Sunteți pe pagina 1din 101

ELECTROTERAPIA

Conf.univ. dr. Florina Popa


Bazele fiziologice ale electroterapiei

 Curentul electric: mișcare a particulelor încărcate electric


 Conductor electric: mediul în care se produce mișcarea
 Organismul uman = conductor de gradul II
- compoziție: apă 75-80% (H2O)
- la trecerea curentului electric se produce disocierea apei:
H+ (imprimă gradul de aciditate țesutului) și OH- (gradul de
alcalinitate)
- reacțiile din organism depind de pH-ul mediului
- majoritatea sărurilor minerale sunt constituite din săruri de
Na, K, Mg, Ca
- ionii de Na și K cresc excitabilitatea țesuturilor
- ionii de Ca și Mg scad excitabilitatea
Bazele fiziologice ale electroterapiei

 Un țesut nu este un conductor uniform, pt.că membrana


celulară și spațiile intercelulare opun rezistențe diferite trecerii
curentului electric
 Conductibilitatea electrică a unui țesut este direct
proporțională cu conținutul lui în apă
 Cele mai bune conducătoare: lichidul cefalorahidian, limfa,
secreția biliară, sângele
 Rău conducătoare: țesutul gras și osos
 Curentul de joasă frecvență se răspândește exclusiv în spațiul
intercelular - membrana celulară îi opune rezistență
 Curentul de înaltă frecvență nu întâmpină rezistență din partea
membranelor celulare
Bazele fiziologice ale electroterapiei

 Iritabilitate – proprietatea celulelor vii de a reacţiona la un stimul


 Excitabilitate – transmiterea mai departe a stimulului de către celulele
şi fibrele nervoase (ex: muşchii se contractă, celulele glandulare
secretă, lovirea ochilor => senzaţia de “stele”)
 Pentru a declanşa o excitaţie, stimulul trebuie să aibă:
- intensitate de prag (cea mai mică care provoacă excitaţie)
- un timp minim de acţiune
 Numai stimulii peste prag pot determina o reacție care se propagă
 Stimulii sub prag au o acțiune limitată la locul unde sunt aplicați
 Creșterea intensității stimulului peste valoarea pragului nu duce la o
creștere a răspunsului – legea totul sau nimic
 Electrotonus - modificare a excitabilității unui țesut viu (nerv sau
mușchi) în cursul trecerii prin țesutul respectiv a unui curent electric
continuu.
Bazele fiziologice ale electroterapiei
 Legea excitabilitatii polare.
 La aplicatiile de curent continuu si de joasa frecventa,
excitatiile electrice au loc intotdeauna la unul din cei doi poli.
 Stimularea la catod produce o inversare a potentialului de
repaus la nivelul membranei , ce determina deplasarea Na
intracelular, cu aparitia unei excitatii care se numeste secusa
de concentratie catodica.
 La anod, prin trecerea curentului se realizeaza o
hiperpolarizare, care la indepartarea curentului trec brusc din
conditiile de hiperpolarizare spre starea potentialului de
repaus cu aparitia unei excitatii de intrerupere – secusa de
intrerupere anodica.
 Aceste manifestari reprezinta legea excitabilitatii polare a lui
Pflüger.
Bazele fiziologice ale electroterapiei

 Legea “totul sau nimic” – valabilă numai pentru reacţia unei singure
celule
 Dacă sunt excitate mai multe sau mai puţine celule, în funcţie de
intensitatea curentului şi suprafaţa stimulată => rezultă o contracţie
musculară mai puternică sau mai slabă.
 Potenţialul de repaus (de membrană)
- repartizarea caracteristică a ionilor (Na şi K)
- polarizarea este întotdeauna pozitivă în exteriorul membranei
celulare (Na) faţă de interiorul celulei considerat negativ (K)
- pompa de Na: expulzează activ Na extracelular
- K intră în celulă printr-un proces pasiv
 Diferența de concentrație a ionilor de Na și K la nivelul membranei
celulare în repaus se realizează o diferență de tensiune numită
potențial de repaus sau de membrană (-70 până la -90mV)
Bazele fiziologice ale electroterapiei

 Potenţialul de acţiune
a) Depolarizarea
- stimularea celulei  membrana devine permeabilă pt.ionii de Na  se
depolarizează  partea externă devine negativă, iar cea internă pozitivă
- intensitatea minimă necesară pt.a declanşa excitaţia = “prag de curent
continuu” sau reobaza
- perioada refractară absolută  membrana celulară este incapabilă să
mai reacţioneze la un alt stimul.
b) Repolarizarea
- chiar în timpul depolarizării apar procese pt. restabilirea potenţialul de
repaus  faza de repolarizare (pozitiv exterior, negativ interior)
- perioada refractară relativă  permite o excitaţie locală care cu timpul
poate declanşa un potenţial de acţiune
c) Restituţia
- începe odată cu încheierea fazei de repolarizare a membranei celulare,
cu ajutorul pompei de Na-K
Bazele fiziologice ale electroterapiei
 Elemente de caracterizare ale excitanţilor electrici
a) Reobaza – intensitatea minimă a curentului care poate produce o
excitaţie într-un timp nedefinit
b) Timpul util – timpul minim în care un curent dreptunghiular cu valoarea
reobazei produce excitaţie
c) Cronaxia – timpul util minim necesar pt.a produce o excitaţie minimă cu
un curent a cărui intensitate este egală cu dublul reobazei
- este invers proporţională cu excitabilitatea nervului
 Acomodarea
- dacă intensitatea stimulului creşte prea lent  stimulul devine ineficace
chiar la valori finale de supraprag
- se explică prin inactivarea progresivă a sistemului de transport pt.Na
- muşchii normal inervaţi răspund la stimuli a căror intensitate creşte brusc
(impulsuri dreptunghiulare)
- muşchii denervaţi NU au acomodare; nu se acomodează la impulsurile cu
pantă de creştere lentă; răspund la impulsuri triunghiulare, exponenţiale.
Bazele fiziologice ale electroterapiei

 Frecvenţa stimulilor
- succesiunea foarte rapidă a stimulilor nu provoacă apariţia excitaţiilor,
când structura excitabilă se află în perioada refractară
 Proprietatea membranei excitabile de a conduce unda de depolaritare =
conductibilitate
Bazele fiziologice ale electroterapiei
 Transmiterea si conducerea excitatiei.
 difera in functie de tipul fibrelor nervoase strabatute
 In fibrele amielinice - cu continuitate prin propagarea din aproape in
aproape a „curentilor locali” producand o depolarizare care progreseaza,
apoi o repolarizare. Dupa transmiterea mai departe a modificarii
potentialului membranei, la punctul de plecare a excitatiei se reinstaleaza
„linistea” echilibrului de repaus.
 In fibrele mielinizate - saltator; aceste fibre sunt invelite de o teaca de
mielina alcatuita din straturi concentrice, care actioneaza ca un izolant
pentru curentul electric. Din loc in loc, ea este „gâtuita” de niste
„strangulatii”, numite „nodurile Ranvier”, la nivelul carora ionii trec de 500
ori mai usor decat prin membrana unor fibre amielinice, acolo unde teaca
de mielina se intrerupe. Impulsul este propagat saltator de la nod la nod
in ambele directii cu o viteza mult superioara vitezei de conducere din
fibrele amielinice. Consumul energetic este foarte redus pentru
repolarizare in timpul conducerii undei de depolarizare.
Atat in axonii nemielinizati cat si in cei mielinizati, conducerea impulsului
are loc bidirectional, atat ortodromic (de la dendrite catre butonii sinaptici
ai axonului), cat si antidromic.
 Transmiterea neuromusculară
- intrarea în funcţiune a muşchilor se face prin
stimularea indirectă a nervului
- influxul trece din n.motor în fibra musculară
în zona plăcii motorii = sinapsa neuromusculară
 se eliberează mediatorul chimic (acetilcolina)
 excită membrana celulei musculare 
contracţia muşchiului.
Electroterapia
 Definiţie: este acea ramură a fizioterapiei care se ocupă cu aplicarea în scop
profilactic, curativ şi de recuperare a diferitelor forme de energie electrică;
 Clasificare:
A. Forme de curent în care energia electrică se aplică direct:
I. Curenţii de joasă frecvenţă (0 – 1000 Hz):
a) curent continuu (curent galvanic), în care sarcinile electrice se
deplasează în acelaşi sens;
b) curent alternativ (curent sinusoidal), în care sarcinile electrice
îşi schimbă sensul de deplasare după anumite legi;
c) derivate ale curentului continuu sau alternativ.
II. Curenţii de medie frecvenţă (1000 – 100000 Hz); în terapie sunt
utilizate aparate care furnizează curenţi cu ‫ = ﻻ‬3000 – 10000 Hz:
a) curenţi de MF modulaţi;
b) curenţi interferenţiali NEMEC.
III. Curenţii de înaltă frecvenţă (>100000 Hz).
Electroterapia

 Clasificare:
B. Forme de energie electrică ce se aplică indirect prin transformare în
alte forme de energie:
I. Fototerapia (terapia cu radiaţii luminoase):
a) terapia cu radiaţii infraroşii (IR);
b) terapia cu radiaţii ultraviolete (UV);
c) terapia cu LASER.
II. Ultrasonoterapia
III. Magnetoterapia
Curenţii de joasă frecvenţă

I. Curentul galvanic (continuu) – sarcinile electrice se deplasează în


acelaşi sens (de la polul + la - ) şi îşi păstrează constantă intensitatea(I)
A. Efecte biologice:
Corpul omenesc este un bun conducător de electricitate, fiind privit ca un
electrolit: săruri dizolvate în mediu lichidian (apa = 70% din G corp)  mediu
neomogen  conţine elemente cu grade diferite de conductibilitate  nu
poate fi străbătut uniform de c.electric.
1. Efecte polare:
- survenite la locul de contact al tegumentului cu electrozii;
- sunt consecinţa electrolizei, cu producere de acid (HCl) la anod şi
de bază (NaOH) la catod;
- supradozarea curentului electric determină arsuri şi necroze.
2. Efecte interpolare:
- produse în interiorul organismului, între cei doi electrozi;
- sunt cele cu importanţă pentru terapie;
- apar ca urmare a modificărilor fizico-chimice tisulare generate de
trecerea curentului.
I.Curentul galvanic
2. Efecte interpolare:
a. Migrarea ionilor:
- se produce după disociaţia electrolitică;
- ionii pozitivi (H+) sunt respinşi de anod şi migrează către catod,
numindu-se cationi;
- ionii negativi (OH-) sunt respinşi de catod şi migrează către
anod, numindu-se anioni.
b. Electroliza biologică:
- ajunşi la polii respectivi  ionii îşi pierd sarcina electrică 
atomi liberi = electroliză;
- între atomii neutri se produc reacţii chimice;
- trecerea c.galvanic prin soluţia de NaCl (element de bază al
structurilor tisulare) => HCl la anod şi NaOH la catod.
Acumularea acidului (HCl) şi a bazei (NaOH) la nivelul electrozilor sunt
fenomene terţiare şi pot produce arsuri şi necroze => utilizarea straturilor
hidrofile şi a soluţiilor de protecţie.
I.Curentul galvanic

2. Efecte interpolare:
c. Ionoforeza:
- deplasarea ionilor prin membranele celulare semipermeabile.
d. Electroforeza:
- moleculele nedisociate din elementele neutre electric (ex. coloizii) se
înconjoară prin adsorbţie cu ioni şi se deplasează în direcţia catodului
(catelectroforeză) sau anodului (anelectroforeză) după semnul încărcăturii
electrice.
e. Electroosmoza:
- deplasarea conţinutului de apă din ţesuturi prin structurile mem-
branelor sub influenţa curentului galvanic.

