REFERAT

LA
BIOFIZICA

NOTIUNI DE BIOELECTRICITATE SI
BIOEXCITABILITATE

 
Bioelectricitatea se referă la câmpurile electrice şi magnetice produse de materia
vie. Unele animale, cum ar fi rechinii, pisicile de mare posedă senzori
bioelectrici, altele cum ar fi păsările migratoare, se crede că se orientează, cel
putin partial, in functie de câmpul magnetic al pământului.
Potentialul de reapus
Intre fata interna si cea externa a membranei celulare,chiar si in repaus,exista o
diferența de potențial electric numita potențial de repaus, cu valori de ordinul
milivolților(intre-50mV si -100mV).

Potenţialul de acţiune celular (local si de tip tot-sau-nimic)

Prin potențial de acțiune se intelege o depolarizare trecătoare a membranei
celulare prin care interiorul celulei devine mai puțin negativ decât "n stare de
repaus, având drept consecință scăderea diferenței de potențial de-o parte şi de
alta a membranei celulare. Există insă şi potențiale de acțiune hiperpolarizante,
prin care interiorul celulei devine şi mai negativ decât "n stare de repaus.
Potentialul de acțiune este produs de un stimul sau poate fi rezultatul unei
activități celulare spontane, iar propagarea sa reprezintă impulsul nervos.

 
Bioexcitabilitatea
Excitant – variaţie suficient de intensă, îndelungată şi bruscă a proprietăţilor
mediului, care poatesă producă excitarea sistemului biologic. Parametrii unui
stimul (excitant) sunt următorii: formă,amplitudine, durată, frecvenţă de
repetiţie.

 
Bioexcitabilitatea
Excitant – variație suficient de intensă, îndelungată şi bruscă a proprietăților
mediului, care poate să producă excitarea sistemului biologic. Parametrii unui
stimul (excitant) sunt următorii: formă, amplitudine, durată, frecvență de
repetiție. Excitare – fenomenul prin care excitantul modifică
permeabilitatea membranei celulare pentru ioni (închiderea sau
deschiderea canalelor ionice). Un factor fizic sau chimic este excitant dacă este
capabil să determine într-un fel sau altul deschiderea porților canalelor
ionice (ex. canale operate electric sau canale operate de legând).Excitația
celulară – totalitatea fenomenelor care au loc în celulă ca urmare a excitării
acesteia de către factorii excitanți. Excitația are aspecte: electrice (PA), optice
(modificări ale transparenței, refringenței şi activității optice a celulei), radiante
(emisie de IR, vizibil, UV), chimice (hidroliza ATP, producere de NH
3
etc.), calorice (producere şi absorbție de căldură).E x c i t a b i l i t a t e –
pr o p r i e t a t e a u n u i s i s t e m b i o l o gi c d e a r ă s p u n d e p r i n e x c i t a ţ i e l a
a c ț i u n e a excitanților (stimulilor).

Reobaza și cronaxia.
Cantitativ, excitabilitatea se evaluează cu ajutorul mărimilor numite reobază şi
cronaxie.
 Reobaza
– intensitatea minimă a unui excitant (stimul) cu durată de acțiune foarte mare
(teoretic infinită) care poate să declanșeze excitația în sistemul biologic.
Propagarea influxului nervos de-a lungul unei fibre nervoase
sau axon este în întregime determinată de structura sa. Axonii
cei mai simpli sunt formaţi dintr-un lichid numit axoplasmă,
înfăşurat într-o membrană cilindrică cu o grosime de
aproximativ şapte nanometri, constituită dintr-un strat dublu
de lipide. Axoplasma şi lichidul celular în care se află axonul
conţin numeroase substanţe chimice încărcate electric, în
special ioni de clorură, calciu si sodiu.
Aceste sarcini electrice au semne diferite, iar concentraţia lor
diferă de la o parte la alta a membranei, astfel încât, atunci
când măsurăm diferenţa de potenţial dintre axoplasmă şi
lichidul exterior, obţinem o valoare cuprinsă între -40 şi -100
milivolţi, în funcţie de specia animală. Membrana axonului
este deci supusă unui câmp electric intens, de aproximativ 10
volţi pe metru. Semnul diferenţei de potenţial dintre cele două
părţi ale membranei indică faptul că pe peretele interior al
membranei există un exces de sarcini negative. Cum poate fi
modelat acest sistem? Comparând un segment al membranei
cu un condensator electric. Fiecare parte a membranei
reprezintă o placă a condensatorului, iar membrana figurează
izolantul dintre plăci. În plus, izolantul acestui “condensator
membranar” nu este perfect. El se comportă ca o rezistenţă
montată în paralel cu condensatorul care ar trebui să-l
descarce în aproximativ o milisecundă. Deoarece diferenţa de
potenţial ramâne constantă, înseamnă că există un mecanism
care reâncarcă în permanenţă condensatorul.
Pe de altă parte, axoplasma este ea însăşi un conductor
electric, deşi unul nu foarte eficient. Dincolo de lungimea de
aproximativ un milimetru, rezistenţa membranară
perpendiculară pe fibră este mai mică decât rezistenţa
axoplasmei: curentul circulă deci cu mai mare uşurinţă în
membrană, iar axoplasma se goleşte de curent. ropagarea influxului nervos de-a
lungul unei fibre nervoase
sau axon este în întregime determinată de structura sa. Axonii
cei mai simpli sunt formaţi dintr-un lichid numit axoplasmă,
înfăşurat într-o membrană cilindrică cu o grosime de
aproximativ şapte nanometri, constituită dintr-un strat dublu
de lipide. Axoplasma şi lichidul celular în care se află axonul
conţin numeroase substanţe chimice încărcate electric, în
special ioni de clorură, calciu si sodiu.
Aceste sarcini electrice au semne diferite, iar concentraţia lor
diferă de la o parte la alta a membranei, astfel încât, atunci
când măsurăm diferenţa de potenţial dintre axoplasmă şi
lichidul exterior, obţinem o valoare cuprinsă între -40 şi -100
milivolţi, în funcţie de specia animală.