FENOMENE DE TRANSPORT

 Organismele vii - sisteme deschise - realizează în mod permanent

schimburi de substanţă, de energie şi de informaţie cu mediul
înconjurător.
 Schimburile au loc în ambele sensuri şi constituie condiţia “sine qua
non” de menţinere a structurii şi funcţionării optime a biosistemelor.
 Fenomenul de transport spre interior (influx) şi spre exterior (eflux)
se manifestă la toate nivelele de organizare ale materiei vii.
 Este tratat transportul:
 de impuls de către moleculele unui lichid real, de la un strat la
altul, datorită vâscozităţii lichidului
 de substanţă, în sensul creşterii entropiei, prin difuzie şi osmoză,
atunci când există gradienţi de concentraţie, de potenţial sau de
presiune.
 6.1. Vâscozitate

6.1.1. Coeficienţi de vâscozitate

 Curgerea unui fluid real are loc în straturi foarte subţiri, moleculele
din acelaşi strat având aceeaşi viteză, în timp ce cele din straturile
adiacente, viteze diferite.
 Intre moleculele straturilor vecine, dar şi între moleculele aceluiaşi
strat, se exercită forţe de interacţiune de tip van der Waals, care se
opun deplasării relative a moleculelor, determinând apariţia unei
frecări interne, numită vâscozitate.
 Forţele de frecare internă, numite forţe de vâscozitate (Fv), rezultă
ca urmare a transportului de impuls de către moleculele lichidului de
la un strat la altul.
 Forţele de vâscozitate sunt
orientate tangenţial la suprafaţa
straturilor şi în sens opus vitezei
stratului respectiv (Fig.6.1).
 Forţa de vâscozitate pentru o
curgere laminară, când straturile
de lichid rămân paralele, este dată
de legea lui Newton:

dv (6.1)
F  S
dx
unde:  - coeficientul de
vâscozitate dinamică, S - aria
comună a celor două straturi şi
dv/dx - gradientul de viteză,
perpendicular pe direcţia de
curgere.
 Semnificaţia fizică a coeficientului de vâscozitate dinamică: forţa de
frecare dintre două straturi cu secţiunea egală cu unitatea pentru un
gradient de viteză egal cu unitatea.
 Unităţi de măsură: []SI = Nsm-2 =Poiseuille, iar ca unitate tolerată
în CGS se utilizează []CGS = dynscm-2 = 1P (poise).
 Tinând cont de densitatea () a lichidului se introduce o nouă
mărime numită coeficient de vâscozitate cinematică (),
definit:
 = / (6.2)

a cărui unităţi de măsură sunt []SI = m2s-1 =1dakts

(decakilostokes),respectiv []CGS = cm2s-1 = 1 St (Stokes).
 Vâscozitatea unui sistem de dispersie depinde de concentraţie, din
acest motiv se utilizează şi noţiunea de coeficient de vâscozitate
relativă (r):
r = /0 (6.3)

 ca fiind raportul dintre coeficientul de vâscozitate dinamică al

soluţiei () şi cel al solventului pur (0).
 Lichidele pentru care este valabilă legea lui Newton se numesc
lichide newtoniene.
 Pentru aceste lichide, coeficientul de vâscozitate dinamică depinde
de natura lichidului şi de temperatură, scăzând rapid cu creşterea
temperaturii.
 Când T= const. pentru un lichid dat  este considerat constant şi nu
depinde de gradientul de viteză.
 Din clasa lichidelor newtoniene fac parte un număr mare de lichide,
în special lichide pure, unele soluţii coloidale de concentraţii mici şi
majoritatea lichidelor biologice (lichidul cefalorahidian, plasma
sangvină, urina).
 Lichidele care nu se supun legii lui Newton se numesc lichide
nenewtoniene, pentru care coeficientul de vâscozitate dinamică
depinde de gradientul de viteză şi nu mai este constant la o
temperatură dată.
 Din această categorie fac parte soluţii macromoleculare, coloidale,
suspensii (sângele).
 Coeficientul de vâscozitate dinamică pentru lichidele nenewtoniene,
în speţă sisteme coloidale macromoleculare, depinde de forma şi
concentraţia particulelor disipate, conform legii lui Einstein:
 = d (1 + kV) (6.4)

unde d – coeficient de vâscozitate dinamică a mediul de dispersie;

