BIOFIZICA

Biofizica este stiinta care studiază fenomenele fizice din sistemele biologice cu ajutorul teoriilor
si tehnicilor fizico-matematice.
Se ocupă de 3 probleme fundamentale:
1. Studierea fenomenelor fizice implicate în functionarea sistemelor biologice
2. Folosirea tehnicilor fizice pentru cercetarea unor probleme de biologie
3. Cercetarea efectelor biologice ale factorilor fizici
Aparitia biofizicii este o consecintă a folosirii din ce în ce mai largi a tehnicilor fizice în stiintele
biologice, în medicină, a necesitătii unei abordări cantitative si analitice a fenomenelor biologice.
Înclinarea omenească de a explica functionarea organismului s-a conturat încă din antichitate.
Astfel în antichitate erau folosite fenomenele si factorii fizici în vederea prevenirii si vindecării unor
maladii. Astfel antichitatea romană cunostea talasoterapia, popoarele bazinului mediteranean foloseau
plaja si solarul constienti de efectul razelor UV. În evul mediu se remarcă Leonardo da Vinci cu studii
asupra zborului păsărilor, preocupări pe care le încadrăm azi în biomecanică. În sec. XVIII se remarcă L.
Galvani prin observatiile sale asupra excitabilitătii muschiului de broască. În sec. XIX Helmholtz a
măsurat viteza influxului nervos. În sec. XX, mentionăm lucrările lui Danielli asupra structurii
membranelor biologice, apoi G. Palade a initiat aplicarea microscopului electronic în cercetarea
biologică.
Relatia Biofizicii cu alte stiinte:
1. Stiinte fizice:Fizica, Chimia, Biochimia.
2. Cibernetica.
3. Stiinte bio-medicale: Genetica, Fiziologia, Fiziopatologia, Clinca medicală.
4. Problematica specială: Principii si mecanisme fizice ale functionării sistemelor biologice, Interactia
sistemelor biologice cu factorii fizici ambienti.
5. Metode: Experimentale, Teoretice.
6. Aplicatii: Clinice, Agrozootehnice, Industriale.

Notiuni de fizica moleculara a lichidelor

Forte si legaturi intermoleculare în lichide.
Moleculele lichidelor interacTionează în general prin forte de tip Van de Waals. Legaturile Van
der Waals se întâlnesc în cazul dipolilor electrici. Într-un dipol electric centrul sarcinilor pozitive nu
coincide cu cel al sarcinilor negative. Moleculele pot fi dipoli instantanei pentru un interval de timp
foarte scurt, dar, prin mediere în timp, acest comportament dipolar dispare în cazul moleculelor perfect
simetrice. În general, moleculele se pot comporta ca dipoli permanenti sau indusi (în prezenta unor
câmpuri electrice exterioare moleculele nepolare pot deveni dipoli indusi). Dintre dipolii permanenti se
pot mentiona apa, lipidele, proteinele etc.

Fig. 1
Interactiile Van der Waals pot fi, în functie de caracterul dipolului, de tip:
- dipol instantaneu – dipol instantaneu;
1
 - dipol instantaneu – dipol permanent;
- dipol permanent – dipol permanent.
Un alt tip de legaturi întâlnite la lichide sunt cele coordinative (mai puternice). În acest caz
exista o suprapunere partiala a norilor electronici ai moleculelor. Între moleculele lichidelor exista si
forte de repulsie datorate respingerii sarcinilor de acelasi fel.
În functie de natura legaturilor pe care le contin, lichidele sunt:
- simple (contin numai legaturi Van der Waals – exemplu, alcoolul);
- complexe (în afara legaturilor van der Waals contin si alte legaturi, mai ales de tip coordinativ –
exemplu, apa).
Un grup special îl constituie cristalele lichide în care legaturile intermoleculare realizeaza structuri
ordonate unidimensional si chiar bidimensional, extinse pe distante mari
Tipuri de legaturi moleculare in lichide
 Legaturi Van der Waals
dipol permanent – dipol permanent
dipol indus – dipol indus
dipol permanent – dipol indus
 Legaturi de hidrogen (H) (coordinative)
 Interactii ion-ion
 Interactii ion-dipol
Dipoli
Dipoli permanenti: Molecule in care exista o distributie permanenta a sarcinilor pozitive spre unul din
polii moleculei si a sarcinilor negative spre celalalt pol (molecule polarizate permanent)
Dipoli indusi: Molecule nepolarizate permanent, dar care devin polarizate sub influenta unui câmp
electric extern