Cercetările experimentale au stabilit că trecerea c.galvanic prin ţesuturi se


face aproape exclusiv electrolitic.
I. Curentul galvanic

B. Efecte fiziologice:
1. Acţiunea asupra fibrelor nervoase senzitive:
- la anod ↓ excitabilitatea fibrelor senzitive  efect antialgic;
- explicaţia analgeziei galvanice:
a) la polul + se produce anelectrotonusul  membranele celulare
se hiperpolarizează  blocarea transmiterii influxului nervos;
b) alcalinizarea ţesuturilor din zona anodului (OH-) produsă prin
migrarea ionilor => ↓ stimulării curentului;
c) stimularea eliberării de endorfine şi encefaline la nivelul SNC
 blocarea transmiterii impulsurilor dureroase;
- efectul antialgic durează mai multe ore după aplicaţie;
- se poate ajunge până la anestezie locală;
- anodul trebuie să fie plasat întotdeauna pe zona dureroasă.
I. Curentul galvanic (C.G.)

B. Efecte fiziologice:

2. Acţiunea asupra fibrelor nervoase motorii:


- la catod ↑ excitabilitatea fibrelor motorii  efect de stimulare;
- explicaţia: apariţia catelectrotonusului  membranele celulare se
depolarizează prin sarcinile negative ale electrodului  favoriza-
rea transmiterii influxului nervos;
- C.G. la I terapeutică nu produce contracţii musculare;
- C.G. la I mari  contracţie dureroasă = tetanos muscular;

3. Acţiunea asupra fibrelor vegetative vasomotorii:


- C.G. are o acţiune hiperemizantă, de activare a vascularizaţiei;
- iniţial  vasoconstricţie locală pasageră (secunde), apoi  vaso-
dilataţie pronunţată  ↑ flux sanguin la ambii poli (mai accentuat
la catod) şi pe tot traiectul curentului;
- vasodilataţia este superficială şi profundă, persistă câteva ore.
I. Curentul galvanic (C.G.)
B. Efecte fiziologice:
4. Acţiunea asupra musculaturii striate:
- la anod  ↓ exitabilităţii neuro-musculare, ↓ conductibilităţii ner-
voase, vasodilataţia musculară, virarea spre neutralitate a pH lo-
cal => efect decontracturant, miorelaxant.
5. Acţiunea asupra SNC:
- efectele depind de sensul curentului;
- C.G. descendent (anod la cap, catod la picioare)  efect sedativ,
calmant, ↓ excitabilităţii;
- C.G. ascendent determină ↑ excitabilităţii.
6. Acţiunea asupra SNV:
- C.G. are un efect de echilibrare a tonusului celor două compo-
nente (simpatic şi parasimpatic) în condiţiile unui dezechilibru
persistent;
- zona de elecţie pentru aplicarea electrozilor  regiunea cefei şi
dorsală superioară (gulerul SCERBACK).
I. Curentul galvanic
C. Aparatura:
- C.G. se obţine cu ajutorul unor aparate care transformă curentul
alternativ de la reţea, de 220V şi 50 Hz, într-un curent continuu de
50-60V şi intensitatea (I) de ordinul miliamperilor (mA);
- aparatele sunt prevăzute cu:
 un întrerupător general
 buton pentru reglarea I
 miliampermetru pentru citirea I
 două borne (+ şi -)
 doi conductori metalici ce fac legătura între borne şi cei
 doi electrozi care se plasează pe regiunea de tratat;
- aparatele moderne furnizează multiple forme de curenţi, sunt
miniaturizate, portabile, pot funcţiona cu baterii.
I. Curentul galvanic

D. Modalităţi de aplicare ale C.G.


1. Galvanizarea simplă
 Electrozii - confecţionaţi din plăci de Pb sau Al, de diferite dimen-
siuni (50-300 cm²), formă dreptunghiulară sau forme speciale
(pentru ochi, hemifaţă – mască Bergonier, ceafă);
- între electrozi şi tegument se plasează un strat hidrofil (tifon,
frotir, vâscoză) care se îmbibă cu apă la 37-38ºC;
- electrozii se fixează pe regiunea de tratat prin feşi, benzi elastice,
săculeţi de nisip, ventuze (electrozi vacuum);
 În funcţie de sensul curentului faţă de axul corpului sau a unui
segment deosebim:
a. Galvanizare longitudinală – direcţia curentului este paralelă cu
axul longitudinal;
b. Galvanizare transversală – direcţia curentului este perpendicu-
lară pe axul longitudinal;
1. Galvanizarea simplă

 În funcţie de suprafaţa electrozilor există două metode de aplicare:


a. Metoda bipolară – suprafaţa electrozilor este egală, densitatea
curentului egală, efectele egale în intensitate;
b. Metoda unipolară – electrozii au mărimi diferite: unul mai mic
(activ), celălalt mai mare (indiferent); densitatea curentului şi
efectele sunt mult mai intense la nivelul electrodului mic;
 La intensităţi terapeutice C.G.produce o senzaţie de furnicături
uşoare = “ prag de sensibilitate” – stă la baza dozării I C.G;
 La intensităţi mari ale C.G apare senzaţia de arsură, apoi de
durere – strict evitate;
 Durata unei şedinţe = 10-20 minute;
2. Băile galvanice
 Se combină acţiunea C.G cu efectele benefice ale apei calde (analgezic,
vasodilatator, miorelaxant, elasticizant, sedativ);
 Utilizate pentru tratarea unor regiuni mai întinse sau a întregului corp;
 Contactul perfect al apei cu tegumentul elimină riscul arsurilor, deşi se aplică
intensităţi ↑ (20- 40 mA);
a. Baia galvanică 4 celulară:
- 4 cuve de material plastic (2 pentru MS, 2 pentru MI), pereţii externi
tapetaţi cu câte un electrod inoxidabil plasat în apă;
- în vase se introduce apa la o tº de 37- 38ºC;
- aparatul care furnizează C.G posedă un repartizor de curent care per-
mite alegerea unor multiple variante ale polarităţii pentru electrozi;
- direcţia C.G poate fi: - ascendentă –> pol + caudal şi pol – cranial;
- descendentă –> pol + cranial şi pol – caudal;
- se pot aplica băi galvanice bicelulare (numai la MS sau MI), tricelulare sau
unicelulare;
- durata şedinţei: 10- 30 minute.
2. Băile galvanice

b. Baia galvanică generală (baia STANGER):


- o cadă din material plastic, cu 8 electrozi fixaţi în pereţii ei;
- are o capacitate de 500- 600 l şi se umple cu apă la 37- 38ºC;
- sensul C.G: descendent, ascendent, transversal sau în diagonală;
- intensitatea curentului: 400- 1200 mA;
- durata şedinţei: 15- 30 minute;
- există şi băi multifuncţionale
(tratatamente electrice, duş subacval, hidrokinetoterapie);

 Indicaţiile băilor galvanice: - se suprapun cu cele ale galvanoterapiei;


- HTA E st.I şi II şi distonii neuro-vegetative (forma descendentă);

 Contraindicaţiile băilor galvanice: - vezi CI galvanoterapiei; la pacienţii cu


decompensări cardiace există riscul declanşării emboliilor.
3. Iontoforeza

 Sinonime: ionogalvanizare, ionizare, ionoforeză,


galvanoionoterapie;
 Definiţie: procedeul prin care se introduc în organism
substanţe medicamentoase cu ajutorul C.G care le transportă
prin tegument şi mucoase;
 Principiul iontoforezei: se bazează pe disocierea electrolitică a
subst. farmacologice adăugate polilor şi transportarea anionilor
(-) şi cationilor (+) spre electrozii de semn contrar încărcăturii
lor electrice, prin respingerea lor de către electrozii de acelaşi
semn şi atragerea către polii de semn contrar;
3. Iontoforeza

 Substanţele pătrunse prin tegument determină un efect local şi


unul general; ele penetrează prin orificiile şi canalele glandelor
sebacee şi sudoripare;
 Cl, K şi Br pătrund ca atare în circulaţie, iar Mg şi Zn se leagă
de proteinele plasmatice care le transportă;
 Unele substanţe, ca atropina sau Br, au un efect mai puternic
asupra organismului dacă sunt introduse prin iontoforeză decât
dacă sunt administrate subcutanat;
3. Iontoforeza

 Materialul hidrofil de sub electrod (de acelaşi semn cu ionul pe care vrem
să-l introducem în organism) va fi îmbibat în soluţia medicamentoasă
preparată cu apă distilată (evitarea ionilor paraziţi);
 Se folosesc soluţii diluate de 1- 3%; substanţele cu acţiune puternică se
aplică în concentraţii foarte mici (ex: histamina 1/10000, 1/100000);
 Intensitatea curentului se stabileşte pe baza toleranţei individuale;
 Durata şedinţei: 10-20 minute;
 Substanţe folosite:
 La anod se aplică:
- metalele (Na, K, Li, Ca, Mg, Zn, Hg, Fe, Cu);
- radicalii de metale (amoniu);
- acetilcolina, adrenalina, histamina, atropina, novocaina, xilina,
corticoizii, sulfamidele, penicilina, hialuronidaza, alfachimotripsina.
3. Iontoforeza
 Substanţe folosite:
 La catod se aplică:
- halogenii (Br, Cl, I);
- radicalii acizi (sulfuric,azotic,carbonic,salicilic,acetic,oxalic,citric);
- sărurile acizilor organici.
 Avantajele iontoforezei:
- nu lezează tegumentul;
- metodă sterilă de introducere a medicamentelor;
- se pot face tratamente cu medicamente care nu pot fi administrate pe
alte căi datorită efectelor secundare (ex: cortizonul);
- substanţa este dispersată uniform în tegument unde se obţine o con-
centraţie mare şi de unde se va resorbi lent;
- asocierea C.G şi a medicamentului potenţează efectul terapeutic.
 Dezavantajele iontoforezei:
- nu se cunoaşte cu precizie cantitatea de substanţă care pătrunde în
organism  riscul unor reacţii neprevăzute;
- se risipeşte o cantitate ↑ de medicament ce rămâne în stratul hidrofil.
3. Iontoforeza

