APA IN SISTEMELE BIOLOGICE

 Apa este substanţa cu cea mai mare răspândire pe glob, acoperind

aproximativ 70% din suprafaţa Pământului.
 Se găseşte atât în atmosferă cât şi în subsolul planetei, precum şi în
toate organismele animale şi vegetale, luând parte la organizarea
structurală şi la activitatea metabolică a acestora.

4.1. Structura apei

4.1.1. Structura atomică şi electronică a moleculei de apă

 Molecula de apă este formată din doi atomi de hidrogen legaţi

covalent de un atom de oxigen.
 Atomii constituenţi ai moleculei de apă se găsesc în acelaşi plan,
legăturile covalente O – H au o dimensiune de cca. 0,99 Å, iar
unghiul dintre ele este de aproximativ 1050
 densitatea de sarcină negativă
este maximă în vecinătatea
oxigenului, astfel poziţia centrului
de greutate al sarcinii negative nu
coincide cu cea a sarcinii pozitive.
  apa este o moleculă polară,
având un moment de dipol
permanent:
p = q.l (4.1)

unde q - sarcina dipolului, l -

distanţa dintre centrele de
greutate a sarcinilor dipolului, iar
valoarea momentului dipolar este
p = 1,858 D (1Debye = 3,33·10-
30 cm).
 Din punct de vedere electronic,
molecula de apă are 10
electroni a căror distribuţie
spaţială este următoarea:
 2 electroni se găsesc în
permanenţă în vecinătatea
oxigenului pe orbitalul 1s
 ceilalţi 8 electroni de valenţă
gravitează pe 4 orbitali bilobaţi
care au axele de simetrie de-a
lungul direcţiilor ce unesc
vârfurile unui tetraedru cu
centrul acestuia.
 4.1.2. Asociaţii moleculare

 Molecula de apă poate forma legături coordinative cu alte molecule

de apă, legături cunoscute sub numele de punţi de hidrogen
(legături de hidrogen).
 Nucleele celor doi atomi de hidrogen de pe orbitalii bilobaţi 1şi 2
(Fig.4.2.), fiind slab ecranaţi de către norul electronic, generează un
câmp electric puternic, determinând fiecare câte o interacţiune
electrostatică asupra unui atom de oxigen, ce aparţine altei
molecule de apă.  se formează două punţi de hidrogen cu două
molecule de apă.
 Electronii ce se mişcă pe orbitalii 3 şi 4 pot trece parţial pe orbitalii
atomilor de hidrogen, care aparţin altor două molecule de apă
vecine, realizându-se încă două legături de hidrogen.
 In consecinţă, o moleculă de apă poate realiza patru punţi de
hidrogen (Fig. 4.3.). Lungimea unei legături de hidrogen este de
1,77 Å.
 Spaţial, cele patru molecule de
apă asociate prin punţi de
hidrogen sunt dispuse în
vârfurile unui tetraedru, iar
molecula tetracoordinativă se
află în centrul tetraedrului.
 Prin formarea unei legături
coordinative, norul electronic
este dislocat, determinând o
comportare cooperativă, în
sensul că legarea a două
molecule de apă prin punţi de
hidrogen favorizează legarea
altor molecule de apă la acest
ansamblu, iar ruperea unei
punţi de hidrogen facilitează
ruperea altora.
 In stare solidă, punţile de hidrogen
sunt permanente, în schimb în stare
lichidă ele se formează sau se rup
neîncetat datorită agitaţiei termice.
 Asocierea moleculară, determină
apariţia unor microdomenii
ordonate de molecule de apă, dar
H H H H
cu o existenţă foarte scurtă,
deoarece timpul de viaţă al unei O O O O
punţi de hidrogen în stare lichidă H H H H
este de 10-9 secunde.
 Punţile de hidrogen stau la baza
structurilor supramoleculare de
forma (H2O)n de apă, atât în stare
solidă cât şi în stare lichidă.
 Starea solidă
 Pentru gheaţă, la temperaturi
scăzute şi presiune normală,
structura (H2O)n se extinde
tridimensional, formând reţele
hexagonale regulate.
 Deoarece, în cadrul reţelei
cristaline compacte, fiecare
moleculă de apă este legată
prin punţi de hidrogen de
numai alte 4 molecule
învecinate, gheaţa are o
structură afânată, motiv
pentru care densitatea ei este
mai mică decât a apei lichide.
 Starea lichidă
 O dată cu creşterea temperaturii se intensifică agitaţia termică, ceea
ce determină ruperea punţilor de hidrogen. Astfel, în apa lichidă
ordinea gheţii este parţial distrusă, structura fiind ordonată local şi
prezentând fluctuaţii în timp.
 Incă nu există un consens în ceea ce priveşte structura apei lichide,
dar ea este cauzată de două tendinţe contrare: de ordonare (prin
formarea legăturilor de hidrogen) şi de dezorganizare (prin ruperea
legăturilor de hidrogen datorită agitaţiei termice).
 La temperatura de 00C, temperatura de topire a gheţii, şi la presiune
normală (p=1atm), numai 15% din punţile de hidrogen se rup, apa
păstrându-şi o structură cvasicristalină. O dată cu creştera
temperaturii, apa lichidă este alcătuită dintr-un amestec de molecule
libere: monomeri, dimeri, tetrameri, octomeri etc, proporţia acestor
microagregate variind cu temperatura. Dintre acestea, cele mai
stabile sunt formele dimere, ele găsindu-se chiar şi în starea
gazoasă.
 Monomerii pot rămâne în reţeaua cristalină ca molecule interstiţiale,
ceea ce explică creşterea densităţii apei în domeniul 00C – 40C,
considerată comportare anormală a apei. Peste 40C, datorită
agitaţiei termice, monomerii pot părăsi reţeaua cristalină ceea ce va
duce la micşorarea densităţii apei.
 La homeoterme, temperatura este stabilizată între 350C şi 410C,
domeniu în care structura cvasicristalină dispare, iar apa conţine
proporţia cea mai mare de dimeri şi devine mult mai reactivă din
punct de vedere chimic, ceea ce permite celulelor să realizeze
structuri cristaline de forme diferite.

