerul fiind eliminat în mare parte, producând astfel
vibrarea puternică a corzilor vocale şi intrarea lor în funcţiune,
ceea ce se soldează cu apariţia primului ţipăt, ţipătul vieţii.
Această expiraţie elimină şi o parte din lichidul depozitat în
lumenul alveolelor. O dată pornit, mecanismul respiraţiei

4
declanşează sistemul respirator automat şi viaţa intră în linie
dreaptă în traiectoria sa: către cucerirea lumii şi către moarte.
Celor două sisteme de semnalizare li se alătură surâsul.
Acesta apare mult mai târziu. Cu mare subtilitate observă Plinus:
„Cât despre râs, pe Hercule! – însuşi râsul cel mai precoce şi cel
mai naiv nu este acordat nici unui copil înainte de a 40-a zi a vieţii
sale”. 1 Surâsul este plin de nuanţe. Râsul, o caracteristică umană,
definitorie, este provocat de o sincopă a logicii, de o ieşire din
albia bine conturată a normalului, a raţiunii, a firescului.
Surprinderea acestor ieşiri provoacă râsul. Surâsul însă, este
altceva. Surâsul este lăsat de la Dumnezeu, este înscris în elicea
vieţii, este sistemul de semnalizare care topeşte nepăsarea,
ranchiuna, indolenţa şi chiar mânia. Surâsul copilului este
asemenea unei ploi mănoase, după o lungă secetă. Surâsul
copilului este plin de înţelesuri, însemnând bucurie, plăcere,
chemare, recunoaştere, mulţumire, încredere, alinare,
recompensă... Surâsul se asociază cu fluidul ochilor. Ochii şi faţa
îţi vorbesc, iar vorbele vin din abisul sufletului, din toate colţurile
inimii, în întregul univers. Nu ne trebuie altceva atunci când un
prunc ne surâde. De ce ne surâde? Ne surâde pentru că are nevoie
de noi, ne surâde pentru că ne consideră semenii lui cei mai
apropiaţi, ne surâde ca să-şi arate prinosul de mulţumire. Ne surâde
doar atunci când se simte bine în universul său. Ne surâde nouă
deoarece am intrat deja în şi facem parte din împărăţia lui. Surâsul
este o chemare sinceră de a sta cât mai mult în preajma sa. Surâsul
este un laţ care te ţintuieşte locului fără a avea păreri de rău.
Surâsul este de la Dumnezeu. După 40 de zile, copilul schiţează un
surâs în mod spontan, neprogramat. Acest surâs nu este conştient.
El este schiţat odată cu îndeplinirea condiţiilor care au fost înscrise
în informaţia sa genetică pentru declanşarea sa. Este „surâsul
social”, cu care fiecare fiinţă umană este înzestrată de la naştere.
Este arma sau unealta seducerii, cu care copilul îşi apropie semenii.

1
Mustaţă Gh., Mustaţă Mariana, 2002, Homo sapiens sapiens. Origine si
evolutie. Edit ”Vasile Goldis” University Press, Arad, p.26

5
Surâsul nu înseamnă doar „nu mă lăsaţi”, înseamnă mult mai mult.
Surâsul deschide şi inimile cele mai împietrite. Surâsul este
oglinda sufletului, care se oferă pentru a fi înţeles.
Spunem că surâsul vine de la Dumnezeu deoarece şi copii
orbi şi copii surzi care, practic, nu au nici o legătură cu cei din jur,
surâd. Părinţii lui Edi („copilul minune” cu voce de aur, care ne-a
fermecat la un concurs „Vreau să fiu mare vedetă”) au declarat că
abia după 8 luni de la naşterea lui Edi şi-au dat seama că este orb.
Orbi au fost şi ei şi medicii şi toţi cei din preajma lui Edi. Cu
siguranţă că Edi l-ea surâs tuturor şi ei au crezut că el îi vede, îi
recunoaşte şi se bucură de prezenţa lor.

*
* *

Aşa cum limbajul este deosebit de nuanţat, tot aşa sistemul


de semnalizare al lacrimilor prezintă nesfârşite faţete. De câte ori
nu vărsăm noi lacrimi... Am putea crede că toate sunt la fel. Cum
apa nu este aceeaşi în timp şi în spaţiu, tot aşa lacrimile nu sunt
aceleaşi, din varii motive, odată ce reflectă stări sufleteşti diferite.
Putem vorbi despre lacrimile iubirii, de lacrimile disperării,
lacrimile bucuriei, lacrimile speranţei, lacrimile tristeţii, lacrimile
împlinirii, lacrimile însingurării, lacrimile dorului, lacrimile
chemării, lacrimile melancoliei, lacrimile compasiunii, lacrimile
privegherii, lacrimile milei, lacrimile despărţirii şi multe, multe
alte tipuri de lacrimi.
Pe bună dreptate, Plinius considera că: „Omul este singurul
animal pe care natura îl azvârle în ziua naşterii sale, gol pe
pământul gol, lăsându-l pradă gemetelor şi plânsetelor. Nici un
animal nu este condamnat la lacrimi din prima zi a naşterii sale” 2 .
Lacrimile naşterii sunt lacrimile intrării în viaţă, lacrimile
care scaldă înconjurimea imediată şi cimentează legăturile cu
semenii, în primul rând cu mama. Au o încărcătură emoţională

2
Idem

6
particulară. În primul rând, provoacă bucuria părinţilor, bucuria de
a primi în cămin rodul iubirii. Lacrimile naşterii sunt mărgăritarele
pe care nou-născutul le aduce din viaţa de dincolo. De aceea, ele au
o încărcătură sfântă de viaţă şi de iubire. Copilul îşi găseşte liniştea
lângă mama sa. Plânsul nu este o obişnuinţă, ci un limbaj.
Lacrimile şi cu acompaniamentul lor sonor reprezintă
sistemele de semnalizare pe care le foloseşte nou-născutul. Plânsul
copilului este ca o ploaie care răcoreşte pământul şi aduce
îndestulare. Izvorul lacrimilor alimentează pârâul vieţii. Râul
lacrimilor este „un râu pornit din Eden”, vorba lui R. Dawkins,
care leagă generaţiile între ele pe drumul vieţii.
Lacrimile solicită o chemare, o îndurare, o vorbă bună, o
atingere caldă, o apropiere de la inimă la inimă. Nu poţi să nu fii
impresionat atunci când, apropiindu-te de un copil care plânge, îi
întrerupi izvorul lacrimilor, îi aduci alinarea, căldura şi liniştea de
care are nevoie. Ochii sunt asemenea unui izbuc, care acumulează,
acumulează şi iar acumulează lacrimi, pe care apoi le proiectează
în afară. Lacrimile îşi taie făgaş şi apoi se scurg în cascadă.
Cascadele sunt despărţite de sughiţuri, prin pauze respiratorii, şi se
reiau fără încetare până întâlnesc în cale o inimă, un suflet sensibil,
care le descifrează mesajul.
Lacrimile şi suspinul se asociază ca ziua cu Soarele şi ca
noaptea cu Luna.
Suspinul este tresărirea duhului. Iisus a fost chemat de Maria şi de
Marta, surorile lui Lazăr, pe care Iisus îl iubea, pentru că era
bolnav. Mergând în Betania, după moartea lui Lazăr, a fost
întâmpinat de Marta, care i-a spus că Lazăr a murit de patru zile şi
că dacă ar fi venit El n-ar fi murit: „Doamne, dacă ai fi fost aici,
fratele meu n-ar fi murit” (Ioan, 11, 21). Iar Iisus i-a zis: „Fratele
tău va învia”.
Atunci Marta a mers şi a chemat-o şi pe Maria. Aceasta a venit în
grabă şi, împreună cu ea au venit şi alţi iudei, care căutau s-o
liniştească. Maria i-a zis aceleaşi cuvinte ca şi Marta, căzând la
picioarele Lui:

7
„Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit”
(Ioan 11, 32).
Iisus a fost impresionat de moartea lui Lazăr şi de durerea surorilor
lui, Maria şi Marta, pe care le iubea, ca şi pe fratele lor. Părerea de
rău determinată de moartea lui Lazăr şi durerea celor două surori
şi a iudeilor care le însoţeau i-au provocat un suspin lui Iisus, un
suspin al duhului: „Deci Iisus, când a văzut-o plângând şi pe iudeii
care veniseră cu ea plângând şi ei, a suspinat cu duhul şi S-a
tulburat întru Sine” (Ioan, 11, 33).
Iisus a suspinat cu Duhul din iubire, impresionat de durerea
oamenilor. Dumnezeu – Omul trăind între oameni a suferit
asemeni oamenilor, chiar dacă ştia că înviindu-l pe Lazăr o va face
spre slava Sa şi a lui Dumnezeu Tatăl.
Iisus a lăcrimat pentru Lazăr. Lacrima lui Iisus a fost
lacrima dumnezeiască a învierii lui Lazăr. Lacrima este picătura de
dumnezeire pe care o purtăm şi noi în suflet. Lacrima vărsată nu te
coboară, ci te înalţă.
Lacrima este o dovadă că Dumnezeu l-a făcut pe om după
chipul şi după asemănarea sa. Lacrima este picătura unirii cu
Dumnezeu.
„Deci, suspinând iarăşi Iisus întru Sine, a mers la
mormânt. Şi era o peşteră şi o piatră aşezată pe ea” (Ioan, 11, 38).
Dacă lacrimile reprezintă adesea durerea exteriorizată,
suspinul este mai mult o durere interiorizată. Cu toată fiinţa Sa,
Iisus îl plângea pe Lazăr. Mare este iubirea lui Dumnezeu!
Plânsul şi tânguirea sunt fructele durerii. Ele pot aduce însă
liniştea sufletească, sau cel puţin împăcarea cu situaţia creată, iar
întristarea se poate schimba în bucurie.
Vorbindu-le apostolilor despre faptul că El va pleca la
Tatăl, Cel care L-a trimis, şi că după puţin timp va reveni, Iisus le
atrage atenţia că: „Adevărat, adevărat zic vouă că voi veţi plânge şi
vă veţi tângui, iar lumea se va bucura. Voi vă veţi întrista, dar
întristarea voastră se va preface în bucurie” (Ioan, 16, 20).
Tânguirea este însoţită de lacrimi, lacrimi bogate, lacrimi
mărunte sau lacrimi uscate. Tânguirea este supapa sufletului, este

8
implorarea divinului sau a semenilor, este descărcarea inimii şi
curăţarea gândurilor de toată întinăciunea.
Iisus, Dumnezeu-Omul, a venit între oameni, însă aceştia l-
au batjocorit, l-au schingiuit şi l-au răstignit. Miile de oameni
care s-au bucurat de învăţămintele Lui, cei ajutaţi prin minunile
Sale, cei pentru care Şi-a dat sângele şi viaţa, L-au părăsit. Doar
Ioan şi femeile mironosiţe au îngenunchiat la înălţarea Lui pe
cruce. Deznădăjduit, însingurat, în ceasul al nouălea: „Isus a
strigat cu glas mare zicând: Elli, Elli, lama sabathani? Adică:
Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit?”
(Matei, 27, 46). Dumnezeu Tatăl nu I-a răspuns, dar a vărsat o
lacrimă şi L-a chemat la locul Său, de-a dreapta Sa. „Şi Iisus,
strigând cu glas tare, a zis: „Părinte, în mâinile Tale încredinţez
duhul Meu. Şi aceasta zicând, Şi-a dat duhul” (Luca 23, 46).
Lacrimile lui Iisus s-au unit cu lacrimile Tatălui. Prin
lacrimile Sale, Iisus a mântuit creaţia. Lacrima lui Dumnezeu
purifică Universul şi spală toată întinarea.
Lacrimile de căinţă ne mântuie de păcate, lacrimile vărsate în
timpul rugăciunii ne spală de toată întinarea şi ne înalţă către
Dumnezeu. Lacrimile durerii ne alină suferinţa. Lacrimile sincere
sunt mărgăritarele împăcării cu semenii. Lacrimile pocăinţei
deschid porţile Raiului. Lacrimile bucuriei sunt fructele muncii
dăruite, lacrimile dorului micşorează distanţele, iar lacrimile
rătăcitului pregătesc calea întoarcerii acasă.
Lacrimile însoţesc suspinul şi jalea. Lacrimile de doliu se
transformă în bocete. Plânsul este însoţit de lacrimi care curg râuri,
râuri. Plânsul de doliu începe ca o ploaie torenţială de vară şi se
transformă într-o ploaie mocănească de toamnă. Plânsul este
expresia întrupată a durerii, este ploaia regretelor. Plânsul de doliu
nu trebuie înăbuşit, ci trebuie să i se dea frâu liber, căci lacrimile
durerii spală sufletul; altfel, lacrimile se adună în interiorul
sufletului şi îşi croiesc albii adânci ce te pot marca pentru toată
viaţa. Lacrimile de doliu exprimă regretele, şterg urmele lăsate de
neglijenţă, de uitare, cu voie sau fără voie, în relaţia cu răposatul.