V – volumul fazei dispersate din unitatea de volum a soluţiei;
k – constantă care depinde de mărimea şi natura particulelor
dispersate.
Lichid t 
(0C) 10-3(Nsm-2)
20 1,005
Apă
37 0,691
Lichid cefalorahidian 20 1,014
Ser sangvin 20 1.21-2,14
20 4,003-5,00
Sânge
37 2,721-2,795
Urina 20 1,oo-1,14
 6.1.2. Vâscozitatea sângelui
 La temperatura de 370C, vâscozitatea
sângelui este de cca. 4 ori mai mare
decât a apei, sângele fiind un lichid
nenewtonian.
 Sângele este un lichid complex, fiind
un sistem dispers heterogen, mai
precis o suspensie de elemente
figurate (celulele) în plasmă (soluţie
apoasă de electroliţi, neelectroliţi şi
macromoleculare).
 Procentul din volumul total al sângelui
ocupat de elementele figurate, în
majoritate covârşitoare hematii, poartă
numele de hematocrit, valoarea
normală fiind cuprinsă între 45 - 50%.
 In consecinţă, vâscozitatea sângelui
variază în funcţie de mărimea
hematocritului, de viteza de curgere şi
de raza tubului.
 Dependenţa lui r de H este aproape
exponenţială.
 Această variaţie bruscă a lui r se
explică prin faptul că la valori de peste
58-60% a hematocritului, apar
aglomerări ale hematiilor, acestea
deformându-se datorită presiunii dintre
ele. Astfel, imposibilitatea mişcării
libere a hematiilor determină o creştere
accentuată a vâscozităţii.
 Măsurătorile pentru cele două curbe
din figură au fost efectuate cu capilare
diferite: curba (1) cu 1  1mm şi
curba (2) cu 2  1mm.
 Dependenţa lui r de diametrul
capilarului este cunoscută sub
denumirea de fenomenul Fahraeus-
Lindquist
 Matematic, această dependenţă este descrisă de relaţia:

r 
 dp 
2
(6.5)
1  
 r 


unde - coeficientul de vâscozitate pentru un tub cu raza foarte

mare; dp – diametrul particulelor (hematii); r – raza capilarului
 Variaţia lui r cu raza tubului şi cu viteza de curgere se datorează
acumulării şi aranjării hamatiilor în zona axială a tubului şi formării
unui manşon plasmatic de vâscozitate mică la contactul cu pereţii
vasului.
 Procesul are loc la viteze de curgere mici, astfel încât
vâscozitatea nu mai este influenţată sensibil de variaţia vitezei în
circuitul sangvin. Când r < 0,5 mm se constată o micşorare
accentuată a lui r ceea ce favorizează curgerea în vasele
sangvine mici.
 Modificări ale vâscozităţii pot să apară:
 în diferite stări patologice, astfel creşte la hipertensiune,
poliglobulie, axfixie şi scade la anemie.
 creşte în urma consumului de alcool, cafea şi datorită existenţei
produşilor de dezasimilaţie acumulaţi în organism în perioada de
oboseală.
 creşterea concentraţiei de CO2 în sânge duce la mărirea (umflarea)
elementelor figurate, ceea ce determină, conform relaţiei lui Einstein
(relaţia 6.5), creşterea vâscozităţii  că sângele venos este mai
vâscos decât cel arterial.
 creşterea vâscozităţii cu scăderea temperaturii şi conjugată cu
vasoconstricţia capilară determină stagnarea circulaţiei periferice,
ducând la apariţia degerăturilor.
 creşterea vâscozităţii determină o creştere a efortului inimii pentru
menţinerea unui debit normal, deci o creştere a tensiunii arteriale.
 Vâscozitatea este mai mică la femei decât la bărbaţi şi la copii decât
la adulţi.
 6.1.3. Legea lui Poiseuille

