1.3.5.

Starea staţionară

 Dacă un sistem deschis nu este lăsat să evolueze liber, ci prin

intervenţia unor mecanisme specifice, care necesită consum de
energie, forţele termodinamice sunt menţinute constante,
sistemul nu poate să atingă starea de echilibru termodinamic.

 În schimb în condiţiile respective sursa de entropie tinde spre o

valoare minimă ( = dS / dt  0). În acest caz sistemul
evoluează spre o stare staţionară, stare de neechilibru, în
care toate caracteristicile lui sunt constante în timp, inclusiv
forţele termodinamice şi fluxurile generalizate, fără ca valoarea
parametrilor termodinamici să fie aceeaşi în orice punct din
sistem.

 Viteza de variaţie a entropiei totale este nulă (dS / dt = 0) ceea

ce implică, conform cu ecuaţia Prigogine (1.31), o valoare
constantă a entropiei totale:
 dS = dSe + dSi = 0 (1.36)
sau
dSe = - dSi  0 (1.37)
 Aceasta înseamnă că un sistem în stare staţionară elimină în mediul
exterior toată entropia produsă în procesele ireversibile ce au loc în
interiorul lui, menţinându-şi astfel entropia la o valoare scăzută.
 Fenomenul se petrece ca şi cum sistemul ar absorbi din mediul
exterior entropie negativă, numită şi negentropie, concept
introdus de Schrödinger.
 Deci, organismul viu absoarbe din mediul înconjurător energie şi
negentropie, cele două procese fiind corelate pentru a menţine
sistemul în stare staţionară, caracterizată printr-o entropie scăzută.
 Aceste procese necesită consum de energie obţinut prin hrană şi
respiraţie.
 Concluzie: starea staţionară este o stare stabilă, aproape
de echilibru, fiind descrisă de termodinamica liniară a lui
Onsager, şi se caracterizează prin:
 forţele termodinamice şi fluxurile generalizate sunt
constante în timp;
 sistemul “exportă” în exterior întreaga cantitate de
entropie produsă în procesele ireversibile, astfel încât
entropia să aibă o valoare minimă constantă.
 În timp, organismul viu evoluează sub acţiunea unor factori fizico-
chimici externi:
 Astfel, imediat după naştere, valorile acestor factori au o
variaţie foarte rapidă, după care rămân aproape constanţi.
 În acest caz, organismul poate fi privit ca un sistem care
evoluează spre o stare staţionară = starea de maturitate, în
care caracteristicile organismului rămân constante, iar
rezistenţa lui la acţiunea factorilor externi perturbatori este
maximă.
 Aşa se explică dezvoltarea mecanismelor homeostatice, care prin
consum de energie metabolică permit păstrarea aproximativ
constantă a parametrilor caracteristici organismului respectiv.
 1.3.6. Biosisteme – structuri disipative

 Termodinamica stărilor de echilibru şi termodinamica liniară pot

explica evoluţia sistemelor deschise spre stări staţionare, aproape de
echilibru, care sunt caracterizate printr-o entropie minimă constantă.
 Prigogine a demonstrat că atunci când într-o stare
staţionară apar fluctuaţii mari ale forţelor termodinamice
ce depăşesc o anumită valoare prag, pentru care
dependenţa dintre fluxuri şi forţe este neliniară,
distribuţia omogenă a componentelor sistemului devine
instabilă şi apare o tranziţie bruscă spre o stare cu
distribuţie neomogenă, departe de echilibru, însă mai
structurată.
 Intr-un regim departe de echilibru, apare în mod spontan un proces
de autoorganizare, care determină formarea de structuri spaţiale
supramoleculare cu un grad mare de complexitate, numite
structuri disipative.
 Structurile disipative pot exista numai pe seama unei disipări
permanente de energie.
 Prin intermediul acestui concept se pune în evidenţă că, departe de
echilibru, disipaţia devine o sursă de ordine pentru sistemele
deschise.
 Ordonarea biosistemelor se manifestă nu numai prin distribuţii
spaţiale specifice, ci şi prin desfăşurarea ordonată a proceselor
biologice, ceea ce dă naştere bioritmurilor.
 Concluzie:
 d.p.d.v. termodinamic, caracteristica esenţială a organismelor vii
este aceea că ele sunt structuri neomogene, de neechilibru,
corespunzătoare unor stări staţionare aproape de echilibru şi a
unor regimuri de funcţionare departe de echilibru, formând
structuri disipative.
 1.3.7. Căi de menţinere a entropiei scăzute în
sistemele vii

 Principalele căi de menţinere a entropiei scăzute în

organismele vii sunt:
 cuplarea reacţiilor biochimice – în organism au loc în paralel
procese cuplante, producătoare de entropie şi procese
cuplate, negentropice consumatoare de energie;
 scăderea energiei de activare care se poate realiza prin
mecanisme enzimatice;
 procese de reglare homeostatică a parametrilor fiziologici;
 exces de ordine – existenţa structurilor disipative face ca
organismul să producă mai multă ordine decât strictul
necesar, astfel încât aceasta să se păstreze chiar şi în cazul
apariţiei unor perturbaţii;
 utilizarea informaţiei genetice pe baza căreia se sintetizează
macromolecule, care se organizează în celule, ţesuturi,
organe şi determină apariţia proceselor de reglare;
 reacţiile autocatalitice care permit formarea de structuri
disipative;
 autoînoirea – în organismele vii, pe măsură ce are loc
maturizarea şi îmbătrânirea celulelor, datorită proceselor
ireversibile entropia lor creşte, iar structurile disipative se
deteriorează, şi atunci ele sunt înlocuite cu celule tinere a
căror entropie este mică.