9
Lacrimile de doliu spală toată întinarea trecutului şi readuc la
suprafaţă iubirea, preţuirea şi iertarea.
Lacrimile doliului reprezintă puntea suspinelor pe care o
va trece cel dispărut în drumul său către liniştea veşniciei. Ele aduc
iertarea, atât a celui care plânge cât şi a celui plâns.
Bocetul este un requiem dedicat celui plecat în umbra
viselor. Bocetul este muzica durerii, care ne încarcă inima şi
sufletul cu pioşenie, este expresia jalei care s-a lăsat ca o pâclă
deasă peste semenii celui regretat. Bocetul este strigătul realizat al
durerii, este fructul disperării, este ploaia regretelor şi rodul
remuşcărilor, este arătarea la faţă a semenilor celui dispărut, este
evaluarea vieţii celui care s-a stins.
Există comunităţi umane care angajează bocitoare
profesioniste pentru perioada privegherii. Într-un anume sens,
bocitoarele sunt asemenea lăutarilor, căci ele fac muzica
despărţirii. Priveghiul este momentul despărţirii, a împăcării cu
ideea că cel plecat ar putea fi mulţumit de rămasul bun luat de
semenii săi, de cei apropiaţi lui.
Plânsul privegherii spală păcatele, curăţă sufletele, apropie
oamenii în durere, deschide calea dispărutului spre liniştea vieţii
eterne. Bocetul nu este un spectacol, este un ritual al trecerii din
viaţă, o descătuşare a sufletului şi a inimii.
Plânsul înfundat (înăbuşit) este un plâns interiorizat,
asemănător valurilor ascunse ale mărilor şi ale oceanelor ce nu
ajung la suprafaţă, dar care sunt mai mari decât talazurile bătute de
vânt. Ele reflectă o durere interioară ce se vrea exteriorizată, dar
care erodează mai puternic fiinţa umană.
Suspinul este respiraţia durerii. Plânsul cu suspine este un
plâns sacadat, care „saltă cămaşa de pe tine”. Suspinele apar ca o
supapă prin care se eliberează durerea sufletului, ca o respiraţie ce
eliberează conştiinţa.
Plânsul înfundat este mai tulburător decât cel exteriorizat.
Dacă lacrimile bucuriei se transformă în plâns, atunci
acesta reflectă toată îndârjirea, efortul şi încleştarea cu care a fost

10
obţinut succesul. Este o rememorare a lacrimilor ce au curăţit
mizeria şi greutăţile întâmpinate pe parcurs.
Taina lacrimilor, care reprezintă limbajul sufletului, este
profundă şi greu de descifrat. Lacrimile nu sunt literele unui
alfabet, ce au o structură informaţională complexă. Este suficientă
o singură lacrimă pentru a înţelege frământările dramatice a unui
suflet.
Lacrima despărţirii de fiinţa iubită nu este o literă, nu este
un cuvânt, nici un vers, ci un întreg poem. Lacrimile dezvăluie
starea sufletească. Decodificarea lor solicită cunoaştere,
experienţă, răbdare şi dăruirea sufletească. Lacrima este asemenea
unei opere de artă: văzută de toţi, dar înţeleasă şi interpretată doar
de unii, şi în mod diferit. Lacrima dorului ne dezvăluie conţinutul
unei vieţi, un roman fluviu. Cine poate s-o descifreze? Doar iubitul
care se aflat la mare distanţă.
Lacrima iubirii lui Dumnezeu este luată de îngeri, citită de
sfinţi şi ridicată în slava cerului la Dumnezeu; ea cade pentru a se
înălţa.
Suntem oare capabili să descifrăm tainele şi mesajele
lacrimilor? Nu le putem înţelege decât cu sufletul şi cu inima.
Taina lacrimilor este nesfârşită.
Lacrima este icoana sufletului.
Lacrima este elixirul ochilor.
Lacrima este mărgăritarul durerii.
Lacrima este fructul sufletului.
Lacrima este podoaba genelor.
Lacrima este izvorul iubirii lui Dumnezeu.
Lacrima este suspinul fecioarelor.
Lacrima este limbajul sufletului.
Lacrima este oglinda inimii.
Lacrima este seva durerii.
Lacrima este nectarul bucuriei.
Lacrima este roua trupului.
Lacrima este perla ochilor.
Lacrima este cristalul gândurilor.

11
Lacrima este ocheanul sufletului.
Lacrima este durerea mută.
Lacrima este oceanul iubirii divine.
Lacrima este izvorul puţului.
Lacrima este picătura care moare, evaporându-se
după ce a purtat un mesaj.
Lacrima este simbolul al durerii şi al intercesiunii.
Lacrima este picătura de chihlimbar a inimii.
Lacrima este izvorul puţului lui Iacov, din care şi-a
ostoit setea Iisus.
Lacrimile sunt fiicele ochilor şi ale sufletului.
Lacrimile iubirii topesc gheţarii inimilor.
Lacrimile disperării rănesc sufletul.
Lacrimile bucuriei îţi dau aripi şi te înalţă în slava
cerului.
Lacrimile tristeţii coboară ceaţa sufletului.
Lacrimile speranţei deschid pârtii în drumurile
înzăpezite.
Lacrimile uitării cheamă amintirile.
Lacrimile împlinirii îţi dau aripi şi te înalţă în spirit.
Lacrimile însingurării întunecă turnul de cleştar.
Lacrimile melancoliei sunt ca puhoaiele revărsării
apelor.
Lacrimile milei deschid drumul către rai.
Lacrimile privegherii îl păstrează pe cel plecat în
inimile noastre.
Lacrimile despărţirii deschid abisurile.
Lacrimile compasiunii scaldă inima, dar nu o spală
de toată Întinarea lumii.
Lacrimile altruistului sunt perlele unui suflet nobil
dispus să facă sacrificii pentru semenii săi.
Lacrimile isihaştilor reprezintă roua lui Dumnezeu
care ne spală de păcate.
Lacrima răzbunării este o perlă magică plină de
succes şi de ură.

12
Lacrimile plictiselii (căscatului) sunt roadele
leneşului.
Lacrima împăcării este formată din două picături:
bucuria şi iertarea.
Lacrimile bunicilor sunt picăturile de ploaie care,
prin lumina nepoţilor formează curcubeul familiei.
Lacrimile miresei sunt ca o ploaie mănoasă ce
aduce rodul căsniciei.
Uneori, lacrimile bunicilor pot reflecta durerea cea
de pe urmă.
Lacrimile reprezintă stări sufleteşti şi mesaje cu
puternice încărcături emoţionale.
Lacrimile spală păcatele.
Lacrimile spovedaniei sunt ecoul părerii de rău.
Lacrimile mărturisirii bat la porţile divine.
Lacrimile limpezesc apele smolite ale iadului.
Lacrimile primenesc sufletul şi îl curăţă de toată
întinarea.
Lacrimile dau strălucire şi profunzime ferestrelor
ochilor.
Lacrimile reflectă lumina interioară.
Lacrimile înmoaie şi inima împietrită.
Lacrimile hrănesc speranţele.
Lacrimile dorului unesc sufletele la distanţă.
Lacrimile reprezintă liantul îndrăgostiţilor.
Lacrimile de bucurie înseninează cerul.
Lacrimile împlinirii învăluie Universul.
Lacrimile disperării înalţă fântâni arteziene către
Dumnezeu.
Lacrimile dragostei deschid şi cele mai ferecate
porţi.
Lacrimile sunt punţi de legătură între oameni şi
între oameni şi Dumnezeu.
Lacrimile sfinţilor vărsate pentru semenii lor
formează izvorul tămăduirii.

13
Lacrimile părinţilor pentru copii lor sunt asemenea
agheazmei mari.
Lacrimile vărsate de copii pentru părinţii lor sunt
asemenea mirului.

14
Lacrimile şi plânsul în viziunea Avvei Ghelasie
Avva Ghelasie ne deschide o altă cale în înţelegerea
lacrimilor. Pentru el, lacrimile sunt căzute din Rai.
„TAINA LACRIMILOR este un paradox al unei
„suferinţe” ascunse, care în LACRIMI se „REMEMOREAZĂ”.
Natura creată de DUMENEZEU este în sine Bună şi nu poate fi
distrusă, dar i se poate „adăuga” o „ardere”, cu o „înfăţişare
inversată” chiar.
Dar, paradoxal, peste „pojghiţa arsă” şi uscată, iese
dinlăuntrul Fiinţial propriu, tocmai această TAINĂ de LACRIMI,
în care se „REMEMOREAZĂ” CHIPUL BUN şi Sfânt, ce parcă
„STRIGĂ” mut şi într-o adâncă „părere de rău, dar totodată într-
o „Minunată” „răcorire – mângâiere”.
Tot aşa, LACRIMILE sunt şi „Suferinţă şi ALINARE”, şi
„uitare şi Reamintire”, şi „părere de rău şi Reîntoarcere”.
Se zice că toţi care mor lăcrimează şi mai mult, de cei ce
„plâng fuge moartea”. LACRIMILE văzute în starea lor, sunt ca
nişte „SCÂNTEI Orbitoare”.
Păcatul produce acest fenomen şi cu primii care
păcătuiesc, Îngerii căzuţi şi demonizaţi, de aici începe şi
LĂCRIMAREA.
LACRIMILE au devenit apoi „pocăinţă, Milă, Rugă” etc.,
dar tot acest complex este legat de „arderea în focul deznădejdii
şi totodată NĂDEJDII”.
Acest paradox de „întuneric şi LUMINA, de moarte şi
VIAŢĂ, de deznădejde şi NĂDEJDE, de Suferinţă şi ALINARE,
formează „TAINA LACRIMILOR”. 3
Avva Ghelasie ne tălmăceşte anumite taine ale creaţiei. El
ne spune că Fiul lui Dumnezeu, din neţărmurită iubire faţă de

3
Ieromonah Ghelasie Gheorghe, 2003, Chipul Omului (Cântarea Originilor),
Colecţia Isihasm, 157-158

15
TATĂL, S-a gândit să-I facă o surpriză. Să realizeze din trupul Său
o creaţie, în care să facă şi un Om după chipul şi asemănarea Sa şi,
mai mult decât atât, chiar El să se întrupeze şi să devină
Dumnezeu-Om. Toate acestea Le-a înscris într-o carte, CARTEA
VIEŢII. Fiul Lui Dumnezeu I-a prezentat CARTEA VIEŢII
TATĂLUI, iar TATĂL L-a BINECUVÂNTAT.
„La început era CUVÂNTUL
prin care toate s-au făcut” (Ioan 1, 1-3)
Şi „La început a făcut DUMNEZEU (CUVÂNTUL)
Cerul şi Pământul” (Facere, 1,1)
„PĂRINTE, EU, FIUL Tău absolut,
Eu, CHIPUL Tău de CUVÂNT,
Iată îţi aduc un Dar,
O „CARTE” în care Cânt
Şi într-o „Limbă de Creaţie”
IUBIREA MEA, ce se Cuvine
Ţie să se ÎNCHINE”

Şi TATĂL BINECUVÂNTEAZĂ
LOGOSUL CREATOR iese din INCREAT în Spaţiu
de Creaţie. Cine este „Omul-Sămânţa primordială”
La început
Spaţiul n-a existat
El s-a născut
Din CUVÂNTUL CREATOR
Pe care LOGOSUL DIVIN
L-a SCRIS
Într-o CARTE cât o Lume,
Cer şi Pământ.
Din CARTEA DIVINĂ
Curge o APĂ VIE
Şi iese LUMINĂ.
Din care se Naşte Lumea.
Şi CARTEA mai întâi
Este pusă într-un ALTAR de Cer

16
Unde se creează
Lumea îngerilor
Urmând să se facă
Şi ALTARUL Pământesc
Unde CARTEA
Se va DESCHIDE din peceţi
Doar pe ALTARUL Pământesc
Se va CITI CARTEA ...” 4

Continuând firul prezentării, Avva Ghelasie arată că, după


ce DUMNEZEU a făcut Cerul şi Pământul, îngerii, care au fost
primii creaţi şi care erau organizaţi într-o ierarhie îngerească, cu
Luceafărul în frunte, stăteau în jurul CĂRŢII VIEŢII, care era cu
peceţile închise, aşteptând venirea Fiului lui Dumnezeu pentru
desfacerea peceţilor şi desfăşurarea creaţiei. Arhanghelii Mihail şi
Gavril stăteau de gardă şi păzeau CARTEA. Deodată, Luceafărul
se ridică şi pretinde să deschidă el peceţile, deoarece creaţia cu
chipul omului nu trebuie să aibă chipul Fiului lui Dumnezeu, ci al
îngerilor, deoarece îngerii au fost creaţi primii.
Au început discuţii contradictorii, deoarece arhanghelii
Mihail şi Gavril nu permiteau ruperea peceţilor, ştiut fiind că
deschiderea peceţilor şi împlinirea creaţiei se cuveneau a fi făcute
numai de Fiul lui Dumnezeu.
Luceafărul însă, îndemnat de trufia de a purcede la citirea
CĂRŢII VIEŢII s-a asociat cu mai mulţi îngeri şi a forţat ruperea
peceţilor.
„Îngerul Luceafăr se „aşezase” pe SCAUNUL ÎNALT pe
care era CARTEA DIVINĂ; ce acum ruptă şi sfărâmată, căzuse pe
jos şi nimeni nu o mai băga în seamă. Doar Gavril îşi reveni şi o
luă plângând în hohote.

4
Ieromonah Ghelasie Gheorghe, 1998, Moşul din Carpaţi (NEOFIT Pustnicul),
Colecţia Isihasm, 60-61

17
Deodată, totul se „întunecă” şi un vuiet înfricoşător se
stârni, de căzu Luceafărul de pe SCAUN, făcându-se un „gol” în
care se prăvăliră toţi îngerii ce i se închinară. Şi întunericul era
aşa de tare, de se „înnegriră” toţi cei căzuţi.
Şi încet, încet, reapăru LUMINA şi liniştea reveni...” 5
Şi astfel, îngerii trufaşi au căzut din înaltul cerului şi s-au
transformat în demoni, iar Luceafărul a devenit Lucifer, care este
împăratul întunericului.
După cum spune Avva Ghelasie, lăcrimarea începe de la îngerii
căzuţi şi demonizaţi. Acestea sunt, însă, lacrimile păcatului.
„Lacrimi de Cer,
Picuri de Duh
Din îngeraşi
Şi căzuţi,
În care minunat
Se „răcoresc”
Şi mereu îşi REAMINTESC
De CHIPUL Îngeresc” 6
Lacrimile au devenit apoi „pocăinţă, milă, rugă şi
nesfârşite altele”.
În versurile sale Avva Ghelasie surprinde parte din tainele
lacrimilor.

5
Ibidem, p. 70
6
Ieromonah Ghelasie Gheorghe, 2003, Chipul Omului (Căutarea
Originilor), Colecţia Isihasm, p. 158

18
Printre LACRIMILE şi Plânsul Păcatului
Lacrimile căzute din Cer

LACRIMA

SCÂNTEIE Dar minunat


De Cer sfărâmat! LACRIMILE se fac
Picuri
Peste focul de iad
Strigăt Oprit, ***
Prăvălit, O, LACRIMĂ,
Înger Căzut! DOR de Cer
LACRIMA. Strigăt mut.
Păcatul din cer
În propriu Plâns O, LACRIMĂ
** TAINA PESTE păcat
Curg LACRIMI din Cer, Şoaptă
De Înger
Cad îngerii. Crucificat! 7

Cum Adam şi Eva au căzut şi ei în păcat în Rai, lacrimile


lor se vor face Plânsul păcatului Omului.
„LACRIMA de Om,
Căzută din Rai!
Rai sfărâmat,
Otravă de Şarpe
Fior de moarte
Rai picurat
Într-o AMINTIRE

7
Ibidem, p. 156

19
De tăcută
Zvârcolire,
De DOR neîmpăcat
În VIS
Fără ÎMPLINIRE

LACRIMA!
Pomul morţii
Ce minunat
A rodit
O FLOARE,
O STEA
CHIPUL VIEŢII
Reînviat!

Plângi Omule!
În fiecare LACRIMĂ
Ai Raiul pierdut
Dar şi RECÂŞTIGAT.” 8
Ar fi o împietate să comentez versurile Avvei Ghelasie,
căci fiecare parte surprinde multiplele nuanţe ale lacrimii şi ale
plânsului. Reiau cu litere mari: PLÂNGI, OMULE! ÎN FIECARE
LACRIMĂ AI RAIUL PIERDUT DAR ŞI RECÂŞTIGAT!