 Indicaţii speciale:
1. Analgezia pielii – cu soluţie de novocaină, xilină şi cu adaos de adre-
nalină ce are efect vasoconstrictor împiedicând difuzarea rapidă a
anestezicului menţinând efectul pe o durată mai mare;
2. Terapie reflexă – medicamentele aplicate pe zone reflexogene pot da
efect la distanţă, în ariile metamerice, pe organele interne;
3. Se pot efectua teste pentru reacţiile alergice;
4. Terapia bolilor de piele (acnee, alergii localizate, cicatrici cheloide,
eczeme, seboree).
Indicaţiile galvanoterapiei
1. Afecţiuni ale sistemului nervos:
a) nevralgii şi nevrite (ex: sciatic, crural, trigemen, nevralgii dentare);
b) pareze şi paralizii (ex: sciatic popliteu extern-intern, facial);
c) distonii neurovegetative;
d) sindrome asteno-nevrotice;
2. Afecţiuni ale aparatului locomotor:
- reumatice;
- sechele posttraumatice;
3. Afecţiuni ale aparatului cardiovascular:
- tulburări circulatorii arteriale, venoase, limfatice;
4. Afecţiuni dermatologice

Contraindicaţiile galvanoterapiei
Afecţiuni care împiedică aplicarea electrozilor pe tegument (leziuni,
supuraţii, alergii, unele eczeme, TBC cutanată, neoplasme cutanate)
Curenţii de joasă frecvenţă

II. Curenţii cu impulsuri (C.I)


 Întreruperea curentului continuu, prin reglare electronică, realizează
impulsuri electrice succedate ritmic (singulare sau în serii);
 Se caracterizează prin forma şi amplitudinea impulsurilor, frecvenţa lor,
durata impulsului şi a pauzei, ca şi prin modulaţia lor;
 Din p.d.v. al formei, impulsurile pot fi dreptunghiulare, triunghiulare,
trapezoidale, sinusoidale şi forme derivate;
 Forme derivate:
a) impulsurile exponenţiale – sunt impulsuri triunghiulare la care panta
ascendentă capătă forma unei curbe convexe, ce corespunde unei funcţii
matematice exponenţiale;
b) curentul tiratronic – un derivat al curentului sinusoidal, având numai
semiunde pozitive (curent redresat), cu eliminarea pantei ascendente;
din acest curent stomatologul francez Pierre Bernard a obţinut în 1951
curenţii diadinamici, pe care i-a utilizat în trat. algiilor dentare.
II. Curenţii cu impulsuri (C.I)
 Forme derivate:
c) curenţii modulaţi – modulare prin variaţia unuia din parametrii lor:
amplitudine (intensitate), ritmicitate şi durată  evitarea fenomenului
de acomodare;
 Efectele C.I: - excitomotor pe fibra musculară striată sau netedă;
- antialgic pronunţat (în funcţie de parametrii folosiţi)
- vasodilatator, trofic-metabolic şi resorbtiv;
 Indicaţiile C.I:
1. Electrostimularea musculaturii striate cu inervaţie normală
- se utilizează curenţii dreptunghiulari
=> electrogimnastică musculară;
- CI: paralizii spastice, musculatura denervată;
a) atonii şi atrofii musculare de diferite cauze, normoinervate
(inactivitate, imobilizări prelungite la pat);
b) musculatura slăbită a spatelui  scolioze şi cifoze incipiente;
c) musculatura slăbită a piciorului în caz de picior plat;
II. Curenţii cu impulsuri

 Indicaţiile C.I:
1. Electrostimularea musculaturii striate cu inervaţie normală
- electrozii se aplică la nivelul inserţiilor muşchiului sau zonelor de
trecere muşchi-tendon;
- durata şedinţei: 20-30 minute;
- I curentului se alege în aşa fel încât să producă secuse musculare
eficiente pentru antrenament muscular, dar fără obosirea muşchiului;

2. Electrostimularea musculaturii denervate


 Mod de acţiune:
 musculatura normal inervată răspunde la stimulare cu impulsuri
dreptunghiulare, la care I ↑ brusc şi nu răspunde la stimuli a căror
I ↑ lent, datorită fenomenului de acomodare;
 musculatura denervată răspunde la stimularea cu impulsuri
exponenţiale cu pantă de creştere lentă, deoarece degenerescenţa
nervoasă a dus la pierderea capacităţii de acomodare
a muşchiului.
II. Curenţii cu impulsuri (C.I)

 Indicaţiile C.I:
2. Electrostimularea musculaturii denervate
 Forme de curenţi:
- impulsuri exponenţiale;
 Previne instalarea atrofiei musculaturii denervate;
Pregăteşte musculatura pentru iniţierea kinetoterapiei;
Tratamentul trebuie început repede după lezarea n. periferic,
înainte de apariţia atrofiei musculare, la maxim 7-10 zile;

 Tehnica de aplicare:
- bipolară sau monopolară;
- electrozii se aplică la capetele muşchiului, cel + proximal;
- durata şedinţei scurtă, creştere progresivă (m.bolnav oboseşte
foarte repede);

 CI: - nu se aplică pe musculatura spastică (leziuni de n.m.c);


II. Curenţii cu impulsuri

 Indicaţiile C.I:
3. Electrostimularea musculaturii spastice
 Metoda HUFSCHMIDT – are ca scop combaterea spasticităţii;
- se folosesc impulsuri dreptunghiulare
- se aplică 2 circuite de excitaţie separate, dar sincronizate, fiecare
având 2 electrozi şi decalate în timp cu 100-300ms;
- se produce o excitaţie ritmică alternantă a muşchilor agonişti –
antagonişti;
- se bazează pe principiul inervaţiei reciproce Sherington: o excita-
ţie exteroceptivă determină un reflex de apărare care se realizea-
ză prin contracţia unui grup muscular agonist, simultan cu rela-
xarea grupului muscular antagonist de aceeaşi parte şi fenomene
inverse în partea opusă;
II. Curenţii cu impulsuri

 Indicaţiile C.I:
3. Electrostimularea musculaturii spastice
 Metoda HUFSCHMIDT:
Indicaţii: - hemipareze spastice după AVC;
- boala Parkinson, scleroza în plăci;
- leziuni traumatice cerebrale şi medulare (cu excepţia
paraplegiilor spastice);
- pareza cerebrală infantilă;

4. Electrostimularea musculaturii netede


 Se folosesc impulsuri exponenţiale;
 Indicaţii: - constipaţii cronice atone;
- atonie vezicală postoperatorie.
II. Curenţii cu impulsuri

 Indicaţiile C.I:
5. Efectul analgetic al curenţilor de joasă frecvenţă cu impulsuri
 Mod de acţiune – teoria “controlului de poartă” a lui Melzack şi
Wall: stimularea fibrelor senzitive cu diametru mare, rapid
conducătoare, nespecifice pentru durere, ce conduc informaţiile tactile
generate de vibraţii şi presiune, produce în cornul posterior medular un
câmp electric negativ,ce determină “închiderea porţii” pentru transmiterea
informaţiilor nociceptive dureroase prin fibrele nervoase lent conducătoare
=> durerea nu este percepută la nivelul creierului;

 Teoria a fost completată arătându-se intervenţia inhibitorie a etajelor


supramedulare: trunchi cerebral, substanţa cenuşie mezence-falică, scoarţa
cerebrală  eliberare encefaline, polipeptide endogene care blochează
transmiterea informaţiilor nociceptive prin măduva spinării.
II. Curenţii cu impulsuri

 Indicaţiile C.I:
5. Efectul analgetic al curenţilor de joasă frecvenţă cu impulsuri
A. Curenţii diadinamici – au formă hemisinusoidală cu ‫ ﻻ‬fixă de 50
sau 100Hz rezultaţi prin redresarea alternanţei negative (sau suprimarea ei)
a curentului sinusoidal de la reţea cu frecvenţa de 50Hz;

 Efectele sunt determinate de I curentului, forma lui, modalitatea


de aplicare a electrozilor: - analgetice
- hiperemiante
- dinamogene sau exitomotorii;
- polul negativ este polul activ;
A. Curenţii diadinamici (CDD)
 Metodologia de aplicare a CDD:
- se aplică tegumentar cu 2 electrozi izolaţi printr-un strat hidrofil;
- se pot aplica şi subacval (băi diadinamice);
- aplicaţii: pe puncte dureroase circumscrise, transversale, longitudi-
nale, paravertebrale, gangliotrope;
- I se ↑ progresiv  senzaţia de vibraţii bine tolerate nedureroase;
datorită acomodării rapide, I trebuie ↑ în timpul tratamentului;
- durata şedinţei de tratament este scurtă:
 4-8 minute pentru efect analgetic (pentru evitarea acomodării);
 20-30 minute pentru efect hiperemiant;
 Indicaţii:
- afecţiuni ale ap. locomotor (reumatice, stări posttraumatice);
- tulburări circulatorii periferice;
- afecţiuni ale SN (nevralgii, nevrite);
 Efecte:
- inhibiția la frecvențe joase (50 Hz); dinamogenia la frecv. Înalte (100 Hz)
- se manifestă asupra sensibilității, motilității și troficității
- obișnuința
A. Curenţii diadinamici (CDD)
 Monofazat fix (MF) – curent pulsatil obținut din curentul sinusoidal
de 50 Hz prin anularea semiundei negative
- are efect dinamogen; efectul analgetic apare tardiv
- subiectiv: vibrații care acționează ca un masaj profund
 Difazat fix (DF) – curent pulsatil obținut din curentul sinusoidal de
50 Hz prin redresare – transformarea semiundei negative în
semiundă pozitivă = 100 Hz
- efect inhibitor, analgezic; se folosește ca formă de introducere
înaintea aplicării celorlalte forme
 Perioadă lungă (PL) – se obține prin alternarea formelor de MF și DF
într-un interval de 12 sec
- domină efectul inhibitor: analgezic, miorelaxant
 Perioada scurtă (PS) – alternarea bruscă între MF și DF cu ritm de 1
sec; efect dinamogen
 Ritm sincopat – întreruperea ritmică a formei MF cu pauze de 1 sec;
folosit pentru electrostimulare musculară
B. Curenţii Träbert
 Succesiune de impulsuri dreptunghiulare cu o ‫ ﻻ‬de aprox. 140 Hz;
 Efectul este intens analgetic şi hiperemizant;
 Se aplică intensităţi maxime tolerate (15-20 mA);
 Durata şedinţei: 15 minute.

