Izotonia - soluţiile oftalmice trebuie să aibă aceeaşi presiunea osmotică cu lichidul

lacrimal, care la rândul său are acelaşi punct crioscopic cu sângele(-0,52 C) şi aceeaşi presiune
osmotică; aceste caracteristici sunt echivalente cu cele ale soluţiei de clorură de sodiu 0,9%.
Ochiul normal tolerează mai bine soluţiile hipertone decât cele hipotone motiv pentru care se
recomandă ca soluţiile hipotone să se izotonizeze. Astfel, conform F.R. X soluţiile hipotone se
izotonizează. Atunci când substanţa activă este în concentraţie sub 1g%, soluţia izotonică se
realizează dizolvând substanţa activă într-o soluţie izotonică sterilă; când substanţa activă
depăşeşte concentratia de 1g% soluţia se izotonizează adăugând o substanţă izotonizantă, într-o
cantitate calculată cu ajutorul formulei de la monografia Iniectabilia din FRX:

Cel mai utilizat izotonizant este clorura de sodiu, componentă de bază a secreţiei
lacrimale, iar în caz de incompatibilitate cu substanţele active se poate folosi azotatul de sodiu
sau de potasiu, acidul boric (pentru substanţe stabile în mediu acid), glucoza, sau amestecuri
tampon care corectează atât tonicitatea cât şi pH-ul.
Izohidria - soluţiile oftlamice care au acelaşi pH cu lichidul lacrimal sunt considerate
izohidrice cu acesta. Lichidul lacrimal are capacitate de tamponare. Instilarea unei cantităţi mici
de soluţie oftalmică(1 – 2 picături) determină imediat intensificarea secreţiei de lacrimi care
poate neutraliza caracterul acid sau bazic al soluţiei administrate. Dar sunt o serie de substanţe
active care în soluţie apoasă dau reacţie puternic acidă sau alcalină şi care nu pot fi tamponate în
mod natural. În urma rezultatelor unor cercetări de laborator, valorile de pH tolerate de ochi şi
admise variază între 4,5 şi 9,0. În general, se recomandă să se prepare soluţii oftalmice
tamponate, dar pH-ul acestora va fi ales în primul rând în funcţie de stabilitatea substanţelor
medicamentoase şi abia după aceea în funcţie de toleranţa şi efectul lor fiziologic.