8
Ibidem, p. 161

20
IDEILE OMULUI DESPRE OM DE LA ANTICI
PÂNĂ LA AVVA GHELASIE

Complexă este fiinţa umană! Greu de definit şi greu de


înţeles. Când cred că am reuşit s-o intuiesc mai bine 1001 de
motive îmi demonstrează că m-am înşelat. Aproapele meu,
prietenul meu, omul de la care aştept pacea şi liniştea sufletească,
mi se poate întoarce şi devine potrivnic. Expresia „apără-mă de
prieteni, că de duşmani mă apăr singur” este uneori atât de
adevărată, încât începi să te întrebi: ce este omul?
O astfel de întrebare a preocupat pe fiecare dintre semeni
de când omul a devenit om. Cine suntem, de unde venim şi încotro
mergem? În timp, asemenea întrebări ajung să capete sens
filosofic. Filosofii antici au încercat să răspundă la aceste întrebări,
răspunsurile lor fiind foarte diferite. Pentru vechii iudei, natura
omului este viciată de păcat. Primii oameni au înfrânt interdicţia
divină de a se înfrupta din pomul cunoaşterii şi astfel au pierdut
binefacerile primei aşezări şi ale nemuririi. Ca urmare, omul va
trebui să muncească şi să se hrănească cu sudoarea frunţii iar în
locul nemuririi pe care o avusese, va trebui să se înmulţească
asemenea animalelor.
Vechii greci vedeau omul în alte culori, parcă mai apropiate
de realitate.
Platon încearcă să definească omul şi să-l aşeze la locul
cuvenit. Mitul pe care îl povesteşte Protagoras, în încercarea sa de
a desluşi natura omului, vorbeşte de vremea în care existau zeii,
dar fiinţele muritoare nu apăruseră încă. Atunci zeii au hotărât să
creeze fiinţe muritoare, făcându-le dintr-un amestec de humă, apă
şi de alte substanţe prelucrate prin foc. Făcând toate animalele, dar
înainte de a le însufleţi, zeii i-au însărcinat pe Prometeu şi pe
Epimeteu să le înzestreze cu însuşirile şi calităţile de care au
nevoie. Ei au primit cu împărţirea acestor daruri. Prometeu s-a
lăsat convins, aşa că Epimeteu s-a apucat de treabă rămânând ca
Prometeu doar să urmărească munca. Epimeteu a înzestrat unele
21
animale cu blănuri, pe altele cu fălci puternice sau ghiare tăioase,
cu solzi sau cu pene, toate arătându-şi astfel splendoarea şi
armonia. Când a ajuns însă la înzestrarea omului, toate darurile
fuseseră deja împărţite. Şi cum nu putea lua înapoi ceea ce dăruise
deja, singura soluţie rămasă pentru salvarea fiinţei umane a fost să
fure îndemânarea artistică de la Hefaistos şi de la Atena, dar si
focul, fără de care omul ar fi fost neputincios în lupta cu viaţa.
Spre deosebire de animale omul îndeplineşte îndemânările artistice
şi abilitatea tehnică.
Aşadar însuşirea esenţială a omului este cunoaşterea,
virtutea şi înţelepciunea politică rămânând în plan secundar. Nu ne
îndoim de faptul că înţelepciunea politică se câştigă mai greu, deci
analizăm comportamentul politicienilor contemporani, generator a
numeroase nereguli şi neîmpliniri.
Plinius constata denivelarea existentă între sufletul omului,
între excelenta lui tehnică şi inferioritatea etică şi politică,
explicându-şi-o prin timpul istoric lung scurs de la primirea acestor
daruri.
Vechii greci au înţeles unele dintre insuficienţele naturale
ale omului, printre care şi cea a perversităţii, care face din om
duşmanul cel mai mare al omului şi al întregii naturi.
Plinius îl coboară pe om în planul naturii, alături de
celelalte fiinţe vii, deşi îi rezervă un loc excepţional, cel de rege al
naturii.
Chiar de la naştere, omul se deosebeşte de celelalte animale
prin totala sa nepregătire pentru viaţă, prin totala sa dependenţă de
părinţi şi, în genere, de semenii săi. Puiul de găină, la câteva ore de
la ieşirea din găoace, purcede în căutarea hranei, alături de mama
sa, numai puiul de om are nevoie de nesfârşită îngrijire până
devine capabil să-şi urmeze mama.
Plinius dovedeşte un subtil spirit de observaţie când afirma
că: „Omul este singurul animal pe care natura îl azvârle în ziua
naşterii sale, gol pe pământul gol, lăsându-l pradă gemetelor şi
plânsetelor. Nici un animal nu este condamnat la lacrimi din
prima zi a vieţii sale.

22
Cât despre râs pe Hercule! – însuşi râsul cel mai precoce
şi cel mai naiv nu este acordat unui copil înainte de a 40-a zi a
vieţii sale”.
Totuşi, anticii au fost mereu, pe de altă parte, impresionaţi
de măreţia omului. Cicero îl readuce pe om în planul măreţiei sale
şi îl îndeamnă să fie mândru că este om. El consideră că raţiunea
este o însuşire dominantă a omului, din care decurg setea sa de
cunoaştere, iubirea pentru artă, respectul pentru maeştri şi aspiraţia
către formele estetice înalte.
Optimismul Renaşterii îl aşează pe om pe tronul creaţiei,
reîntronându-l ca rege al creaţiei. Având în sine puteri nemărginite,
fiind liber şi încercat de răspunderi morale, omul îşi alege singur
ţelul. Giovanni Pico de la Mirandola, umanistul italian, îl
consideră pe om: „superior îngerului, care nu poate fi decât înger,
în timp ce el poate fi bestie sau Dumnezeu”. 9
Pico de la Mirandola surprinde în copilul nou-născut
neputinţa de a se integra în viaţă, dar şi faptul că omul este o
„creatură de natură variabilă, multiformă şi nestatornică, creatură
cameleonică” 10 .
El sesizează că, în timp ce toate fiinţele au fost create după
modelele eterne şi se prezintă astfel în toată splendoarea lor, pentru
om n-a mai rămas nici un model, odată ce Epimeteu l-a văduvit de
o înzestrare naturală propice. Atunci Dumnezeu a hotărât ca noua
fiinţă, neputând primi nimic, numai al ei, să aibă comun tot ceea ce
deosebeşte celelalte fiinţe. Astfel omul poate fi totul, se poate
plăsmui pe sine în orice chip, poate să se modeleze după prototipul
ce i se pare mai bun. Cu mare subtilitate surprinde Pico de la
Mirandola aceste caracteristici ale omului, dar mai ales
nestatornicia sa, care îl poate transforma într-o fiinţă cameleonică.

9
Mircea Florian citându-l pe Plinius în „Recesivitatea ca structură a lumii”. Ed.
Eminescu, 1987, p. 253
10
Ibidem, p. 253

23
Poartă în minte, iubite cititor, aceste informaţii şi uită-te în jurul
tău. Cu siguranţă că vei sesiza nestatornicia multora dintre semenii
tăi, vei rămâne oripilat de cameleonismul unora.
F.K. Schumann ne convinge că: „Omul este forma care se
prinde pe sine, care se cunoaşte pe sine, dar niciodată ca
determinată în sine”. 11 Oricât de mult ar trăi omul, ai putea
descoperi în comportamentul său noi şi nebănuite faţete.
Blaise Pascal recunoaşte fragilitatea structurii fizice a
omului, însă consideră că cealaltă latură, cea spirituală, îl înalţă
nespus de mult: „Omul nu este decât o trestie, cea mai slabă din
natură, o picătură de apă este suficient să-l omoare! Insă... Este o
trestie gânditoare.”
Revenim din nou cu întrebarea: Ce este omul?
Aristotel sesizează cele două laturi definitorii ale fiinţei
umane, cele două esenţe, dar nu ştie care dintre ele este dominantă:
„Omul este cu necesitate un animal, dar nu este numai un animal”.
Formula lui Aristotel a fost aproape în mod unanim acceptată, dar
nu a fost încă pe deplin elucidată.
În monumentala sa carte, Recesivitatea ca structură a
lumii Mircea Florian se întreabă: „Este oare omul o fiinţă unică,
incomparabilă fiindcă este singura fiinţă vie care nu este animal,
care este doar un nonanimal”? 12
De la Aristotel şi până astăzi, omul şi-a găsit locul în lumea
animală, iar C. Linné l-a botezat Homo sapiens sapiens şi l-a
plasat între Primate, unde a rămas pentru totdeauna.
A existat vreodată convingerea că omul se reduce la pură
animalitate, fie şi una specifică? Se pare că nu.
Punând accentul pe animalitatea sau nonanimalitatea
omului, Werner Sombart a găsit de cuviinţă să împartă

11
F.K. Schumann, Gestalt und Geschichte, 1941, citat de Mircea
Florian în Recesivitatea ca structură a lumii, p. 253
12
Mircea Florian în Recesivitatea ca structură a lumii, p. 257

24
concepţiile omului despre esenţa lui în două grupe: animalism şi
hominism.
În ce constau concepţiile animaliste?
Dacă religia creştină consideră că omul este format din trup
şi suflet, o interpretare pur animalistă va pune accent pe latura
biologică a omului, în timp ce interpretarea hoministă va lua în
consideraţie latura spirituală.
Ce ar trebui să înţelegem prin latura biologică? Prin
structura sa internă omul, se aseamănă extrem de mult cu
animalele superioare (Primate-Mamifere) şi se integrează în natură
asemenea tuturor vieţuitoarelor.
Democrit a reuşit că nimeni altul dintre contemporanii săi
să surprindă caracteristicile omului:
„Oamenii de altă dată erau mai primitivi şi cu totul lipsiţi
de experienţă; ei nu cunoşteau nici un meşteşug, nici cultura
pământului sau altceva. Ei nu cunoşteau nici ce este boala sau
moartea ci, întinzându-se pe pământ ca pe culcuşul lor, ei îşi
dădeau sufletul fără să înţeleagă ce se întâmplă cu ei. Întreţinând
prietenii numai între ei îşi duceau viaţa în hoarde, se mutau cu
turmele după locurile de hrană. Ei porneau împreună contra
animalelor sălbatice şi luptau goi, cu mâinile goale. Aşa goi cum
erau, fără acoperământ şi mulţi neştiind să pună deoparte roadele
pământurilor şi pomilor, gândindu-se numai la hrana zilnică,
atunci când venea iarna mulţi îşi pierdeau viaţa. Treptat, având
nevoia ca învăţătoare, ei s-au furişat în scorburile pomilor, în
desişuri, în spărturile stâncilor, în peşteri ...
Ei duceau o viaţă simplă şi sobră, în prietenie, însă fără
cunoaşterea familiei. Nu şi-au instituit regi, nici conducători, nici
stăpâni, nici războaie, nici acte de violenţă şi jafuri, ei duceau o
viaţă în prietenie, libertate şi cumpătare”. 13

13
Ibidem, p. 257

25
Pictura realizată de Democrit omului primitiv reprezintă un
model de ceea ce numim o concepţie animalistă. Aşa era omul
primitiv: de o inteligenţă naturală.
Democrit nu ţine seama de faptul că omul a fost aşa de la
început, dar cu timpul, prin munca şi inteligenţa sa, s-a eliberat de
servituţiile animalităţii şi s-a plăsmuit pe sine ca fiinţă superioară.
Un animalism trucat apare şi la unii reprezentanţi moderni
ai acestui concept, care pun accentul pe unele comportamente de-a
dreptul animalice ale omului. Chiar dacă omul a reuşit ca printr-o
tehnică din ce în ce mai modernă să-şi asigure o existenţă
paradisiacă, el a rămas o brută, un animal de pradă în
comportament.
În lucrarea sa Der Mensch und die Technic (1937),
Oswald Sprengler arată:”Tehnica, superioritatea şi mândria
omului nu aduc pe Pământ paradisul, ci dezvăluie adevărata
natură a omului. Omul este tehnician fiindcă este un luptător.
Omul este un animal de pradă ... Omul este o bestie care trăieşte
pentru a prăda: civilizaţia a luat naştere din considerarea lumii ca
obiect de pradă”. 14
La început, am fost revoltat de gândirea lui Sprengler. Mi
s-a părut jignitoare o astfel de judecată asupra omului modern.
Treptat însă, mi-am revenit. Am privit realitatea din jurul meu şi
am acceptat ideea că tot ceea ce s-a realizat prin tehnică a fost
îndreptat în primul rând împotriva omului. Astăzi se oferă Premiul
Nobel celor mai mari oameni de ştiinţă, literaţilor, economiştilor
etc. Nu trebuie să uităm însă că Nobel a fost cel ce a descoperit
dinamita folosită în primul rând în război. Energia atomului a fost
descătuşată de om, însă a devenit cea mai puternică armă de
nimicire în masă. Cu adevărat, omul se dovedeşte a fi un animal de
pradă. Însă, animalele de pradă nu atacă decât pentru a-şi ostoi
foamea, în timp ce omul atacă pentru a-şi hrăni orgoliile şi pentru a
acapara teritorii.