C. Stimularea nervoasă electrică transcutanată


(Transcutaneous Electrical Nervs Stimulation – TENS)
 Succesiune de impulsuri dreptunghiulare cu o ‫ ﻻ‬de 80-100 Hz;
 Combaterea stărilor dureroase acute şi cronice de diverse cauze;
 Durata şedinţei: 20 minute;
 Se pot aplica de 4-5 ori/zi;
 Număr nelimitat de şedinţe;
 Ap. au dimensiuni reduse, se pot utiliza la domiciliu.
Riscuri, CI şi măsuri generale de precauţie în
aplicarea curenţilor de joasă frecvenţă

 Nu se aplică pe regiunea precordială;


 Leziunile tegumentare;
 Materialele de osteosinteză, endoprotezele (chiar nemetalice),
steriletele;
 Stările hemoragice locale;
 Trombozele venoase superficiale şi profunde;
 Aplicaţiile în regiunea abdominală în timpul menstruaţiei şi a
uterului gravid;
 Infecţiile localizate.
Curenţii de medie frecvenţă (MF)

 Definiţie: - sunt curenţi alternativi sinusoidali, cu ‫ ﻻ‬cuprinsă între 1000-


100000 Hz; în electroterapie se utilizează ‫ ﻻ‬de 3000-10000 Hz;
 Acţiunile biologice:
1. Fenomenul GILDEMEISTER:
- la curenţii de joasă ‫ ﻻ‬fiecare stimul electric este urmat de o excitaţie,
reprezentând principiul excitaţiilor sincrone;
- la curenţii de medie ‫ﻻ‬, durata unui impuls este prea mică pentru a
determina excitaţia fibrelor nervoase  sunt necesare mai multe
impulsuri care se sumează şi determină o excitaţie => efectul
“sumaţiei temporale Gildemeister”;
2. Excitaţia ambipolară:
- curenţii de MF produc excitaţie la oricare din cei 2 poli şi concomi-
tent, dacă ei sunt aplicaţi simetric;
3. La curenţii de MF rezistenţa cutanată este mult scăzută, fapt care
permite o aplicare nedureroasă, folosirea unei I ↑ şi obţinerea unei
penetraţii ↑ în ţesuturile profunde;
Curenţii de medie frecvenţă (MF)

 Acţiunile biologice:
4. Fenomenul “încrucişării pragurilor DJOURNO”:
- apare la ‫ ﻻ‬de 6000-8000 Hz;
- la ‫ ﻻ‬mari pragul dureros ↑, la 3000 Hz încrucişează pragul contrac-
ţiei musculare => ultimul rămâne sub pragul dureros => caracterul
nedureros al contracţiei musculare obţinute cu MF => inofensivitatea MF faţă
de muşchiul cardiac, putându-se aplica şi transcardiac;
 Efectele fiziologice:
- efect excitomotor:
a) stimularea musculaturii scheletice;
b) stimularea muşchilor netezi hipotoni;
- acţiune analgetică;
- acţiune vasomotorie cu efect hiperemizant şi resorbtiv;
- efecte derivate: decontracturant, trofic, efect asupra structurilor vege-
tative (stimularea vagului).
Curenţii de medie frecvenţă (MF)

 Posibilităţi de aplicare:
Procedeul prin curent interferenţial după NEMEC (terapeut austriac):
- încrucişarea a 2 curenţi de MF cu ‫ ﻻ‬diferite, decalaţi cu 100 Hz;
- la locul de încrucişare, ce trebuie să corespundă cu zona de tratat,
se realizează efectele terapeutice;
- există 2 circuite electrice (4 electrozi) ce trebuie aşezate _I_
- în zona de intersectare se obţine un curent de MF cu amplitudine
variabilă, ‫ ﻻ‬de variaţie a amplitudinii fiind egală cu diferenţa dintre
‫ ﻻ‬celor 2 curenţi (0-100 Hz) şi corespunde unei variaţii de joasă ‫;ﻻ‬
- interferenţele de joasă ‫ ﻻ‬sunt cele mai active din p.d.v biologic la
nivel celular.
Curenţii de medie frecvenţă (MF)

 Posibilităţi de aplicare:
Procedeul prin curent interferenţial după NEMEC:
- Curentul de interferenţă se poate produce în două moduri:
 manual - modalitatea de aplicare cu ‫ ﻻ‬constante între 0-100 Hz, în
funcţie de efectele urmărite;
 automat (spectru) - ‫ ﻻ‬variază automat, ritmic;
- ca regulă generală - ‫ ﻻ‬mici (10 Hz) au efecte excitomotorii;
- ‫ ﻻ‬medii (12-35 Hz) au efecte decontracturante
şi vasculotrofice;
- ‫ ﻻ‬mari (80-100 Hz) au efecte analgezice;
Curenţii de medie frecvenţă (MF)

 Indicaţiile:
- afecţiuni ale SN - nevralgii şi nevrite
- sechele paretice ale membrelor, prin afectarea n.m.p
- afecţiuni ale ap.locomotor - reumatismale
- sechele postraumatice;
- afecţiuni vasculare periferice – tulburări de circulaţie arterială,
venoasă, limfatică;
- afecţiuni ginecologice – anexite, dismenoree;
- afecţiuni ale organelor interne – dischinezii biliare, boală ulceroasă,
hepatite cronice, pancreatite cronice.
Curenţii de medie frecvenţă (MF)
 Metodologia de aplicare:
- I curentului se ↑ progresiv până la senzaţia de furnicătură puternică,
dar bine tolerată, plăcută;
- durata şedinţei: 15-20 minute;
 Contraindicaţii:
- sunt valabile CI generale ale tratamentului prin agenţi fizici;
Hidrotermoterapia (HTT)
 Proprietăţile fizice ale apei importante pentru HTT:
1. Capacitatea termică mare – înseamnă că într-un volum redus de apă
se poate înmagazina o cantitate mare de căldură, ca să poată fi astfel
transportată la distanţă; (CT)
2. Termoconductibilitatea (TC) mare – apa cedează sau preia o cantita-
te mare de căldură în unitatea de timp;
- faţă de aer termoconductibilitatea apei este cam de 25 de ori mai
mare (apa la 50ºC provoacă arsuri, pe când o baie de lumină sau
sauna la aceeaşi tº este foarte bine suportată);
3. Temperatura de indiferenţă mare – este acea tº a unui mediu fizic,
care aplicată asupra organismului generează minimum de excitanţi
pentru termoreceptorii cutanaţi şi nu produce subiectului senzaţia
de frig sau cald; (TI)
- ea diferă pentru fiecare mediu fizic fiind determinată de CT şi TC,de
grosimea stratului adipos şi irigaţia tegumentară;
- TI a apei este de 34-35ºC.
Hidrotermoterapia (HTT)
 Funcţiile tegumentului cu rol major în efectele HTT:
1. Recepţia excitaţiilor termice
- disocierea şi percepţia pentru cald şi rece sunt determinate de ‫ﻻ‬
diferite ale impulsurilor electrice induse de cei 2 stimuli;
- se pare că stimulii reci generează cam de 8 ori mai multe impulsuri
şi mai frecvente decât cei calzi.
2. Contribuţia la procesul de termoreglare
- termoreglarea se face prin preluarea sau cedarea căldurii atât din
mediul extern cât şi din cel intern (datorită reţelei vasculare tegum.)
3. Reglarea raportului dintre circulaţia periferică şi centrală
- tegumentul, datorită reţelei sale vasculare bine reprezentată, poate
înmagazina până la 1/3 din cantitatea totală de sânge prin vasodila-
taţia realizată de procedurile calde de HTT;
- invers, prin vasoconstricţie, sub influenţa procedurilor reci,sângele
scurtcircuitează circulaţia tegumentară (şunturile a-v) şi ajunge la
organele centrale fără a se răci;
Hidrotermoterapia (HTT)

 Funcţiile tegumentului cu rol major în efectele HTT:


4. Influenţează metabolismului hidro-mineral – prin secreţia sudorală
care poate atinge 1-3 l (ex.sauna), favorizând eliminarea unor meta-
boliţi sau substanţe toxice din organism;
5. Producerea de mediatori chimici şi substanţe vasoactive (aceticolina
serotonina, histamina, bradikinina, polipeptide) cu acţiune directă,
indirectă, locală şi generală, precum şi a prostaglandinelor implicate
în mecanismele de apărare imunologică;
6. Absorbţia unor substanţe chimice sau gaze cu acţiune locală sau la
distanţă, cum sunt I, H2S, CO2 , radon;
 Termoreglarea (TR)
 Homeostazia termică - indispensabilă bunei funcţionări a organism;
- optimizarea ei, în vederea menţinerii tº constante a organelor vitale
(37ºC) se realizează prin antrenamentul sistematic al mec.de TR,
obiectiv realizabil prin procedurile de HTT;
Hidrotermoterapia (HTT)
 Termoreglarea (TR)
 Homeostazia termică
- tº centrală, reprez. de organele vitale (creier, inimă), e constantă;
- tº periferică, reprez. de tegument, ţ.subcutanat, musculatura
membrelor depinde de eficienţa mec.de termogeneză şi termoliză;

 Mecanismele de termogeneză – se referă la ↑ producţiei endogene


de căldură mai ales în condiţii de tº ↓ a mediului (normal în organism
se produce continuu căldură prin activit. metabolică şi musculară);

