LP 4.

ANALIZA VOLUMETRICĂ
Consideraţii generale
Analiza chimică este de două tipuri:
1. calitativă permite identificare elementelor chimice care intră în compoziţia unei substanţe şi a substanţelor
chimice care intră în compoziţia unor amestecuri.
2. cantitativă permite:
a) stabilirea numărului de atomi din fiecare specie chimică ce intră în compoziţia unei substanţe;
b) cântărirea maselor de substanţe din amestecuri sau care reacţionează între ele (gravimetrie) şi măsurare volumelor
soluţiilor ce participă la diferite tipuri de reacţii (volumetrie);
c) determinarea concentraţiilor unor parametri biochimici din lichidele biologice (sânge total, ser, plasmă, urină, lichid
cefalorahidian) prin spectrofotometrie.
Volumetria sau titrimetria este o metodǎ chimicǎ de analizǎ cantitativǎ
Ea se bazeazǎ pe mǎsurarea exactǎ a volumului unei soluţii de reactiv de concentraţie cunoscutǎ care
reacţioneazǎ cantitativ cu substanţa de analizat (de dozat). În analiza volumetricǎ, este necesar sǎ se cunoascǎ exact
concentraţia şi sǎ se mǎsoare precis volumul de soluţie de reactiv analizat.
Principiul general al volumetriei: peste substanţa chimicǎ de dozat, aflatǎ într-un volum bine determinat de
soluţie, se adaugă treptat soluţia unui reactiv corespunzǎtor, cu concentraţie cunoscutǎ (soluţie titratǎ), pânǎ la
modificarea aspectului exterior al soluţiei de analizat. Se mǎsoarǎ volumul soluţiei titrate consumate şi, cunoscându-i-
se concentraţia şi raportul stoechiometric, se calculeazǎ cantitatea de substanţǎ din soluţia de dozat.
Operaţia principală folositǎ în volumetrie este titrarea. Prin titrare se înţelege operaţia de adaugare treptatǎ,
picǎturǎ cu picǎturǎ, a soluţiei de reactiv de concentraţie exact cunoscutǎ peste soluţia de analizat, pânǎ la atingerea
punctului de echivalenţǎ.
Condiţiile pe care trebuie sǎ le îndeplineascǎ reacţiile chimice ce stau la baza analizelor volumetrice sunt
urmǎtoarele:
 sǎ fie stoechiometricǎ; sfârşitul ei sǎ poatǎ fi uşor şi precis determinat;
 sǎ fie exprimatǎ printr-o ecuaţie chimicǎ exactǎ;
 sǎ fie cantitative – echilibrul sǎ fie deplasat total spre dreapta, spre formarea de produşi de reacţie, în anumite
condiţii;
 sǎ fie reacţii simple şi rapide – sǎ se desfǎşoare într-un timp cât mai scurt, practic spontan;
 dacǎ reacţia este însoţitǎ de fenomene secundare, sǎ se cunoascǎ condiţiile în care acestea pot fi evitate;
 sfârşitul reacţiei sǎ fie indicat printr-o schimbare bruscǎ a uneia dintre proprietǎţile fizice sau chimice ale
sistemului de reacţie:
o modificarea culorii unui indicator adǎugat,
o modificarea conductivitǎţii electrice a amestecului de reacţie,
o apariţia unei turbiditǎţi etc.
Se impune mǎsurarea exactǎ a fiecǎrui reactiv existent în soluţie sau care urmeazǎ a fi dizolvat.
Sfârşitul reacţiei, respectiv stadiul titrǎrii în care toatǎ cantitatea din componentul de dozat a recţionat cu soluţia
de concentraţie cunoscutǎ adaugatǎ, se numeşte punct de echivalenţǎ şi reprezintǎ momentul în care substanţele au
reacţionat total în condiţii de echivalenţǎ.
Pentru stabilirea punctului de echivalenţǎ se utilizeazǎ una din proprietǎţile soluţiei care, la punctul de
echivalenţǎ sau foarte aproape de acesta, suferǎ o schimbare bruscǎ ce poate fi sesizatǎ fie vizual, fie cu ajutorul unui
instrument de mǎsurǎ. Momentul în care se percepe o schimbare fizicǎ a sistemului concretizată de exemplu printr-o
schimbare de culoare, prin apariţia sau dispariţia unui precipitat sau prin variaţia bruscǎ a potenţialului sau
conductibilitǎţii soluţiei se numeşte punct final al titrǎrii.
Punctul de echivalenţǎ se evidenţiazǎ cu ajutorul indicatorilor chimici, substanţe care, în acest moment al
reacţiei, îşi modificǎ una din proprietǎţile caracteristice.
Volumul de reactiv utilizat la titrare se mǎsoarǎ cu ajutorul biuretei. Înainte de a se efectua operaţia de titrare
se noteazǎ diviziunea V1 tangentǎ la partea inferioarǎ a meniscului în cazul soluţiilor incolore, sau la partea superioarǎ