14
Oswald Sprengler, Der Mensch und die Technik, 1931, p. 4, citata
de Mircea Florian în Recesivitatea ca structură a lumii, p. 259
26
Analiza lui Oswald Sprengler, este perfect valabilă şi în
timpurile noastre, merge mult mai departe:
„Tragedia omului este că, în ciuda teribilei sale porniri de
a supraveghea natura prin maşină, el va ieşi învins... Aşa începe o
mare catastrofă istorică: odată cu civilizaţia faustiană se va
prăbuşi şi tehnica modernă. Se va întrona o oboseală tehnică,
fiindcă maşina nu este o necesitate vitală”. 15
Oboseala tehnică începe să se manifeste mai ales în ţările
industrializate. Ţări precum SUA, Germania, Canada etc. au
nevoie de zeci de mii de specialişti în informatică pentru a putea
folosi sofisticatele maşini electronice de calcul. Se formează o
pătură socială de specialişti care ştiu să lucreze, ceilalţi fiind
depăşiţi de tehnica modernă, obosiţi de binefacerile inteligenţei
umane.
Animalul de pradă nu se simte bine decât la putere. Omul a
devenit o fiinţă impulsivă, doritoare de putere şi de erotism, o
fiinţă pe care civilizaţia a îmbolnăvit-o sub presiunea mincinoasă a
moralei sau a raţiunii. Suntem în plină apocalipsă morală şi
spirituală. Latura specific umană este din ce în ce mai slabă. Nu
poţi deschide televizorul fără să constaţi starea jalnică şi imorală a
politicienilor, fără să te îngreţoşezi de atâta prostituţie şi
perversiune. Femeia a devenit un bun de consum călcat în picioare
de o întreagă faună subumană. Sexul şi perversiunea sexuală au
ajuns la paroxism.
Paul Ernst definea omul ca fiinţa care se minte pe sine. Iar
Alfred Seitel afirma în cartea sa, Conştiinţa ca destin, că:
„Omul este o fiinţă bolnavă de putere, care duce
distrugerea până la distrugere de sine. Puterea se exteriorizează în
epoca decadenţei, sau făţiş - până la cinism, sau îmbracă haina
ideologiei, a conştiinţei şi ştiinţei.
Dezumanizarea omului prin tehnică, exponentul voinţei
umane de putere, reprezintă orgoliul satanic al ştiinţei. Tehnica a

15
Ibidem, p. 259

27
dezlănţuit forţe care au înrobit pe om şi l-au determinat să încerce
spasmodic a anula efectele dăunătoare ale maşinii prin sport. Dar
sportul a degenerat în record, o altă formă a mecanizării”. 16
Am fost învăţat să percep altfel omul şi chiar credeam că
acesta reprezintă cu adevărat altceva. Este adevărat că sunt oamenii
ce merită toată preţuirea, oamenii adevăraţi. Însă evenimentele
petrecute de la căderea „cortinei de fier” şi manifestările fără
reţinere ale unor oameni mă determină să-l admir pe Paul Ernst,
(care a sfârşit scurta lui viaţă prin sinucidere), să-l admir pentru
profunzimea înţelegerii sale. Oamenii pot fi aşa, fiinţe cameleonice
care oscilează între diavol şi Dumnezeu. Depinde între ce fel de
oameni trăieşti. Nu spun că Ceauşescu nu a fost o fiinţă bolnavă de
putere, dar am simţit, după 1990, că mulţi politicieni l-au întrecut.
Iar exterioarizarea dorinţei de putere capătă cele mai neînchipuite
forme. Este adevărat şi faptul că tehnica a dezlănţuit forţe care l-au
înrobit pe om. În ceea ce priveşte sportul, trăim cele mai cumplite
dezamăgiri.
Dacă acestea sunt părerile animaliştilor, atunci ce au de
spus hominiştii?
Din moment ce omul a primit numele de Homo sapiens
sapiens, înseamnă că accentul s-a pus pe înţelepciunea sa. Omul
este o fiinţă raţională: „Inteligenţa este o funcţie biologică, un
instrument al voinţei de a trăi”, spune Schopenhauer.
Omul este o fiinţă cu dominantă cerebrală, iar raţiunea nu
este un element divin, ci unul terestru, nu produs al organizării
superioare a creierului, cu rădăcini adânci în luma animalelor.
Bergson remarcă faptul că: „Inteligenţa umană este tehnică, cum
nu este psihismul animal”.
Omul nu este doar un Homo sapiens, ci şi un constructor de
unelte, un Homo faber. Chiar dacă fondul originar al omului este
dominat de impulsuri animalice, ceea ce face din el cu precădere o

16
Paul Ernst, Conştiinţa ca destin, 1917, p. 78 citat de Mircea Florian în
Recesivitatea ca structură a lumii, p. 259

28
fiinţă impulsivă şi nicidecum o fiinţă raţională, se admite totuşi, că
omul evoluează spre raţiune, spre un ţel superior.
Hominiştii nu pot rupe complet omul de animalitate, însă
constată că, pe măsură ce omul îşi plămădeşte propria viaţă, pe
măsură ce procesul de hominizare avansează, animalul din el se
pierde, lăsând loc umanului. Cu alte cuvinte, omul creează o
animalitate nouă, fără a modifica esenţial formele animalităţii. Cu
toate acestea, omul rămâne tributar animalului, aşa cum spiritul
rămâne tributar materiei. Prin munca fizică, prin cultură, omul şi-a
creat un mediu nou, propriu sieşi, care ţine de ceea ce astăzi
numim civilizaţie şi care-l îndepărtează de animal.
Omul devine om prin educaţie. Trebuie să admitem că, la
naştere puiul de om nu este om. El devine om în mediul social.
„Omul este singura creatură care trebuie să fie educată” spune
Kant în lucrarea sa, Pädagogik. El nu a văzut că şi animalele îşi
educă progeniturile, însă este adevărat că educaţia lor nu este
comparabilă cu educaţia umană.
Pe bună dreptate, Mircea Florian afirma că:
„Omul se formează pe sine. Este rezultatul muncii sale. Este
statuia care se sculptează singură. Omul se creează pe sine într-o
lume pe care n-a creat-o ci a găsit-o ca dată. Omul transformă
lumea şi totodată se transformă pe sine, luând ca punct de plecare
datul”. 17

17
Mircea Florian, 1987, Recesivitatea ca structură a lumii, Ed. Eminescu, p.
298

29
Profunzimea Gândirii Avvei Ghelasie

Referatul Biblic ne descrie modul în care Dumnezeu a făcut


creaţia. Facerea lumii nu este relatată într-un limbaj simplu,
accesibil, astfel încât să-l înţeleagă tot omul.
Se spune că Dumnezeu a făcut la început cerurile şi
pământul. Apoi Dumnezeu a zis „Să fie lumină” - şi a fost lumină.
Facerea lumii continuă şi Dumnezeu continuă să comande („să
zică”). În ziua a treia, El a zis: „Să dea pământul verdeaţă, iarbă
cu sămânţă, pomi roditori, cari să facă rod după soiul lor şi cari
să aibă în ei sămânţa lor pe pământ”. În ziua a cincea, Dumnezeu
a zis: „Să mişune apele de vieţuitoare, şi să zboare păsări
deasupra pământului pe întinderea cerului”, iar în ziua a şasea,
Dumnezeu a zis: „Să dea pământul vieţuitoare după soiul lor, vite,
târâtoare şi fiare pământeşti, după soiul lor”.
Cuvântul care zideşte. După cum ţine să precizeze Avva
Ghelasie, Dumnezeu a făcut lumea printr-un „ACTIV de
CUVÂNT DIVIN: CUVÂNTUL ce Purcede LOGHII. Raţiunile şi
pune în MIŞCARE HARUL – Energia DIVINĂ”. 18
Cuvântul lui Dumnezeu se materializează. Se spune că
Dumnezeu a făcut lumea din nimic. Nu este aşa. Dumnezeu a făcut
lumea prin zidirea cuvintelor. Dumnezeu ZICE şi astfel lumea se
face.
Şi, totuşi, când Dumnezeu l-a făcut pe om nu a procedat la
fel. Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul nostru, după
asemănarea Noastră...” Această zicere pare mai curând un sfat
privind modul în care trebuie să fie făcut omul. Facerea omului
este o creaţie specială. Dumnezeu creează un Chip deosebit faţă de
celelalte creaţii.

18
Ieromonah Ghelasie Gheorghe, 2003, Chipul Omului (Cântarea
Originilor), Colecţia Isihasm, p. 11
30
„Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului,
i-a suflat în nări suflare de viaţă şi omul s-a făcut astfel un suflet
viu” (Facere 2, 7)
Omul este o copie creată după Chipul lui Dumnezeu:
Suflarea Divină îl face pe om o fiinţă vie, după Chipul lui
Dumnezeu. După cum spune Avva Ghelasie: „CUVÂNTUL este o
Transmitere de o ANUNŢATĂ COMUNICARE, pe când
SUFLAREA implică toată FIINŢA. În CUVÂNT este ACTIVUL,
iar în SUFLARE este OGLINDIREA CHIPULUI ÎNTREG
FIINŢIAL”. 19
Dumnezeu ne pecetluieşte cu CHIPUL SĂU, „CHIP din
care se NAŞTE direct CUVÂNTUL şi din CUVÂNT apoi Raţiunile
şi Memorialurile (p. 12). Ne oferă întregul. Numai acest întreg ne
menţine în asemănarea cu Dumnezeu. 20
Remarca Avvei Ghelasie este deosebit de subtilă. El
consideră că omul nu este Raţiune-Memorial din care se
actualizează CUVÂNTUL, ci este CHIP, din CHIP se naşte direct
CUVÂNTUL, iar din acesta apar apoi Raţiunile şi Memorialul.
„Conştiinţa de Om nu este Raţiunea, ci CHIPUL de
NAŞTERE al LIMBAJULUI.
Cât LIMBAJ are Omul atâta are şi CONŞTIINŢĂ şi apoi o
anumită capacitate de Raţiune şi Memorial”. 21
În Rai, Dumnezeu l-a pus pe om să înveţe limbajul. I-a cerut
lui Adam să pună nume tuturor animalelor. Şi copilul trebuie să
înveţe mai întâi limbajul şi apoi începe să gândească. Faptul că
omul are atâta conştiinţă cât limbaj are, ne arată puterea
cuvântului, a limbajului. Cu alte cuvinte, dacă ştiu ce limbaj ai,
atunci ştiu cine eşti.
Limbajul se învaţă. Limbajul ne pune în lumină CHIPUL de Om.
„Omul are LIMBAJUL – CHIPUL de Om – CONŞTIINŢA, care

19
Ibidem, p. 11
20
Ibidem, p. 12

30
21
Ibidem, p. 12
31
generează Mintea şi Simţurile. Şi această generare se face în
raport cu ÎNVĂŢAREA LIMBAJULUI”. 22
Chipul de om ne este suflat de Dumnezeu. Suflarea Lui
Dumnezeu este cea care ne face vii şi ne dă Chipul Său.
„SUFLAREA este BAZA – VIULUI din care se NAŞTE şi
CUVÂNTUL”. 23
Cuvântul stă la baza limbajului, iar limbajul se învaţă.
Pentru menţinerea CHIPULUI de Om este important să ne creăm
un limbaj care să ne menţină în legătură cu Dumnezeu. Învăţarea
se realizează acasă, la şcoală, la biserică şi în societate. O societate
care nu asigură o educaţie adecvată spiritului uman poate conduce
la ruperea prin păcat a CHIPULUI DE Om.
Avva Ghelasie atrage atenţia asupra stării grave în care se
găseşte lumea de azi: „Paradoxal, lumea de astăzi este „aproape
incultă”, dar are pretenţia de un „intelectualism superior”, încât
mulţi refuză cele „simple”. 24
Trebuie să înţelegem că: „RAŢIUNILE NECREATE, sunt deci
VIU de ACT PERSONAL şi totodată HAR – Energie DIVINĂ”. 25
Avva Ghelasie vrea să ne convingă de faptul că:
„Teologic, se spune că Lumea este Creată de ACTIV
Spiritual şi „SUPORT HARIC” DIVIN, de unde concretizarea de
Spirit şi Trup, fără despărţire sau amestecare.
Cerul (cu Îngerii – Duhurile Create) este Creaţia cu
Predominare Spirituală. Se zice că Fiecare înger este un LOGHI
DIVIN în ACT Creativ şi astfel Îngerii au Spirit ca Suflet şi Trup
tot ca Spiritualitate (de Făptură Înger).
Biblic, atenţie, trupul este în ambele accepţiuni ca Trup –
material şi ca Trup – Spiritual, ca Spirit în materie şi ca Spirit în
Spiritualitate.

22
Ibidem, p. 14
23
Ibidem, p. 12
24
Ibidem, p. 20
25
Ibidem, p. 6

32
Ce trebuie bine evidenţiat este faptul că nu se confundă
„SPIRITUALITATEA DIVINĂ” cu Spiritualitatea Creată”. 26
Vom înţelege deci că Natura creată nu este numai
materială, ci şi spirituală. Ea are o dublă structură: Spirit şi materie,
care se găsesc într-o unitate nedespărţită şi neamestecată, ceea ce
ne explică înrudirea dintre Spirit şi trup.
Dacă o gravă cădere morală a unora semenii noştri ne
îndreptăţeşte să spunem că omul poate fi cea mai mare bestie de pe
Terra, că el este singurul inamic al naturii, atunci cum putem
înţelege faptul că, totuşi, fiinţa umană poate fi cu adevărat rege a
creaţiei şi că poate intra în dialog cu Dumnezeu?
Răspunsul la această întrebare îl găsim tot în scrierile
Avvei Ghelasie:
„Chipul de Om este SUPRA – Structură şi aceasta este
Asemănarea Creativă a CHIPULUI LUI DUMNEZEU (Facerea,
1, 25). DUMNEZEU înainte de Creaţia Omului, face „SFAT să
Creeze CHIPUL de Om şi în vederea acestuia ia „Ţărâna –
înrudirea” cu Natura Lumea şi SUFLĂ CHIPUL de Om, pe care
se PECETLUIEŞTE pentru VEŞNICIE.
Şi ÎNTRUPAREA SUFLĂRII – Asemănării CHIPULUI
DUMNEZEIESC, în Trupul Lumii, generează Sufletul”. 27
Avva Ghelasie tălmăceşte Facerea într-un stil personal.
„DUMNEZEU nu SUFLĂ Sufletul în Ţărână cu PECETEA Sa
HARICĂ, ci SUFLĂ – CHIP de Om, iar Sufletul se generează din
acest ACTIV de SUFLARE DIVINĂ şi LEGARE de Trup –
Ţărână – Lume”. 28
Avva Ghelasie ne învaţă să înţelegem că „Cerul şi
Pământul, Spiritul şi Trupul sunt „deodată”, fără despărţire sau
amestecare”. 29

26
Ibidem, p. 6
27
Ibidem, p. 3
28
Ibidem, p. 4
29
Ibidem, p. 4
33
Pentru a întări cele spuse, Avva Ghelasie ţine să precizeze:
„DIVINUL „ZICE şi se Face” (Facere 1) şi nimic nu se face fără
„ZICEREA – ACTIVULUI DIVIN”. 30
După cele spuse de Avva Ghelasie despre Facere, trebuie
să înţelegem, că Dumnezeu nu „însămânţează” cuvintele pentru a
rezulta cele materiale, ci Creează deodată şi direct cele materiale şi
„totodată PECETLUIEŞTE ACTIVUL său DIVIN – LOGHII în
cele Create”. 31
„Omul, prin păcat, şi-a rupt CHIPUL de Om – Persoană şi
de aici se confundă adesea omul cu „părţile” Sale, unii oprindu-se
pe trup, alţii pe Suflet sau pe un amestec ocult psiho-fizic. Strict
Biblic Creştin, se are în Vedere „READUNAREA” părţilor şi
refacerea INTEGRITĂŢII – Om, CHIPUL propriu-zis, ce poate
face Adevărata Duhovnicie, VIAŢA INTERPERSONALĂ cu
DIVINUL”. 32
Natura creată nu este numai materială, ci şi spirituală. Ea
are o dublă structură, spirit şi materie, care formează o unitate, de
unde şi înrudirea dintre trup şi spirit. Viul divin creează deodată
spiritul şi materia, creează întregul naturii create. Din acest întreg
se generează apoi spiritul şi materia, ca raţional şi senzitiv. 33
După Avva Ghelasie, Dumnezeu nu creează structuri, ci
direct formele şi făpturile: „El Zice şi se Face”.
„Creaţia lui DUMNEZEU este în Dublul Aspect, ca Spirit
şi materie, Suflet şi Trup, într-o UNITATE şi ÎNRUDIRE de
Relaţie”. 34
Însă Avva Ghelasie ne atrage atenţia că omul trebuie
considerat în integritatea sa de Chip uman şi doar apoi în
structurile sale de trup şi de suflet. 35