Termogeneza poate fi de 2 feluri:


a) chimică - prin ↑ producerii de căldură metabolică datorită intensi-
ficării oxidaţiilor biologice;
- eliberarea de adrenalină şi noradrenalină este respon-
sabilă în mare parte de ↑ metabolismului energetic;
b) fizică – reprezentată prin frisonul termic ( ↓ tº sângelui + impul-
suri termice pe cale nervoasă de la tegument  stimularea hipo-
talamus posterior  stimularea nucleului roşu  excitarea n.m.p
din coarnele anterioare  determină frisonul termic)  tº ↑ 3-4ºC
Hidrotermoterapia (HTT)
 Termoreglarea (TR):
 Mecanisme de termoliză, adică de pierdere a căldurii, sunt mec.fizice
a) conducţia directă – prin transfer molecular din aproape în aproape
prin contact direct al tegum. cu mediul fizic (apă, aer, parafină)
- pierderea de căldură este ↓ deoarece tº tegum. şi a mediului fizic
tind să se egaleze;
b) convecţia – prin mişcarea fluidelor, fiind mai eficientă;
- convecţia externă – dată de mişcarea fluidelor în jurul corpului;
- masele de aer, apă, etc. sunt înlocuite perma-
nent cu altele mai reci => ↑ fluxul caloric =>
menţinerea în permanenţă a unui gradient
termic extern;
- convecţia internă – dată de fluidul sanguin în mişcare;
- se realizează transferul cel mai important de
căldură din zona centrală spre cea periferică,
în condiţiile existenţei unei diferenţe de tº între
cele 2 zone => gradient termic intern;
Hidrotermoterapia (HTT)
 Termoreglarea:
 Mecanisme de termoliză:
c) evaporarea: 1) perspiraţie insensibilă – evaporarea apei de difuziune
de la suprafaţa corpului, ce iese prin orificiile gl.
sudoripare, foliculii piloşi;
2) transpiraţie – evaporarea apei de la supraf. corpului,
adusă prin secreţia activă a gl.sudoripare;
- reprez. cel mai eficient mijloc de răcire a corp expus
la tº ↑; intră în acţiune când tº centrală = 37,2ºC
3) evaporarea apei de la nivelul suprafeţei respiratorii
- mucoasa respiratorie este permanent umectată;
aerul inspirat are umiditate 70-80%, iar aerul expirat
100% => pierdere de căldură;
d) radiaţia - schimburi de căldură între corpuri de tº diferite, prin
emisie-absorbţie de RIR;
- de obicei corpul omului pierde căldură prin RIR;
Hidrotermoterapia (HTT)
 Termoreglarea:
 Funcţia tampon a zonei periferice:
- organismul poate fi considerat ca 3 sfere concentrice:
1) zona centrală - are tº constantă = 37ºC;
- produce căldură prin metabolism;
2) zona periferică, tampon, de protecţie
- tº medie la suprafaţa corpului 34-35ºC (în cond.de confort termic)
3) zona externă – trebuie să aibă tº < decât zona tampon;
- pentru confort termic: 25ºC fără izolare termică (fără haine)
20-22ºC cu izolare termică
18ºC cu izolare termică + activitate;

Diferenţele de tº între cele 3 zone sunt exprimate prin:


a) deficitul caloric al zonei periferice – exprimă cantit. de calorii ce ar
trebui adăugată zonei periferice pt. a avea tº zonei centrale (60-65cal);
b) gradientul intern de temperatură = 2-3ºC
- reprez. diferenţa de tº între centru şi suprafaţa corpului;
c) gradientul extern de temperatură =10-11ºC
- reprez. diferenţa de tº între supraf. corpului şi mediul extern;
Hidrotermoterapia (HTT)

 Clasificare:

 În funcţie de tº procedurile de HTT se clasifică în:


- proceduri indiferente 34-35ºC răcoroase 25-33ºC
calde 37-39ºC reci 18-22ºC
fierbinţi 39-43ºC
- dacă folosim alte medii decât apa (aer, nămol, vapori de apă), care
au termoconductibilitate mai mică, tº variază între 43ºC - 80ºC - 120ºC
(în baia de saună);

 Considerând suprafaţa tegumentului pe care se aplică:


- proceduri a) generale – solicită mec.de TR => optimizarea acestora
b) parţiale sau locale;
Hidrotermoterapia (HTT)
 Efectele factorului termic:
 Procedurile de HTT > tº de indiferenţă => încălzirea ţesuturilor cu
efecte analgezice, vasodilatatoare, miorelaxante, elasticizante, trofic-
resorbtive;

 Procedurile de HTT < tº de indiferenţă => răcire a ţesuturilor cu efecte


analgetice, de vasoconstricţie, tonizante ale musculaturii, antiinflamatorii;

 Procedurile reci se folosesc în - profilaxie, călirea organismului


- patologie mai puţin aplicaţii locale

 Crioterapia - utilizează tº între 0-4ºC


- aplicaţii locale => efecte analgezice şi antiinflamatorii,
antiinfecţioase, adentiematoase, antispastice, decontracturante;

 Procedurile alternante (cu contrast termic) – expunerile succesive la


cald şi rece det. o succesiune de vasodilataţie şi vasoconstricţie =>
gimnastică vasculară => hiperemie intensă, regim circulator ameliorat la
nivelul ţesuturilor şi organelor.
Hidrotermoterapia (HTT)
 Efectele principale ale factorului mecanic:
1. Presiunea hidrostatică
- este direct proporţională cu înălţimea coloanei de apă ce apasă asupra
corpului, deci cu cantitatea de apă afectată respectivei proceduri;
- acţionează mai ales asupra părţilor compresibile – torace, abdomen
şi circulaţia venoasă superficială => ↓ circumferinţei toracice (1-3,5cm)
şi ↑ presiunii intrapleurale, ↓ circumferinţei abdominale (2,7-6,5cm) şi
↑ presiunii intraabdominale, ↓ volumului extremităţilor (mai ales inferioare)
cu 0,6-3,1%;
- rezultă consecinţe asupra circulaţiei, respiraţiei, metabolismului;
2. Împingerea în sus a corpului cufundat în apă (principiul lui Arhimede)
- consecinţa = piedere importantă din greutatea corpului;
- sunt uşurate mult mişcările;
- stă la baza hidrokinetoterapiei, indispensabilă în recuperarea afecţiunilor
reumatismale, ortopedice, neurologice;
3. Factorii mecanici adăugaţi procedurilor – au ca scop ↑ vasodilataţiei
tegum. care va permite apoi aplicarea procedurilor reci  termoreceptorii
cutanaţi vor sesiza mai puţini stimulii reci, datorită încălzirii tegum.
Hidrotermoterapia (HTT)
 Efectele principale ale factorului chimic:
- clasic, se afirma că apa simplă de baie nu are nicio acţiune chimică;
- astăzi se ştie că şi apa unei băi ≥ tº de indiferenţă, după 15-20min:
a) are efect emolient  diluează stratul acid şi lipidic de la supraf. pielii 
stimul pentru stabilizarea homeostaziei locale prin mec.de reglare => o mai
bună capacitate de reacţie;
b) se modifică pH-ul şi ionizarea de la supraf.pielii, încărcarea electrică a
tegumentului  semnale ce se transmit centrilor reglatori => reacţii
adecvate;
c) modificările amintite + presiunea hidrostatică  det. pătrunderea apei în
celule => următoarele efecte:
1) celulele în curs de degradare se vor liza rapid, datorită tensiunii interne ↑
 eliberarea în circulaţie a enzimelor lizozomale  organismul reacţionează
prin producerea de anticorpi şi antienzime => ↑ apărării imunologice
nespecifice (ca şi în cazul unei proteinoterapii, dar este mai fiziologică);
2) celulele integre hiperhidratate vor declanşa mec.de echilibrare a
presiunilor intra şi extracelulare prin osmoză => ↑ lichidului intravascular 
↑ travaliului cardiac şi renal cu ↑ diurezei;
Hidrotermoterapia (HTT)
 Efectele principale ale factorului chimic:
- efectele chimice ale apei ↑ prin introd. decocturilor sau infuziilor de plante
medicinale, a unor subst. chimice sau medicamentoase (NaCl, Iod) sau a
unor gaze terapeutice (H2S, CO2) => efecte sedative, scad excitabilitatea
neuro-muculară şi potenţează acţiunea analgezică, miorelaxantă şi
vasodilatatoare a procedurilor hidrice;
 Acţiunea procedurilor de HTT asupra funcţiilor organismului:
1. Asupra SNC şi SNV:
- stimulii termici  transformaţi în impulsuri nervoase prin intermediul
receptorilor  SNC  influenţează procesele de excitaţie şi inhibiţie => ↑
sau ↓ activităţii pe ansamblul organismului  normalizarea, optimizarea
activităţii organismului;
- la subiecţii hiperreactivi, cu hipersimpaticotonie  se aplică proceduri
tranchilizante (băi la tº de indiferenţă, afuziuni şi duşuri cu presiune scăzută)
= stimuli “monotoni” ce determină vagotonie-trofotropism;
- la subiecţii hiporeactivi, parasimpaticotonici  se aplică proceduri
contrastante, de sudaţie sau la presiuni mari = proceduri excitante-
stimulante care induc simpaticotonie;
Hidrotermoterapia (HTT)
 Acţiunea procedurilor de HTT asupra funcţiilor organismului:
1. Acţiunea asupra SNC şi SNV
- în principiu procedurile - calde au efecte parasimpaticotonice
- reci au efecte simpaticotonice;
2. Acţiunea asupra ap.cardio-vascular
- în esenţă, procedurile - calde determină vasodilataţie periferică
- reci determină vasoconstricţie periferică;
- în realitate, atât stimulul cald cât şi cel rece determină iniţial o vaso-
constricţie care este mai îndelungată la stimulul rece;
- la stimulii calzi urmează o perioadă de vasodilataţie activă, cu ↑ vitezei
de circulaţie a sângelui; dacă procedura se prelungeşte  vasodilataţie
paralitică cu stază sanguină locală;
- la stimulii reci, vasoconstricţia este intensă şi de durată; dacă procedura
se prelungeşte tegum. iau aspect cianotic-marmorat prin spasmul arteriolar
şi vasodilataţia capilarelor venoase (datorită hipoxiei şi acumulării de
metaboliţi acizi);
- prin aplicarea corectă a HTT se realizează un antrenament al travaliului
cardiac cu ameliorarea performanţelor hemodinamice, se armonizează
circulaţia centru-periferie, se ↑ sau ↓ tonusul vascular, ameliorând circulaţia
în diverse organe şi teritorii;
Hidrotermoterapia (HTT)
 Acţiunea procedurilor de HTT asupra funcţiilor organismului:
3. Acţiunea asupra respiraţiei
- aplicaţiile reci sau fierbinţi, de scurtă durată, pe zone f.sensibile (ceafă,
reg.dorsală sup., torace, lombe)  inspir prelungit, apoi o apnee inspiratorie,
apoi tahipnee cu respiraţii mai superficiale;
- procedurile reci, prelungite  bradipnee şi respiraţii mai profunde;
- procedurile calde  tahipnee şi hiperventilaţie cu ↓ p.parţiale de CO2 în
aerul alveolar;
 Principalele proceduri de HTT:
a) Compresele – calde, reci, alternante, cu aburi;
- apa se aplică prin intermediul unor materiale textile;
b) Cataplasmele – aplicarea locală a diverselor substanţe de natură organi-
că sau anorganică: tărâţe, muşeţel, muştar, hrean;
c) Împachetările – învelirea parţială sau totală a corpului în diferite materiale
textile umede sau uscate;
d) Fricţiunile – se execută cu materiale textile (prosoape, cearceafuri)
umezite; sunt parţiale sau complete;
- sunt proceduri de tonifiere a sistemului neuro-muscular;
Hidrotermoterapia (HTT)

