STĂRI DE AGREGARE ALE MATERIEI

3.1. Clasificarea substanţelor după stările de

agregare

La nivel macroscopic materia se prezintă în trei stări net

diferite, numite stări de agregare:
starea gazoasă - nu are nici formă şi nici volum propriu;

starea lichidă - nu are formă proprie, însă are volum propriu;

starea solidă - are şi formă şi volum propriu.

Existenţastărilor de agregare ale materiei poate fi explicată

dacă se ţine cont de mişcarea, interacţiunea şi structura
particulelor ce alcătuiesc corpurile.
 Particulele se găsesc într-o stare de mişcare numită agitaţie
termică, care este dependentă de temperatură şi are un caracter
haotic.
 Agitaţia termica conferă particulelor energie cinetică, însă în acelaşi
timp particulele interacţionează între ele ceea ce determină apariţia
energiei potenţială.
 Interacţiunea dintre particule este exprimată prin forţele
intermoleculare, care pot fi de tip electric, van der Waals etc., toate
împreună fiind numite forţe de coeziune.
 Intre forţele de coeziune din cele trei stări de agregare există
următoarea relaţie:
Fgaz  Flichid  Fsolid (3.1)
 3.1.1. Starea gazoasă

 Mişcarea termică a moleculelor de gaz constă numai dintr-o mişcare

de translaţie, care are loc în toate direcţiile. In timpul mişcării
moleculele se ciocnesc între ele şi cu pereţii vasului, ceea ce
determină apariţia unei presiunu asupra pereţilor vasului, presiune
care devine cu atât mai mare cu cât temperatura şi densitatea
gazului cresc.
 Deoarece forţele de coeziune sunt neglijabile, şi energia potenţială
dintre molecule devine neglijabilă, iar energia internă a gazului este
formată numai din energia cinetică a moleculelor.
 Din punct de vedere macroscopic, starea unui gaz este descrisă de
parametrii de stare (T,p,V), iar modificarea unuia dintre ei duce la
apariţia unui proces termodinamic.
 In natură, în majoritatea cazurilor se întâlnesc amestecuri de
gaze, în cazul cărora este valabilă legea lui Dalton, care arată că:
fiecare gaz din amestec ocupă întreg volumul amestecului şi
fiecare gaz din amestec exercită o presiune parţială, pi. Presiunea
totală a amestecului este egală cu suma presiunilor parţiale:

n
RT n m i (3.2)
p t  p1  p 2  ....  p n   p i  
i 1 V i 1  i
unde V este volumul total al amestecului.
 In cazul gazelor reale, în afară de mişcarea de translaţie,
moleculele prezintă mişcări de rotaţie şi de vibraţie a atomilor din
moleculă.
 Energia internă,U, a unui gaz real reprezintă suma energiilor
tuturor acestor mişcări şi a energiei potenţiale de interacţiune a
moleculelor.
 In organismele vii există o serie de procese biologice care se supun
legilor transformărilor simple în gaze. Exemplu: procesul de
respiraţie aeriană are loc la presiuni mici (1 atm), motiv pentru care
este valabilă legea transformării izoterme.
 Cele două componente ale ventilaţiei pulmonare: inspiraţia şi
expiraţia, se produc prin variaţia cavităţii toracice, fiind posibile
datorită elasticităţii toracelui şi a pulmonilor. Conform legii Boyle-
Mariotte la:
 mărirea volumului cavităţii toracice are loc o scădere a