 Coeficientul de vâscozitate al lichidelor nenewtoniene este

dependent de condiţiile de curgere.
 Există două regimuri de curgere pentru un lichid vâscos: laminar şi
turbulent.
 In curgerea laminară straturile de lichid se deplasează paralel
unele faţă de altele, încât liniile de curent nu se intersectează.
Viteza de curgere nu are componentă radială.
 Curgerea laminară poate fi staţionară sau nestaţionară.
 In regim laminar, profilul vitezelor în secţiune transversală este
parabolic, având valoare maximă de-a lungul axului tubului
(Fig.6.4.a).
 Curgerea turbulentă se caracterizează prin traiectorii dezordonate
ale particulelor de lichid, astfel încât straturile se amestecă între ele.
 Acest regim de curgere apare dacă viteza lichidului creşte depăşind
o valoare critică (vc), şi/sau secţiunea tubului se măreşte. In acest
caz, există componente radiale ale vitezei de curgere.
 Curgerea turbulentă este numai
nestaţionară. Dacă în timpul curgerii apar
mişcări de rotaţie (vârtejuri, turbioane)
curgerea turbulentă devine curgere
turbionară.
 Curgerea turbulentă este consumatoare de
energie.
 In regim turbulent, profilul vitezei nu mai
este parabolic (Fig.6.4.b).
 Caracterul laminar sau turbulent al curgerii
unui fluid printr-un tub cu pereţii rigizi se
poate stabili cu ajutorul numărului lui
Reynolds (Re):

.v.r (6.6)
Re 

 S-a văzut că pentru condiţii date (lichid şi tub) există o viteză de
curgere critică (vc), peste care curgerea devine turbulentă, viteză
care este corespunzătoare unui număr Reynolds critic, a cărui
valoare este Rcre = 1000.
 In funcţie de această valoare există regimurile de curgere:
 Re  1000 - curgere laminară;
 1000  Re  2000 - curgere nestabilă;
 Re  2000 curgere turbulentă.

 Legea lui Poiseuille.

 Datorită forţelor de frecare lichidul întâmpină o rezistenţă la
înaintare, ceea ce determină o scădere a presiunii hidrostatice de-a
lungul unui tub de secţiune constantă, indiferent de poziţia tubului
(orizontală, verticală, oblică).
 Legea lui Poiseuille arată că debitul (Q) al unui lichid este
proporţional cu diferenţa de presiune între două puncte ale
conductei, adică:
 r 4
Q p 1  p 2  (6.7)
8ηl
unde r şi l sunt raza, respectiv lungimea tubului,  - coeficientul de
vâscozitate dinamică, p = p1 – p2 diferenţa de presiune de la
capetele tubului datorită căreia lichidul curge.
 Sistemul cardiovascular este alcătuit din inimă, cu rol de pompă
aspiro-respingătoare, şi o reţea continuă de vase închise cu secţiuni
diferite (artere,vene şi capilare) prin care circulă sângele.
 Circulaţia sangvină, în afara parametrilor ce caracterizează curgerea
oricărui lichid (vâscozitate, gradient de presiune, diametrului
conductei), are şi particularităţi datorită proprietăţilor specifice ale
sângelui şi ale pereţilor vaselor sangvine:
 sângele este un lichid nenewtonian;

 pereţii vaselor sangvine sunt elastici;

 circulaţia sângelui nu este continuă, ci pulsatorie.

 Sângele este considerat o substanţă plasto-vâsco-elastică.
 Vâscozitatea relativ mare a sângelui, neomogenitatea lui, expulzarea
ciclică sub presiune mare, precum şi forma diferită şi variabilă a
vaselor sangvine determină o curgere care nu este strict laminară,
profilul vitezei nefiind parabolic.
 Curgerea turbulentă propriu-zisă se observă, în mod normal, doar în
partea iniţială a aortei şi a arterei pulmonare.
 In celelalte vase mari apare o microturbulenţă, adică un regim
intermediar între curgerea laminară şi cea turbulentă. Acest tip de
curgere favorizează schimburile între sânge şi pereţii vasului,
precum şi omogenizarea substanţelor dizolvate.
 Pentru ca hematiile să poată să treacă prin capilare, acestea se
orientează perpendicular pe axul tubului. In cazul când diametrul
capilarului este mai mic decât cel al hematiilor, acestea se
deformează elastic, pentru a fi posibilă curgerea sângelui.
 Valoarea minimă a razei vasului
sangvin trebuie să satisfacă
următoarea inegalitate:
r  0,013Q (6.13)
 In figura 6.5. sunt prezentate
valorile experimentale ale ale
razelor aortei umane şi ale unor
specii de mamifere.
 In aorta umană debitul sangvin
este Q = 100 cm3/s, introducând
această valoare în relaţia (6.13) se
obţine r  1,3 cm.
 Se poate constata că relaţia (6.13)
este satisfăcută şi pentru alte
mamifere, ceea ce arată că natura
vie poate să evite apariţia curgerii
turbulente, care este
consumatoare de energie
metabolică.
 6.2. Difuzia