 Principalele proceduri de HTT:


e) Spălările – se aseamănă cu fricţiunile, dar cantitatea vehiculată de
material textil este mai mare şi nu se exercită presiune asupra tegum.
- pot fi reci, calde sau alternante, parţiale sau complete;
- indicate ca proceduri de răcire după procedurile de termoterapie intensă
 restabilirea tonusului vascular  transformarea vasodilataţiei paralitice
într-o hiperemie activă;
f) Băile - se aplică cu apă simplă sau cu diverse ingrediente;
- pot fi reci, calde sau alternante, parţiale sau complete;
- băi speciale: kinetoterapeutică, de jumătate, cu vârtejuri;
g) Duşurile – sunt reprezentate de coloana de apă, aburi sau aer cald de
diferite tº şi presiuni, proiectate de la variate distanţe pe anumite suprafeţe
ale corpului sau corpului întreg;
- duşuri speciale: duş masaj, duş subacval, duş scoţian;
h) Afuziunile – proiectarea fără presiune a unor coloane de apă asupra diverselor
regiuni ale corpului;
- pot fi calde, reci, alternante.
Termoterapia

 Cuprinde procedurile care se aplică la temperaturi ridicate (43ºC până la


110-120ºC), prin intermediul unor medii cu termoconductibilitate mult mai
mică decât a apei;
 Ele se asociază întotdeauna cu proceduri hidrice, atât în timpul cât şi după
efectuarea lor;
 Cele mai importante medii care permit utilizarea acestor tº sunt: vaporii de
apă, aerul încălzit, nămolul, parafina şi nisipul;
1. Baia de aburi – poate fi generală sau parţială;
- tº umedă ridicată det. o excitare puternică a termoreceptorilor cutanaţi,
activarea intensă a sudoraţiei, solicitarea ap.c-v şi ↑ metabolism;
a) de scurtă durată (3-5 min) – procedură de încălzire pt.procedurile reci
b) cu durată mijlocie (10-15 min) – folosită în tulburări de excitabilitate;
c) cu durată lungă – se aplică în obezitate, diabet, reumatism degenerativ,
fibrozite şi fibromialgii;
2. Băile de aer cald (baia de lumină, sauna)
- factorul activ este căldura uscată (60-120ºC), este bine suportată;
- indicaţii asemănătoare cu cele ale băilor de aburi;
Termoterapia

3. Nămolul şi parafina:
- se folosesc - pentru împachetări parţiale şi generale;
- sub formă de cataplasmă sau băi;
- înmagazinează o cantit. mare de căldură pe care o cedează treptat
ţesuturilor;
- în cazul parafinei  acţionează factorul termic + factorul mecanic
(presiunea asupra tegumentului);
- la nămol  acţionează factorul termic + factorul chimic
(substanţe organice şi anorganice);
- tº la care se utilizează variază între 40-60ºC;
- durata de aplicare: 15-30 minute.
Hidrotermoterapia
 Indicaţii:
- călirea şi ↑ rezistenţei nespecifice la pers. sănătoase, convalescenţi;
- în recuperarea afecţiunilor ap.locomotor de natură reumatismală,
neurologică şi ortopedico-traumatică;
- distoniile neuro-vegetative, nevroza astenică;
- ca adjuvant în recuperarea afecţiunilor c-v;
- stări febrile (mica HTT: comprese, spălări, băi parţiale);
- afecţiuni spastice ale tubului digestiv;
- algii de cauze diverse;
- disfuncţii endocrine şi metabolice (hipotiroidism, gută, diabet);
 Contraindicaţii:
- afecţiunile neoplazice; - bolile venerice;
- stările caşectice; - sarcina normală ≥ 3luni;
- TBC evolutivă; - sarcina patologică;
- decompensări cardio-respiratorii; - afecţiuni dermatologice
- hemoragiile repetate şi abundente (leziuni, tulb.trofice tegum.);
(excepţie cele hemoroidale); - epilepsia, tulb.psihice, alcoolism
Hidrokinetoterapia (HKT)
 Denumirea corectă hidrokinetologie;
 Este metoda exerciţiilor kinetice în apă;
 Există 2 modalităţi distincte de HKT:
1. HKT parţială - imersia unui membru sau segment de membru;
- utilizată pentru ↑ mobilităţii articulare;
- se bazează pe efectele apei calde (35-37ºC):
 sedarea durerilor
 relaxarea musculară
 ↑ elasticităţii ţesuturilor moi;
2. HKT generală - imersia întregului corp;
- în bazine treflă sau piscine;
- se bazează pe 2 fenomene (+ efectele apei calde):
 plutirea corpului (principiul lui Arhimede), orice
mişcare de jos în sus este facilitată, executată cu minim de f.musculară
 rezistenţa opusă de apă la mişcările laterale şi la cele
de sus în jos;
 Contraindicaţiile sunt cele ale hidrotermoterapiei.
Terapia ocupaţională (TO) sau ergoterapia

 Definiţie: reprezintă o metodă complexă de tratament şi recuperare a unor


afecţiuni fizice sau mentale care utilizează munca sau orice altă ocupaţie
în vederea corectării sau compensării deficienţelor funcţionale.
 Se preocupă de integrarea familială, socială şi profesională a persoanei
handicapate;
 Principalele activităţi sau tehnici folosite sunt clasificate în:
1. Th.de bază (ceramică, tâmplărie, ţesătorie);
2. Th.complementare (cartonajul,marochineria,topografia,dactilografia)
3. Th.de readaptare reprezentate de activităţile care urmăresc dobândirea
independenţei cotidiene a pacienţilor (îmbrăcat, sarcini casnice);
4. Th.de exprimare (ocupaţii speciale cu caracter artistic: desen, pictură)
5. Th.sportive (jocuri sportive sau părţi componente ale acestora);
6. Th.recreative (jocuri distractive adaptate handicapaţilor: şah cu piese
grele, popice);
 În cadrul TO  activităţi prin care pacienţii sunt învăţaţi să utilizeze
ajutoarele tehnice (cârje,bastoane,cărucioare) sau orteze (atele,benzi şi
bandaje elastice,dispozitive statice şi dinamice) menite să transforme mediul
ambiant pentru a le asigura independenţa socială.
Balneologia
I. Apele minerale
 Clasificare:
1. Ape minerale: a) de masă
(statut de aliment, pot fi modificate în conţinut);
b) terapeutice
(statut de medicament, se interzice orice modificare);
2. Din p.d.v fizico-chimic:
Grupa A – ape cu mineralizări > 1g/l substanţe solide dizolvate;
- caracterizarea chimică ţine seama de concentraţia activă reală a ionilor
exprimată în mEq, care trebuie să reprezinte ≥ 20% pentru a-şi pune
amprenta asupra tipului apei;
- microelementele şi gazele dizolvate participă şi ele la caracterizarea
chimică atunci când depăşesc limitele minime: Br 5mg/l, I 1mg/l,
Ar 0,7mg/l, Fe 10mg/l, H2S 1mg/l, CO2 1000mg/l;
Grupa B – ape cu mineralizări < 1g/l substanţe dizolvate => ape
oligominerale, dar conţin componenţi biologici activi peste limitele prezentate
anterior, care le imprimă caracterul specific (ex.apă oligominerală sulfuroasă
feruginoasă, carbogazoasă);
Balneologia

I. Apele minerale
 Clasificare: 2. Din p.d.v fizico-chimic:
În funcţie de tº apele pot fi termale, hipotermale, hipertermale.
În funcţie de presiunea osmotică: - ape hipotone < 280 moli/l
- ape izotone 280-325 moli/l
- ape hipertone > 325 moli/l
(osmolaritatea sol.fiziologice de NaCl = 325 moli/l sau 9500mg/l).
Conţinutul organic global din apa potabilă exprimat prin substanţe
oxidabile la permanganat trebuie să fie < 2,5-3 mg O2/cm³.
Pentru apele folosite în cură externă se controlează conţinutul organic
global şi cel al unor poluanţi organici ca subst.petroliere, fenoli, detergenţi.
Este obligatorie urmărirea dinamicii surselor în timp, fiind admise oscilaţii
valorice ale constituenţilor de ± 15%.
Balneologia

 Modalităţi de aplicare ale apelor minerale:


a. Cură externă = balneaţie
b. Cură internă = crenoterapie
c. Aplicare pe tegumente şi mucoase
I. Apele minerale
1. Apele oligometalice (acratice) - categorie particulară
- nu îndeplinesc niciuna din cond. clasificării chimice:
 mineralizare totală < 1g/l
 nu conţin elemente farmacologic active (I, S, Fe, etc)
 nu conţin gaze terapeutice (CO2, H2S)
a) termale => ape acratoterme (Felix, Vaţa de Jos)
Cură externă pt. balneaţie ± HKT în bazine şi la cadă.
Efecte: antialgic, antispastic şi decontracturant, vasodilatator;
Indicaţii: - afecţiuni ale ap.locomotor (reumatismale degenerative
şi abarticulare, posttraumatice);
- afecţiuni neurologice centrale şi periferice;
- afecţiuni ginecologice;
Cură internă Efecte: diuretice şi antispastice pt. tub digestiv
Indicaţii: - afecţiuni tub digestiv, căi biliare;
- afecţiuni renale şi căi urinare;
b) ape acratopege: tº < 20ºC la izvor (Izv.7 Călimăneşti,11-12 Olăneşti)
Cură internă = crenoterapie Efecte: diuretice
Indicaţii: - afecţiuni renale, căi urinare, boli metabolice
I. Apele minerale
2. Apele alcaline şi alcalino-teroase
Apele alcaline: ≥ 1g/l săruri cu pred. ion bicarbonic legat de Na şi K;
Apele alcalino-teroase: ≥ 1g/l săruri cu pred. ion bicarbonic + Ca şi Mg;
Se găsesc f. rar pure; de obicei sunt izvoare mixte (+CO2, S, Fe, NaCl);
a) Apele alcaline pure Cură internă:
Efecte diferite în funcţie de momentul administrării în raport cu masa:
- inhibarea secreţiei gastrice – cu 1½ oră înainte de mese;
- stimularea secreţiei gastrice – în timpul sau cu puţin înainte de mese
- accelerarea evacuării stomacului, calmarea durerilor
- efect coleretic
- alcalinizarea urinii (litiaze urinare acide);
Indicaţii: crenoterapia afecţ. digestive, hepatobiliare, metabolice, renale
b) Apele alcalino-teroase şi cele mixte Cură internă:
Efecte şi indicaţii - efecte excito-secretorii digestive, mai ales gastrice
- ionii de Ca infl. procesele inflamatorii şi alergice, tulb.
neurovegetative, tulb. metabolice fosfo-calcice;
- apele hipotone calcice au şi efecte diuretice => cure de
diureză în bolile urinare şi metabolice;
I. Apele minerale