Legături van der Walls

2
Legături de hidrogen
3
 Modele moleculare ale starii lichide
 Modelul cinetico-molecular
Lichidele sunt considerate gaze foarte comprimate
Aplicabil doar lichidelor formate din molecule monoatomice
 Modelul cristalin
Lichid format din celule identice, ocupate de o molecula
Moleculele pot trece dintr-o celula in alta

4
 Modelul vacantelor fluidizante
In lichid exista goluri = vacante fluidizante
Vacantele au o miscare similara cu agitatia termica
Numarul de vacante pe unitatea de volum=nr. lui Avogadro
Modele moleculare ale stării lichide

Cristale lichide: Sunt faze intermediare (mezofaze), anizotrope, de trecere de la solid la lichid pentru
anumite substante. Au proprietati: de lichid– fluiditatea, de solid (cristalin) – structură ordonată spațial
Tipuri de Cristale lichide
 Termotrope : tranzitia la faza de cristal lichid este influentata de temperatura
Nematice
Smectice (ex: mielina)
Colesterice – sunt optic active (ex: colesterolul)
 Liotrope : tranzitia la faza de cristal lichid e influentata de concentratie (si mai putin de
temperatura). Exemplu: Membranele celulare
Cristale lichide termotrope

5
 Nematice
Moleculele ordonate cu axul mare paralel
Nu se diferentiaza straturi
Optic active
 Smectice
Moleculele ordonate cu axul mare paralel
Ordonare in straturi care pot aluneca unul peste celalalt

 Colesterice
6
 Moleculele orientate paralel intr- un strat
Structura helicoidala
Optic active
Isi schimba culoarea in functie de temperatura: reflecta lumina cu lungimea de unda = pasul
helicoidei (p), Temperatura modifica pasul helicoide

Cristale lichide lipotrope

Molecula de apa

Structura moleculei de apă

1H: 1s1; 8O: 1s22s22p4

.. ..
H:O:; H¾O:;
..
½ H2O
H H

Atomul de oxigen este legat covalent de cei doi atomi de hidrogen, între oxigen și fiecare hidrogen
este o distanță de 0,99A.Direcțiile celor două legături O-H formează între ele un unghi de 105grd.
Cei 10 electroni ai apei sunt distribuiți astfel încât densitatea electronică maximă se află în vecinătatea
atomului de oxigen, în consecință centrul sarcinilor pozitive nu coincide cu cele negative, în consecință
molecula de apă se comportă ca un dipol electric.

Structura moleculei de apă

7
 Aranjament spațial tetraedric, Dipol electric
Apa poate exista in trei stari de agregare:
 solida - gheata;
 lichida - apa;
 gazoasa - vaporii de apa.

Apa în stare lichidă

8
 Modele ale apei lichide:
 Modelul retelei cristaline partial distruse: Datorita agitatiei termice unele legaturi de H se rup, apar
domenii microcristaline intre care circula molecule libere
 Modelul gramezilor temporare: cooperativitate in formarea si desfacerea legaturilor de H, apar
domenii dinamice
 Modelul domeniului unic: modelul actual; un domeniu unic cu discontinuități locale

Modelul actul:forma si dimensiunile grămezilor de molecule se schimbă în permanentă ca urmare a

formării si ruperii continue de legături de hidrogen.

Apa in stare solida:

 Forme diferite de cristalizare, in functie de temperatura, presiune, existenta unor nuclei de
cristalizare
 Cele mai comune forme, la presiune atmosferica: Gheata hexagonala
(temperaturi -80 – 0 º C), Gheata cubica (temperaturi < -80 º C)
 Legaturile de H formate sunt permanente

9
 Ghiata hexagonală

Ghiata cubică

Proprietatile fizice ale apei. Rolul apei în sistemele biologice.

