“CORPUL ELECTROMAGNETIC” AL FIINŢEI UMANE

Fiz. Dr. Ioan Mamulaş

Dr. Corneliu Moldovan
Asistent BFTRM Ioan Semovin

1. Ştiinţa occidentală – în speţă biologia şi medicina alopată – a cercetat şi

cercetează amănunţit corpurile fizico-chimice ale fiinţelor vii, pătrunzând până la
structurile şi procesele de pe palierul atomo-molecular. Pe de altă parte, concepţiilor
privind existenţa şi funcţiile “corpurilor subtile” li s-a acordat prea puţină atenţie din
partea comunităţii ştiinţifice “ortodoxe”, fiind, de regulă, considerate ca indemne pentru
demersul ştiinţific. Cu toate acestea, în ultima vreme prinde tot mai mult contur ideea că,
pe lângă corpul organic, există cel puţin un “corp subtil”, de natură electromagnetică, ce
ar avea un rol la fel de important, poate chiar mai important în anumite privinţe, ca cel al
corpului fizico-chimic. În sprijinul unor asemenea consideraţii converg o serie de date
experimentale şi ipoteze ştiinţifice pertinente care scot, măcar în parte, chestiunea
“corpurilor subtile” din sfera purelor speculaţii şi o fac abordabilă metodelor ştiinţifice
moderne.
În lumea vieţuitoarelor, fenomenologia electrică (şi, implicit, electromagnetică)
este practic omniprezentă; de la nivel celular până la nivel organismic şi chiar
populaţional, determinările de natură electrică sunt intricate în multitudinea de activităţi
biologice, astfel încât fiecărui eveniment care are loc într-o structură vie i se poate stabili,
direct sau indirect, o origine electrică/electromagnetică. Acest fapt nu este surprinzător
dacă avem în vedere că: (a) – viaţa a apărut, a evoluat şi se menţine în prezenţa şi sub
influenţa permanentă a unor câmpuri electromagnetice terestre (electricitatea atmosferică,
activitatea geomagnetică) şi extraterestre (emisiile solare, radiaţiile cosmice); (b) –
interacţiunile chimice care susţin metabolismul vital sunt, în esenţă, de natură
electromagnetică. Apare, deci, firească adoptarea de către structurile vii a unor modalităţi
specifice de utilizare a câmpurilor electrice/magnetice/electromagnetice, ca părţi
importante ale mecanismelor necesare pentru menţinerea şi funcţionarea lor.
2. A devenit aproape o regulă [1 – 6] să se considere că studiul fenomenelor
electrice produse în (asociate cu) structurile vii a luat naştere în anul 1791, o dată cu
publicarea la Bologna, de către anatomistul italian Luigi Galvani (1737 – 1798), a lucrării
“Asupra forţelor electricităţii în mişcările musculare”. Vreme de aproape 20 de ani, el
efectuase experimente repetate pe preparate neuromusculare de broască şi arătase că pot

1
avea loc contracţii musculare atât datorită electricităţii atmosferice sau acelei provenite de
la generatoarele electrostatice, cât şi atunci când între muşchi şi nervul corespunzător se
închide un circuit exterior format dintr-un compas cu braţele confecţionate din metale
diferite. Pentru a explica aceste rezultate, Galvani a emis ipoteza existenţei electricităţii
animale, produsă şi prezentă ca un fel de “forţă vitală” în fiecare organism animal. În
opinia savantului italian, nervii şi muşchii erau încărcaţi cu cantităţi de “electricitate
animală” de semne, opuse, care se descărcau prin circuitul exterior bimetalic şi induceau
contracţia musculară. Ideea generării de electricitate de către un organism animal nu era
nouă. Pentru a explica şocurilor resimţite la atingerea “peştilor electrici”, francezul
Adanson (în 1757), olandezul van Musschenbrook (în 1760) şi britanicul Walsh (în 1772)
făcuseră supoziţia că peştii respectivi se încarcă electric prin procese fiziologice,
comparând acest fenomen cu încărcarea electrică a buteliilor de Leyda. Demonstraţia
definitivă a efectuat-o fizicianul englez Henry Cavendish în anul 1774: prin conectarea
adecvată a mai multor butelii de Leyda, el a realizat un model electric funcţional al
peştelui-torpilă, model care producea şocuri identice cu cele provocate de acest peşte.
La doi ani de la lansarea ei, concepţia lui Galvani privind o electricitate intrinsecă
lumii animale a fost aprig contestată de un compatriot al său, fizicianul Alessandro Volta
(1745 – 1827), care descoperise că apare întotdeauna o diferenţă de potenţial electric la
contactul direct, sau mediat electrolitic, dintre două metale diferite.
Volta afirma că structurile biologice nu generează electricitate şi că, în
experimentele lui Galvani, muşchiul de broască se contractă deoarece prin el trece
curentul produs de diferenţa de potenţial electric de contact dintre metalele de naturi
diferite care închid circuitul extern. Astfel, pentru Volta, organismele vii reprezentau, cel
mult, nişte “instrumente de măsură” a electricităţii. “Dacă negăm – scria el – existenţa
oricăror activităţi electrice proprii organismelor vii şi renunţăm la seducătoarea teorie
sprijinită pe frumoasele experienţe ale lui Galvani, aceste organisme pot fi considerate
pur şi simplu o nouă varietate de electrometre, înzestrate cu o admirabilă sensibilitate”
(citat după [7], p. 142).
Intenţionând să rezolve disputele dintre adepţii celor două interpretări, a lui
Galvani şi a lui Volta, naturalistul german Alexander von Humboldt (1769 – 1859) a
repetat şi a extins experimentele italienilor. Într-o lucrare apărută în anul 1797, a dovedit
că era vorba de două fenomene diferite, ambele autentice: pe de o parte, electricitatea
biologică intrinsecă, iar pe de altă parte, electricitatea de contact dintre metale diferite.

2
 Astăzi, la peste două sute de ani de la lucrările lui Galvani, Volta şi Humboldt, se
cunoaşte fără dubiu că structurile vii produc electricitate prin mecanisme proprii şi că
fenomenele bioelectrice intervin într-o multitudine de funcţiuni biologice. Pe această
bază, s-a constituit şi se află în plină dezvoltare un domeniu ştiinţific interdisciplinar
numit bioelectricitate, ce se ocupă cu cercetarea “fenomenelor electrice naturale din
organismele vii şi a relaţiile lor cu caracteristicile sau comportamentele biologice.
Bioelectricitatea include, de asemenea, studiul efectelor moleculare, celulare, fiziologice
sau comportamentale determinate, parţial sau total, de aplicarea electricităţii
organismelor vii” [8]. (Studiul acestor efecte mai este denumit uneori electrobiologie).
3. Orice celulă vie poate fi comparată – desigur, între anumite limite – cu o pilă
(baterie) electrică în care are loc transformarea unei părţi a energiei chimice metabolice în
energie electrică (conversie chemo-electrică), iar un sistem viu constituie, din punct de
vedere electric, un volum conductor neomogen în care purtătorii de sarcini electrice sunt,
în mod preponderent, ionii. Sediul principal al bioelectrogenezei îl reprezintă membranele
biologice, structuri care au proprietatea de a menţine diferenţe de concentraţii ionice şi de
potenţial electric de o parte şi de alta a lor.
Componentă a fiecărei celule biologice, membrana celulară (sau plasmalema) este,
sumar vorbind, un înveliş foarte subţire – cu grosimi de ordinul a 0,006 microni până la
0,01 microni – care înconjoară şi separă interiorul celulei (citoplasma) de mediul
înconjurător. Acest înveliş e format dintr-o pătură externă şi una internă, alcătuite din
două straturi de molecule fosfolipidice, ce trimit unul spre altul lanţuri de molecule de
glucide (substanţe hidrofobe), acoperite de câte un strat de molecule de substanţe proteice
(hidrofile). Din loc în loc, membrana celulară încorporează elemente de naturi proteice,
glico-proteice, oligo-zaharidice sau glico-lipidice reprezentând receptori, canale ionice,
acvaporine, transportori şi alte elemente active în funcţionarea membranei. Datorită
structurii sale, membrana este permeabilă selectiv, controlând astfel “intrările” şi “ieşirile”
de substanţe în, respectiv, din celulă.
Membrana celulară are caracteristici electrice aparte: o conductivitate electrică
foarte scăzută (de ordinul a 10–9 – 10–8 S/m, comparativ cu cca. 10–1 S/m pentru fluidele
intracelular şi extracelular), o permitivitate electrică destul de ridicată (de ordinul a 10 –11 –
10–10 F/m) care îi conferă o capacitate electrică de 1 – 10 microF/cm2; de asemenea,
membrana celulară este polarizată electric. Măsurătorile efectuate cu ajutorul
microelectrozilor au arătat că, în stare de repaus, faţa internă (dinspre citoplasmă) a
membranei este întotdeauna electric negativă, iar faţa externă (în contact cu fluidul