1
a meniscului în cazul soluţiilor colorate. Dupǎ titrare, se noteazǎ în acelaşi mod diviziunea V 2. Diferenţa V2 – V1
reprezintǎ volumul (în ml) de reactiv folosit la titrare.

Deoarece mǎsurarea volumelor de soluţii titrate se face de obicei cu biureta, trebuie luate în considerare erorile
de mǎsurare posibile:
a) Eroarea în picǎturǎ: titrantul se adaugǎ din biuretǎ în picǎturi succesive care se desprind de la partea efilatǎ a
biuretei; în ultima picǎturǎ de titrant poate exista o cantitate mai mare de substanţǎ decât cea necesarǎ
stoechiometric. Se face astfel o eroare în plus a determinǎrii punctului de echivalenţǎ, dependentǎ de mǎrimea
volumului ultimei picǎturi.
b) Eroarea de curgere: la curgerea soluţiei din biuretǎ viteza de curgere este mai mare in vecinǎtatea pereţilor biuretei
decât în centru. Volumul soluţiei care aderǎ la pereţi rǎmâne în biuretǎ, deşi aparent a ieşit (biurete cu diametru
mare).
Recomandǎri de ordin practic:
1. dupǎ curgerea ultimei picǎturi care marcheazǎ momentul echivalenţei se recomandǎ sǎ se aştepte 30 sec şi apoi sǎ
se citeascǎ volumul,
2. este indicat sǎ se foloseascǎ aceeaşi biuretǎ şi la determinarea factorului de corecţie (F) şi la efectuarea determinǎrii
cu titrantul respectiv.
c) Eroarea de citire – citirea trebuie sǎ fie perpendicularǎ pe gradaţie; în caz contrar, apare eroarea de paralaxǎ.
d) Eroarea de temperaturǎ – biuretele sunt etalonate la o temperaturǎ datǎ şi trebuie folosite în practicǎ la
temperatura de calibrare înscrisǎ pe biuretǎ.

Tipuri de reacţii ce stau la baza analizelor volumetrice

1. Reacţii ionice de dublu schimb

- reacţia de neutralizare
- reacţia de precipitare
2. Reacţii de oxidoreducere (redox)
3. Reacţii de complexare
În laborator existǎ:
1. Metode bazate pe reacţii de neutralizare:
 acidimetria (cu soluţie de acid tare, de concentraţie exact cunoscutǎ, se dozeazǎ bazele tari, bazele
slabe şi sǎrurile cu hidrolizǎ alcalinǎ).
 alcalimetria (cu ajutorul unei soluţii de hidroxid tare, de concentraţie cunoscutǎ exact, se dozeazǎ
acizi tari, acizi slabi şi sǎrurile cu hidrolizǎ acidǎ).
2. Metode de precipitare bazate pe reacţia de precipitare - argentometria
3. Metode de oxidoreducere
– permanganometria
– iodometria
4. Metode complexometrice bazate pe reacţia de complexare

1.4. Volumetrie bazată pe reacţii de neutralizare

Acizii pot fi dozaţi prin titrarea soluţiei respective cu o soluţie de bazǎ de concentaţie cunoscutǎ; între acid şi
bazǎ are loc o reacţie de neutralizare:
HCl + NaOH  NaCl + H2O
Bazele pot fi dozate prin titrarea cu o soluţie de acid:
NaOH + HCl  NaCl + H2O