Proprietatile fizice ale apei. Apa are proprietati fizice speciale, care se explica prin caracterul ei dipolar
si prin capacitatea de a forma legaturi de H. Dintre cele mai importante pentru sistemele biologice se pot
mentiona:
- caldura specifica mult mai mare decât cea a oricarei substante solide sau lichide, este foarte importanta
în procesele de termoreglare la nivelul organismului viu. De exemplu, eforturi musculare intense ar
putea duce la o supraîncalzire.
- conductibilitate termica de câteva ori mai mare decât cea a majoritatii lichidelor : “amortizor termic” al
apei în organism;
- caldura latenta de vaporizare mult mai mare decât a altor lichide: factor determinant al homeotermiei
(transpiratie);
10
- densitate maxima la 40C – importanta pentru viata acvatica
- constanta dielectrica foarte mare – favorizeaza disociatia electrolitica
- tensiune superficială mare (fenomene interfaciale, capilaritate)
Rolul apei în sistemele biologice: apa este un component major al materiei vii.
Date privind compozitia în apă a unor tesuturi si organe: creier 77%, ficat 75%, plămân 81%,
inimă 77%, rinichi 78%, muschi 76%, dinte 9%, os 43%, păr 4%. Organismul uman are un mare
continut în apa (65-70%). O mare parte a apei din organism manifesta proprietăti fizice deosebite: se
evapora foarte greu, îngheata la temperaturi mult sub 0 0C, nu dizolva cristaloizii, nu participa la osmoza
– aceasta este apa legata. Existenta apei legate se explica prin prezenta unui mare număr de specii
moleculare, macromoleculare si ionice, care structurează apa din jur. O mare parte a apei intracelulare
prezintă un grad superior de ordonare. Aceasta ordonare are un rol important în desfăsurarea proceselor
celulare (excitatie, contractie, diviziune, secretie etc). O serie de studii au arătat ca apa este
“compartimentalizată”: exista apa libera, apa partial legata si apa legata, fiecare din aceste
compartimente având proprietăti specifice.

Modificări biologice induse de deuterizarea apei intracelulare

Rolul deosebit de important pe care îl joacă apa în structura si functia sistemelor biologice poate fi
apreciat si după efectele produse de înlocuirea apei cu apa grea. Analizând structura moleculară a apei
grea, arată un grad de ordonare mult mai ridicat. Proprietătile fizico chimice ale apei grea depind de
faptul că deuteriul realizează legături coordinative mai puternice cu elementele electronegative de tipul
O sau N si acest fapt ar putea avea ca rezultat realizarea în celulă a unor complexe apă-proteine mai
stabile. Înlocuirea apei cu deuteriul duce la disocierea răspunsului electric de cel mecanic în fenomenul
contractiei musculare, forta de contractie scade. La nivelul miocardului apar modificări profunde
evidente pe ECG. La nivelul fibrei nervoase, creste pragul de excitabilitate al fibrei nervoase.

ELEMENTE DE OPTICĂ BIOLOGICĂ

Ochiul este un organ a cărui principală funcţie este de a detecta lumina. Se compune dintr-un sistem
sensibil la schimbările de lumină, capabil să transforme lumina în impulsuri luminoase.
Vederea la om
Ochiul este un organ complex, percepe formele, mişcările, relieful, culorile şi diferenţele de
luminozitate. Lumina pătrunde prin partea din faţă a ochiului, printr-o membrană transparentă denumită
cornee (rol de a devia traiectoria luminii, pentru a ajunge la retină), înconjurată de o zonă denumită
albul ochiului sau sclerotică. În spatele corneei se găseşte irisul, un disc colorat (diferit la fiecare
persoană) în culori precum verde, albastru, căprui sau roz. Între cornee şi iris există un lichid numit
umoare apoasă. Irisul e perforat în centru de un orificiu de culoare neagră, denumit pupilă ce reglează
cantitatea de lumină ce cade pe retină. Lumina traversează în continuare cristalinul, cu rol de lentilă
biconvexă, apoi un alt lichid, corpul vitros sau umoarea sticloasă. În final, imaginea este proiectată în
profunzimea ochiului pe o membrană denumită retină. Pleoapele şi genele protejează ochii. O membrană
subţire transparentă, denumită conjunctivă, căptuşeşte interiorul pleopelor şi o parte din sclerotică.
Glande mici, localizate sub ploape, produc în permanenţă lacrimile.
Formarea imaginii
Pentru ca razele de lumină să se poată focaliza, trebuie să se refracte. Cantitatea de refracţie depinde de
distanţa de la care este văzut obiectul. Un obiect situat la distanţă necesită mai puţină refracţie decât unul
situat în apropiere. Cea mai mare parte a procesului de refracţie se desfăşoară în cornee, la interfaţa cu
aerul. Restul refracţiei necesare, în raport cu distanţa la care se află obiectul, are loc în cristalin.
Parti ale ochiului
Sclerotica este o membrană sidefie, de natură conjunctivă, slab vascularizată, având rol protector. În
partea anterioară a globului ocular formează corneea transparentă.
Corneea face parte din prima tunică a globului ocular. Ea are rol în sensibilitatea proprioceptivă a
ochiului (termic, tactil, de durere), fiind inervată de ramura oftalmică a nervului cranian IV. Corneea este