presiunii aerului sub valoarea aerului atmosferic, ceea ce

determină procesul de inspiraţie.
 micşorarea volumului creşte presiunea din plămâni, aerul
este expulzat, deci are loc procesul de expiraţie.
 3.1.2. Starea lichidă
 Lichidele au distanţele dintre molecule mult mai mici decât gazele,
ceea ce determină ca forţele de interacţiune moleculară să joace un
rol important asupra proprietăţilor lichidelor.
 Din acest motiv, lichidele au volum propriu, iar densitatea şi
vâscozitatea sunt mult mai mari decât în cazul gazelor.
 Lichidele sunt foarte puţin compresibile, proprietate care se datoreză
forţelor de coeziune şi existenţei unei presiuni moleculare foarte
mari (tensiunea superficială), care acţionează la suprafaţa liberă a
oricărui lichid.
 Cercetări prin difracţie de raze X au pus în evidenţă existenţa unei
ordini locale, adică a unor zone în care moleculele execută mişcări
relativ ordonate, în jurul unor poziţii de echilibru (având o durată
de existenţă de ordinul 10-11 s).
 Mişcarea termică a moleculelor lichidelor este o combinaţie a unor
mişcări de translaţie şi de vibraţie, la care în anumite cazuri se pot
adăuga şi mişcări de rotaţie.
 Forţele de coeziune asigură volumul propriu, însă nu sunt suficient
de puternice să asigure şi forma proprie.
 3.1.3. Starea solidă
 In condiţii normale de temperatură şi presiune, substanţele aflate în
stare solidă, în funcţie de aranjarea spaţială a particulelor
componente, se clasifică în:
 solide cristaline - în care particulele componente sunt aranjate
ordonat şi periodic în spaţiu în nodurile unei reţele numită reţea
cristalină;
 solide amorfe - în care particulele componente nu mai sunt
dispuse ordonat, de aceea starea amorfă este o stare
intermediară între starea cristalină şi cea lichidă.
 Forţele de coeziune dintre particulele solidului sunt foarte puternice,
ceea ce garantează corpurilor aflate în această stare formă proprie
şi volum propriu.
 Mişcarea termică a solidelor cristaline este ordonată, ea constă în
oscilaţii de mică amplitudine în jurul nodurilor reţelei cristaline.
Intensitatea oscilaţiilor creşte cu creştera temperaturii.
 Forţele de atracţie şi de respingere dintre particulele solidelor
cristaline sunt foarte mari, anulându-se în nodurile reţelei, ceea ce
înseamnă că energia potenţială a unui astfel de sistem este minimă,
asigurând o stabilitate mare acestor corpuri. Substanţele amorfe au
o stabilitate mai redusă faţă de solidele cristaline.
 3.2. Transformări de fază

 Aprecierea asupra stării de

agregare a materiei se face în
condiţii normale de
temperatură şi presiune (T=
293 K, p = 1 atm), însă o
substanţă poate exista în toate
cele trei stări de agregare, în
funcţie de condiţiile de
temperatură şi presiune la care
este supusă.
 Trecerea dintr-o stare de
agregare în alta se numeşte
transformare de fază.
 In figura este prezentată diagrama de stare şi procesele care apar
când au loc transformările de fază.
 Punctul triplu (PT) – reprezintă punctul în care coexistă toate cele
trei stări de agregare, în echilibru dinamic fiind caracterizat de o
anumită temperatură şi presiune, specifice substanţei respective.
 Punctul critic (PC) – este punctul peste a cărui temperatură gazul nu
mai poate fi lichefiat, indiferent cât de mult ar creşte presiunea.

 Un sistem material poate fi constituit din mai multe componente, fie

în aceeaşi stare de agregare, fie în stări diferite.
 Dacă mediul este continuu, fără zone separate, sistemul este
monofazic.
 Când în sistem există zone de discontinuetate, sistemul este
polifazic, iar suprafaţa de separaţie dintre două zone se numeşte
interfaţă.
 3.3. Stări de agregare în organismele vii

 Din punct de vedere al stării de agregare materia vie este

heterogenă, fiind un sistem polifazic. Totuşi, ca urmare a adaptării
organismelor vii la diferitele condiţii de mediu, se poate decela
existenţa substanţei în cele trei stări de agregare.
 Gazele în sistemele vii se găsesc sub trei forme:
 nedizolvate în alveolele pulmonare, sinisuri osoase, în tubul digestiv
etc;
 dizolvate în diversele lichide: plasmă, lichid cefalorahidian etc;
 combinate cu unele biomolecule, cum este hemoglobina.
 Starea lichidă este prezentă în organism sub diferite forme:
 lichide circulante: sânge, plasmă, lichid cefalorahidian;
 mediu lichid: citoplasma, lichidul interstiţial;
 lichide de secreţie;
 lichide de excreţie: urina, transpiraţia;
 structuri fluide: mediile refringente din ochi, membrana celulară.
 Lichidele biologice nu sunt niciodată lichide pure, ele sunt sisteme
de dispersie complexe de cele trei tipuri: soluţii, coloizi sau
suspensii.
 Solventul tuturor lichidelor biologice este apa, ce se găseşte în
cantitate mare în organismele vii şi posedă proprietăţi speciale.
 Starea solidă în organismele vii se găseşte sub formă de:
 structuri microscopice: macromolecule, organite citoplasmatice,
organite nucleare, citoschelet, dispozitive contractile, structuri
solide extracelulare, cum ar fi substanţa fundamentală din
ţesutul conjunctiv, cartilaginos şi osos, scheletul celulozic la
plante;
 solide cristaline şi amorfe: oase, dinţi, păr;