 Starea gazoasă

 Datorită agitaţiei termice foarte intense, în această stare de

agregare se rup toate punţile de hidrogen, moleculele de apă
devenind libere şi izolate. In anumite condiţii, în starea gazoasă mai
pot exista şi unii dimeri.
 In concluzie, în fază solidă apa este înalt structurată, în stare lichidă
este local structurată, iar în cea gazoasă este nestructurată.
 4.2. Proprietăţile fizice ale apei
 Structura moleculară, determinată de existenţa punţilor de
hidrogen şi de caracterul dipolar, explică proprietăţile specifice ale
apei.
 Prezenţa anomaliilor deosebesc apa de celelalte lichide.
 Proprietăţile fizice ale apei, care prezintă însemnătate deosebită
pentru funcţionalitatea şi reglarea unor procese din sistemele vii,
sunt:
 Densitatea
 Apa, spre deosebire de alte lichide, prin solidificare îşi măreşte
volumul, determinând micşorarea densităţii. Densitatea variază
neliniar cu temperatura.
 Anomalia dilatării apei constă în faptul că în domeniul 00C şi 40C
volumul se măreşte prin răcire,deci densitatea scade. Astfel, la
00C densitatea are valoarea de 999,87 kg/m3, iar la 40C are
valoarea maximă de 103 kg/m3.
 La temperaturi mai mari de 40C densitatea scade tot neliniar.
 La temperaturi mai mici de 00C densitatea scade brusc, ceea ce
explică distrugerea unor plante.
 Acest comportament al apei în funcţie de temperatură explică
existenţa vieţii acvatice în anotimpul rece, straturile de apă de sub
crusta de gheaţă formată la suprafaţă au temperaturi mai ridicate
decât cea de îngheţ.
 Căldura specifică
 Reprezintă cantitatea de căldură necesară unităţii de masă pentru
a-şi ridica temperatura cu un grad.
 Căldura specifică a pei are valoarea de 4180 J/kg·K şi este mai
mare decât a altor lichide şi a majorităţii solidelor. Ea variază cu
temperatura, având un minim la 350C.
 Valoarea mare a căldurii specifice permite apei să anihileze
variaţiile mari de temperatură. Astfel, cantitatea mare de apă din
ţesuturi va împiedica supraîncălzirea sau răcirea acestora înainte
ca sistemele de termoreglaj să intre în funcţiune.
 Sângele, având în compoziţie apă, transportă cantităţi importante
de căldură din locul de producere în tot organismul, uniformizând
temperatura acestuia.
 La suprafaţa corpului sângele elimină prin iradiere surplusul de
căldură.
 Căldura latentă de vaporizare
 Reprezintă cantitatea de căldură necesară unităţii de masă ca să
treacă din stare lichidă în stare de vapori.
 Pentru apă această constantă este de 2,3 ·106 J/kg, valoare foarte
mare în raport cu alte lichide. Aceasta permite ca la temperaturi
ridicate, surplusul de căldură din organismele vii să fie eliminat prin
evaporare pulmonară (0,73 ·106 J/zi) sau prin evaporare cutanată
(1,73 ·106 J/zi).
 Conductivitatea termică