11
transparentă, avasculară, bogat inervată, având o reţea de terminaţii nervoase libere sensibile la durere,
presiune, tact, cald şi rece.
Coroida reprezintă tunica mijlocie a ochiului. Ea este de culoare neagră şi e puternic vascularizată.
Prezintă anterior irisul, cu un orificiu numit pupila.
Irisul este o parte a ochiului, şi este o diafragmă opacă prevăzută cu o deschidere numită pupilă, prin
care trec razele de lumină către cristalin. Irisul are pigmenţi care dau culoarea ochilor (ochi albaştri,
căprui, verzi).
Pupila este un orificiu circular sau alungit, negru, de mărime variabilă în centrul irisului care reglează
cantitatea de lumină care intră în ochi.Are culoarea neagră deoarece marea parte a luminii care intră în
pupilă este absorbită de către ţesuturile biologice din ochi.
Umoarea apoasa este un lichid incolor, limpede şi ocupă spaţiul dintre cornee şi cristalin. Este produsă
de către procesele ciliare în camera posterioară şi ajunge în camera anterioară prin pupilă. Părăseşte
globul ocular prin filtrul trabecular, respectiv canalul Schlemm.
Retina este un strat subţire de celule din globul ocular, responsabile de transformarea luminii în semnale
nervoase.
Structura retinei
Prin observarea retinei la microscop se poate vedea stratificarea acesteia având mai multe tipuri de
celule care se pot categorisi în:
Celule fotosensibile care recepţionează lumina si o trasformă în impuls nervos, acestea fiind celulele cu
conuri şi celulele cu bastonaşe.
Celulele interneuronale aici încadrându-se celulele bipolare şi orizontale care sunt celule neuronale ce
transmit impulsul nervos de la celulele senzitive numai în zona retinei.
Celulele ganglionare care transmit impulsurile în afara retinei prin nervul optic.
Bolile ochiului
Miopia: se caracterizeaza printr-un exces de refractie oculara din cauza căruia razele de lumină paralele
venite de la infinit se intalnesc într-un focar situat înaintea retinei. Miopul se caracterizează prin vedere
foarte bună de aproape, dar nu o vedere neclară la distantă. Corectarea se face cu lentile concave sau
divergnte.
Hipermetropia: este viciul de refractie in care razele luminoase paralele venite de la infinit se aduna
intr-un focar situat in spatele retinei. Din aceasta cauza hipermetropul vede bine la distanta. Pentru a-si
corecta tulburarile de vedere el utilizeaza in permanenta acomadatia atat pentru vederea la distanta cat si
pentru vederea de aproape. Corectarea se face cu lentile covexe sau convergente.
Determinarea acuităţii vizuale se face cu ajutorul optotipilor (tabelelor optometrice).
Astigmatia: rezele de lumină ce traversează retina nu focalizează într-un singur punct, ci există focare
diferite si imaginea este neclară. Corectarea se face cu lentile cilindrice.
Prezbiopia: la tineri, cristalinul este moale si flexibil si îsi schimbă cu usurintă forma pentru a se
concentra. Cu timpul se petrece o intarire graduală a cristalinului, drept urmare, scade constant si
abilitatea lui de a se concentra.
Cataracta: reprezintă opacifierea cristalinului datorită degenerării fibrelor cristalinului.
Daltonismul, denumit ştiinţific cecitate cromatică este o stare patologică, o tulburare a vederii
cromatice, constând în incapacitatea de a deosebi unele culori de altele (mai ales roşul de verde),
deoarece fie receptorul responsabil pentru culoarea verde, fie cel pentru culoarea roşie nu funcţionează
deloc si astfel persoanele vad în negru sau gri.
Cecitatea pentru roşu se numeşte protanopie, iar cecitatea pentru verde deuteranopie. Aceste forme de
cecitate exprimă faptul că persoanele respective confundă roşul cu verdele şi chiar cu alte culori de
aceeaşi strălucire sau saturaţie cum ar fi albastrul sau cenuşiul. Pentru investigarea tulburărilor cromatice
se folosesc planşe pseudoizocromatice stilling, ishihara sau atlasul polack. Aceste probe sunt alcătuite
din planşe pe care sunt prezentate prin cerculeţe de mărimi, culori şi nuanţe diferite cifre, litere sau
figuri. I se prezintă subiectului pe rând aceste planşe şi i se cere să identifice cifra, litera sau semnul
imprimat. Aceste planşe sunt astfel realizate încât ochiul normal le poate citi clar, în timp ce persoanele
care suferă de cecitate cromatică identifică cifrele, literele sau semnele cu greutate, incorect sau deloc.
Daltonismul este o boală congenitală cauzată de o defecţiune a retinei sau a unei porţiuni din nervul
optic. Deşi boala este moştenită pe linie maternă, de daltonism sufera în special bărbaţii.