 structuri complexe care din punct de vedere macroscopic se

comportă ca solide: muşchi, organe, pereţii vaselor sangvine.
 In organismele vii nu există întotdeauna o delimitare precisă între
stările de agregare ale substanţei din cauza existenţei stărilor de
intermediare şi mixte.
 3.4. Cristale lichide
 Cristalele lichide sunt o clasă specială de substanţe care d.p.d.v. al
mobilităţii se comportă ca lichidele, însă au proprietăţi
asemănătoare cristalelor, de exemplu, optic, ele sunt birefringente.
 Starea de cristal lichid poate fi obţinută prin topirea, prin răcirea
materialului topit sau prin acţiunea unui solvent (în cazul
substanţelor liotrope).
 In cazul substanţelor de interes biologic, cristalele lichide sunt
substanţe organice la care tranziţia solid – lichid se face prin
intermediul unor stări stabile în care substanţa este anizotropă, dar
fluidă. Aceste faze intermediare se numesc mezofaze, faze
mezomorfe sau fluide condensate cu anizotropie spontană.
 Orientarea spaţială a moleculelor sau a agregatelor moleculare este
o caracteristică impotantă care conferă substanţei proprietăţi de
cristal lichid.
 In cazul materiei vii se cunosc trei tipuri de structuri moleculare care
pot conferi proprietăţi de cristal lichid, şi anume:
  molecule organice mici, de exemplu esterii colesterorului
(observaţie: colesterolul însăşi nu este cristal lichid);
 agregate moleculare elicoidale lungi, sub formă de
baghete (exemple ADN-ul şi anumite virusuri);
 structuri asociate care sunt amestecuri de amfoliţi cu
solvenţi polari, cum ar fi apa, obţinându-se la o anumită
concentraţie o orientare a grupărilor hidrofile şi hidrofobe
(exemplu membrana celulară).

 Cristalele lichide, în funcţie de condiţiile de formare a fazei

mezomorfe, se pot clasifica în:
 termotrope - care se obţin într-un
anumit domeniu de temperatură (Fig.
3.2). După orientarea spaţială a
moleculelor, acestea se împart în:
 nemantice - în care toate moleculele
se aranjează cu axa lungă după o
direcţie preferenţială. Aceste cristale
au o transparenţă de 100%, însă nu au
activitate optică.
 colesterice - sunt formate din straturi
în care moleculele sunt orientate cu
axa lungă paralel. Straturile sunt rotite
continuu spre stânga sau spre dreapta
cu un anumit unghi, ce diferă de la un
strat la altul, obţinându-se astfel o
structură de tip elicoidal. Aceste
cristale sunt optic active.
 smectice - care au o structură
stratificată, grosimea unui strat fiind
egală cu axa lungă a moleculelor
(exemplu mielina).
 liotrope - se obţin într-un
anumit domeniu de concentraţie.
 Lichidele biologice, fiind formate
dintr-o parte hidrofilă şi din două
părţi hidrofobe, au un caracter
amfoter. Astfel, într-un anumit
domeniu de concentraţie al
mediului apos, care este puternic
polar, ele formează structuri
micelare sferice, cilindrice,
prismatice sau structuri lamelare
 Micelele sunt complexe moleculare, rezultate în urma interacţiunilor
de tip van der Waals ale unor compuşi moleculari, care pot fi
constituiţi din molecule mici sau macromolecule.

 Stabilitatea acestor agregate moleculare este asigurată de legăturile

hidrofile şi interacţiunile hidrofobe.

 Acest tip de structură moleculară se regăseşte în membranele

celulare, care au caracteristicile unor cristale lichide.