2. Apele alcaline şi alcalino-teroase


c) Apele alcaline şi alcalino-teroase
Efecte şi indicaţii : - datorită efectelor subst. alcaline aplicate pe
mucoase  inhalaţii în afecţ. ORL şi bronhopulmonare => efecte sedative,
de fluidificare şi eliminare a secreţiilor;
 irigaţii vaginale în afecţ.ginecologice cu secreţii abundente
 comprese, băi parţiale sau generale în afecţ.dermatologice
pruriginoase;
Staţiuni cu izvoare alcaline: Slănic Moldova, Malnaş, Miercurea Ciuc
Tinca, Bixad;
Staţiuni cu ape alcalino-teroase (de obicei mixte): Slănic Moldova, Vatra
Dornei, Calcea, Lipova, Biborţeni, Bixad, Vâlcele, Harghita;
Ape alcaline şi alcalino-teroase îmbuteliate: Borsec, Bodoc, Hebe, Vâlcele,
Covasna.
I. Apele minerale

3. Apele cloruro-sodice (sărate)


- conţin > 1g/l NaCl (variaţie largă între 1-300g/l);
Calea de administrare:
a) Crenoterapie < 15g/l
Efecte: - stimulează secreţia gastrică şi motilitatea stomacului
- stimularea secreţiei şi peristaltismului intestinal
- apele sărate hipertone  efect de purgaţie
Indicaţii: - afecţiuni digestive în care se urmăreşte stimularea funcţiilor
secretorii şi motorii ale tubului digestiv;
Contraindicaţii: tulb. metabolism hidro-mineral, HTA, edeme renale sau
de altă natură;
b) Aplicate pe mucoase Efecte: secretolitice şi de înlăturare a secreţiilor,
antiinflamatorii, stimulant-tonizante;
Indicaţii:  inhalaţii, gargarisme în afecţ. ORL şi bronhopulmonare
( Nu în bronşite cronice purulente şi bronşiectazii);
 irigaţii vaginale în afecţ.ginecologice inflamatorii cronice
I. Apele minerale

3. Apele cloruro-sodice
Calea de administrare:
c) Cură externă - ape sărate încălzite sau termale (Icoana)
- lacuri helioterme (Sovata, Techirghiol)
Efecte: - efectul termic
- efectul descărcării de greutate a corpului
- efectul forţei hidrostatice de împingere în sus al apei sărate
- efecte chimice ale NaCl: hiperemie cutanată, ↓ hiperexcitabili-
tăţii nervoase, echilibrarea tulburărilor neuro-vegetative;
Indicaţii: afecţiuni ale ap.locomotor, afecţiuni neurologice centrale
şi periferice, afecţiuni ginecologice, afecţiuni circulatorii
periferice veno-limfatice (apele sărate reci);
Staţiuni: Amara, Bazna, Ocna Sibiului, Lacul Sărat, Sovata, litoral;
Govora, Ocnele Mari, Slănic Moldova, Slănic Prahova (ape
din bazine subterane);
Izvoare minerale pt.cură internă: Tuşnad, Slănic Moldova.
I. Apele minerale

 Ape iodurate
 Ape sulfuroase
 Ape carbogazoase
 Ape sulfatate
 Ape feruginoase
 Ape radioactive
II. Nămolurile (peloidele) terapeutice
 Sunt substanţe care se formează în condiţii naturale sub influenţa proceselor
geologice şi care în stare fin divizată şi în amestec cu ape se folosesc în
practica medicală sub formă de băi şi proceduri locale.
 Din p.d.v fizic reprezintă un sistem heterogen format din:
- faza solidă – substanţe organice şi minerale;
- faza lichidă – apa;
- faza gazoasă – H2S, CO2, H2, O2;
 Proprietăţi fizice: plasticitatea, hidropexia, termopexia, densitatea,
granulaţia;
 Efecte: nămolul prin elementele sale termice, mecanice, chimice  stimula-
rea neuroreceptorilor periferici => reflexe locale şi la distanţă + vasodilataţie
+ resorbţia elementelor chimice;
 Modalităţi de aplicare: băi, împachetări, oncţiuni, aerosoli cu apă de mare şi
extract de nămol;
 Indicaţii: afecţiuni ale ap.locomotor (reumatice, posttraumatice), neurologice
periferice şi centrale, ginecologice, dermatologice, endocrine;
 Contraindicaţii: cele generale + formele acute ale afecţiunilor menţionate,
nefrite, litiaza renală.
III. Gazele terapeutice naturale

 În România există zone cu apariţii de gaze carbogazoase şi sulfatariene


 Mofetele naturale = emanaţii naturale (spontane sau foraje) de CO2 uscat;
- termenul s-a extins şi pt. gazele extrase din ape carbogazoase;
Mofetele artificiale = emanaţiile de CO2 artificial obţinut din containere
şi utilizat în scop terapeutic;
 aplicarea tratamentului se face colectiv, în încăperi special amenajate
care au forma unui “circ roman”; bolnavii sunt plasaţi pe o anumită treaptă în
funcţie de nivelul gazului, astfel încât acesta să le ajungă la jumătatea
corpului;
 acţionează pe circulaţia cerebrală, periferică şi pe hemodinamica cordului
=> indicaţia majoră în profilaxia secundară şi recuperarea bolnavilor
cardiovasculari;
 Covasna, Tuşnad, Harghita, Buziaş (extragere din ape carbogazoase)
 contraindicaţii: CPC, tulburări severe de ritm, IC, angor instabil.
 Gazele sulfatariene sunt insuficient valorificate în cura balneară.
Climatologia

 Clasificarea bioclimatelor
Din p.d.v terapeutic, climatele din România pot fi:
A. Bioclima excitant-solicitantă
- climatul marin
- climatul de câmpie şi podişuri joase (Amara, Lacu Sărat, Felix, Buziaş)
B. Bioclima sedativ-indiferentă (de cruţare)
- climatul de şes, coline, depresiuni, dealuri
(Subcarpaţii: Slănic Moldova, Slănic Prahova, Govora, Olăneşti, Herculane;
Podişul Transilvaniei: Bazna, Sovata; Dealurile vestice: Moneasa, Ocna-
Şugatag)
C. Bioclima tonic-stimulantă
- climatul subalpin (Tuşnad, Borsec, Sinaia, Vatra Dornei)
- climatul alpin (Păltiniş, Stâna de Vale)
Climatologia

 A. Bioclima excitant-solicitantă
- caracteristici: solicitarea marcată a sistemului neuro-endocrin
creşterea capacităţii nespecifice de apărare a organismului
îmbunătăţirea metabolismului calciului (depunere în oase).
B. Bioclima sedativ-indiferentă (de cruţare)
- foarte slabă solicitare a SN şi endocrin; funcţiile neuro-endocrine sunt
puse în stare de repaus în timpul curei.
C. Bioclima tonică-stimulantă
- normalizarea şi echilibrarea SNC şi SNV, a activităţii tiroidiene,
stimularea proceselor imunologice nespecifice şi a hematopoezei.
Kinetologia medicală

 Definiţie:
Kinetologia sau kinesiologia este ştiinţa care se ocupă cu
studiul mişcării organismelor vii şi al structurilor care participă
la aceste mişcări.

Kinetologia medicală studiază mec.neuromusculare şi


articulare care asigură omului activităţile motrice normale,
urmărind şi înregistrarea, analizarea şi corectarea acestora când
sunt deficitare;
- limitarea activităţii motorii poate fi determinată de:
a) - scăderea forţei musculare (hipotonie);
- contractură sau spasticitate musculară (hipertonie);
b) - redoare articulară;
c) - lipsa coordonării mişcărilor.
Kinetologia medicală
 Clasificare:
În funcţie de obiectivul urmărit se distinge:

1. Kinetologia profilactică se adresează:

a) menţinerii şi întăririi stării de sănătate (prevenirii stării de boală) =


profilaxie primară sau de gradul I;

b) prevenirii agravării sau apariţiei complicaţiilor unei boli cronice =


profilaxie secundară sau de gradul II;

2. Kinetologia de recuperare – principala armă în recuperarea deficitului


funcţional din bolile cronice, în special ale ap. locomotor şi cardiorespirator;

3. Kinetoterapia sau kinetologia terapeutică – metode şi mijloace


kinetologice folosite în tratarea unor boli;

 Termenii de kinesiologie, kinesiterapie sunt sinonimi;


Tehnici în kinetologie
 Clasificare:
I. Th.anakinetice – imobilizarea şi posturarea;
II. Th.kinetice: 1) statice: a) contracţia izometrică
b) relaxarea musculară;
2) dinamice: a) active - reflexă
- voluntară;
b) pasive;
Anakinezia exclude mişcarea articulară şi contracţia musculară voluntară;
II. Tehnicile kinetice includ mişcarea şi/sau contracţia musculară;
1. Th.kinetice dinamice:
- au la bază mişcarea;
- se realizează - prin contracţie musculară => th.active;
- fără contracţie musculară => th.pasive;
a) Mişcarea pasivă – se face cu ajutorul unei forţe exterioare;
- pacientul nu face travaliu muscular  fără contracţie musculară;
Tehnici în kinetologie
1. Tehnicile kinetice dinamice
a) Mişcarea pasivă
Indicaţii: - în sechele posttraumatice pentru combaterea redorilor
articulare şi recuperarea amplitudinilor de mişcare fiziologice;
- în neurologie pentru prevenirea atitudinilor vicioase şi
menţinerea senzaţiei kinestezice pe segmentele paralizate;
Contraindicaţii: - la nivelul articulaţiilor foarte dureroase sau cu
procese inflamatorii acute;
- în tromboze venoase;
- în colecţii lichidiene intraarticulare;
b) Mişcarea activă
- implică contracţia musculară a segmentului ce se mobilizează;
- poate fi  reflexă - prin contr.musculară reflexă, involuntară;
- se aplică în cazul parezelor;
 voluntară, prin contr.musculară voluntară;
Efecte: - creşterea sau menţinerea amplitudinii mişcărilor articulare;
- creşterea sau menţinerea forţei musculare;
- recăpătarea sau dezv.coordonării neuromusculare;
Tehnici în kinetologie
1.Tehnicile kinetice dinamice
b) Mişcarea activă
Modalităţi tehnice: 1. Mişcarea activă asistată – se execută prin însuma-
rea forţei musculare proprii cu o forţă exterioară (ajutor);
2. Mişcarea activă liberă, pură – se execută fără
intervenţie facilitatoare sau opozantă exterioară, exceptând gravitaţia;
3. Mişcarea activă cu rezistenţă – o forţă exterioară
se opune parţial forţei musculare;
2. Tehnici kinetice statice
- contracţia musculară nu determină mişcarea segmentului;
a) Contracţia izometrică
- muşchiul lucrează contra unei rezistenţe ≥ forţa sa;
- muşchiul nu-şi schimbă lungimea, dar creşte tensiunea în fibra m.
- se deosebeşte de contracţia izotonică (m. îşi modifică lungimea,
tensiunea rămâne constantă);
- are valoare deosebită în creşterea forţei şi rezistenţei musculare;
- determină o rapidă hipertrofie musculară;
Tehnici în kinetologie
2. Tehnici kinetice statice
b) Relaxarea musculară
- dacă în m. tensiunea de contracţie scade => relaxare musculară;
- într-un m. există întotdeauna o tensiune de contracţie, chiar când se
află într-o stare de maximă relaxare = “tonus muscular”;
- tonusul muscular este important pt. musc.antigravitaţională = “tonus
postural”;
- există situaţii patologice în care apar creşteri imp.de tonus mus-
cular şi în care este necesară aplicarea acestei tehnici;
- relaxarea poate fi generală, strâns legată de relaxarea psihică
(metoda Jacobson);
- relaxarea locală, a unui grup muscular;
- metode de realizare a relaxării locale:
 se execută alternativ contracţii statice, urmate de relaxări statice;
 scuturarea ritmică a membrului respectiv, executată de un asistent,
pacientul căutând să-şi relaxeze musculatura.
Tehnici în kinetologie

 I. Tehnici anakinetice
1. Imobilizarea - menţinerea corpului sau a unei părţi de corp în
nemişcare, cu sau fără ajutorul unor instalaţii sau aparate;

a) de punere în repaus (b.grave cardiopulmonare, procese inflamatorii


localizate);
b) de contenţie (aparat gipsat, atele, orteze, corsete): fracturi, luxaţii,
entorse, artrite, discopatii);
c) de corecţie (cu aceleaşi sisteme ca şi la contenţie): scolioze,
paralizii; corectarea posturilor defectuoase care ţin de ţ.moi.