 Este fluxul termic ce se propagă prin unitatea de suprafaţă între
două puncte aflate la distanţa de 1 cm şi când între ele există o
diferenţă de temperatură de un grad.
 La 200C conductivitatea termică a apei are valoarea de 0,59
J/scmK, mai mare decât majorităţii lichidelor. Această valoare
ridicată permite menţinerea constantă a temperaturii corpului
(homeostazia termică), atunci când căldura nu poate fi evacuată
prin circulaţia fluidelor biologice.
 Temperaturi nete la transformări de fază: topire la 00C şi
fiebere la 1000C, valori ridicate comparativ cu alte lichide.
 Coeficientul de tensiune superficială are valoarea de 0,0725
N/m la interfaţa apă-aer. Această valoare mare este o consecinţă a
exitenţei punţilor de hidrogen. Moleculele de la interfaţa apă-
substanţă nepolară nu pot realiza numărul complet de legături de
hidrogen, astfel încât energia lor potenţială va fi mai mare decât a
moleculelor din straturile interne.
 Coeficientul de vâscozitate dinamică are valoarea de 1,0050
·10-3 Ns/m2 la 200C. Variază anormal cu presiunea, întâi scade şi
apoi creşte liniar cu creşterea presiunii.
 Constanta dielectrică relativă este aproximativ 80, valoare mare
care arată capacitatea apei de a ioniza substanţele ce sunt dizolvate
în ea.
 Proprietăţi optice: apa este transparentă, lăsând să treacă lumina
vizibilă, ceea ce permite dezvoltarea vieţii în mediul apos. Apa
absoarbe total radiaţiile infraroşii şi parţial pe cele ultraviolete.
 4.3. Apa în biosisteme

4.3.1. Conţinutul şi repartiţia apei în organismele vii

 Apa este solventul universal şi se găseşte în toate organismele vii, în

procente diferite.
 Pentru organismul uman apa reprezintă 65-70% şi în jur de 60%
pentru cel animal.
 In Tabelul 4.1. este prezentat conţinutul de apă pentru diferite
animale.

Organism animal Conţinut apă

[%]
taurine 60,4
suine 58,0
ovine 60,0
cabaline 60,0
pasări 56,0
 Se face o clasificare a apei din organismele superioare după mai multe
criterii:
1. După locul unde se sflă în raport cu celulele, apa poate fi:
 intracelulară (70%)
 extracelulară (30%): - interstiţială sau extravasculară (23%)
- circulantă sau vasculară (7%)
2. In funcţie de distribuţia in ţesuturi apa este:
 tisulară
 extratisulară sau cavitară, ca de exemplu în cazul umorilor apoase
şi sticloase, lichidului cefalorahidian şi al sângelui.
3. Din punct de vedere al interacţiei cu macromoleculele biologice avem:
 apă liberă
 apă legată sau structurată - se fixează în cea mai mare parte prin
hidratare pe grupările hidrofile (polare) ale proteinelor, acizilor nucleici,
glucidelor şi lipidelor.
4. După provenienţa în organism apa poate fi:
 exogenă - introdusă din exterior,şi
 endogenă - rezultată din procesele metabolice prin oxidare aerobă.