3
extracelular) este electric pozitivă. Există astfel un gradient de potenţial electric
transmembranal, numit potenţial electric de repaus (PER), care are valori specifice
fiecărei celule, variind între –10 mV şi –100 mV [2, 9, 10]. În mod schematic, membrana
celulară poate fi reprezentată ca un condensator real (o capacitate electrică legată în
paralel cu o rezistenţă electrică) ce este încărcat la diferenţa de potenţial electric
transmembranal.
Dacă se calculează intensitatea câmpului electric transmembranal prin raportul
dintre PER şi grosimea membranei celulare, se obţin valori de ordinul a 106 – 107 V/m
(pentru comparaţie, menţionăm că un câmp electric cu intensitatea de 3·106 V/m poate
produce o scânteie electrică, în aer la presiunea atmosferică). Prin urmare, membranele
sunt supuse la câmpuri electrice considerabile, care au un rol esenţial în controlul
interacţiunilor moleculare ce determină caracteristicile membranare în diferite condiţii (de
exemplu, probabilitatea de deschidere a unor canale ionice dependente de valoarea
potenţialului electric local).
PER este strâns legat de activitatea metabolică celulară, ca şi de permeabilitatea
selectivă a membranei, factori care menţin o compoziţie ionică a citoplasmei diferită în
raport cu cea a fluidului extracelular, “potenţialul de repaus fiind tocmai expresia
electrică a acestei asimetrii de distribuţie ionică” [2, p. 46]. În condiţii normale,
proteinele, polipeptidele şi alte substanţe organice se găsesc în interiorul celulei sub formă
de macroioni (predominând anionii organici purtători de sarcini electronegative); ca
structuri macromoleculare, ele nu sunt permeabile prin membrană şi rămân în celulă ca o
“zestre” permanentă a acesteia. Ionii difuzabili însă, precum cei de potasiu (K+), sodiu
(Na+) şi clor (Cl–), se găsesc atât în mediul intracelular, cât şi în mediul extracelular, dar în
concentraţii diferite: extracelular, predomină ionii Na+ şi Cl–, iar intracelular ionii K+. De
reţinut şi faptul că ionii K+ şi Cl– au viteze de trecere prin membrana celulară mai mari
decât cea a ionilor Na+. Cu toate că ionii Na+ pot trece în mod curent de la exteriorul
celulei în interiorul acesteia şi invers, concentraţia ionilor lor din interiorul celulei se
păstrează mai mică decât cea din exterior. Acest lucru se datorează unor mecanisme de
transport activ (de la o concentraţie mai mică la o concentraţie mai mare), realizate prin
intermediul aşa-numitelor “pompe ionice” şi al canalelor ionice comandate de mesageri
chimici sau de variaţii ale potenţialului electric.
PER se datorează, pe de o parte, deplasării ionilor de potasiu din interiorul celulei
(unde se află în concentraţie mai mare) spre exteriorul acesteia, iar pe de altă parte, ionilor
de sodiu şi clor care, fiind în concentraţie mai mare în fluidul extracelular, au tendinţa de

4
a migra spre interiorul celulei. Întrucât membrana celulară are o permeabilitate mai redusă
faţă de ionii Na+, aceştia trec în cantităţi foarte mici în comparaţie cu ionii Cl–. Ca urmare,
prin pierderea de sarcini electrice pozitive (K+) din interiorul celulei şi prin pătrunderea în
mediul intracelular a unor sarcini electrice negative (Cl–), faţa internă a membranei
celulare se negativează electric, simultan cu pozitivarea electrică a feţei externe. Atunci
când polarizarea ajunge la valoarea PR, trecerea ionilor dintr-o parte în alta este
împiedicată de sarcinile electrice apărute şi se stabileşte un echilibru dinamic.
Echilibrul este perturbat dacă asupra membranei celulare acţionează un agent
exterior (mediator chimic, impuls electric, variaţie de temperatură, modificare a pH-ului
etc.) care inversează polarizarea iniţială a membranei. La un anumit nivel critic al acestei
inversări, apare potenţialul electric de acţiune (PEA), respectiv o variaţie tranzitorie a
potenţialului electric transmembranar care se propagă de-a lungul membranei. Inversarea
polarizării electrice a membranei celulare este determinată de o creştere, indusă de
stimulul extern, a permeabilităţii membranale pentru de ionii Na+; prin intrarea masivă a
ionilor de sodiu în interiorul celulei, faţa externă a membranei devine electronegativă, iar
cea internă electropozitivă. Pe măsură însă ce PEA se deplasează de-a lungul membranei,
în urma lui are loc procesul de repolarizare a membranei celulare, refăcându-se PR prin
ieşirea din celulă a unei cantităţi de ioni de potasiu aproximativ egală cu cea de ioni de
sodiu care intră. Aparte de capacitatea fiecărei celule vii de a răspunde (inclusiv electric),
cu amploare mai mare sau mai mică, la stimuli externi, apariţia potenţialelor electrice de
acţiune lor caracterizează îndeosebi celulele excitabile de tipul celor nervoase, musculare
şi senzoriale.
Fenomene de polarizare electrică se produc, de asemenea, la nivelurile
membranelor unor organite celulare (nucleu, mitocondrii etc.), astfel încât activitatea
electrică a unei celule vii nu se reduce doar la relaţiile dintre interiorul şi exteriorul
celulei, ci cuprinde şi procesele intracelulare. Trebuie precizat că descrierea făcută aici a
mecanismelor bioelectrogenezei celulare este foarte sumară, având numai un caracter
orientativ. În realitate, aceste mecanisme sunt extrem de complexe (ele include, printre
altele, şi dinamica schimburilor altor ioni, precum cei de calciu, magneziu, hidrogen etc.)
şi nu pe deplin elucidate.
4. Celula vie utilizează potenţialele electrice membranare în multe şi variate
modalităţi. Spre pildă, o dată cu deschiderea rapidă a canalelor pentru ionii de sodiu,
potenţialul electric transmembranar se modifică semnificativ (apare PEA) într-un interval
de timp de ordinul miimilor de secundă, iar celulele din sistemul nervos comunică între

5
ele prin intermediul unor asemenea semnale electrice care se propagă pe durata proceselor
neurale. Un alt exemplu este acela că însăşi viaţa fiecăruia dintre noi începe cu o
schimbare de potenţial electric membranar: pătrunderea unui spermatozoid în ovul
activează canalele ionice, ceea ce are ca urmare stabilirea unui nou potenţial electric
transmembranar care împiedică intrarea în ovul a altor celule spermale.
Caracteristicile electrice ale ţesuturilor vii (rezultate din cele ale celulelor
componente) permit emiterea şi transmiterea semnalelor necesare pentru îndeplinirea unor
funcţiunii informaţionale şi de autoreglare indispensabile organismului. Categoria de
funcţiuni informaţionale le include pe cele de natură senzorială, cum ar fi vederea, auzul
etc.; în aceste cazuri, un traductor periferic (ochiul, urechea etc) transmite semnale
aferente spre creier care, la rândul lui, iniţiază semnale eferente ce determină contracţiile
anumitor muşchi pentru efectuarea, de exemplu, a unor mişcări voluntare ale membrelor.
Totodată, autoreglările necesare pentru realizarea diferitele tipuri de homeostazii
biologice implică şi circulaţia unor semnale bioelectrice (pe lângă cele biochimice) ce
participă la controlul unor parametrii fiziologici, precum frecvenţa şi intensitatea
contracţiei cardiace, eliberările hormonale etc.
5. Integrând manifestările bioelectrice ale tuturor părţilor componente, se poate
vorbi de o stare electrică globală a unui organism viu (fie el unicelular sau multicelular) –
denumită pe scurt electrostazie biologică [11, 12] –, aflată în intercondiţionare cu
activităţile metabolice şi care rezultă din:
– distribuţiile de sarcini electrice din interiorul, de la suprafaţa şi din vecinătatea
organismului;
– existenţa unor surse celulare de biopotenţiale electrice;
– caracteristicile electrice (conductivitate, permitivitate etc.) specifice biomaterialelor
ce alcătuiesc organismul;
– distribuţiile de curenţi bioelectrici;
– configuraţiile de câmpuri bioelectrice generate de componentele organismului.
Dacă se acceptă că electrostazia biologică nu este doar un ansamblu de
epifenomene fiziologice, ci reprezintă un fel de “vector de stare” multidimensional ce
exprimă în bună măsură funcţionarea organismului şi modul în care acesta reacţionează la
stimulii interni şi externi, atunci se pune problema existenţei unui mecanism de
reglare/menţinere a electrostaziei bioelectrice (homeostazia bioelectrică). Actualmente, un
astfel de mecanism nu a fost încă descris şi analizat fără a se depăşi domeniul ipotezelor.