30
Ibidem, p. 5
31
Ibidem, p. 5
32
Ibidem, p. 3
33
Ibidem, p. 7
34
Ibidem, p. 9
35
Ibidem, p. 10

34
Doar păcatul protopărinţilor noştri a rupt trupul şi sufletul
de Chipul de Om. Astfel, păcatul nu permite refacerea integrităţii
chipului de om. Ne tot întrebăm de ce oamenii se comportă atât de
diferit? De ce oamenii sunt atât de nedefiniţi şi de nestatornici, de
ce oscilează între demoni şi Dumnezeu?
Avva Ghelasie intuieşte un răspuns plauzibil: „omul prin
păcat şi-a rupt CHIPUL de Om”.
S-a rupt unitatea şi omul căzut în păcat pune accentul pe
doar una din componentele sale. Pentru unii, contează doar trupul.
Mănâncă pentru plăcerea trupului şi se străduiesc să-şi satisfacă
toate plăcerile simţurilor. Dezvoltă până la paroxism sexul şi
perversiunile sexuale, îşi modifică sexul după ambiţii deşarte, îşi
schimbă chipul folosind diferite artefacte (silicon, operaţii
estetice...) se comportă împotriva firii, ajungând până la practici
satanice.
Te întrebi, în mod firesc, cum este posibil ca o mamă să-şi
omoare progenitura imediat după naştere sau înainte de naştere
prin avort. Astăzi, avortul este considerat o practică absolut
firească, nicidecum o pruncucidere. Sclavagismul sexual a luat
proporţii îngrijorătoare în ultimele decenii. Neosclavagismul
depăşeşte cu mult proporţiile sclavagismului antic şi medieval.
Milioane de oameni migrează în diferite zone geografice ale lumii
în căutarea unui loc de muncă, cei mai mulţi lucrând la negru şi
fiind exploataţi sau pur şi simplu vânduţi ca sclavi sub privirile
indolente sau cointeresate a autorităţilor care trebuie să vegheze la
respectarea legii. Ziua de muncă de 8 ore rămâne undeva în
trecut. Acum, în multe instituţii şi intreprinderi se lucrează
până la 10-12 ore pe zi - şi asta în numele democraţiei! Este
incredibil, dar o tânără în jur de 20 de ani a muncit până a murit
din cauza epuizării. Nu poţi să crezi că oamenii au decăzut atât de
mult încât salariatele dintr-o instituţie poartă pampers deoarece nu
au voie să meargă la toaletă în timpul programului. Aceasta este
dezumanizarea. Aceştia sunt stăpâni satanici.

35
În ceea ce priveşte componenta spirituală a Chipului de
Om, trebuie să spunem că trăim într-o societate în care valorile
morale nu mai reprezintă nimic. Mass-media a devenit un adevărat
pericol. Nu poţi deschide televizorul fără să dai peste violenţă, sex,
perversiune sexuală sau politică pestilenţială. Sunt posturi de
televiziune care îţi prezintă numai crime sau toate atrocităţile care
se petrec în lume.
Mafia s-a organizat începând de la vârful societăţii, iar
parlamentarii nu ştiu decât să-şi mărească salariile şi să-şi
oficializeze acţiunile ilicite. Biserica nu mai face faţă presiunilor
sataniste sau atacurilor venite din afară.
A căsători între ei bărbaţi cu bărbaţi şi femei cu femei şi a
ridica homosexualitatea şi pedofilia la nivelul drepturilor omului,
garantate de stat, înseamnă a acţiona asupra unităţii de bază a vieţii
sociale – familia, şi a compromite total esenţa creştinismului.
Degradarea morală a societăţii umane în timpurile noastre
depăşeşte cu mult căderea morală a sodomienilor.
Pe de altă parte, sunt şi în zilele noastre sfinti care trăiesc în
comuniune cu Dumnezeu, care şi-au ispăşit păcatele şi au reuşit să-
şi restabilească Chipul de Om.
Nu dorim să insistăm asupra acestor aspecte deoarece s-ar
putea scrie tomuri întregi. Ne întrebăm doar, de ce am ajuns aici?
Aici Avva Ghelasie ne atrage atenţia asupra facerii omului:
„DUMNEZEU nu SUFLĂ Sufletul în Ţărână cu PECETEA Sa
HARICĂ, ci SUFLĂ un SUPRA-CHIP de Om, iar Sufletul se
generează din acest ACTIV de SUFLARE DIVINĂ şi LEGARE
de Trup – Ţărână-Lume”. 36
Într-o interpretare comună, se consideră că omul este
asemenea celorlalte fiinţe ale creaţiei datorită ţărânei din care a fost
făcut trupul lui Adam. Ţărâna este biologicul fiinţei umane, în timp
ce sufletul este suflare de viaţă de la Dumnezeu.

36
Ibidem, p. 3-4

36
Avva Ghelasie consideră că DUMNEZEU suflă asupra lui
Adam un SUPRA-CHIP de Om, adică CHIPUL SĂU DIVIN, prin
care se face asemănarea omului cu DUMNEZEU, iar sufletul este
generat tocmai de acest ACTIV de SUFLARE DIVINĂ.
În interpretarea comună ,asemănarea omului cu Dumnezeu
este dată de suflarea Divină, deci Chipul de Om este confundat cu
sufletul. Avva Ghelasie ne învaţă că chipul de om, şi de aici
„chipul şi asemănarea” cu Dumnezeu, provin din suflarea directă
de către DUMNEZEU a SUPRA-CHIPULUI de Om, care
generează şi sufletul.
Deci, Dumnezeu creează Cerul (Lumea Spirituală sau
Îngerii) şi Pământul (Lumea materială, lumea trupească). Aşadar,
Pământul trebuie privit ca Univers Cosmic, în timp ce planeta
Pământ trebuie înţeleasă ca Pământ – Grădină Rai. 37 Cu alte
cuvinte, Cerul este creaţia predominant spirituală, ceea ce
înseamnă că îngerii au spiritul ca suflet şi trupul tot ca spiritualitate
(Făptura Înger). Acest aspect este greu de descifrat. Trebuie însă să
acceptăm că poate exista spirit în spiritualitate şi spirit în materie.
Foarte important este să nu confundăm spiritualitatea
Divină cu spiritualitatea creată.
Ce este omul şi ce cată el să fie? Putem înţelege omul din
trei perspective: hoministă, animalistă şi teologică. Am pus în
discuţie cele trei perspective. Nu trebuie să alegem o singură cale
pentru a înţelege omul, ci trebuie să ştim a face o sinteză. Nu
trebuie să creştem animalul din noi şi să-l înălţăm (prin căderea în
păcat), ci trebuie să cinstim CHIPUL lui DUMNEZEU şi să ne
păstrăm Chipul de Om.

37
Ibidem, p. 4

37
AVVA GHELASIE DESPRE AUTOIMUNIZARE ŞI
DESPRE RELAŢIILE OMULUI CU LUMEA

Mănăstirea Frăsinei reprezintă pentru noi Athosul Carpatin.


Străjuită de culmi muntoase şi invadată de verdeaţa codrilor
Mănăstirea se găseşte într-un „colţ de Rai”. Glasul clopotelor se
aude până în depărtare, iar rugăciunile monahilor se înalţă către
Dumnezeu legând Pământul cu Cerul.
Avva Ghelasie ne vorbea de Athosul Carpatin străjuit de
Icoana Maicii Domnului cea nezugrăvită de mână. Dacă
Mănăstirea Frăsinei, a Sfântului Calinic de la Cernica este piatra de
hotar a Athosului Carpatin, atunci cu siguranţă că în jurul
Mănăstirii se găseşte a douAa Grădina a Maicii Domnului. Aici au
pătimit şi s-au mistuit în rugăciune slăvind pe Dumnezeu Sfântul
Calinic, Avva Ghelasie, Părintele Lavrenţiu şi mulţi monahi
care odihnesc în pace în cimitirul Mănăstirii, veghind şi acum
asupra acestor locuri sfinte şi asupra întregii ţări care se găseşte
într-o perioadă de mare cumpănă şi de sminteală. Îl văd pe Avva
Ghelasie, cu ochiul minţii, trebăluind şi rugându-se printre
stupurile de albine, între butoiaşul său transformat în bibliotecă şi
loc de fierbinte rugăciune şi de asceză şi coliba cilindrică în care îşi
pregătea pâinea harică şi hrana vie pe care o sacraliza şi cu care ne
îmbia să ne „împrietenim”.
Înzestrat fiind de Dumnezeu cu Harul cunoaşterii a putut să
cuprindă tainele credinţei şi ale iubirii de Dumnezeu şi să dezlege
multe dintre enigmele vieţii şi ale Cosmosului.
Cei care nu l-au cunoscut, care n-au stat în jurul său măcar o
noapte şi care n-au primit în mod direct sfaturi de învăţătură
creştină nu pot să-i aprecieze profunzimile gândirii şi harul
duhovniciei.
Scrierile sale par ermetice, dar apropiindu-te cu răbdare de
ele şi citindu-le şi re-re-citindu-le descoperi comori nebănuite.

38
Sunt biolog evoluţionist şi de mai bine de 45 de ani încerc
să descifrez tainele naturii şi ale vieţii, dar n-am reuşit pe
deplin. Avva Ghelasie însă m-a ajutat să-l descopăr pe Dumnezeu
în perfecţiunea Creaţiei Sale. Nu am întâlnit un alt om care să
înţeleagă atât de bine subtilitatea vieţii, care să se simtă atât de
bine integrat în Natură. Fără a face studii savante de ecologie a
înţeles că în natură „totul depinde de totul” şi că Natura
reprezintă UNIMEA în care toate fiinţele sunt egale, egale în ceea
ce priveşte natura viului şi manifestarea sa ca un tot unitar. Există
o ierarhie a viului, iar omul este o fiinţă aparte, care încoronează
creaţia şi face unirea creaţiei cu divinitatea.
Din când în când mă mai aplec asupra scrierilor Avvei
Ghelasie. De data aceasta mi-au ieşit în cale însemnările sale
despre Autoimunizare şi Autovaccin. Deşi am mai citit aceste
însemnări, am descoperit atât de multe sensuri şi de subtilităţi încât
mi-am propus să consemnez ceva în scris.
Am descoperit în acest eseu multe aspecte care ţin de
înţelegerea esenţei vieţii şi despre modul în care omul trebuie să se
comporte şi să se integreze în natură.
Oamenii de ştiinţă şi filosofii încearcă să elucideze tainele
vieţii şi să definească fenomenul vital, însă nu au reuşit nici până
astăzi să înţeleagă pe deplin esenţa acestui fenomen cosmic. Sunt
nesfârşite încercări de a defini viaţa, însă nici una nu este
atotcuprinzătoare.
Pentru a înţelege viaţa ca fenomen cosmic şi biosfera ca pe
o împlinire a întregului ar trebui, mai curând, să ne aplecăm asupra
fenomenului vital şi să-i descifrăm caracteristicile.
Istoria biologiei ne reflectă istoria înţelegerii vieţii în
evoluţia ştiinţelor biologice.
Căutând să esenţializeze structurile celulare biologii au pus
accentul, la început, pe metabolism, ca atribut primordial al vieţii.
Au asociat apoi metabolismul cu reproducerea sau mai precis cu
autoreproducerea. Acest criteriu folosit în sens „fundamentalist” a
condus la excluderea virusurilor din rândul fiinţelor vii. Virusurile

39
au puse la punct mecanismele de reproducere, însă aceasta este
executată de celula gazdă.
Elucidarea structurii acizilor nucleici şi înţelegerea rolului
lor în transmiterea informaţiei genetice au condus la ideea că
tocmai acizii nucleici ar reprezenta structura definitorie a vieţii.
Erwin Schrödinger leagă viaţa de fenomenul de entropie, fiinţele
vii reprezentând adevărate „insule antientropice”.
Spre sfârşitul secolului al XX-lea au apărut o serie de teorii
moderne care abordează fenomenul vital prin prisma teoriei
sistemelor complexe. Teoria sistemelor complexe dezvăluie o
caracteristică esenţială a vieţii – organizarea structurilor biologice
în reţea. Aşa cum afirmă Fritjof Capra: „oriunde vedem viaţă,
vedem reţele”. 38
Viaţa înseamnă reînnoire continuă, cu păstrarea modelelor
de reţea caracteristice speciei. Chiar fiinţa umană îşi schimbă
celulele de nenumărate ori în timpul existenţei sale, deci rămâne
aceeaşi individualitate.
Humberto Maturana şi Francisco Varela descoperă
autoregenerarea structurilor vitale şi constată o adevărată dinamică
a autoregenerării acestor structuri pe care o numeşte
„autopoiesis”. 39
Pe bună dreptate Luis Pier Luigo consideră că: „viaţa nu
poate fi atribuită unei singure componente moleculare (nici chiar
ADN-ului sau ARN-ului), ci doar întregii reţele metabolice
mărginite”. 40
Au fost identificate două tipuri de reţele interne
interconectate în organism: o reţea metabolică prin care hrana
introdusă în organism este transformată în metaboliţi, consideraţi
cărămizile din care sunt constituite anumite structuri celulare
(ADN, ARN, enzime, proteine etc.) şi o a doua reţea ce asigură

38
F. Capra, 2004, Conexiuni ascunse, Ed. Tehnică, p. 29
39
Ibidem, p. 29
40
Ibidem, p. 29

40
formarea structurilor celulare şi care cuprinde întregul sistem
genetic, cât şi o serie de structuri funcţionale ce depăşesc acest
sistem, formând aşa-numita reţea epigenetică. Aceste două tipuri
de reţele sunt strâns interconectate şi formează aşa-numita reţea
celulară autopoietică.
Noul concept de abordare a structurilor vitale ne asigură
înţelegerea vieţii ca un tot în care structurile genetice şi cele
biochimice se interconectează fiind, la rândul lor, controlate de
constrângerile fizice şi chimice ale mediului.
Ilya Prigogine în a sa teorie a structurilor disipative
consideră că viaţa reprezintă o structură disipatoare departe de
echilibru ce îşi menţine nivelul local de autoorganizare pe seama
producerii de entropie în mediu. 41 El consideră că esenţa vieţii este
apariţia comportamentului organizat. Pentru ca viaţa să poată
continua trebuie să fie capabilă de regenerare, deci să creeze ordine
din ordine.
Prin apariţia spontană a ordinii trebuie să înţelegem o
capacitate sporită de autoorganizare şi de emergenţă a structurilor
vitale.
Viaţa presupune emergenţă; prin emergenţă trebuie să
înţelegem geneza unui sistem nou pentru integrarea unor sisteme
mai simple existente. . Cu alte cuvinte, trecerea de la un nivel de
complexitate la altul superior implică apariţia unor sisteme
emergente. 42
Sistemele vii sunt autopoietice şi disipative şi au capacitate
de emergenţă.
Teoria sistemelor disipative ne permite să considerăm că
materia vie şi viaţa au apărut ca urmare a unui lung şir de procese
evolutive. Este ca şi cum Oceanul Primordial, cu supa sa organică