 Difuzia reprezintă un transport de substanţă (atomi, molecule, ioni

sau complexe moleculare) între zone de concentraţie sau potenţial
diferite, datorită agitaţiei termice.
 Fenomenul de difuzie are loc în mod spontan, fără consum de
energie, deci pasiv, în sensul creşterii entropiei, adică tinzând spre
echilibru termodinamic.
 D.p.d.v. termodinamic, procesul de difuzie în sistemele disperse
apare datorită energiei fazei disperse (solvit), exprimată prin aşa
numitul potenţialul chimic (), care este dependent de concentraţie.
La presiune şi volum constante, expresia potenţialului chimic este:
 = 0 + RTlg C (6.14)
unde: 0 – potenţialul chimic standard; R – constanta universală a
gazelor; T – temperatura absolută; C – concentraţia sistemului de
dispersie
 Intre două zone de concentraţie diferită există un gradient de
concentraţie dC/dx, care determină apariţia unui flux Jc ce se
manifestă prin transport de substanţă de la zona de concentraţie
mare spre cea de concentraţie mică.
 Difuzia încetează când gradientul de concentraţie devine nul,
potenţialul chimic este acelaşi în tot sistemul, iar entropia atinge
valoarea maximă.

6.2.1. Legile lui Fick

 Cantitativ, fenomenul de difuzie este descris de cele două legi ale lui
Fick. Prima se referă la viteza de transport, iar cea de a doua la
viteza de variaţie a concentraţiei.
 Prima lege a lui Fick: cantitatea de substanţă ce difuzează normal
printr-o suprafaţă S în unitatea de timp este proporţională cu
gradientul de densitate, adică:
 dm d (6.15)
  DS
dt dx
unde D – coeficient de difuzie, se măsoară în SI în m2/s;  -
densitatea moleculelor difuzate.
 Dacă se ţine cont de legătura dintre densitate şi concentraţia
molară CM, expresia matematică a primei legi a lui Fick devine:

d dC M
JC   DS (6.17)
dt dx

 Enunţul legii devine: fluxul molar printr-o suprafaţă S este

proporţional cu gradientul de concentraţie.
 Semnul “-“ arată că fluxul are loc în sens invers gradientului de
concentraţie
 Coeficientul de difuzie (D) variază direct
proporţional cu temperatura (T), invers
proporţional cu volumul particulelor ce
difuzează, depinzând de forma lor.
 Domeniul de valori pe care le poate lua
coeficientul de difuzie este foarte mare,
astfel: pentru gaze D10-5 m2/s, soluţii
reale D10-9 m2/s, soluţii coloidale liofobe
D10-10 m2/s, soluţii macromoleculare
D10-11 m2/s.
 In cazul particulelor coloidale de formă
sferică, coeficientul de difuzie este dat de
relaţia lui Einstein:

kT
D (6.18)
6 r
 In Tabelul 6.2. sunt prezentate valori ale coeficientului de difuzie
pentru diferite molecule proteice de interes biologic.

D D
Proteina Proteina
10-11( m2 /s) 10-11( m2 /s)
Mioglobina (bou) 11,3 Serrumglobina (om) 4,0
Hemoglobina (cal) 6,3 Lisosima (om) 11,2
Hemoglobina (om) 6,9 Ureaza (om) 3,5
Serrumalbumina (cal) 6,1 Pepsina (porc) 9,0
Serrumalbumina (om) 5,9 Insulina (bou) 7,5

 Legea a doua a lui Fick: viteza de variaţie a concentraţiei în orice

punct al sistemului de dispersie este proporţională cu variaţia
spaţială a gradientului de concentraţie.
 6.2.2. Difuzia prin membrane
 Membrana reprezintă o peliculă de grosime foarte mică, care
desparte medii de dispersie cu caracteristici fizico-chimice
diferite.
 Ea acţionează ca o barieră fizică între două fluide, dar permite
un anumit grad de comunicare între acestea.
 O membrană este caracterizată prin grosimea, , şi
premeabilitatea, P, care se defineşte ca:

Dm (6.21)
P

unde Dm este coeficientul de difuzie al membranei.
Permeabilitatea în SI se măsoară m/s.
 Sensul fizic al permeabilităţii este: viteza de pătrundere a
diferitelor substanţe prin membrană în condiţii de concentraţii
date, fiind determinată de structura membranei, iar pentru
aceeaşi membrană de tipul particulei difuzante.
 Deci, permeabilitatea trebuie determinată pentru fiecare sistem
difuzant în parte.
 Din punct de vedere al permeabilităţii, membranele pot fi clasificate
în următoarele categorii:
 membrană impermeabilă – nu permite traversarea ei nici de
solvent şi nici de solvit;
 membrană permebilă – este permeabilă atât pentru solvent cât şi
pentru solvit;
 membrană selectiv permeabilă – este permeabilă numai pentru
anumiţi solvenţi şi solviţi. La rândul ei se clasifică în:
 membrană semipermeabilă – permeabilă numai pentru solvenţi;
 membrană ireciproc permeabilă – are permeabilitate diferită
pentru cele două sensuri ale aceluiaşi solvit.

 In organismele vii se găsesc membrane permeabile şi selectiv

permeabile.
 Membranele biologice sunt caracterizate prin permeabilităţi foarte
mari pentru apă, deorece componentele membranei se află în stare
hidratată.
 Au permeabilităţi ridicate pentru anumite molecule polare (glucoză,
uree) şi pentru unii ioni (K+, Na+. Cl- etc).
 Pentru alte substanţe sunt impermeabile, ceea ce determină
acumularea unor anumite molecule pe cele două feţe ale membranei
şi, implicit, apariţia unor fenomene şi procese la nivelul lor.

6.2.2.1. Difuzia particulelor neîncărcate

 Se consideră o membrană permeabilă de grosime , care separă

două compartimente, în care solvitul se află în concentraţii diferite
C1  C2 (Fig.6.7.).
 Gradientul de concentraţie se manifestă
aproape în totalitate numai în grosimea
membranei, deoarece vitezele particulelor de
solvit în membrană sunt mult mai mici decât în
solvent (C/x =C/).
 In acest caz prima lege a lui Fick se scrie:

(6.22)
 C
 Dm S
t 
sau

 (6.23)
  P.S.C
t
 Dacă membrana desparte medii apoase,
atunci permeabilitatea ei este determinată de
coeficientul de partiţie solvent/apă, definit ca
raportul dintre solubilitatea substanţei în
solvent şi cea în apă.
 6.2.2.2. Difuzia ionilor

 In funcţie de tipul membranei şi de existenţa diferenţei de

potenţial electric, între cele două interfeţe ale membranei apar trei
situaţii diferite pentru difuzia ionilor.
 Membrană permeabilă
 Dacă membrana este egal permeabilă pentru toţi ionii din soluţie şi
nu există diferenţă de potenţial între feţele membranei, difuzia are
loc exact ca în cazul particulelor neîncărcate, în sensul gradientului
de concentraţie.
 Membrană permeabilă şi diferenţă de potenţial
 O membrană permeabilă de grosime  desparte două
compartimente în care se găseşte o soluţie de electrolit (KCl) de
aceeaşi concentraţie C0 (Fig. 6.8).
 Intre cele două compartimente se aplică şi se menţine constantă o
diferenţă de potenţial V (V2 V1).
 Permeabilitatea membranei pentru cei doi ioni este aceeaşi (PK =
PCl).
 Electrolitul fiind disociat, ionii K+ şi Cl-
vor fi atraşi spre compartimentul cu
potenţial de semn contrar.
 Deci pentru fiecare ion în parte apare o
diferenţă de concentraţie, ceea ce
determină difuzia lor în sens invers
gradientului de concentraţie.
 Sistemul ajunge în stare de echilibru
când fluxurilor conjugate gradientului de
concentraţie, respectiv gradientului de
potenţial electric, care sunt de sensuri
contrare, se echilibrează.
 Aceasta înseamnă concentraţii inegale
ale celor doi ioni în fiecare
compartiment, adică:
[K+]1  [K+]2 (6.24a)

[Cl-]1  [Cl-]2 (6.24b)