12
 8% dintre bărbaţi şi 0,5% dintre femei suferă de daltonism. Mai mult de 150 de ocupaţii (ex. pilot de
avion, giuvaergiu, căpitan de vapor, ofiţer de poliţie, conducător de tren) nu sunt permise daltoniştilor şi
practic în toate domeniile vieţii aceştia se găsesc într-o situaţie defavorabilă lor.
Daltonismul poate fi corijat, folosind o lentilă acoperită cu un strat specific. Acest strat a fost proiectat
iniţial aşa încât să schimbe spectrul luminii care îl traversează în aşa fel ca acesta să stârnească un stimul
asemănător celui persoanei cu vedere cromatică sănătoasă. La proiectarea stratului trebuia să fim atenţi
ca acesta să-şi exercite efectul pe lungimile de undă medie (roşie-verde), în timp ce pe lungimile de undă
scurtă (albastră) efectul să fie cât mai redus. Folosind lentilele de corecţie, daltoniştii pot să perceapă şi
nuanţele cromatice pe care anterior nu le puteau observa. În 80% din cazuri daltonismul se poate corija
în totalitate.

Definitia si clasificarea si stemelor disperse

Definitie
Sistem de dispersie: Amestec de doua faze: dispersanta(solventul) si dispersata(solvitul). Un
sistem de dispersie poate contine doua sau mai multe substante.
Pentru caracterizarea sistemelor disperse din punct de vedere cantitativ se foloseşte un
parametru de stare numit concentraţie. În SI (sistemul internaţional de mărimi şi unităţi)
concentraţia se măsoară prin concentraţie molară (molaritate), Concentratia molală,
Concentratia procentuală, Concentratia normală.
Clasificarea sistemelor de dispersie
Criterii de clasificare:
 Dimensiunea particulelor dispersate
 Starea de agregare a dispersantului
 Faze
 Afinitatea dintre componente
Clasificare - dimensiuni
 Solutii moleculare: D > 109 m-1, d < 1 nm
 Solutii coloidale: 107 < D < 109 m-1, 1 nm < d < 100 nm
 Suspensii: D < 107 m-1, d > 100 nm
D = grad de dispersie; d = diametrul particulei dispersate

– stare de agregare a dispersantului

 Gazoase
 Lichide
 Solide
In toate cazurile, faza dispersata poate avea orice stare de agregare.