41
Ilya Prigogine, Isabele Stengens, 1997 – Între eternitate şi timp, Ed.
Humanitas, p. 141
42
Ibidem
41
şi fină, ar fi avut o evoluţie către un mediu capabil să genereze
viaţă, printr-o fertilizare continuă a mediului prebiotic. 43
Viaţa n-a apărut brusc pe Terra, a avut loc, cu siguranţă, o
pregătire a fenomenelor vitale.
De altfel, Alexandros Kalomiros (2003) a încercat să facă
o apropiere între ştiinţă şi religie, căutând să găsească elementele
comune, nu contradictorii.
Kalomiros consideră că înainte de a purcede la geneza vieţii
Dumnezeu a avut grijă să pregătească apa, s-o fertilizeze prin
Duhul Sfânt:
„Un aspect foarte important asupra căruia trebuie să ne oprim
este sensul pasajului: „Şi Duhul lui Dumnezeu se purta pe
deasupra apelor” (Geneza 1,2). Aceste cuvinte au o semnificaţie
fundamentală şi sunt începutul vieţii pe pământ. Sfântul Vasile cel
Mare ne explică sensul lor:
„Duhul lui Dumnezeu este Duhul Sfânt, pentru că Scriptura
foloseşte pentru duhul lui Dumnezeu o denumire ca aceasta şi
nimeni altfel nu e numit Duhul lui Dumnezeu decât Duhul Sfânt,
care completează Dumnezeiasca
şi fericita Treime (...) Cum „se purta” Duhul pe deasupra apei?
Nu-ţi voi spune cuvântul meu, ci pe acela al unui bărbat sirian,
care era tot atât de departe de înţelepciunea lumii pe cât era
aproape de ştiinţa adevărată. Acesta spunea că, în limba siriană,
cuvântul „se purta” arată mai mult decât cuvântul grec, pentru că
limba siriană e înrudită cu limba ebraică şi deci mai aproape de
ceea ce au vrut să spună Scripturile. Înţelesul acestui cuvânt ar fi
următoarele: cuvântul „se purta” spune el, se interpretează prin
„încălzire şi dădea putere de viaţă ouălor”, după chipul găinii
care cloceşte şi dă putere de viaţă ouălor”. 44

43
Gh. Mustaţă, Mariana Mustaţă, 2006, Strategii evolutive şi
semiotice ale vieţii, Ed. Junimea, p. 33
44
Alexandros Kalomiros, 2003, Sfinţii Părinţi despre originile şi destinul
cosmosului şi Omului. Ed. Deisis, Sibiu, p. 34

42
A. Kalomiros apelează şi la scrierile Sfântului Ioan Gură
de Aur, care interpretează în mod asemănător pasajul: „Şi duhul
lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor”.
„În acest punct, Sfântul Ioan Gură de Aur e încă şi mai
limpede. El spune: „După părerea mea, aceste cuvinte arată că în
apă era o energie plină de viaţă – nu era doar simplu o apă
stătătoare şi nemişcată, ci era mişcătoare, avea putere de viaţă în
ea. Fiindcă ceea ce-i nemişcător este nefolosit, nemişcător, pe
când ceea ce se mişcă e în stare să facă multe. Deci, ca să ne arate
că apa aceasta, multă şi nespus de întinsă, avea o putere plină de
viaţă. Moise a spus: „şi Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra
apelor”. Nu fără rost o spune mai dinainte atât dumnezeiasca
Scriptură şi pentru că avea să ne spună mai târziu că prin porunca
Creatorului universului au fost şi animalele aduse la fiinţe din
aceste ape. Aceea ce ne învaţă încă de pe acum că apa aceasta nu
e o simplă apă, ci una în mişcare, care se frământa şi cuprindea
totul. 45
Am insistat asupra acestor citate deoarece apar aceste
puncte de vedere extrem de interesante şi de asemănătoare. Sfinţii
Părinţi prezintă unele aspecte care par a fi de mare actualitate,
deoarece astăzi urmând principiile teoriei disipative, viaţa a apărut
într-un mediu oceanic pregătit etapă cu etapă pentru zămislirea
progenoţilor.
Biologia modernă cuprinde între caracteristicile vieţii
următoarele: autoconservarea, iritabilitatea şi un anumit grad de
libertate.
Autoconservarea organismelor se realizează pe trei căi:
- autoreproducerea la nivel individual;
- autoreproducerea la nivelul speciei;
- autoevoluţia.
Autoreproducerea la nivel individual însemnă capacitatea
organismelor de a-şi autorepara anumite structuri uzate. Prezentam

45
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facerea: III,1:P.S.B. 21, p. 47-48

43
faptul că unele celule ale organismului mor şi cât sunt înlocuite de
altele tinere. Edificarea organismelor (inclusiv a organismului
uman) se realizează prin naşteri celulare şi morţi celulare
succesive. Dacă un vas de sânge se rupe se produce o hemoragie
externă sau internă, în funcţie de poziţia vasului. Imediat se
declanşează în organism o succesiune de procese care conduc la
reparaţia vasului de sânge şi la repunerea lui în funcţiune. Astfel de
procese se petrec la toate fiinţelor vii.
După cum afirma Avva Ghelasie: „În aria „VIU”
DUMNEZEU a pus „Taina Autoapărării” zis a „imunităţii” ca
medicină”. 46
Această capacitate de regenerare este proprie tuturor
organismelor şi tuturor structurilor vii. Avva Ghelasie descoperă
însă o altă caracteristică a fiinţelor vii „autoapărarea”, care n-a
fost sesizată de biologi. Autoeproducerea la nivelul speciei este
reproducerea sau înmulţirea organismelor. Indivizii au o existenţă
efemeră, oricât de lungă ar fi ea, în timp ce speciile au o
longevitate bine marcată în timp geologic.
Autoevoluţia este o caracteristică a fiinţelor vii asigurată de
acel principiu al emergenţei de care aminteam mai sus. Fiinţele
care se nasc nu reiau în ciclul lor ontogenetic caracteristicile
fiinţelor primitive ale speciei, ci folosesc unele dintre acumulările
structurale, fiziologice şi comportamentale ale speciei.
Iritabilitatea este o caracteristică a fiinţelor vii. Este o
proprietate prin care organismele primesc anumite informaţii din
mediu, le decodifică şi dau răspunsuri adecvate. Până şi o amoebă,
care este la limita de jos a organizării celulare şi organismice intră
în dialog cu mediul (peristaza), tinde către hrană şi evită
substanţele toxice şi diferite alte primejdii.
Avva Ghelasie arăta că: „Orice „comunicare” produce un
„schimb” de informaţii şi zise energii pe care le zicem „Memorii
Comunicative”. 47

46
Ghelasie Gh., 2001, Autoimunizarea şi Autovaccinul, Colecţia Isihasm, p. 3
47
Ibidem, p. 3

44
Fără a menţiona în scrierile sale Avva Ghelasie mânuieşte foarte
bine şi pe înţelesul lor unele principii biosemiotice ale comunicării
organismelor. Organismele intră în comunicare cu semenii şi cu
indivizii altor specii prin diferite semne şi semnale realizând un
dialog semiotic. Multe informaţii sunt memorizate şi păstrate
pentru uzul viitor, formează aşa-numitele
„Memorii Comunicative”, cum le numeşte Avva
Ghelasie. Nici o fiinţă nu trăieşte singură, ci în comunicare cu
semenii şi cu fiinţele celorlalte specii din biocenoza respectivă.
Dialogul semiotic care se realizează între fiinţe face posibilă tăria
comunităţii respective.
„Aceste „Memorii Comunicative” acţionează pe
„Memorialul” celor din jur şi în mod particular – individual şi în
măsura agresivităţii sau pozitivităţii acestora, fac ataşări în
Memorialul celorlalte, şi aşa le distrug sau le ajută, le împrumută
cele bune”. 48
Ne surprinde profunzimea gândirii Avvei Ghelasie. Merită
ca aceste aspecte să le dezvoltăm cu studenţii la cursul de
Evoluţionism.
„Chiar şi „Substanţa anorganică” este „Purtătoare de
Memorii Comunicative”, din care ies zisele „energii” şi alte
informaţii”. 49
Gândind Universul în totalitatea sa Avva Ghelasie şi-a dat
seama că toate structurile materiale emit semne şi semnale şi sunt
purtătoare de informaţii, de memorii comunicative.
Dacă am putea auzi muzica sferelor (muzica corpurilor
astrale) şi am putea decodifica mesajele transmise de stele, nove,
supernove, planete şi de găurile negre, am privi cu alţi ochi
Universul.
Metafora folosită de Avva Ghelasie este plină de talc şi de
subtile învăţăminte: „Nimeni nu ştie cât „Suferă” Natura,

48
Ibidem, p. 4
49
Ibidem, p. 4
45
toxicitatea şi agresiunile păcatelor Omului, „PLÂNSUL” Naturii
cine îl „aude” se îngrozeşte”. 50
Comportamentul unor oameni nu este, uneori, doar inuman,
ci nenatural (antinatural). Omul este singurul inamic al naturii
dintre toate speciile care populează Terra. Este omul căzut în păcat,
care provoacă răni grave şi cicatrici hidoase în natură. Dacă
oamenii ar putea auzi „plânsul” Naturii, aşa cum spune Avva
Ghelasie, şi-ar schimba radical comportamentul.
Gradul de libertate pe care îl au fiinţele vii depinde de
capacitatea lor de a transforma mediul extern în mediu intern.
Speciile care au un mediu intern bine format şi circulant pot
să asigure o oarecare homeostazie a acestuia. Pe baza unor
mecanisme de feed-back se poate asigura contracararea unor
factori distructivi ai mediului, ceea ce asigură fiinţei respective o
oarecare libertate de acţiune. La organismele superioare se poate
asigura chiar o anumită anticipare a schimbării condiţiilor de
mediu ceea ce face posibilă o acţiune ante-factum, cu alte cuvinte
funcţionarea unui feed-before ceea ce permite un înalt grad de
emergenţă şi de adaptare.
Ca o caracteristică a vitalului trebuie să fie acceptată
capacitatea autoapărării organismelor vii de care vorbeşte Avva
Ghelasie. Autoapărarea trebuie văzută nu ca o luptă fizică cu
anumiţi duşmani, ci ca o imunitate a organismelor la anumiţi
factori biotici şi abiotici ai mediului.
Această observaţie este deosebit de profundă şi de
interesantă. Este vorba de un proces de imunitate care asigură
organismelor o protecţie faţă de factorii mediului: „În orice „VIU”
DUMNEZEU a pus „Taina Autoapărării” zis o imunitate „ca
medicina”. 51
Avva Ghelasie înţelege ca nimeni altul „Taina
Autoapărării” atâta timp cât vorbeşte şi de o imunitate psihică.
Consideră că toate speciile sunt perfect şi armonios integrate în
mediul lor de viaţă.

50
Ibidem, p. 2
51
Idem
46
În eseul „Autoimunizarea şi Autovaccinul” găseşti, la tot
pasul lansate idei de o surprinzătoare profunzime şi subtilitate.
„DUMNEZEU în Preştiinţa Sa a Creat Natura Vie, ca să fie un
„suport” de Viaţă şi pentru Om”. 52
Expresia „DUMNEZEU în Preştiinţa Sa” dezvăluie gândirea
Avvei Ghelasie despre inteligenţa divină. Se vorbeşte mult despre
„inteligenţa materiei”, despre capacitatea acesteia de a se
autoorganiza.
„Sistemelor vii” nu le este caracteristică doar
complementaritatea dintre tendinţele de autoafirmare şi de
integrare, ci şi alte caracteristici de aceeaşi importanţă, cum ar fi
autoîntreţinerea, care se manifestă prin autoreînnoire,
autoreparaţie (autovindecare), homeostază şi adaptare,
autotransformare şi autotranscendenţă, manifestate prin procese
de învăţare, dezvoltare şi evoluţie.” 53
Natura este inteligent structurată. În natură nu este nimic în
plus şi nu lipseşte nimic. Structurile şi procesele biologice sunt
perfect realizate parcă de o inteligenţă superioară.
„Dacă privim lumea din jurul nostru, vedem că nu suntem
aruncaţi în haos, ci facem parte dintr-o mare ordine, dintr-o mare
simfonie a vieţii. Fiecare moleculă din corpul nostru a făcut
cândva parte din corpuri anterioare – vii sau nevii – şi va face
parte din corpuri viitoare. În acest sens, corpul nostru nu va muri,
ci va trăi”. 54
Inteligenţa divină este descoperită de Avva Ghelasie în
structura furnicii şi a florilor, în arhitectura omului şi a
Cosmosului. Omul fiind făcut după chipul şi asemănarea lui
Dumnezeu este un rege al naturii şi realizează unirea întregii
Naturi cu Dumnezeu: „Omul este Chipul de Taină al UNIRII
Naturii cu DIVINUL şi acest „fapt” are astfel baza lui tot de
Taină”. 55

52
Idem
53
Fritjof Capra, 2004, Momentul adevărului, Ed. Tehnică, Bucureşti, p. 369
54
Ibidem, p. 108
55
Gheorghe Ghelasie, opera citată, p. 2
47
Acesta este omul de dinaintea căderii în păcat. Omul căzut
în păcat s-a desprins de natură şi, mai mult decât atât, se întoarce
împotriva Naturii. Omul a devenit unicul duşman al Naturii. Omul
al cărui chip este după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu este
iubit de toate fiinţele, dar: „Păcatul a învrăjbit pe Om cu Natura şi
au început să se distrugă reciproc”. 56
Depărtându-se de natură omul nu o mai poate înţelege.
Împarte animalele în folositoare şi dăunătoare, plantele în bune şi
rele şi nu mai înţelege că fiecare specie îşi are rolul şi menirea sa în
lumea vie. Astăzi doar primitivii din Australia şi din Amazonia
sunt înfrăţiţi cu natura şi ştiu să folosească plantele în terapeutica
omului, nici nu fac cancer. Aceşti oameni înţeleg ceea ce nu
înţeleg cei din ţările civilizate, că: „Plantele nu au „Creier” dar au
totuşi un „Psihic de Taină” care poate „recepţiona” cele din jur şi
mai ales pe Om”. 57
Isihastul Ghelasie nu era rupt de lume şi de ştiinţă, nu trăia
într-un turn de fildeş înălţând doar închinări lui Dumnezeu. Ştiinţa
probează că şi plantele au trăiri afective, că urmăresc cu emoţie
activităţile şi comportamentele oamenilor, că şi ele comunică cu
lumea şi cu Universul. Vederea Avvei Ghelasie este însă o vedere
cu mintea, este o revelaţie. Ceea ce ne învaţă el este o chemare la
ieşirea din păcat: „Se ştie deja, că PLANTELE îndeosebi şi unele
Animale, chiar şi gâze şi Vieţuitoare minuscule sunt foarte
receptive la „cele” ce face Omul”. 58
Pentru a ne convinge de spusele sale Avva Ghelasie
insistă: „Sunt proverbiale Legăturile dintre unele Animale şi Om,
chiar şi plante (…). Se vorbeşte că în casa în care moare Stăpânul
„înainte” se „ofilesc” florile şi cad unii copaci, sau mor unele
Animale. Se ştie că în boli grele, florile şi plantele din Camere, de
asemenea se ofilesc şi chiar mor”. 59