2
 Sfârşitul titrǎrii corespunde momentului în care cantitǎţile de acid şi bazǎ care au reacţionat sunt echivalente.
În cursul neutralizǎrii unui acid cu o bazǎ şi invers, pH-ul soluţiei se modificǎ foarte mult şi într-un ritm diferit de la un
moment la altul al titrǎrii.
Într-o reacţie de neutralizare a unui acid tare cu o bazǎ tare, pH-ul variazǎ foarte puţin pânǎ se ajunge la punctul
de echivalenţǎ. În acest moment o cantitate micǎ de bazǎ adǎugatǎ determinǎ un salt rapid al pH-ului care, la rândul
sǎu, determinǎ schimbarea culorii indicatorului evidenţiind sfârşitul reacţiei. Indicatorul este ales astfel încât punctul de
echivalenţǎ şi sfârşitul titrǎrii sǎ fie cât mai apropiate posibil.

Reprezentarea graficǎ a variaţiei pH-ului soluţiei în funcţie de cantitatea de reactiv de titrare adǎugatǎ se
numeşte curbǎ de titrare şi are un aspect caracteristic pentru diferitele tipuri de reacţii de neutralizare (acid tare-bază
tare, acid slab-bazǎ tare, bazǎ slabǎ-acid tare).
În cazul titrǎrii unei soluţii de HCl (0,1N) (acid tare) cu o soluţie de NaOH (bazǎ tare) se observǎ cǎ:
 pH-ul soluţiei în cursul titrǎrii NU variazǎ uniform cu volumul de bazǎ adǎugat;
 la începutul titrǎrii au loc variaţii mici de pH pentru volume mari de bazǎ, pe când în apropierea punctului de
echivalenţǎ au loc variaţii foarte mari de pH pentru volume foarte mici de bazǎ adǎugate (0,2 ml NaOH adǎugaţi
 pH-ul creşte de la 4 la 10).
Sfârşitul titrării se determină indirect prin determinarea saltului de pH cu ajutorul indicatorului de neutralizare.
De exemplu: roşu de metil, fenolftaleina, metil oranjul au intervalul de viraj ĩntre pH 4 şi 10.
Ĩn laboratorul clinic, pe metoda de dozare a acizilor şi bazelor prin reacţii de neutralizare se bazeazã:
 determinarea N2 total din ser;
 determinarea acidităţii sucului gastric cu NaOH cu concentraţie cunoscută în prezenţa indicatorului Topffer-
Linossier.

3.1.5.1. Acidimetria
Acidimetria este metoda volumetrică de dozare a bazelor tari, bazelor slabe şi sărurilor cu hidroliză bazică prin
neutralizare cu un volum determinat din soluţia titrată a unui acid. În mod curent se utilizează soluţii ale unor acizi ca:
C2H2O4, HCl, H2SO4.
Dozarea acidimetrică a NaOH
Principiul metodei: Un volum bine determinat dintr-o soluţie de NaOH de analizat se titrează cu o soluţie de
HCl de concentraţie cunoscută, utilizând ca indicator de neutralizare fenolftaleină sau metil-orange.
Modul de lucru: Într-un pahar Erlenmeyer se introduc 10ml soluţie NaOH de analizat şi se adaugă 2-3 picături
de soluţie de fenolftaleină. Se adaugă din biuretă, în porţiuni mici, soluţie de HCl 0,1N până la virajul indicatorului de
la roşu-violet la incolor; se notează volumul de HCl utilizat la titrare cu V.
Calcul: Se calculează cantitatea de NaOH conţinută în probă, astfel:
Acidul şi baza reacţionează echivalent la echivalent:
Vbază x CN bază = Vacid x CN acid
Vacid x CN acid
Putem calcula CN bază = ——————
Vbază
md bază
dar CN bază = ——————
Eg bază x Vs(l)
de unde md bază = CN bază x Eg bază x Vbază(l)
Vacid x CN acid
md bază = —————— x Eg bază x Vbază(l) = Vacid x CN acid x Eg bază
Vbază
Astfel formula de calcul este:

md bază = Vacid x CN acid x F acid x Eg bază

3
unde F = factorul de corecţie al soluţiei aproximativ de 0,1N
În practică, în analiza volumetrică se utilizează soluţii cu concentraţii normale deoarece ele reacţionează între
ele în cantităţi proporţionale cu echivalenţii lor. Consecinţe:
1. În cazul reacţiilor dintre soluţii cu normalitate egală vor fi utilizate volume egale de soluţii.
2. În cazul reacţiilor dintre soluţii cu normalităţi diferite, volumele lor sunt invers proporţionale cu normalităţile
respective, adică:
V1 CN2 Va CNb
—— = —— —— = ——
V2 CN1 Vb CNa