- faze
 Monofazice: Omogene (proprietati identice in toate punctele sistemului) Neomogene
(proprietatile difera intre diferite zone ale sistemului)
 Polifazice: Heterogene (exista suprafete de demarcatie intre faze)

– afinitatea dintre componente

 Liofile: Intre solvit si solvent exista afinitate (hidrofile)
 Liofobe: Fara afinitate intre solvit si solvent (hidrofobe)
Solutii cu importanta biologica
 Solutii moleculare, Ex: Ionii dizolvati in lichidul intracelular, extracelular.
 Solutii coloidale, Ex: Proteinele dizolvate in lichidul intracelular, extracelular, sange etc
 Suspensii, Ex: Elementele figurate suspendate in plasma sangvina, organitele celulare.
În organism există soluţii adevărate (moleculare), coloizi şi suspensii
De exemplu, sângele este soluţie pentru cristaloizi (Na, Cl, K), coloid (deoarece conţine
proteine: serumalbumine, globuline), suspensie (datorită prezenţei elementelor figurate). Lichidul
13
 cefalorahidian (LCR) are substanţe cristaloide, deci este soluţie, în concentraţie scăzută are şi
albumine, deci este coloid, are şi foarte rare celule endoteliale şi limfocite, fiind astfel reprezentată şi
componenta de suspensie.
Proprietati
Solutii moleculare: nu sunt retinute de filtre, nu sedimentează, difuzează usor
Solutii coloidale: coagulează, participă la filtrare (permite separarea particulelor în suspensii) si
electroforeză
Suspensii: sedimentează, participă la filtrare
Solutii de gaz in lichid
Solubilitatea unui gaz: definita ca volumul de gaz care se dizolva intr-un litru de lichid, la
temperatura si presiune normala. Influentata de: presiune / creste cu cresterea presiunii (Legea Henry),
temperatura: scade cu cresterea temperaturii.
Dintre gazele atmosferice, solubilitatea maxima o are dioxidul de carbon. Similar, azotul care este un
gaz inert, în mod normal depozitat în ţesuturile vii şi în sânge, va încerca să părăsească ţesuturile şi
fluidele corpului dacă acestea sunt supuse unei diferenţe bruşte de presiune, cum ar fi cazul unui
scafandru care iese foarte rapid de la o adâncime foarte mare. Eliminarea gazelor inerte la
decompresie este mai rapidă în sânge decât în ţesuturi, prin urmare poate apărea situaţia în care există în
sânge bule de gaz (aşa numitele embolii gazoase). Accidentele grave se datorează localizării emboliilor
la nivelul arterelor creierului. Asfel se explică boala de decompresie, în sânge apar bule de gaz care duc
la embolii gazoase. Apariţia emboliilor poate fi prevenită prin decompresie lentă. În cazul scafandrilor,
la adâncimi foarte mari, apare aşa – numita beţie a adâncurilor care se manifestă cu simptome
similare primelor stadii ale anesteziei generale şi care este datorată creşterii presiunii gazelor inerte.
Heliul intră în organism şi îl şi părăseşte mai rapid decât azotul, astfel că pentru scufundări de trei sau
patru ore, organismul uman atinge saturaţia cu He. De aceea, pentru astfel de scufundări, timpul de
decompresie este mai scurt decât în cazul în care s-ar folosi amestecuri gazoase pe bază de azot (cum
este cazul aerului atmosferic). De aceea, în amestecul gazos furnizat scafandrilor se foloseşte He. Din
acest amestec este complet îndepărtat CO2 care se acumulează în ţesuturi, cu efect toxic, ducând la
acidoză (deşi la suprapresiuni mici are un efect stimulator).
Solutii de solid in lichid
Solubilitatea creste cu cresterea temperaturii
Proprietati speciale:
 Coligative(Care depinde numai de numărul și de natura moleculelor substanței)
➔ Rezulta in urma interactiunilor intre moleculele de solvent si solvit
 Electrice
➔ Rezulta in urma disocierii solvitilor in particule incarcate electric
 Optice
➔ Modificari ale proprietatilor optice datorate solviților

Fenomene de transport în soluţii

În cazul în care într-un sistem există gradienţi de concentraţie, potenţial sau presiune are loc un
transport de substanţă orientat spre atingerea unei stări de echilibru termodinamic. Transportul de
substanţă în cazul soluţiilor se poate face prin două moduri: prin difuzie şi osmoză. Cele două
fenomene pot fi simultane.
Difuzia simplă: difuzia constă în transportul de substanţă din regiunile cu concentraţie mai mare
spre cele cu concentraţie mai mică, realizat exclusiv prin mişcările de agitaţie termică.