 Pentru fiecare ion în parte se poate determina raportul
concentraţiilor, plecând de la considerentul că la echilibru
termodinamic energia potenţială totală, electrică şi chimică, trebuie
să fie aceeaşi în ambele compartimente.
 In general, energia potenţială chimică (Wc) este cunoscută şi sub
denumirea de potenţial chimic (), acesta având dimensiunea unei
energii şi are expresia:
WC =  = 0 + RTlgC (6.25)
iar energia potenţială electrică:
WE = nFV (6.26)
unde n – valenţa ionului, cu semnul “+” sau “-“ pentru cation,
respectiv anion;
F – numărul lui Faraday;
V – potenţialul electric al compartimentului.
 Astfel, în fiecare compartiment şi pentru fiecare ion în parte, energia
potenţială totală denumită şi potenţial electrochimic, are
expresia:
W = WC + WE = 0 + RTlgC +nFV (6.27)
 Punând condiţia ca diferenţa dintre energiile potenţiale din cele
două comparimente să fie nulă, se obţine:

W  W2  W1  nF V2  V1   RT. lg
C1 (6.28)
0
C2
deci:

RT C1
V2  V1  lg (6.29)
nF C 2
 Relaţia (6.29) este valabilă pentru fiecare ion în parte. Pentru
exemplu considerat, unde valenţa lui K+ este n =1, iar a lui Cl- este
n=-1, se obţine:

V1  V2 
RT K  
  (6.30)
1
lg 
F K
şi
2

V1  V2  
 
RT Cl  (6.31)
 
1
lg 
rezultă: F Cl 2

K   Cl 
 
(6.32)
K  Cl 
1 2
 
2 1

 expresie ce reprezintă echilibru Donnan.

 Echilibrul Donnan se referă la raportul concentraţiilor ionilor perfect
difuzibili prin membrană.
 Deci, existenţa unei diferenţe de potenţial electric determină apariţia
unei diferenţe de concentraţie a ionului.
 S-a constatat, că problema se poate pune şi în sens invers. Astfel,
dacă se poate menţine constantă o diferenţă de concentraţie a unui
ion, aceasta determină apariţia unei diferenţe de potenţial.

6.2.3. Rolul difuziei în sistemele biologice

 Difuzia joacă un rol important în lumea vie, fiind prezentă atât în

interiorul biosistemelor, cât şi în interacţiunile acestora cu mediul
exterior.
 Organismele vii au organe specializate pentru schimburile prin
difuzie.
 Schimburi de substanţă se realizează prin intermediul membranelor
biologice.
 Difuzia gazelor (în special O2, CO2, N2) apare în procesele de
respiraţie a animalelor şi plantelor, în procesul de fotosinteză, în
schimburile de gaze la nivel tisular sau/şi celular.
 La plante, schimburile gazoase se realizează prin intermediul
frunzelor, care au suprafaţa de contact foarte mare. Celulele
protozoarelor şi metazoarelor inferioare realizează schimbul de gaze
prin difuzie la nivelul învelişului întregului corp.
 La organismele evoluate schimburile gazoase au loc prin intermediul
unor structuri specializate, cum sunt: plămâni, bronhii, trahee, care
au suprafeţe de contact mari. De exemplu, la om suprafaţa
alveolelor pulmonare este foarte mare (60-120 m2) în comparaţie cu
suprafaţa corpului.

 In concluzie, difuzia este un fenomen de transport prezent în

organismele vii până la nivel celular, asigurând schimbul de
substanţă necesar funcţionării biosistemelor.
 6.3. Osmoza

 Osmoza - transportul de solvent printr-o membrnă semipermeabilă,

care desparte două compartimente conţinând aceaşi soluţie, dar de
concentraţii diferite.
 Sensul fluxului osmotic este de la concentraţie mică a solvitului spre
concentraţie mare a solvitului.
 Acest proces decurge spontan, deci pasiv.