56
Idem
57
Idem
58
Idem
59
Idem
48
Ce-i de făcut? Nu rămâne altceva de făcut decât să ne
reîmprietenim cu natura: „Nu putem face aceasta decât cu Natura
„apropiată” unde stăm şi locuim. Cei ce umblă din „loc în loc” nu
o mai pot face”. 60
Ce trebuie să înţelegem din aceste învăţături? Trebuie să
înţelegem în primul rând cât de ancorat era Avva Ghelasie în
cunoaşterea lumii şi a tainelor naturii.
Noi, biologii, am învăţat să înţelegem faptul că între
speciile unei biocenoze s-au stabilit nesfârşite interrelaţii, că
speciile nu numai că au capacitatea de a comunica între ele, dar şi
suferă adaptări speciale care să le asigure convieţuirea. Raporturile
dintre specii s-au cimentat în timp atât de puternic încât putem
afirma că fiecare specie depinde în existenţa sa de toate celelalte
specii. Aici se aplică perfect principiul ecologic că „totul depinde
de totul”. Speciile dintr-un ecosistem nu depind doar de toate
celelalte specii ci depind şi de locul în care trăiesc, de apa pe care o
folosesc pentru existenţa lor,de lumina şi de tăria Soarelui, de
atracţia Lumii, de curenţii de aer care au o mişcare locală
caracteristică. Eminentul genetician Nicolae Vavilov a definit
drept „centru genetic mondial” locul în care a apărut o specie, a
evoluat şi a supravieţuit în timp geologic în strânse interrelaţii cu
toate celelalte specii, cu solul, cu apa, cu vântul, cu tot ce mişcă
sub bolta cerească a acelui loc.
Profundă şi subtilă este această înţelegere. Am învăţat şi
încep să înţeleg că apa nu este aceeaşi în timp şi în spaţiu.
Eschimoşii ştiu să deosebească circa 100 de tipuri de zăpadă, nu
privind fulgii la microscop, ci urmărindu-i în asocierea lor, în
mişcarea lor în aer, în consistenţa pe care o dau stratului de omăt
etc. Henri Coandă a înţeles ca nimeni altul dintre europeni imensa
variabilitate a fulgilor de zăpadă. A fotografiat sute de fulgi de
zăpadă şi a descoperit nesfârşita variabilitate a cristalizării apei,
deşi simetria hexaradiară este universală. A realizat primul Muzeu

60
Idem

49
al Fulgilor de Zăpadă din lume. Se găseşte la Ploieşti. A înţeles că
apa fiind atât de diferită în timp şi spaţiu îşi pune amprenta asupra
tuturor vieţuitoarelor. El considera că chiar şi rasele umane sunt
mult influenţate de natura şi calitatea apei.
Masaru Emoto, în a sa carte „Mesajele ascunse din apă”
ne prezintă zeci de tipuri de cristalizare a fulgilor de zăpadă. El
vrea să ne convingă de faptul că apa are o anumită sensibilitate şi
că posedă o anumită memorie. Apa s-ar comporta şi s-ar cristaliza
în funcţie de modul în care este tratată de om. Dacă îi vorbeşte
frumos cristalizează frumos, dacă o batjocoreşti nici măcar nu
mai formează fulgi sau ormează fulgi cu adevărat diformi.
„Înţelege că unii oameni nu conştientizează semnificaţia
cuvântului sau conceptului de Dumnezeu. Subiectul principal al
acestei cărţi este apa. Şi cu cât vei înţelege mai mult apa, cu atât
îţi va fi mai greu să negi existenţa lui Dumnezeu. Mi-ar plăcea să
meditezi asupra simţirilor tale legate de acest subiect în timp ce
priveşti la fotografiile cristalelor ce le vei descoperi în această
carte” – spune Masaru. 61
Emoto Masaru îl descoperă pe Dumnezeu în fulgii de
zăpadă. Avva Ghelasie îl descoperă pe Dumnezeu în fiecare gâză,
în fiecare floare, în fiecare fiinţă care face parte din Creaţie.
Avva Ghelasie ne învaţă că noi ne simţim cel mai bine în
locurile noastre natale. Că noi ne integrăm în natura în care ne-am
născut şi am crescut. Fructele cele mai bune sunt cele din mediul
nostru. Legumele şi în general mâncarea cea mai bună este aceea
din zona noastră. Organismul nostru se acordează la natura locului.
Mâncarea pe care am mâncat-o la mama acasă este cea mai
potrivită pentru organismul nostru, care şi-a format un sistem de
secreţie enzimatică în concordanţă cu natura hranei folosite.
Centrul nostru genetic este cel în care ne-am născut. Prin centru
genetic nu trebuie să înţelegem o arie foarte restrânsă. Românii au
un anumit stil de viaţă, au o bucătărie care intră în ceea ce numim

61
Masaru Emoto, 2006, Mesajele ascunse din apă, Ed. Adevăr Divin, p. 12

49
50
specific naţional. Şi, totuşi, bucătăria moldovenilor diferă în multe
privinţe de cea a ardelenilor sau a bănăţenilor. Nu mai vorbim de
specificul bucătăriei din alte ţări din apropiere sau de aiurea.
Plantele din zona noastră (legume, fructe de tot felul), chiar şi
laptele vacilor sau al oilor prezintă o anumită încărcătură locală,
asemenea apei, care se armonizează foarte mult cu specificul
organismului nostru, cu felul de a fi. Asta nu înseamnă că fructele
exotice, că anumite produse animale din alte zone sunt toxice şi nu
pot fi consumate, sunt însă străine de organismul nostru
solicitându-l mult mai mult pentru asimilarea lor.
Vorbeam de interrelaţiile care se stabilesc între speciile
unei biocenoze, de faptul că totul depinde de totul.
Noi ocupăm o anumită poziţie în lanţurile trofice ale unei
biocenoze. Plantele reprezintă producătorii. Ele fiind organisme
autotrofe sintetizează substanţe organice pornind de la substanţe
minerale, apă şi CO2, pe care le prelucrează în procesul de
fotosinteză. Plantele folosesc apa şi substanţele minerale din
orizontul local. Ele folosesc atât substanţele biogene cât şi unele
noxe, unele substanţe poluante care se găsesc în solul şi în apa din
locul respectiv. Deşi plantele care aparţin unei specii nu se
diferenţiază cu nimic în ceea ce priveşte habitusul, indiferent de
locul în care cresc, în ceea ce priveşte conţinutul biochimic pot să
apară diferenţe radicale. Substanţa organică de natură vegetală
oferită de plante este folosită de consumatorii fitofagi. Aceştia
transformă substanţa organică de natură vegetală în substanţă
organică de natură animală cu alte caracteristici. Iepurele, albiliţa
verzei, musca verzei chiar dacă vor consuma numai şi numai varză
vor forma substanţe organice de natură animală total diferite. Nu
este acelaşi lucru să consumi carne de iepure hrănit cu varză sau să
consumi larve de albiliţa verzei sau de musca verzei. Deşi aceste
animale au consumat aceeaşi hrană formează substanţe organice
foarte diferite. Substanţele organice trec dintr-un organism în altul
suferind modificări particulare pentru fiecare specie. Chiar dacă
suntem din aceeaşi familie şi unul este mai mult vegetarian, iar
altul mai mult carnivor, stilul de viaţă îşi pune puternic amprenta

51
asupra organismului. Multe plante nu sunt numai alimente pentru
organism, ci adevărate medicamente. Morcovul, ceapa, usturoiul,
varza etc. ajută foarte mult organismul şi pot avea un efect benefic
în anumite boli, ne apără faţă de agresivitatea mediului. Pot avea
funcţia unor adevărate vaccinuri.
În acest sens Avva Ghelasie ne dă foarte multe poveţe.
Trebuie însă să le înţelegem cu adevărat efectul şi să le folosim cu
luare aminte. O importanţă majoră o au plantele din orizontul local
deoarece: „Plantele sunt primele ce iau „legătura
Comunicativă” şi ac primele „APĂRĂRI” faţă de agresivităţile
poluante şi distrugătoare”.
În boli se vorbeşte să se mănânce multe „plante verzi” şi
Crude, Sucuri etc.
Dar nenorocirea este că noi luăm de la piaţă, din locuri
Străine – depărtate Plante obişnuite cu „poluanţii de acolo” ce nu
au legătură, cu cei de la noi unde locuim”. 62
Trebuie să înţelegem faptul că, dacă în mediul în care trăim
sunt răspândite unele substanţe poluante ele acţionează atât asupra
noastră cât şi asupra plantelor şi a animalelor. Chiar dacă pătrund
în plante ele sunt metabolizate, acţiunea lor toxică poate fi mult
redusă. Consumând aceste plante ele pot avea efectul unui vaccin
pregătindu-ne organismul, întărindu-l în asemenea măsură încât
atunci când venim în contact direct cu acelaşi poluant noi suntem
oarecum imunizaţi. Au fost alertate mecanismele de autoapărare şi
organismul devine mai rezistent. Dacă vom consuma plante, fructe
sau seminţe străine acestea pot conţine alte noxe, care nu există în
mediul nostru şi, în loc să ne imunizeze adaugă la noxele locale
altele străine, care sunt mai greu de suportat şi de eliminat: „Dacă
mâncăm un aliment venit de departe, ce are în el „poluările de
acolo”, el nu are anticorpii toxinelor din locul unde locuim, ba m
ai mult ni se adaugă şi unele toxine străine.
Totodată, organismul nostru este slăbit nu mai este capabil
să facă „anticorpi” la acele toxine, de unde alergiile la

62
Ghelasie Gheorghe, opera citată, p. 4
52
majoritatea alimentelor, cum se zice „incompatibile” cu
organismul nostru”. 63
Curiozitatea, ispita sau chiar nevoia ne determină, totuşi, să
consumăm şi unele produse vegetale din alte zone ale lumii decât
din ţara noastră. Ce putem face?
Avva Ghelasie ne sfătuieşte să facem un „auto-vaccin”. Ce
reprezintă acesta?
„Aşa, faceţi un „Ceai tare – concentrat” din alimentele ce
le cumpăraţi şi cu o oră înainte de a le mânca, beţi încet câteva
linguri,ţinute cate 5 minute în gură.
Amestecaţi şi cu puţine alimente crude, din cele ce aţi făcut
Ceaiul. Aşa se obţine un fel de „Vaccin” ce trezeşte „sistemul
imunitar” al organismului”. 64
Este foarte interesant ceea ce ne sfătuieşte Avva Ghelasie.
Noi trebuie să provocăm organismul înainte de a consuma anumite
vegetale străine, să-l obişnuim cu produsul, să declanşăm o reacţie
de apărare a acestuia, secreţia unor „anticorpi”, astfel încât
organismul să nu fie luat pe nepregătite şi să primească deodată o
cantitate mare din produsul străin. Se realizează astfel o
„împrietenire” a organismului cu produsul respectiv. Acesta ar fi
un autovaccin. Suntem însă avertizaţi că, un astfel de vaccin nu
trebuie făcut decât dintr-un singur aliment. Să nu combinăm mai
multe alimente străine deoarece toxinele se însumează şi ne produc
necazuri.
Folosind gândirea biosemiotică trebuie să înţelegem că un
astfel de vaccin informează organismul asupra naturii şi a calităţii
alimentului respectiv, realizează o „comunicare”, care poate fi
pozitivă sau negativă şi în funcţie de care organismul nostru
răspunde.
„Memoriile Comunicative” sunt capacitatea oricărei
substanţe de a se „recepţiona reciproc”. Sunt la început o
ORIENTARE, apoi o LEGĂTURĂ pozitivă sau negativă şi din

63
Ibidem, p. 5
64
Idem
53
aceasta apoi ies distrugerile sau Asocierile Bune UNITIVE, cu
declanşări de zise energii şi informaţii”. 65
Autovaccinul realizează o împrietenire a organismului cu
alimentul respectiv: „Sistemul nostru IMUNITAR face şi
„Apărarea”, dar mai mult „ÎMPRIETENIREA”, Suportarea
reciprocă, acea Taină de a fi „Împreună în mod paşnic şi pozitiv
ajutător”. 66
Împrietenirea cu un fruct se poate face, după cum afirma
Avva Ghelasie, ţinând mai mult timp fructul respectiv în mână. Ca
şi cum între fruct şi organism ar avea loc un schimb informaţional.
De fapt chiar are loc un schimb de informaţie. Într-o astfel de
situaţie fructul s-ar comporta asemenea unui autovaccin.
Asemenea unui autovaccin s-ar comporta şi prima muşcătură dintr-
un aliment dacă ţii alimentul mai mult timp în gură şi îl mesteci
încet, îmbibându-l cu salivă. Se realizează astfel o împrietenire a
organismului cu alimentul, efectul fiind asemănător celui provocat
de un autovaccin.
„Toată Creaţia lui DUMNEZEU este un VIU de Taină şi
VIUL înseamnă tocmai această „LEGĂTURĂ PRIETENOASĂ”
nedistrugătoare, conlocuitoare şi de Ataşări pozitive”. 67
Chiar ne putem împrieteni cu o substanţă nocivă, cu o
otravă? Se pare că da. Rasputin, care a uimit lumea prin
comportamentul său paranormal, a simţit că adversarii lui îi
pregătesc o otrăvire. Cum cianura de potasiu era cea mai puternică
otravă şi era folosită în astfel de ocazii a hotărât să se
„împrietenească” cu aceasta. A început să ia zilnic cianură de
potasiu pornind de la cele mai infime doze. Organismul s-a
obişnuit cu otrava, a căpătat imunitate. Adversarii lui Rasputin
chiar au procedat la otrăvirea sa cu cianură de potasiu. Mare le-a
fost uimirea când au văzut că Rasputin nu a murit. Genetica

65
Ibidem, p. 6
66
Ibidem, p. 7
67
Idem

54
modernă ne dă explicaţia acestui fenomen. În organism se pot găsi
anumite gene care sintetizează unele enzime care neutralizează
toxina (otrava). Dacă se ia otrava respectivă în cantităţi foarte mari,
dar într-o mărime progresivă organismul reuşeşte să
supravieţuiască şi devine imun.
Ce se întâmplă? La o doză foarte mică de otravă gena
respectivă reuşeşte să neutralizeze otrava sintetizând enzima
necesară. Dacă doza de otravă este prea mare o singură genă nu
poate face faţă. Dacă mărim progresiv cantitatea de otravă atunci
organismul multiplică gena respectivă şi face faţă impactului
provocat de otravă. Cu cât mărim doza de otravă cu atât se
multiplică şi numărul genei folositoare. Se ajunge ca gena să fie
multiplicată în sute de exemplare făcând astfel faţă la concentraţii
destul de mari de otravă. În felul acesta se realizează o imunizare a
organismului sau, aşa cum spunea Avva Ghelasie, o împrietenire a
organismului cu otrava.
Imunitatea organismului uman s-a realizat în timpul
evoluţiei speciei Homo sapiens sapiens în contact strâns cu mediul
biotic şi abiotic. Astfel s-au individualizat multiple gene care ne
conferă imunitate la anumite specii de agenţi patogeni. Fiecare rasă
umană prezintă imunitate faţă de antigenii unor agenţi patogeni cu
care vine în contact. Apar astfel diferenţe între rasele umane în
ceea ce priveşte capacitatea de imunitate. Diferenţa apare nu numai
între rasele umane, ci chiar şi în interiorul aceleaşi rase în funcţie
de zona geografică în care trăieşte fiecare populaţie umană.
Revenim astfel al semnificaţia locului natal, la „împrietenirea”
organismului cu celelalte specii şi cu factorii mediului (peristazei).
Înţelegerea acestui fenomen este vitală pentru sănătatea noastră. În
acest domeniu insistă Avva Ghelasie şi ne învaţă să ne provocăm
organismul la „împrietenirea” cu produsele străine existenţei
noastre folosind ceaiul autovaccin.
„Se dovedeşte că pe „duşman” trebuie să-l faci
„Conlocuitor paşnic”, până la îmblânzire şi Împrietenire.