 Aplicatii clinice ale volumetriei:

1.Determinarea acidităţii sucului gastric prin volumetrie bazată pe reacţii de neutralizare
In laboratorul clinic, analiza sucului gastric include şi determinarea acidităţii libere, acidităţii combinate
(legate) şi acidităţii totale.
a) aciditatea liberă este dată de acidul clorhidric liber – care se găseşte sub formă ionizată – şi de o serie de acizi
organici ca: acidul lactic, acidul butiric şi acidul acetic care se gasesc în cantităţi foarte mici în sucul gastric normal;
b) aciditatea combinată exprimă cantitatea de acid clorhidric combinat cu proteinele din alimente sub formă de
clorhidrat de proteine, cu mucusul salivar şi cu secreţia celulelor parietale din mucoasa gastrică;
c) aciditatea totală este dată de însumarea atât a celor două acidităţi, cât şi de sărurile acide (fosfaţii monobazici).
Valorile normale ale acidităţii sucului gastric variază în funcţie de absenţa sau prezenţa stimulării gastrice,
precum şi de modalitatea de stimulare. Volumul de suc gastric secretat în decurs de o oră este de aproximativ 250ml,
iar debitul de acid clorhidric atinge valori medii de 20mEq/oră.
Hiperclohidrii – în care aciditatea totală poate fi între 3-5g%0 – apar în ulcere, gastrite hiperacide, ulcer duodenal.
Hipoclorhidrii se observă în gastrite, ulcere gastrice şi cancer gastric.
Tendinţa modernă în gastroenterologie este să se renunţe la noţiunile de aciditate liberă şi aciditate totală,
efectuându-se o singură titrare până la virajul indicatorului roşu fenol la pH 7.

2. Dozarea acizilor graşi liberi (AGL) se bazează pe titrarea cu NaOH a acizilor graşi liberi extraşi din produsul
biologic.

3. Dozarea calciului seric prin metoda complexometrică

Principiul metodei: În mediu puternic alcalin, Ca din ser se titrează cu sarea disodică a acidului
etilendiaminotetraacetic (EDTA–diNa), în prezenţa indicatorului numit murexid (purpura de amoniu). Indicatorul
fixează ionii de calciu (soluţie de culoare roz) care sunt apoi complexaţi cantitativ de EDTA-diNa. Indicatorul
eliberat colorează soluţia în violet. Reacţia are loc în acest mod, deoarece constanta de instabilitate a complexului
Ca-EDTA este mai mare decât cea a complexului Ca-murexid.
Valori normale: adulţi: 9-11 mg/dl ser
copii: 10-12 mg/dl ser

4. Dozarea clorurilor din urină prin metoda Mohr = volumetrie bazata pe reactii de precipitare
Principiul metodei: Azotatul de argint precipită cantitativ ionul clorură din urină sub formă de clorură de argint, iar
excesul de azotat de argint dă cu cromatul de potasiu folosit ca indicator cromat de argint de culoare roşie; apariţia
acestei coloraţii indică sfârşitul reacţiei:
NaCl + AgNO3 → AgCl + NaNO3
K2CrO4 + 2 AgNO3 → Ag2CrO4 + 2KNO3
Valori normale: 9-12g NaCl/urina din 24 de ore.
Semnificaţie diagnostică:
1. Valori crescute apar în: poliurie, insuficienţă suprarenaliană, perioada de debut a resorbţiei edemelor,
nefropatii tubulare sau interstiţiale.
2. Valori scăzute apar în: regim alimentar hiposodat, pneumonii, perioada formării edemelor, stări febrile acute,
transpiraţii excesive, vomă, diaree, insuficienţă cardiacă, ocluzie intestinală, insuficienţă renală.

4
5