6.3.1. Presiunea osmotică

 Osmoza poate fi pusă în evidenţă realizând un experiment în care se

utilizează un vas mare (1) ce conţine un solvent pur (apă) şi un
dispozitiv numit osmometru (2), format dintr-un tub, care în partea
inferioară este prevăzut cu o membrană semipermeabilă. In tub se
găseşte o soluţie cu acelaşi solvent (soluţie de zaharoză).
 Transportul solvitului fiind
imposibil, apre un flux de
solvent dinspre vasul mare
spre osmometru, ceea ce
determină creştera volumului
de soluţie şi implicit nivelul
lichidului din tub (Fig.6.9).
 Deoarece membrana este
impermeabilă pentru solvit,
acesta nu poate pătrunde în
vasul mare, ceea ce cauzează
neegalizarea concentraţiilor.
 o diluare a soluţiei din tub
prin pătrunderea solventului
pur.
 Echilibrul se stabileşte numai atunci când presiunea hidrostatică
exercitată de lichidul ce a urcat în tub egalează presiunea exercitată
de soluţie, numită presiune osmotică ()
 =gh (6.34)
unde:  - densitatea soluţiei şi g – acceleraţia gravitaţională.
 In cazul în care o membrană semipermeabilă separă două soluţii de
concentraţii diferite şi, din exterior, asupra soluţiei mai concentrate
se exercită o presiune foarte mare, se constată că solventul
difuzează, în mod forţat, de la soluţia mai concentrată spre cea mai
diluată, fenomen cunoscut sub numele de osmoză inversă.
 Acest fenomen are importante aplicaţii, de exemplu, este utilizat în
instalaţiile pentru desalinizarea apei.
 Se întâlneşte la animalele acvatice şi la unele păsări, care îşi asigură
apa potabilă din apa de mare, care fiind foarte sărată are şi o
presiune osmotică mare.
 6.3.2. Legile presiunii osmotice pentru soluţii
diluate
 Van’t Hoff a făcut o analogie între presiunea exercitată de o soluţie
diluată de neelectrolit şi presiunea exercitată de un gaz, enunţând
legea:
 Presunea osmotică, , exercitată de o soluţie diluată de
neelectrolit este numeric egală cu presiunea pe care ar
exercita-o solvitul, dacă la temperatura dată s-ar afla în
stare gazoasă şi ar ocupa singur un volum egal cu al
soluţiei:
ms
 RT (6.35)

 relaţie care exprimă legea lui van’t Hoff.
unde: V – volumul soluţiei ms- masa solvitului,  - masa molară a
solvitului, R – constanta universală a gazelor,T – temperatura
absolută a soluţiei
 Dacă se ţine cont că ms/ =  reprezintă numărul de moli de solvit,
iar /V = CM concentraţia molară a soluţiei, relaţia (6.36) devine:
 = CMRT (6.36)

 relaţie ce reprezintă o altă formă a legii lui van’t Hoff.

 Se constată că pentru soluţii diluate de neelectrolit presiunea
osmotică depinde numai de concentraţia soluţiei şi de temperatură.
 Legea lui van’t Hoff nu este valabilă pentru soluţii concentrate
aflate la temperaturi mai mari de 40 0C, pentru soluţii de electrolit
şi macromoleculare.
 In cazul soluţiilor de electrolit legea lui van’t Hoff nu se verifică,
presiunea omotică fiind mai mare, deoarece numărul de ioni
rezultaţi prin disociere este mult mai mare decât numărul
particulelor din care provin.
 Deci, în cazul electroliţilor, numărul de particule care nu pot traversa
membrana, numite particule osmotic active, este mare şi, din acest
motiv, se aduce o corecţie legii presiunii prin introducerea indicelui
de disociere (i):
 V = iRT (6.37)
 unde i = 1 +  şi  = N/N0 reprezintă gradul de disociere, fiind
egal cu raportul dintre numărul de molecule disociate (N) şi numărul
de molecule dizolvate (N0). Se constată că la disociere totală
numărul de particule osmotic active se dublează (N=N0  =1 şi
i=2).
 Concentraţia unei soluţii de electrolit se exprimă în osmoli.
 Solventul ce se deplasează între două compartimente separete de o
membrană semipermeabilă, conţinând soluţii de concentraţii C1 şi
C2, efectuează un lucru mecanic, numit şi travaliu osmotic:
C1 1
L  RT ln  RT ln (6.38)
C2 2
 Soluţiile cu aceeaşi presiune osmotică se numesc soluţii izotonice.
 Când presiunea osmotică a unei soluţii este mai mare în raport cu
alta, prima se numeşte soluţie hipertonică, iar a doua soluţie
hipotonică.
 Dacă o membrană semipermeabilă separă două soluţii cu presiuni
osmotice diferite, solvitul, indiferent de natura lui, va trece prin
membrană de la soluţia hipotonică spre cea hipertonică, pentru a se
ajunge la izotonie, care corespunde stării de echilibru.

6.3.3. Osmoza în biosisteme

 Osmoza este implicată în multe fenomene fiziologice ce au loc la
diferite nivele de organizare a materiei vii.
 Intervine în:
 procesele de transport al apei şi al substanţelor nutritive în
organism,
 menţinerea volumului şi arhitecturii celulare, a metabolismului
celular.