55
Permanenta gardă de atac şi apărare, dă rezultate provizorii şi
slabe, ce în imunitate la bolnavi este fără rezultatele aşteptate”. 68
Înainte de a mânca un produs străin este bine să facem un
„ceai autovaccin” pentru a pregăti organismul. În cazul
persoanelor grav bolnave consumarea produsului străin trebuie să
treacă prin două etape: mai întâi se prepară „ceaiul autovaccin”
însă acesta nu se consumă direct. Punem din acest ceai peste un
pumn de boabe de grâu şi lăsăm să stea câteva zile până când
boabele de grâu încep să încolţească. Încolţind boabele de grâu
folosesc substanţele din „ceaiul autovaccin” şi le metabolizează
îmblânzindu-le (reducându-le toxicitatea). Boabele încolţite se pun
la uscat şi apoi se consumă treptat. Oferim astfel contactul
organismului bolnav cu substanţele străine şi îl imunizăm. Abia
acum putem consuma fără griji aceste produse străine convinşi
fiind că vor fi asimilate de organism şi benefice. Acesta este numit
de Avva Ghelasie un „autovaccin VIU”. Grâul a preparat
anticorpi împotriva produselor străine şi noi oferim
organismului bolnav anticorpi gata preparaţi: „Acest autovaccin
VIU, ne oferă şi nouă celor bolnavi, anticorpi gata preparaţi, pe
care organismul nostru nu-i mai poate face”. 69
Plină de taine este gândirea Avvei Ghelasie. Ei consideră
că noi putem realiza şi un „autovaccin psihic”. Nu am mai întâlnit
această expresie şi nici nu bănuiam că ar putea fi realizat un astfel
de vaccin.
Avva Ghelasie porneşte de la starea de stress în care am
ajuns să trăim în zilele noastre. La tot pasul putem intra în conflict
cu semenii fie în familie, fie la instituţia în care lucrăm, fie pe
stradă sau în aglomeraţiile urbane. Putem trăi cu o permanentă
stare de frică, suntem aproape tot timpul timoraţi. Nu mai găsim
linişte şi pace şi ziua ne poate fi stricată de dimineaţă. Cum putem
scăpa de o astfel de angoasă? Printr-un autovaccin psihic – ne
recomandă Avva Ghelasie. Iată cum putem proceda: „În Credinţă
şi Dragoste şi iertare, cala un foc, fierbeti aceste frici si porniri

68
Idem
69
Ibidem, p. 8
56
negative si faceţi un Ceai psihic tare” şi beţi-l „încet şi mestecaţi”
bine, neutralizând tot ceea ce este rău”. 70
Avva Ghelasie se întoarce astfel cu faţa la Dumnezeu. Iisus
a propovăduit iubirea fata de aproapele nostru şi faţă de
Dumnezeu, ne-a dat poruncă să iertăm de 70 de ori câte 7 greşalele
greşiţilor noştri. Iubirea, dragostea şi iertarea devin esenţele
„autovaccinului psihic”.
„Focul este Credinţa în DUMNEZEU, Dragostea şi
Iertarea şi propria ta Voinţă este Apa.
Orice astfel de frici, de porniri negative, de ură, de
răzbunare, de ţinere de minte a răului, „fierbeţi-le” în acest
autovaccin”. 71
Ceaiul psihic” al Avvei Ghelasie este o revelaţie venită de
la Dumnezeu. Cum poţi să linişteşti un suflet chinuit, un suflet
bântuit de toate angoasele lumii decât cerându-i iubire, iertare şi
credinţă în Dumnezeu? Acestea sunt tăriile „ceaiului psihic” care
nu numai că te
liniştesc, dar te şi înalţă către divinitate.
„Crede şi tu pentru o oră-două cât iei acest autovaccin,
crede într-o SUPRAMINUNE că toate dintr-o dată se fac bine şi
nimic nu te mai vatămă. Frica de vătămare de distrugere ne
autodistruge şi pe noi până în subconştient.
Renunţă şi tu la toate în FOCUL Dragostei şi iertării şi să
te simţi şi tu pentru 1-2 ore „LIBER” de tot răul”. 72
Şi pentru a ne convinge să folosim acest autovaccin Avva
Ghelasie ne spune mai departe: „Acest IMPOSIBIL este RAIUL ce
de fapt ar trebui să-l avem noi permanent în noi, dar păcatele şi
slăbiciunile pătimaşe se scot afară în „lumea distrugerilor şi a
morţii”. 73

70
Ibidem, p. 9
71
Idem
72
Ibidem, p. 10
73
Idem

57
În ceea ce priveşte autovaccinul viu problema este mai
complexă. Doar folosind principiile biosemiotice mai putem
înţelege câte ceva. Toate fiinţele vii emit semne şi semnale în
mediu. Acestea sunt pricepute de alte fiinţe, sunt decodificate
(traduse) iar în funcţie de natura informaţiilor înmagazinate în
aceste semne şi semnale se declanşează un anumit comportament.
Când vorbim de biosemiotică nu trebuie să ne referim doar la
fiinţe, ci şi la celule. Celulele organismelor pluricelulare realizează
un dialog semiotic între ele şi cu întregul pe care îl formează
organismul. Celulele îşi conjugă acţiunile sau şi le opun în
realizarea unor procese vitale şi în mecanismul de adaptare. Este
vorba de o inteligenţă a viului, care funcţionează perfect pe baza
sistemului informaţional. Comunicarea între organisme, de orice
natură ar fi ea, este vitală pentru existenţa acestora. Avva Ghelasie
mai sesizează un aspect. În trecerea de la un organism la altul,
substanţele organice suferă anumite modificări, cele toxice îşi
reduc toxicitatea.
„Folosiţi autovaccinurile Vii; care vă ÎMRIETENEŞTE cu
Natura pe care DUMNEZEU a Creat-o ca Suport Viu. În acest Viu
este şi Viaţa noastră biologică, care trebuie să se „LEGE” cu
Viul iinţial Nemuritor din noi, ce ni l-a DĂRUIT DUMNEZEU
care ne-a Creat”. 74
Am văzut că grâul încolţit în ceaiul autovaccin
neutralizează substanţele toxice prin anticorpii specifici acestora.
Grâul încolţit consumat ne dă anticorpi gata formaţi. În cazul unei
boli mai grave grâul încolţit şi imunizat se pune în altă apă cu
boabe de grâu sănătoase şi se repetă astfel până la a treia generaţie
de grâu încolţit. Se obţine astfel un vaccin viu dătător de imunitate.
Vaccinul viu nu trebuie făcut în mod obligatoriu numai sub formă
de ceai. Plantele trăind într-un mediu poluat alături de noi filtrează
aerul şi sintetizează anticorpi pentru neutralizarea unor poluanţi.
Este suficient să rupi o frunzuliţă din planta ţinută în mediul

74
Ibidem, p. 17

58
poluant şi să o mesteci în gură mai mult timp pentru a primi
anticorpi gata preparaţi de plantă.
În camera în care locuim, în bucătărie sau în biroul de lucru
este bine să ţinem plante (aloe, muşcate, diferite plante
ornamentale sau chiar iarbă). Este bine să avem ghivece cu grâu
sau orez şi să consumăm din frunzele lor pentru a ne imuniza. În
parcuri, în pajişti, în locurile în care mergem la picnic este bine să
rupem câte o frunzuliţă, două din anumite plante şi să le mestecăm
încet, multă vreme sau să strivim frunzuliţele între degete şi să le
mirosim îndelung. Aşa ne vom autoimuniza.
Avva Ghelasie ne recomandă ca atunci când avem o boală
grea cu eliminare de spută, flegmă, puroi sau diferite secreţii
otrăvitoare să le strângem într-un vas mare în care, în timpul nopţii
să introducem un ghiveci cu o plantă. Să repetăm aceasta vreo 3
zile la rând, apoi să luăm câte o frunzuliţă, să o spălăm bine şi să o
mestecăm. Stând în mediul respectiv planta s-a autoimunizat
împotriva acelor substanţe toxice şi periculoase şi astfel putem să
obţinem şi noi o imunizare benefică.
Am văzut câini şi pisici care consumă uneori anumite
ierburi. Am aflat că aceste animale, prin excelenţă carnivore,
folosesc plantele
ca leac împotriva durerilor de cap, a crampelor intestinale etc. Pare
ceva de domeniul SF, însă reprezintă realităţi bine cunoscute.
„Când mergeţi prin Parcuri, luaţi câte o frunză (nu floare
că este toxică) şi zdrobiţi-o între degete şi mirosiţi-o îndelung, că
prin miros inhalaţi memorii imunitare.
Plimbatul prin Natură, printre Flori aduce astfel de
Vaccinuri Vii”. 75
Oamenii de la ţară cresc muşcate în glastre deoarece le
înfrumuseţează casa şi le-o curăţă. Mergeţi mai departe şi rupeţi
câte o frunză şi o frecaţi între degete, apoi o mirosiţi îndelung că
veţi avea mult de câştigat în sănătate.
Un colţ de natură frumoasă, un colţ de Rai, nu numai că te
binedispune, dar îţi întăreşte şi sănătatea, acţionează asupra ta ca
75
Ibidem, p. 14
59
un autovaccin psihic. Ţine mai mult timp în mână o floare
frumoasă, fără s-o rupi, te încarcă cu voie bună şi te imunizează
faţă de relele lumii. Mângâie o frunză, fără s-o rupi şi-i vorbeşti
frumos, împrieteneşte-te cu ea şi vei avea un efect benefic. Când
intri într-un parc, într-un codru sau într-o poiană salută plantele,
vorbeşte cu ele, mulţumeşte-le pentru faptul că există şi pentru că
sunt contemporane cu tine. Te vei simţi bine, uşurat şi mângâiat la
suflet.
De fiecare dată trebuie să conştientizăm că suntem în
conexiune cu tot ce ne înconjoară, că toate fiinţele formau o mare
familie, o lume.
Avva Ghelasie este categoric atunci când ne porunceşte că:
„Nu se admite Vaccin din materii animale şi umane ca urină,
fecale sau alte materii ce organismul le evacuează”. 76
Doar vracii şi vrăjitoarele (fermecătoarele) folosesc diferite
materii („apa de la morţi”, spălături de transpiraţie, urină, fecale,
secreţie de menstruaţie etc.) pentru a face rău unor persoane.
Nu am crezut vreodată că legăturile noastre cu celelalte
fiinţe vii pot fi atât de subtile şi, totuşi, atât de puternice.
„Un autovaccin rapid, mai ales la răceli şi gripă este să
suflaţi 15 minute peste Ghiveciul cu o Plantă luaţi o frunza şi
zdrobiţi-o între degete şi mirosiţi-o îndelung. Se poate şi mânca
câte o bucăţică după o spălare cu Apă călduţă. Faceţi asta de 3-4
ori pe zi”. 77
Numai un sfânt vede natura aşa cum o vedea Avva
Ghelasie. Trebuie să-i cinstim pe sfinţi şi să le urmăm sfaturile
duhovniceşti. Avva Ghelasie ne atrage atenţia că noi am uitat că
facem parte din natură, că ne-am creat un habitat artificial între
patru pereţi sau între 365 de camere (împărat şi proletar) şi ne
izolăm de natură, ne ascundem, ne furişăm şi încercăm din toate
puterile să nu fim deranjaţi de aceasta. Avva Ghelasie ne

76
Ibidem, p. 13
77
Ibidem, p. 18

60
sfătuieşte să mergem în natură aşa cum mergem în vizită la nişte
prieteni. Mergem în codru sau la „iarbă verde” ca să ne reîntâlnim
cu fiinţele de acolo. Să ne bucurăm de răcoarea pădurii, să
ascultăm concertul păsărilor, să ne bucurăm de darurile oferite de
pădure (de fragi, de zmeură, de diferite ciuperci comestibile etc.).
Să discutăm cu plantele, să ne bucurăm de întâlnirea cu unele
animale (cerbi, căprioare, veveriţe, furnici, buburuze …) de
frumuseţea florilor şi de adierea vântului. Să mergem în natură ca
într-un templu, ca în casa lui Dumnezeu.
Dacă mergem în străinătate când revenim acasă să sărutăm
pământul în care ne-am născut, să luăm un pumn de ţărână şi să-l
purtăm dintr-o mână în alta pentru a primi din Memoriile
pământului strămoşesc. Asemenea păsărilor migratoare bucură-te
când revii acasă, chiar dacă ţi-ai făcut casă în altă parte. Ai văzut
că moleculele din corpul nostru au hălăduit prin zeci de corpuri din
lumea largă. Pe unele morminte cresc arbori falnici. Aceştia readuc
la viaţă ţărâna celor trecuţi în lumea umbrelor.
Toate fiinţele de pe Terra sunt legate unele de altele
formând UNIMEA BIOSFEREI. Fiinţele care trăiesc astăzi
reprezintă doar o verigă din LUNGUL LANŢ AL FIINŢELOR
care se întinde de la începutul timpului biologic şi va continua în
veacul veacurilor.
Aşa cum prin corpul tău circulă sânge din sângele neamului
tău, tot aşa şi prin fiinţele din locurile natale circulă informaţiile
Memoriilor Comunicative ale tuturor generaţiilor trecute din
veacul veacurilor.

61