6
Şi aceasta pentru că, în stadiul actual al cunoaşterii, nu sunt identificate cu precizie
structurile care ar participa la homeostazia bioelectrică şi, deci, cu atât mai puţin, relaţiile
dintre ele.
Rămânând într-un cadru ipotetic foarte general, şi cu referire îndeosebi la
organismul uman, presupunem că învelişul cutanat – ale cărui caracteristici electrice
reflectă, ca un “ecran biologic” [13], stările fiziologice interne (ar fi de amintit în acest
sens importanţa diagnostică a unor metode ca electrocardiografia şi electroencefalografia)
– este un factor important în homeostazia bioelectrică, asemănător oarecum cu
membrana celulară. Învelişul cutanat ar putea fi considerat ca un mediu bioelectric de
suprafaţă (MBS) care interfaţează mediul bioelectric intern (MBI) şi mediul
bioelectric proximal (MBP). Acesta din urmă este mediul din imediata vecinătate a
organismului, fiind format, pe de o parte, din microparticule organice, molecule
anorganice şi vapori de apă rezultate din procesele tisulare (transpiraţie, respiraţie), iar pe
de altă parte, din câmpurile bioelectrice generate de activităţile bioelectrice interne şi de
suprafaţă. Relaţiile de tip cibernetic dintre cele trei medii sunt redate în schema
următoare:

Stimuli externi

MBP

MBS

Stimuli interni

MBI

Pentru stabilirea unui mecanism homeostatic, trebuie îndeplinite cel puţin două
condiţii: realizarea separării (secluziunii) între elemente şi existenţa unor bucle închise
pentru transmiterea semnalelor între elemente. Modelul cibernetic al homeostaziei

7
bioelectrice propus aici îndeplineşte ambele condiţii: (1) – secluziunea electrică a
mediului intern, care este dublă (faţă de învelişul cutanat, respectiv faţă de mediul
bioelectric proximal); (2) – existenţa a două bucle închise. Mediul bioelectric de suprafaţă
apare ca un nod comun al celor două bucle de reacţie, ceea ce ar explica şi din punct de
vedere cibernetic funcţiile de proiecţie şi protecţie electrică ale pielii. În această viziune,
punctele de acupunctură descrise de medicina tradiţională chineză (puncte care prezintă
caracteristici bioelectrice aparte comparativ cu restul tegumentului [13]) reprezintă
efectori în mecanismele de homeostazie electrică, iar tratamentul acupunctural contribuie,
printre altele, la readucerea electrostaziei organismului la parametri normali.
6. Organismele pluricelulare se dezvoltă trecând prin variate stadii de divizare,
diferenţiere şi multiplicare a unor celule individuale, proces de-a lungul căruia sunt
generate pattern-uri (modele) spaţiale. Ele nu sunt evidente într-o celulă; de pildă, într-un
ou fertilizat (zigot) nu se află un animaliculus prefigurând viitorul animal, aşa cum
credeau unii cărturari din secolul al XVII-lea. Pentru propria dezvoltare, celulele şi
ţesuturile au nevoie de informaţii suplimentare spaţiale care să indice unei celule sau unui
ţesut în ce plan să aibă loc diviziunea, în ce direcţie să se dezvolte, unde trebuie
“construite” anumite structuri şi unde trebuie îndeplinite diferite funcţiuni. Acest aspect al
manifestărilor biologice este încă incomplet lămurit, dar numeroase studii arată că
fenomenele bioelectrice sunt implicate aici într-o măsură însemnată, dacă nu chiar
esenţială în anumite cazuri.. Într-o trecere în revistă din anul 2003 a cercetărilor
respective, biofizicienii americani Kenneth. R. Robinson şi Mark. A. Messerli notează:
“O caracteristică fundamentală a sistemelor biologice este organizarea lor spaţială. În
dezvoltare, regenerare şi refacere sunt necesare semnale direcţionale pentru plasarea
adecvată a componentelor organismului. Totodată, agenţii patogeni care invadează alte
organisme se orientează după semnale direcţionale pentru a ţinti zonele vulnerabile. Este
destul de bine cunoscut faptul că gradienţii chimici constituie importante semnale
direcţionale în sistemele vii. Mai puţin recunoscute sunt câmpurile electrice, care pot, de
asemenea, furniza informaţie direcţională. Câmpuri electrice continue pot ghida direct
mişcarea celulară şi creşterea, şi pot genera gradienţi chimici de macromolecule
încărcate împotriva acţiunii nivelatoare a difuziunii. De exemplu, la locul leziunii unui
epiteliu transportator de ioni, este generat imediat un câmp electric considerabil care se
poate extinde pe mai multe diametre celulare. Recent, s-au făcut progrese substanţiale în
identificarea proceselor specifice care sunt controlate, până la un punct, de aceste
câmpuri electrice endogene” [14].

8
 7. Numeroase celule prezintă modificări semnificative ale potenţialelor electrice
transmembranare în primele momente ale dezvoltării. De exemplu, în cazul algelor brune
[15,16], potenţialul electric transmembranar al ouălor nefertilizate este cuprins între –15
mV şi –40 mV; după fertilizare, se produce spontan o hiperpolarizare şi, după 6 – 9 ore, se
stabileşte nou PER cu valori de –70 mV până la –80 mV. Capacitatea specifică a algelor
brune de a forma protuberanţe (rizoizi) – formă de diferenţiere celulară – spre zonele cu
intensitate luminoasă foarte scăzută începe să se manifeste la valori ale potenţialului
transmembranar mai negative decât –50 mV.
Încercând să explice modul în care modificările electrice de la nivelul membranei
celulare influenţează diferenţierea celulară, L. F. Jaffe [17, 18, 19] susţine, pe baza datelor
experimentale, că factorii exogeni (şi posibil cei endogeni) sunt percepuţi asimetric în
jurul celulei prin receptori specifici, determinând o uşoară şi primă asimetrie în
dispunerea “pompelor ionice” şi a canalelor ionice în interiorul membranei celulare, cea
ce duce la stabilirea unor gradienţi de potenţial electric de-a lungul membranei.
Consecinţa imediată este apariţia unor curenţi electrici (ionici) transcelulari: ionii intră în
celulă pe o parte şi sunt scoşi afară pe cealaltă parte. Aceşti curenţi electrici endogeni
amplifică, prin retro-reacţie pozitivă, distribuţia asimetrică a pompelor ionice şi a
canalelor ionice şi, la o densitate şi o durată suficient de mari, determină gradienţi ridicaţi
de concentraţie în membrană şi citoplasmă, controlând astfel dezvoltarea celulei.
Măsurătorile au indicat pentru densităţile curenţilor electrici endogeni valori de 1 – 1000
microA/cm2, în funcţie de tipul materialului biologic folosit [19].
Curenţi electrici endogeni care preced diferenţierea spaţială şi acompaniază
dezvoltarea locală au fost observaţi la toate plantele şi animalele investigate până în
prezent [20]. La celulele plantelor, aceşti curenţi intră întotdeauna prin locul unde va avea
loc creşterea şi ies pe partea în care nu se va produce creşterea. În cazul animalelor, la
ovulele fecundate, curenţii ionici intră prin polul animal şi ies prin polul vegetativ. Astfel,
se stabileşte o legătură, care nu poate fi întâmplătoare, între polarizarea biologică şi
polarizarea bioelectrică. [De precizat că, din punct de vedere embriologic, un ovul
fecundat este întotdeauna asimetric, având un pol animal (din care se vor dezvolta
sistemul nervos, epiderma, sistemul circulator, sistemul osos, aparatul uro-genital,
organele senzoriale) şi un pol vegetativ (din care se vor dezvolta aparatul digestiv şi
aparatul respirator)].
Existenţa unei asemenea conexiuni fusese remarcată, încă din 1937, de către
Harold Saxton Burr la salamandrele din genul Amblystoma [21]. Măsurând gradienţii de