2. Posturile (poziţionările)

a) corective (exemplu: în spodilita anchilozantă);


b) de facilitare (drenaj bronşic, antideclive, proclive, drenaj biliar)
Exerciţiul fizic terapeutic

 Th. de bază descrise reprez. elementele ce alcătuiesc ex. fizic;


 Mai multe ex. fizice alcătuiesc împreună o metodă kinetologică;

 Un ex. fizic este format din 3 părţi:


1. Poziţia de start şi mişcările efectuate în cadrul acestei posturi
2. Tipul de contracţie musculară necesară în cadrul exerciţiului
3. Elemente de facilitare sau inhibare a răspunsului;

 Obiective - ex.fizic urmăreşte:


 creşterea forţei musculare
 mobilizarea articulară
 coordonarea neuromotorie
 abilitatea
Exerciţiul fizic terapeutic
 Principii de bază ale ex. fizic
 se execută lent, fără bruscări, ritmic;
 trebuie să se bazeze pe poziţii de start stabile, solide care să faciliteze
travaliul muşchilor;

 progresivitatea ex. va fi lentă, de la stadiile cele mai joase de forţă


musculară, redoare sau incoordonare trecându-se treptat spre ex. care cer
forţă, amplitudine sau coordonare aproape normale;

 ex. de tonifiere musculară să se execute întotdeauna pe toată


amplitudinea de mişcare articulară posibilă;

 cu cât un ex. a implicat o contracţie musc. mai intensă, cu atât pauza de


relaxare va fi mai lungă, pt. refacerea circulaţiei;

 orice ex. trebuie să se execute în limitele maxime posibile de mişcare ale


segmentului (pt.a intra în acţiune toate fibrele musc. şi pt.a menţine sau
reface amplitudinea mişcării).
Exerciţiul fizic terapeutic

 1. Poziţia şi mişcarea
a) Poziţiile de pornire
 fundamentale: ortostatică, în şezând, în genunchi,
culcat, în atârnat;
 derivate: prin modificări ale poziţiei braţelor,
membrelor inferioare sau trunchiului.
b) Promovarea mişcărilor
- reeducarea funcţională a mişcărilor;
- trebuie avute în minte etapele controlului motor – reprez.
de fapt momentele decisive ale dezv.neuromotorii a copilului
după naştere;
- ex.de promovare a mişcărilor vor fi plasate într-o etapă sau
alta, în funcţie de gravitatea afectării capacităţii motorii.
Exerciţiul fizic terapeutic

 Etapele controlului motor:


 Mobilitatea - abilitatea de a iniţia o mişcare şi de a o executa pe toată
amplitudinea ei fiziologică;
- reeducarea mobilităţii implică recâştigarea amplitudinii
articulare şi/sau a forţei musculare;

 Stabilitatea - capacitatea de a menţine posturile gravitaţionale şi


antigravitaţionale;
- realizată prin integritatea reflexelor tonice posturale şi prin
contracţia simultană a muşchilor din jurul articulaţiilor;

 Mobilitatea controlată - capacitatea de a executa mişcări în timpul oricărei


posturi de încărcare prin greutatea corpului cu segmentele distale fixate;

 Abilitatea - nivelul cel mai înalt al controlului motor


- definită ca “ manipularea şi explorarea mediului înconjurător”
Exerciţiul fizic terapeutic
 2. Tipurile de contracţii musculare:

a) contracţia izometrică, statică;

b) contracţia izotonică, dinamică:


 contracţie izotonică simplă, fără încărcare, fără rezistenţă
(eventual forţa gravitaţională);
 contracţie izotonică contra unei rezistenţe:
- concentrică, capetele m. se apropie, m. se scurtează
(forţa exterioară < forţa musculară);
- excentrică, capetele m. se îndepărtează, m. se alungeşte (forţa
exterioară învinge rezistenţa musculară);

 Pentru promovarea lor  th.de facilitare neuromusculară proprioceptivă


(exemple: prizele mâinilor, comenzile şi comunicarea, întinderea m.,
mişcările executate contra unei rezistenţe maximale).
Exerciţiul fizic terapeutic
 3. Elementele facilitatorii sau inhibitorii
- elementele reprezintă o serie de manevre care declanşează stimuli
senzitivi meniţi să mărească sau să reducă răspunsul motor;
- se clasifică în funcţie de receptorii puşi în acţiune, de unde pornesc
semnalele senzitive.
a) Elemente proprioceptive - întindere rapidă  facilitează mişcarea
- întinderea prelungită  inhibă mişcarea
- rezistenţa, vibraţia, tracţiunea, rostogolirea
ritmică.
b) Elemente exteroceptive - receptorii pielii sunt facilitatori pt.m. subiacenţi;
- atingere uşoară, periaj, temperatura, tapotarea
uşoară paravertebrală.
c) Elemente telereceptive - văzul (învăţarea ex+urmărirea propriilor mişcări)
- auzul (comenzi, muzică)
- mirosul (pt.musc.feţei în special).
d) Elemente interoceptive - stimularea sinusului carotidian scade tonusul m.
(poziţionarea capului mai jos decât trunchiul).
Metode în kinetologie

 Metoda Bobath se adresează leziunilor de n.m.c;


 Metoda Kabat de facilitare a actului motor voluntar;
 Metoda Klapp pentru redresarea scoliozelor;
 Metoda Williams pentru discopatii lombare;
 Metodele Jacobson şi Schultz pentru relaxarea progresivă;
 Metode speciale – nu se caracterizează printr-un anume obiectiv, ci prin
utilizarea unei anumite tehnologii:
- mecanoterapia, scripetoterapia, suspensoterapia;
- hidrokinetoterapia;
- terapia ocupaţională;
- tracţiunile vertebrale;
- manipulările;
- gimnastica aerobică.
Pacientul imobilizat: aplicaţii de fizioterapie -
particularităţi

 Elemente de nursing general intricate cu cele de tip fizical-


kinetic-recuperator;
 Multitudine de obiective  profilactice, terapeutice şi
recuperatorii;
 Este necesară o echipă complexă şi complementară de
specialişti;

 Obiective:
 asistarea funcţiilor vitale (respiratorii, cardio-vasculare)
 interacţiunea la nivel psiho-cognitiv
 conservarea funcţionalităţii ap. neuro-musculo-artro-kinetic
 prevenirea apariţiei complicaţiilor.
Pacientul imobilizat: aplicaţii de fizioterapie -
particularităţi

 Principalele măsuri
1. Inspecţia permanentă a tegumentelor pacientului şi a aşternutului
acestuia (cute, umiditate)  luate măsuri prompte în caz de tendinţă la
escare;
2. Întoarceri în pat (din 2 în 2 ore sau la 4-6 ore dacă posedă saltea
antiescară);
Roluri: - prevenirea leziunilor trofice de presiune declivă
- element kinetologic de tip facilitator-inhibitor/antispastic
3. Posturări
a) antideclive: prevenţia stazei veno-limfatice şi a troboembolismului venos
b) anticipative: prevenirea dezaxărilor segmentare, a subluxaţiilor articulare
consecutive plegiei.
c) corective, inclusiv ortezare – în faza de spasticitate.
Pacientul imobilizat: aplicaţii de fizioterapie - particularităţi
 4. Manevre de drenaj bronşic (incluse în ansamblul măsurilor de tip
postural)
- se pot asocia tapotamente, inhaloterapie – inclusiv oxigenoterapie şi
exerciţii respiratorii pentru menţinerea/refacerea capacităţii ventilatorii;
- aspirarea secreţiilor de la nivelul canulei traheale, aspiraţia alimentelor
pătrunse accidental în trahee.
5. Masaj adecvat metodologic
- la nivel abdominal  pt.prevenţia stazei intestinale;
- la nivelul membrelor  pt.prevenţia stazei veno-limfatice şi menţinerea
troficităţii tisulare.
6. Utilizarea unor mijloace fizicale (termoterapie, electroterapie, etc)
pt. menţinerea troficităţii tisulare, combaterea durerilor, contracturii
musculare, spasticităţii, etc.
7. Mobilizări pasive ale membrelor
- rol de pompaj circulator  ameliorarea nutriţiei tisulare,
 întreţinerea troficităţii şi supleţei entezo-articulare;
- prevenţia tromboembolismului venos.
Pacientul imobilizat: aplicaţii de fizioterapie - particularităţi

 7. Asistarea evacuării urinei sau/şi a scaunului


- cateterism vezical, iniţial continuu şi, ulterior, intermitent;
- pregătire prealabilă prin clamparea intermitentă a sondei.
8. Asistarea alimentaţiei
- nutriţie pe sondă nazo-gastrică.
9. Asistarea, facilitarea sau (re)instruirea mişcărilor active şi a
abilităţilor la nivelul membrelor indemne şi/sau deprinderea unor gesturi
trucate pt. autoservire.
10. Verticalizarea progresivă
- demers intricat kinetologic dar şi de nursing;
- trebuie foarte riguros dozat pt.a preveni fenomenele de hipotensiune
ortostatică asociate cu tulburări de echilibru şi risc de căderi.
11. Învăţarea/asistarea pacientului în realizarea transferurilor
(din pat în fotoliu rulant, din cărucior la toaletă şi invers);
- th.transferurilor nu poate fi apanajul exclusiv al kinetoterapeutului,
trebuie cunoscută şi de asistentă, infirmieră aparţinători, pacient.