 In mediul intracelular au loc reacţiile caracteristice materiei vii, din

acest motiv este necesar să se cunoască starea apei intracelulare
(citoplasmatice), care reprezintă 55% din totalul apei din organism.
 Cercetările experimentale au condus la concluzia că o fracţiune 5-
10% din apa citoplasmatică prezintă proprietăţi total diferite de apa
lichidă, având un grad superior de ordonare. Această fracţiune este
apă legată (apă structurată).
 In raport cu proprietatea specifică pe care o prezintă, apa
citoplasmatică poate fi:
 apă fixată - rezistă la deshidratare;
 apă nesolvatată – nu are proprietăţile unui solvent;
 apă necongelată – nu îngheaţă chiar la temperaturi mai scăzute de
–200C;
 apă netransferabilă osmotic – nu este transferată prin membrana
celulară în cadrul schimburilor osmotice dintre celule şi mediu.
 Restul de apă citoplasmatică (până la 55%) este parţial legată sau
liberă.
 Apa legată joacă un rol important în desfăşurarea proceselor
biologice.

4.3.2. Distribuţia apei în ţesuturi

 Conţinutul de apă dintr-un ţesut depinde de raportul dintre

cantitatea de colesterol, care este hidrofil, şi cantitatea de acizi
nucleici care sunt hidrofobi, raport cunoscut sub numele de
coeficient lipocitic.
 Se constată că un organ sau ţesut are un conţinut de apă mai ridicat
cu cât este sediul unor procese metabolice mai intense. De exemplu,
ţesuturile embrionare conţin apă în proporţie de 97%, la fel ca şi
celenteratele.
 Procesele anabolice scad cu vârsta, ceea ce determină şi o scădere
a cantităţii de apă cu vârsta. Astfel, dacă la copii nou născuţi
conţinutul de apă este de 76%, în cazul femeilor peste 60 de ani
procentul de apă este doar de 46%.
 In Tabelul 4.2. sunt prezentate valori ale procentelor de apă din
diferite ţesuturi.

Ţesut Apa Ţesut Apa

[% din masa] [% din masa]
păr 4 muşchi 76
dentină 9 inima 77
schelet 30 creier 77
ţesut adipos 30 rinichi 78
cartilaj 50 plămâni 81
ţesut nervos 70 ţesut nervos 85
(subst. albă) (subst. cenuşie)
ficat 75 plasma sangvină 93
pancreas 75 ţesut embrionar 97
 4.3.3. Importanţa apei în sistemele biologice

 Apa, datorită conţinutului ridicat în organismele vii şi a

proprietăţilor sale structurale şi fizico-chimice, poate fi considerată
“matricea vieţii”, ea intervenind în toate procesele vitale.
 este solventul universal al materiei vii atât la nivel interstiţial cât şi
intracelular.
 în interiorul celulelor are rol de mediu de dispersie, intervenind
într-o serie de reacţii biochimice, cum ar fi hidroliza, şi se
formează ca produs final al oxidărilor biologice.
 este mediul de transport al substanţelor (molecule, ioni,
macromolecule, etc) de la un organ la altul, prin intermediul
fluidelor circulante extracelulare şi de eliminare a produşilor de
dezasimilaţie în afara organismului, în procesele de micţiune şi
transpiraţie.
 are rol de protecţie mecanică a sistemelui nervos central sau al
embrionului.
 constituie mediu de suspensie al unor celule libere, ca de exemplu
elementele figurate ale sângelui, spermatozoizii,etc.
 datorită proprietăţilor sale: căldura specifică ridicată, căldura
latentă de vaporizare mare şi a conductivităţii termice ridicate, apa
are şi un rol de protecţie a organismului faţă de variaţiile termice ale
mediului, contribuind astfel la procesele de termoreglare ale
homeotermelor.

 In concluzie, apa fiind o substanţă cu structură complexă şi cu

proprietăţi deosebite, joacă un rol important în desfăşurarea
proceselor vitale, fiind indispensabilă vieţii.