9
potenţial electric, el a constatat la ouăle nefecundate de salamandre câte o zonă în care
potenţialul electric era minim. Burr a marcat aceste zone cu un colorant albastru şi a
descoperit că, după fecundarea ouălor, capetele viitoarelor salamandre se formau
întotdeauna la nivelurile opuse zonelor respective. Lucrurile se petreceau ca şi cum
celulele embrionare se asamblau conform modelului impus de un câmp electric
preexistent apariţiei individului. În plus, H. S. Burr a demonstrat că fiecare exemplar
adult de salamandră are un câmp electric, cu polul pozitiv şi polul negativ situaţi pe axa
longitudinală a corpului. (Asupra lucrărilor lui Burr vom reveni în cap. 6). Peste câteva
decenii, Robert O. Becker a efectuat măsurători pe o gamă largă de organisme – de la
viermi de pământ la peşti, reptile şi mamifere (inclusiv la om) – şi a găsit că potenţialele
bioelectrice de suprafaţă reflectă dispunerea sistemului nervos [3, 22, 23]; în cazul
salamandrei, există un potenţial pozitiv relativ mare în zona capului şi a gâtului, care
descreşte şi devine gradual negativ spre extremităţi.
8. Apariţia şi dinamica spaţio–temporală a curenţilor ionici nu explică în totalitate
mecanismele dezvoltării biologice la nivel celular şi tisular, căci, de pildă, dacă
dezvoltarea celulelor şi ţesuturilor este întotdeauna legată de curenţii electrici endogeni, s-
a dovedit că situaţia inversă nu este valabilă mereu: pot apare curenţi electrici endogeni şi
atunci când dezvoltarea este blocată biochimic [16]. Totuşi, curenţii respectivi par să fie o
componentă necesară a dezvoltării deoarece: (a) încep întotdeauna să circule înainte de
dezvoltarea şi diferenţierea morfologică, (b) întotdeauna indică viitorul loc al dezvoltării
şi (c) inhibarea lor prin aplicarea de câmpuri electrice din exterior stopează dezvoltarea şi
diferenţierea celulelor şi a ţesuturilor [16, 20].
Curenţii electrici endogeni determină, de asemenea, modificări locale ale
concentraţiilor ionice în celule şi ţesuturi [14, 16], modificări ce pot avea efecte asupra
structurilor celulare şi a activităţii enzimatice şi hormonale. O stare ionică modificată
serveşte în mod direct celulei ori ţesutului ca “instrument” de control sau, alternativ,
afectează fluxul informaţiei purtate de alţi mesageri.
9. Lezarea unui ţesut (prin tăiere, să spunem) duce la apariţia aşa-numiţilor curenţi
electrici de leziune (injury currents). În cazul salamandrelor de apă – cunoscute pentru
capacitatea lor de regenerare a membrelor şi a cozilor –, un curent electric cu densitatea
de 10 – 100 microA/cm2 [16, 24] iese din portiunea amputată a unui membru şi intră prin
zonele neafectate. Curentul, purtat în principal de ioni de sodiu, este implicat în
diferenţierea (care precede regenerarea) ţesutului de la nivelul ciotului; anularea acestui
curent prin administrarea de substanţe ce blochează sistemul de transport al Na+, sau prin

10
aplicarea de curent electric din exterior, inhibă diferenţierea membrului regenerativ şi
determină acumularea de material celular nediferenţiat.
Regenerarea este un caz special de morfogeneză, deoarece presupune re-
construcţia unei structuri în contextul existenţei ţesutului deja format din vecinătate. În
procesul de înlocuire a unei părţi din corp pierdută, pot fi mobilizate mecanisme de
dezvoltare, de tipul celor embrionare, pentru restabilirea pattern-ului iniţial. Unele
animale prezintă în mod obişnuit grade uimitoare de regenerare, mergând de la refaceri de
cozi sau membre la anumiţi amfibieni, până la regenerarea completă a unui organism
dintr-o mică bucată de ţesut, ca în cazul viermilor Planaria. S-a sugerat, pe baza datelor
experimentale, că diferenţa dintre sistemele regenerative şi cele nonregenerative depinde
de proprietăţile bioelectrice ale ţesuturilor [20].
La amfibieni, regenerarea membrelor are, aşa cum s-a menţionat, o componentă
electrică, care include diferenţierea mediată electric şi controlul axial. Faptul este susţinut
de următoarele observaţii [3, 20, 22 – 24]:
− în membrele care se “reconstruiesc” acţionează câmpuri electrice endogene relativ
intense, ale căror configuraţii modelează direcţiile (axele) de regenerare;
− sunt diferenţe notabile între caracteristicile electrice ale organismelor regenerative şi
cele ale organismelor nonregenerative, cel mai adesea constând în variaţii ale
rezistenţei şi ale curenţilor de eflux;
− anularea câmpurilor endogene prin şuntare inhibă regenerarea;
− câmpurile electrice exogene pot fie să altereze regenerarea, chiar până la anulare, fie
să o accelereze.
Un al exemplu de reglaj bioelectric al regenerării este cel al viermilor de pământ
segmentari (râmele). Oriunde este tăiat viermele, noi segmente, până la circa 90, sunt
regenerate. Numărul segmentelor este controlat de potenţialul electric: fiecare segment are
un anumit potenţial, iar segmentele sunt adăugate până când potenţialul însumat egalează
valoarea corespunzătoare endogenă pentru un organism întreg [25].
10. Radiologul suedez Björn E. W. Nordenström a propus modelul “circuitelor
electrice închise biologice” (Biologically Closed Electric Circuits, prescurtat BCEC)
pentru sistemele de control bioelectric de la nivelul organismului uman [26], prin analogie
cu circuitele electronice. El consideră că există mai multe BCEC în organism, la ele
participând compuşi ionici şi neionici ce interacţionează într-un mod care face posibile
distribuţia selectivă şi modularea energiei prin corp, chiar la distanţe relativ mari.

11
Circuitele sunt închise atât de activitatea electrică normală a organelor şi sistemelor, cât şi
de modificările patologice, cum ar fi o tumoră, o leziune sau o infecţie.
Un “circuit electric închis biologic”, asupra căruia Nordenström insistă în mod
deosebit, este cel presupus a exista între sistemul intravascular (ca primă ramură) şi
sistemul interstiţial (ca a doua ramură). Sistemul intravascular este format din vase
sanguine cu pereţi care acţionează ca nişte izolatori electrici, în vreme ce plasma
intravasculară (având o conductivitate electrică de câteva sute de ori mai mare decât cea a
pereţilor vasculari) se comportă ca un conductor electric, unde ioni precum cei de sodiu,
calciu şi potasiu furnizează energie disponibilă imediat, în primul rând prin fenomene de
electroforeză. Nordenström inventează pentru aceşti ioni denumirea de ionars. Conform
teoriei sale, energia potenţială, ce nu e imediat disponibilă, este transportată de celulele
sanguine care leagă oxigenul, ca şi de alte substanţe ca glucoza, aminoacizii nepolari etc.
Acestea constituie “pachete” de energie (neutre electric) – botezate ergonars – care ajung
în zone specifice şi sunt eliberate în principal prin reacţii de reducere/oxidare. În ceea ce
priveşte a doua ramură, aici funcţionează ca izolator matricea tisulară, iar proprietăţi de
conductor electric are fluidul interstiţial. Componenta principală care uneşte cele două
ramuri şi închide biologic circuitul, este sistemul de membrane ale capilarelor sanguine;
ele funcţionează ca nişte joncţiuni între fluidele interstiţial şi vascular, permiţând
schimbul de ionars şi ergonars de-a lungul gradienţilor de potenţial electric. Nordenström
presupune că BCEC similare există pentru sistemele urinar şi gastrointestinal.
11. Modalităţile de producere a electricităţii în lumea vie este mai diversificată
decât poate părea la o analiză sumară. De pildă, în anumite structuri organice se generează
câmpuri electrice prin efecte piezoelectrice, piroelectrice şi feroelectrice [3, 27 – 33].
Piezoelectricitatea este capacitatea anumitor materiale (cristaline sau
cvasicristaline) de a se polariza electric atunci când sunt supuse unui stress mecanic;
efectul este reversibil, materialele respective suferind deformări mecanice dacă asupra lor
se aplică o tensiune electrică (efect mecano-electric). Multe din substanţele şi formaţiunile
organice prezintă calităţi piezoelectrice: proteinele, polizaharidele, acizii nucleici, oasele,
tendoanele, dentina, elastina, fibrele de colagen etc. “Energia mecanică cheltuită în
aceste structuri poate produce potenţiale electrice de suficientă amplitudine pentru a
exercita o gamă largă de efecte în sistemele biologice. Acestea pot include controlul
asupra nutriţiei celulare, pH-ului local, activităţii enzimatice, orientării intra- şi extra-
celulare a macromoleculelor, activităţii migratorii şi proliferative a celulelor, capacităţii
sintetice a celulelor, contractilităţii şi permeabilităţii membranelor celulare, transferului

12
de energie” [30]. Efectul mecano-electric ar putea fi unul din mecanismele prin care
anumite organisme sunt capabile să detecteze câmpuri electrice externe. Unii cercetători
au afirmat chiar că “piezoelectricitatea este o proprietate fundamentală a ţesuturilor
biologice” [28].
Efectul piroelectric constă în polarizarea electrică indusă de o modificare a
temperaturii (reversul nu este adevărat). Descoperită mai întâi la oase şi tendoane,
piroelectricitatea s-a dovedit apoi a fi o proprietate prezentă la cele mai multe tipuri de
celule şi ţesuturi animale sau vegetale, având un rol important, ca şi piezoelectricitatea, în
procesele de morfogeneză şi de percepţie senzorială.
Prin efectul feroelectric se produce polarizarea electrică (cvasi)permanentă a unui
material dielectric după ce a fost supus acţiunii unui câmp electric, devenind ceea ce
numeşte un “electret”. Oasele au proprietăţi asemănătoare cu ale electreţilor [3], ca şi,
posibil, punctele de acupunctură [34].
12. Într-una din lucrările sale, 1987, prof. C. Ionescu–Târgovişte considera, pe
bună dreptate: “Se poate spune că structura electrică a corpului uman trebuie să aibă o
arhitectură la fel de precisă şi importantă ca şi structura biochimică, între ele existând o
continuă interdependenţă” [35]. Afirmaţia poate fi extinsă la toate organismele biologice
şi completată prin luarea în considerare şi a fenomenologiei magnetice care însoţeşte, mai
întotdeauna, “structura electrică” a fiinţelor vii.
Câmpurile electrice variabile şi curenţii electrici produc câmpuri magnetice (v.
cap. 3). Deoarece în funcţionarea structurilor vii sunt implicate, aşa cum am văzut, atât
câmpuri electrice variabile temporal, cât şi curenţi electrici, este de aşteptat ca aceste
structuri să genereze câmpuri magnetice, adică biomagnetism. Şi lucrurile aşa stau,
numai că, spre deosebire de cazul fenomenelor bioelectrice, detectarea câmpurilor
magnetice biologice este mult mai dificilă datorită intensităţii lor foarte mici. Câmpul
magnetic din jurul unui conductor parcurs de curent electric este direct proporţional cu
intensitatea curentului electric şi scade cu distanţa; în cazul unui conductor liniar suficient
de lung, parcurs de un curent electric constant cu intensitatea I, inducţia B a câmpul
magnetic la distanţa d faţă de conductor este dată de formula: B = μI/2πd, unde μ este
permeabilitatea magnetică (între intensitatea H a câmpului magnetic şi inducţia magnetică
B există relaţia: B = H ). Dacă pentru I considerăm valori de ordinul celor pentru
curenţii ionici care circulă, de pildă, în membrul inferior la om, adică 10 microamperi
(după [36]), iar pentru d luăm pe rând valorile de un milimetru şi un metru, rezultă (μ
fiind egal cu 12,56·10–7 Henry/metru) pentru B valorile de 2·10–9 T, respectiv 2·10–12 T,

13
care ne dau o idee despre posibilele ordine de mărime ale intensităţii câmpului
biomagnetic. Comparativ cu intensitatea câmpului geomagnetic, cuprinsă între 3·10–5 T şi
8·10–5 T, aceste valori sunt extrem de scăzute.
O dată cu perfecţionarea senzorilor magnetici şi modalităţilor de ecranare faţă de
câmpul magnetic terestru a devenit posibilă explorarea adecvată a biomagnetismului.
Primele măsurători biomagnetice [37] au fost efectuate pe nervul sciatic al unei broaşte
din specia Rana catesbiana; rezultatele au indicat o dispunere soleniodală a liniilor de
câmp biomagnetic în jurul nervului parcurs de impulsul bioelectric. Mai apoi, s-au putut
înregistra, la subiecţi umani, câmpurile magnetice generate de inimă [38, 40] şi de creier
[39], punându-se bazele unor noi metode de investigare biomedicală neinvazivă:
magnetocardiografia (MCG), respectiv magnetoencefalografia (MEG). Conform datelor
experimentale, câmpurile biomagnetice generate de corpul uman sunt de ordinul a 10 –3
pT, pentru creier, până la 100 pT, pentru inimă (1 pT = 10–12 T). În cazuri speciale, se pot
atinge valori de cca. 103 pT (plămân contaminat magnetic).
În general, câmpurile magnetice asociate cu organismele vii sunt produse prin trei
mecanisme diferite [41]: (a) în mod fiziologic, (b) datorită prezenţei în organism a unor
materiale feromagnetice şi (c) ca magnetizare indusă prin aplicarea unor câmpuri
magnetice exterioare puternice.
Producerea fiziologică a câmpurilor biomagnetice este rezultatul curenţilor
electrici (ionici) endogeni asociaţi cu numeroşii gradienţi de potenţial electric tipici
proceselor vitale. În primă instanţă, ar părea că măsurătorile de câmpuri biomagnetice
generate de curenţii endogeni pot furniza numai informaţii redundante, aproape identice,
cu cele obţinute din măsurătorile de gradienţi electrici; la urma urmei, acolo unde există
un curent electric, există şi un câmp magnetic. Touşi, biofizica biocurenţilor electrici
diferă de cea a câmpurilor biomagnetice. De pildă, curenţii bioelectrici trec cu dificultate
prin craniul cu conductivitate electrică scăzută, în vreme ce câmpurile magnetice îl
traversează cu uşurinţă. De aceea, pentru extremitatea cefalică (mediu neomogen) există
zone în care electroencefalograma şi magnetoencefalograma diferă destul de mult [42]. Pe
de altă parte, una din chestiunile de mare importanţă teoretică şi practică legată de
interpretarea rezultatelor măsurătorilor biomagnetice este aşa-numita “problemă inversă a
biomagnetismului” [43]. Teoria electromagnetismului arată că un acelaşi câmp magnetic,
având anumite caracteristici bine determinate (configuraţie spaţială, intensitate etc.), poate
fi generat de o multitudine de distribuţii diferite de curenţi electrici, iar problema inversă a
biomagnetismului constă în determinarea acelei distribuţii reale de curenţi bioelectrici

14
care generează câmpul biomagnetic măsurat în jurul unei structuri biologice. Rezolvarea
acestei probleme, esenţială pentru corelarea informaţiilor biolectrice cu cele
biomagnetice, se încercă a se face prin modelări teoretice ale datelor experimentale [44].
Prezenţa în organism a unor materiale cu magnetism accentuat poate avea fie
cauze exogene, fie cauze endogene. Printre cauzele exogene se numără inhalarea de
microparticule magnetizate sau ingestia de alimente contaminate cu substanţe
feromagnetice. În ceea ce priveşte cauzele interne, numeroase cercetări au dovedit faptul
că o serie întreagă de organisme – de la unele bacterii, moluşte şi artropode până la peşti,
balene, rechini sau păsări – au capacitatea biochimică de a precipita endogen cristale
magnetice precum cele de magnetită (Fe3O4) sau greigită (Fe3S4), cu rol esenţial pentru
orientarea respectivelor organisme în câmpul geomagnetic ori pentru biocomunicare [45
– 48]. În anul 1992 s-a descoperit că şi creierul uman conţine cristale de magnetită
biogenă [49], în proporţie de 4 ng – 70 ng la 1 g de ţesut (1 ng = 10–9 g).
Acţiunea câmpurilor magnetice artificiale de mare intensitate produce
magnetizarea unor componente din interiorul organismului care, în mod normal, nu sunt
în această stare. Fenomenul este folosit, de exemplu, în tomografia prin rezonanţă
magnetică nucleară (metodă imagistică de investigare medicală), unde se utilizează un
câmp magnetic puternic ce aliniază după anumite direcţii atomii de hidrogen din porţiunea
de organism investigată; prin înregistrarea spectrului de absorbţie în radiofrecvenţă al
acestor atomi se obţin semnale care sunt traduse, prin intermediul computerului, în
imagini care reflectă starea morfo-fiziologică a zonei respective.
13. Dacă structurilor vii le sunt intrinseci activităţile electrice şi magnetice, atunci,
prin generalizare, se poate vorbi de câmpuri bioelectromagnetice şi de
bioelectromagnetism ca noţiuni mai cuprinzătoare. Aşa cum s-a menţionat în cap. 3,
câmpurile electrice şi magnetice variabile temporal, precum cele produse de sistemele
biologice, se propagă în spaţiu ca unde electromagnetice; prin urmare, este firesc să se
presupună existenţa undelor (radiaţiilor) bioelectromagnetice. Probabil că primul care a
formulat în mod explicit această idee a fost, în anii 1920 – 1930, inginerul francez de
origine rusă Georges Lakhovsky [50, 51]; el postula, pe baza propriilor experimente, că:
– toate organismele biologice sunt “fiinţe electromagnetice”;
– celulele vii pot fi asimilate cu circuitele electrice oscilante (filamentele
cromozomiale având funcţii de inductanţe), adică sunt emiţătoare/receptoare de
radiaţii electromagnetice pe frecvenţe proprii;

15
 – celulele vii comunică între ele prin intermediul radiaţiilor (bio)electromagnetice;
– organismele vii sunt în permanentă interacţiune electromagnetică cu mediul lor
înconjurător;
– perturbările emisiilor electromagnetice normale ale celulelor provoacă
îmbolnăvirea; aceste perturbări pot fi cauzate de modificări ale compoziţiei celulare,
de prezenţa bacteriilor şi virusurilor (care îşi “impun” propriile frecvenţe) sau de
fluctuaţiile neobişnuite ale radiaţiilor solare ori cosmice. “Viaţa este creată de
radiaţie, menţinută de radiaţie şi distrusă de dezechilibrul oscilatoriu” [51, p. 198].
La câteva decenii după Lakhovsky, savantul rus Alexander S. Presman suţinea şi
el că fenomenele bioelectromagnetice contribuie în mod esenţial la evoluţia, autocontrolul
şi relaţionarea cu exteriorul a organismelor biologice [52]. Conform viziunii sale,
câmpurile bioelectromagnetice servesc ca mediatori pentru interconectarea organismului
cu mediul ambiant, ca şi pentru comunicarea între organisme; de asemenea, aceste
câmpuri sunt implicate în coordonarea şi reglarea proceselor fiziologice interne. Presman
sublinia astfel latura informaţională a proceselor bioelectromagnetice.
Dincolo de dovezile indirecte şi inferenţele teoretice, confirmarea deplină a
aserţiunilor de tipul celor de mai sus necesită detectarea directă a emisiilor
bioelectromagnetice, ceea ce constituie o intreprindere dificilă, dat fiind faptul că puterea
lor este foarte mică. Cu ajutorul unor sisteme electronice de mare sensibilitate, cu raport
semnal/zgomot adecvat, s-au înregistrat benzi discrete de oscilaţii electrice din gama 1,5
MHz – 34,8 MHz la celule de drojdie de bere. Amplitudinile oscilaţiilor sunt cu atât mai
mari cu cât creşte rata activităţii metabolice [54]. La subiecţi umani, au putut fi
înregistrate radiaţii bioelectromagnetice din domeniul undelor milimetrice având o putere
de ordinul 10–20 – 10–21 W/Hz·cm2, putere ce variază de la un individ la altul şi este funcţie
de starea fiziologică în care se află organismul [55]. De asemenea, s-au înregistrat
semnale electromagnetice emise de corpul omenesc în gama de frecvenţe 0,5 – 30 Hz
[56]. În domeniul frecvenţelor optice, tehnicile experimentale actuale permit detectarea şi
analizarea cu destulă precizie a radiaţiilor bioluminescente ultraslabe emise de structurile
vii (v. cap. 14).
La o privire de ansamblu, se poate spune că dezvoltarea exponenţială din ultimile
decenii a studiilor din domeniu a adus argumente teoretice şi experimentale multiple
privind existenţa câmpurilor şi radiaţiilor electromagnetice, argumente pe baza cărora
cercetătorii de la Hippocampus Institute din Budapesta concluzionează: “Ca rezultat al

16
proceselor biologice, toate organismele radiază un câmp electromagnetic de intensitate
foarte scăzută, în gama de la sub 1 Hz până la 1015 Hz. Electroliţii care circulă într-un
organism (via sistemul circulator sau în interiorul celulelor) crează un câmp
electromagnetic. Câmpuri de joasă frecvenţă sunt generate în celule prin schimbări ale
configuraţiilor proteinice, prin modificări ale conţinutului lipidic şi prin migrarea
transmembranală a ionilor. Câmpuri de înaltă frecvenţă sunt generate de peroxidarea
enzimatică, producţia de ATP, ciclul Krebs şi luminoforii naturali din acizii nucleici şi
proteine” [53].
14. Sumarizând cele anterioare, reiese că fiecare din componentele structural-
anatomice ale unui sistem viu – celule, ţesuturi, organe etc. – este sursă de câmpuri şi
unde electromagnetice, iar toate aceste surse se combină la nivelul întregului organism. Se
pune întrebarea: aceste câmpuri şi unde bioelectromagnetice sunt “subproduse” ale
activităţilor metabolice sau au vreo importanţă aparte în funcţionarea organismului?
Pentru cei cu viziune reducţionist-biochimică, ele nu sunt altceva decât epifenomene
(desigur, cu un oarece rol, dar nu esenţial, în “funcţionarea” viului). Pentru alţii, taxaţi
uneori drept “neovitalişti” [57], ansamblul manifestărilor bioelectromagnetice reprezintă o
caracteristică fundamentală a oricărei fiinţe vii, iar studiul fenomenelor de această natură
“poate furniza bazele unei noi paradigme în biologie şi medicină, paradigmă care este
radical diferită faţă de accentul pus în prezent pe biologia moleculară şi biochimie” [58]
– consideră biofizicianul american Abraham L Liboff.
Potrivit aceluiaşi autor, distribuţiile de sarcini şi curenţi electrici din structurile
biologice au o specificitate numai a lor şi, “prin selecţie naturală, ele sunt dispuse în aşa
fel încât permit organismului să supravieţuiască. O dată cu moartea, aceste distribuţii de
sarcini şi curenţi sau, echivalent, câmpul electromagnetic asociat sistemului, nu mai sunt
viabile. Pe scurt, sugerăm că procesul vieţii în sine este o expresie a câmpului
electromagnetic” [58]. Liboff atribuie câmpului electromagnetic propriu unui organism
viu (câmp rezultat din integrarea celor endogene) un vector multidimensional Π0 despre
care postulează [58]:
“1. Fiecare organism viu este complet descris de un vector de câmp electromagnetic Π0
care este determinat specific de genom.
2. Toate patologiile, anormalităţile şi traumele sunt manifestate prin devieri de la
câmpul normal Π0 şi, în anumite limite, aceste devieri sunt compensate de tendinţa
homeostatică a sistemului de a reveni la Π0”.

17
 15. Într-o teorie care încearcă să conecteze datele ştiinţifice cu concepte
tradiţionale extrem-orientale, prof. Changlin Zhang (de la Universitatea din Hangzhou,
China) consideră că emisiile electromagnetice ale structurilor interne interferează unele cu
altele în cavitatea rezonantă, deosebit de complexă, reprezentată de corpul “dens” uman.
Ele formează un pattern de unde electromagnetice staţionare, denumit de prof. Zhang
“corp electromagnetic” [59 – 63], în ale cărui “noduri” se află “centrii bioenergetici”
(puncte de acupunctură, chakras) descrişi în medicinile tradiţionale extrem orientale.
Localizarea “nodurilor”, a franjelor şi a altor detalii dintr-un pattern de
interferenţă depinde de forma şi structura cavităţii rezonante în care se produce
suprapunerea undelor. De aceea, de pildă, localizarea acupunctelor şi meridianelor de
acupunctură depinde de forma şi structura anatomică a corpului uman. Din această
perspectivă, se poate înţelege mai uşor ciudata (în aparenţă) distribuţie a punctelor şi
meridianelor de acupunctură. Astfel, structura membrelor inferioare şi superioare este
relativ simplă, determinând o distribuţie a meridianelor în mare măsură paralelă; în
schimb, structura capului este relativ mai complicată şi, ca urmare, configuraţia
meridianelor de aici este mai complexă.
Datorită stabilităţii structurale a corpului fizic, distribuţia “centrilor bioenergetici”
este, de asemenea, relativ stabilă. Totuşi, undele staţionare care alcătuiesc “corpul
electromagnetic” nu sunt chiar aşa de stabile precum le-ar indica denumirea. Într-un
sistem deschis, ca organismul uman, câmpul intern are, în fapt, o structură dinamică şi
disipativă; ea rămâne relativ stabilă (cu mici fluctuaţii) în condiţii normale, dar devine
foarte sensibilă la orice alterare a acestora, iar “corpul electromagnetic” suferă modificări.
Deoarece locurile cele mai potrivite pentru a influenţa un pattern de interferenţă sunt
“nodurile”, tratamentul acupunctural se bazează pe acţiuni asupra centrelor acupunctice.
Un aspect deosebit al “corpului electromagnetic” este, arată prof. Zhang, cel
holografic: “fiecare undă electromagnetică emisă de structurile interne traversează
cavitatea rezonantă a corpului fizic cu viteză atât de mare şi de atât de multe ori încât,
practic, vizitează aproape instantaneu fiecare punct din corp. În felul acesta se
colecţionează informaţii din toate zonele corpului, iar fiecare punct din cavitatea
rezonantă conţine informaţii despre fiecare undă”. [61].
Alţi autori împărtăşesc, de asemenea, ideea existenţei pattern-urilor de interferenţă
bioelectromagnetică şi a rolului acestora în terapeutică: “Fiecare nivel particular al
ierarhiei unui organism are un spectru caracteristic de oscilaţii electromagnetice
endogene produse prin diferite procese. Se produc rezonanţe pe acelaşi nivel şi între

18
nivele, asigurându-se, mai mult sau mai puţin, corelaţia dintre aceste procese. Astfel,
pattern-uri specifice de interferenţă ale oscilaţiilor electromagnetice pot fi atribuite
fiecărui organism particular. Din acest punct de vedere, o patologie, care poate lua
naştere la orice nivel, va perturba toate oscilaţiile prin interacţiunile dintre unde,
indiferent de originea lor. Pattern-ul interferenţial distorsionat al undelor endogene
dintr-un organism bolnav reflectă relaţii incorecte dintre procesele biochimice interne.
Numeroasele rezultate pozitive obţinute prin folosirea dispozitivelor de terapie
electromagnetică sugerează că restaurarea pattern-ului de interferenţă restabileşte
ordinea fiziologică într-un organism bolnav” [64].
O constatare experimentală remarcabilă este aceea că, în cazul subiecţilor umani
sănătoşi, valorile de conductibilitate electrică cutanată (expresii ale pattern-ului de
interferenţă electromagnetică din organism) au o distribuţie normal-logaritmică, şi nu una
gaussiană [65]. În general, sunt posibile trei tipuri de distribuţii matematice ale valorilor
măsurate pentru o mărime fizică dată: gaussiană (sau normală), normal-logaritmică şi
distribuţia delta. Prima dintre ele descrie o stare dezordonată, în care elementele
sistemului nu conlucrează între ele, iar ultima este specifică pentru sistemele perfect
ordonate, cum sunt cristalele. Distribuţia de tip normal-logaritmică se plasează între cea
gaussiană şi cea de tip delta, caracterizănd o stare coerentă, de remarcabilă cooperare între
elementele sistemului. Dacă valorile de conductibilitate electrică cutanată se aşează după
o distribuţie normal-logaritmică, aceasta însemnă că toate elementele din corp sunt în
stare bună de cooperare, iar corpul este sănătos.
Structurile interne ale unui organism biologic funcţionează în moduri specifice,
emiţând unde electromagnetice de frecvenţe diferite. Totuşi, trebuie să existe o anume
cooperare, coordonare şi comunicare între ele. Un sistem viu nu este nici într-o stare
perfect haotică, nici într-una perfect ordonat ci într-o stare coerentă. O contribuţie
esenţială la menţinerea acestei stări este asigurată de “corpul electromagnetic”.
Bibliografie
1. E.E. Suckling – “The Living Battery. An Introduction to Bioelectricity”, Macmillan,
New York, 1964.
2. V. Vasilescu, D.-G. Mărgineanu – “Introducere în neurobiofizică”, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979.
3. R.O. Becker, A.A. Marino – “Electromagnetism & Life”, SUNY Press, Albany, NY,
1982.
4. R.O. Becker, G. Selden – “The Body Electric: Electromagnetism and the Foundation
of Life”, William Morrow Inc., New York, 1985.
5. M. Pera – “The Ambigous Frog: The Galvani – Volta Controversy on Animal
Electricity”, Princeton University Press, Princeton, NJ, 1992.

19
6. URL: http://en.wikipedia.org/wiki/Luigi_Galvani
7. P. Tompkins, C. Bird – “Viaţa secretă a plantelor”, Editura ELIT, Ploieşti, 1994.
8. A. Marino – “Bioelectricity”, Macmillan – Collier’ Encyclopedia, vol. 4, 1991.
9. W. Hoppe, W. Lohmann, H. Markl, H. Ziegler (eds.) – “Biophysics”, Springer-
Verlag, Berlin – Heidelberg – New York – Tokyo, 1983.
10. R. Gilles – “Physiologie animale”, Université de Liège, Faculté des Sciences, 2004;
URL: http://www.ulg.ac.be./physioan/traite.htm
11. W. Sedlak – “Bioelectronika”, Instytut Wydawinczy Pax, Warszawa, 1979.
12. I. Mamulaş, F. Brătilă – “Consideraţii privind electrostazia biologică”, Al IV-lea
Colocviu de Sisteme–Modele–Informatică şi Cibernetică, Bucureşti, 1987.
13. I.F. Dumitrescu – “Omul şi mediul electric”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1976.
14. K.R. Robinson, M.A. Messerli – “The Role of Endogenous Electrical Fileds as
Directional Signals in Development, Repair and Invasion”, BIOESSAYS, vol. 25,
Issue 28, 2003.
15. M.H. Weisenseel, L.F. Jaffe – “Return to Normal of Fucus Egg Membrane after
Microelectrod Impalement”, EXP. CELL RES., vol. 89, 1974.
16. M. H. Weisenseel – “Control of Differentiation and Growth by Endogenous Electric
Currents”, în: [9], 460-465.
17. L.F. Jaffe – “Control of Development by Ionic Currents”, în: R.A. Cone, J.E.
Dowling (eds.) – “Membrane Transduction Mechanism”, Raven Press, New York,
1979, 199-231.
18. L.F. Jaffe – “The Rol of Ionic Currents in Establishing Developmental Pattern”,
PHILOS. TRANS. R. SOC. LOND., B 295, 1981.
19. L.F. Jaffe – “Developmental Currents, Voltages and Gradients”, în: S. Subtelny, P.B.
Green (eds.) – “Developmental order: Its Origin and Regulation”, Alan R. Liss Inc.,
New York, 1982.
20. M. Levin – “Bioelectromagnetics in Morphogenesis”, BIOELECTROMAGNETICS,
vol. 24, 2003.
21. H.S. Burr – “Bio-electric Correlates of Development in Amblystoma”, YALE
JOURNAL OF BIOLOGY AND MEDICINE, vol. 9, 1937.
22. R.O. Becker – “The Bioelectric Factors in Amphibian Limb Regeneration”, J. BONE
JOINT SURG., vol. 43A, 643-656, 1961.
23. R.O. Becker – “Electromagnetic Controls Over Biological Growth”, Journal of
Bioelectricity, vol. 3, 105-118, 1984.
24. R.B. Borgens, J.W. Vanable, L.F. Jaffe – “Bioelectricity and Regeneration”,
BIOSCIENCE, VOL. 29, 468-474, 1979.
25. I. Kurtz, A.R. Schrank – “Bioelectrical Properties of Intact and Regenerating
Earthworms Eisenia Foetida”, PHYSIOL. ZOOL., vol. 28, 322-330, 1955.
26. B.E.W. Nordenström – “Biologically Closed Electric Circuits”, Nordic Medical
Publications, Stockholm, 1983.
27. S. Lang – “Pyroelectric Effect in Bone and Tendon”, NATURE, vol. 212, 704, 1966.
28. M. Shamos, L. Levine – “Piezoelectricity as A Fundamental property of Biological
Tissues”, NATURE, vol. 216, 267, 1967.
29. C.A. Basset – “Review: Biologic Significance of Piezoelectricity”, CALC. TISS. RES.
vol 1, 252, 1968.
30. F.W. Cope – “A Review of the Applications of Solid State Physics Concepts to
Biolocical Systems”, JOURNAL OF BIOLOGICAL PHYSICS, vol. 3, No. 1, 1975.
31. E. Fukada – “Electrical Phenomena in Biorheology”, BIORHEOLOGY, vol. 19, 15,
1982.

20
32. D.E. Ingber – “The Architecture of Life”, SCIENTIFIC AMERICAN, vol. 278 (1), 48,
1998.
33. C. Kent – “Piezoelectric Properties in Biological Systems”, THE CHIROPRACTIC
JOURNAL, February 2003.
34. M. Simionescu, S. Prună, D. Golcea, I. Mamulaş, E. Popa, O. Băjenaru, C. Ionescu
Târgovişte – “Experimental Study of the Electric Properties of Acupuncture Points”,
Al V-lea Simpozion Naţional de Acupunctură, Bucureşti, 1986.
35. C. Ionescu-Targoviste – “Measurement of Acupuncture Injury Potentials by
Acupunctometry”, AMERICAN JOURNAL OF ACUPUNCTURE, vol. 15, No. 3,
1987.
36. D.I.F. Grimes, R.F. Lennard, S.J. Swithenby – “Macroscopic Ionic Currents Within
the Human Leg”, PHYSICS IN MEDECINE AND BIOLOGY, vol. 30, 1101-1112,
1985.
37. J.H. Siepel, R.D. Morrow – “The Magnetic Field Accompanying Neuronal Activity: A
New Method for the Study of the Nervous System”, J. ACAD. SCIENCESs, vol. 50, 1-
4, 1960.
38. G.M. Baule, R. McFee – “Detection of the Magnetic Field of the Heart”, AMERICAN
HEART JOURNAL, VOL. 66, 95-96, 1963.
39. D. Cohen – “Magnetoencephalography: Evidence of Magnetic Fields Produced by
Alpha-Rhythm Currents”, SCIENCE, vol. 161, 784-786, 1968.
40. G. Bison, R. Wynands, A. Weis – “A Laser-pumped Magnetometer for the Mapping
of Human Cardiomagnetic Fields”, APPLIED PHYSICS B, vol. 76, 325-328, 2003.
41. J.T. Zimmerman, V.R. Rogers – “Biomagnetic Fields as External Evidence of
Electromagnetic Bioinformation”, în: F.-A. Popp, U. Warnke, H.L. König, W.
Peschka (eds.) – “Electromagnetic Bio-Information”, 2nd edition, Urban &
Schwanzerberg, München – Wien – Baltimore, 226-237, 1989.
42. B.N. Cuffin, D. Cohen – “Comparison of the Magnetoencephalogram and
Electroencephalogram”, ELECTROENCEPHALOGR. CLIN. NEUROPHYSIOL., vol.
47, 132-146, 1979.
43. S.J. Swithenby – “Biomagnetism and the Biomagnetic Inverse Problem”, PHYSICS
IN MEDICINE AND BIOLOGY, vol. 32, 3-4, 1987.
44. J. Malmivuo, R. Plonsey – “Bioelectromagnetism”, Oxford University Press, New
York – Oxford, 1995.
45. J.L. Kirschvink, D.S. Jones, B.J. MacFadden – “Magnetite Biomineralization and
Magnetoreception in Organisms: A New Biomagnetism”, Plenum Press, New York,
1985.
46. H. Markl – “Geobiophysics: The Effect of Ambient Pressure, Gravity and of the
Geomagnetic Field on Organisms”, în [9], 776-787.
47. R.A. Martin – “Living Lodestones – Magnetic Sensing Biology of Shark and Rays”,
DIVER MAGAZINE, September 1994.
48. C.V. Mora, M. Davison, J.M. Wild, M.M. Walker – “Magnetoreception and Its
Trigeminal Mediation in the Homing Pigeon”, NATURE, vol. 432, 508-511, 2004.
49. J.L. Kirschvink, A. Kobayashi-Kirschvink, B.J. Woodford – “Magnetite
Biomineralization in the Human Brain”, PROC. NATL. ACAD. SCI. USA, vol. 89,
7683-7687, 1992.
50. G. Lakhovsky – “L’oscillation cellulaire”, Gauthier-Villars et Cie, Paris, 1931.
51. G. Lakhovsky – “The Secret of Life: Electricity, Radiation and Your Body”, Noontide
Press, Costa Mesa, 1992.
52. A.S. Presman – “Electromagnetic Fields and Life”, Plenum Press, New York –
London, 1970.

21
53. O. Zhalko-Tytarenko, G. Lednyiczky, S. Topping – “A Review of Endogenous
Electromagnetic Fields and Potential Links to Life and Healing Process”,
Hippocampus Institute, Budapest, 1997.
54. R. Hölzer, I. Lamprecht – “Electromagnetic Fields Around Biological Cells”,
NEURAL NETWORK WORLD, vol. 3, 327-337, 1984.
55. S.P. Sitko, A.F. Yanenko – “Direct Registration of the Non Equilibrium
Electromagnetic Radiation of a Human Body in mm-Range”, PHYSICS OF THE
ALIVE, vol. 5, no. 2, 1997.
56. J. Lipkova, J. Cechak – “Human Electromagnetic emission in ELF Band”,
MEASUREMENT SCIENCE REVIEW, vol. 5, section 2, 29-32, 2005.
57. S. Mizrach – “Electromagnetic Effects on Human Behaviour”, MINDNET JOURNAL,
vol. 1, No. 82, 1996.
58. A.R. Liboff – “Toward an Electromagnetic Paradigm for Biology and Medicine”,
THE JOURNAL OF ALTERNATIVE AND COMPLEMENTARY MEDICINE, vol. 10,
41-47, 2004.
59. C. Zhang, F.-A. Popp, M. Bischof (eds.) – “Current Development in Biophysics”,
Hangzou University Press, 1996.
60. C. Zhang – “The Recognition from Dense Body to Electromagnetic Body – the
Nearest Future of Biology and Medicine”, în [57], 92-101.
61. C. Zhang – “Electromagnetic Standing Waves as Background of Acupuncture
System”, în [57], 188-202.
62. C. Zhang – “Dichter Körper und electromagnetischer Körper – die Zukunft der
Biologie und Medizin”, TATTVA VIVEKA, vol. 6, 18-22, 1997.
63. C. Zhang – “Electromagnetic Body Versus Chemical Body”, URL:
http://www.datadiwan.de/SciMedNet/library/articlesN81+/N81Zhang_electrochem.ht
m
64. G. Lednyiczky, O. Zhalko-Tytarenko – “Biological Resonance–Resonance in
Biology”,http://www.hippocampus-brt.com/articles/more/biologicalresonance.zip
65. C. Zhang, F.-A. Popp – “Log-Normal Distribution of Physiological Parameters and
the Coherence of Biological Systems”, în [57], 102-111.

22