14
 Difuzia simplă are loc datorită gradientului de concentraţie
Difuzia prin membrane
Membrana = pelicula subtire, cu grosimea neglijabila fata de suprafata, care separa doua
medii cu proprietati fizico-chimice diferite.
Clasificarea membranelor (in functie de particularitatile difuziei):
 Membrane permeabile: Egal permeabile (pentru toti constituentii solutiei), Inegal permeabile
(permeabilitati diferite pentru constituenti)
 Membrane selectiv permeabile: Permeabile doar pentru anumiti constituenti
 Membrane semipermeabile: Permit doar trecerea solventului
 Membrane ireciproc permeabile: Permit doar trecerea solvitului, intr-un singur sens
Osmoza
Este fenomenul de difuzie a solventului dinspre soluţia mai diluată înspre cea mai concentrată printr-
o membrană semipermeabilă.

Presiunea osmotica: presiunea care trebuie aplicata unei solutii pentru a opri fluxul de solvent printr-o
membrana semipermebila care separa compartimentul de un altul continand solvent pur.
Presiunea coloid-osmotica: presiunea osmotica datorata existentei, intr-un compartiment, a unor
macromolecule nedifuzibile.
15
Unitatea de măsură a presiunii osmotice este Osmolu - l reprezintă cantitatea de substanţă, care dizolvată
în solvent, se dispersează într-un număr de particule osmotic active (capabile să se agite termic, dar nu
să traverseze membrana) egal cu numărul lui Avogadro N A) la litru de solvent, faţă de temperatura de
îngheţ a solventului pur.
Osmoza în biologie
Compoziţia osmolară şi ionică a fluidelor biologice este aceeaşi. Dacă o soluţie urmeaza a fi
injectată, ea trebuie să aibă aceeaşi presiune osmotică ca a plasmei sanguine - soluţie izotonică
(izoosmotică). În caz contrar apar două posibilităţi.

O hematie introdusă într-o soluţie hipertonică îşi va micşora volumul, în timp ce o hematie
introdusă într-o soluţie hipotonică îşi va mări volumul
- soluţie hipertonică (hiperosmotică) πsoluţie > πplasmă: apa părăseşte hematiile, acestea micşorându-şi
volumul;
- soluţie hipotonică (hipoosmotică) πsoluţie < πplasmă: se produce hemoliză, hematiile îşi măresc volumul
datorită influxului masiv de apă şi se sparg.
Izotonicitatea lichidelor biologice se face prin schimburi de apă şi electroliţi, la nivel tisular.
Când introducem cantităţi mari de lichid în sânge trebuie să ne asigurăm că soluţia introdusă este
izotonică (soluţii izotonice: serul fiziologic 9o/oo şi glucoza de 5%).
Fenomenele de osmoză şi de ultrafiltrare asigură schimburile de apă între celule şi mediul
extracelular şi, împreună cu unele substanţe dizolvate, între compartimentul vascular şi interstiţial.
Aspecte patologice
 Hipoproteinemii (scaderea concentratiei de proteine din plasma)
Scade presiunea coloid-osmotica; ultrafiltrare mai usoara → acumularea apei in tesuturi → edeme
 Retentii hidrosaline (de ex, in boli renale)
Creste volumul sangvin → creste tensiunea arteriala si presiunea de filtrare → ultrafiltrare mai usoara
→ acumularea apei in tesuturi → edeme
Eliminarea renală a apei şi a cataboliţilor toxici
Are loc în două etape: ultrafiltrarea glomerulară şi reabsorbţia tubulară. Nefronul este format din
corpusculul renal Malpighi şi din tubii renali. La nivelul glomerulului are loc o ultrafiltrare sub
presiunea 42 mmHg, această presiune fiind determinată de presiunea hidrostatică din capilare şi implicit
de presiunea arterială, o scădere a presiunii arteriale ducând la diminuarea eliminării renale.
O parte din apă şi unele substanţe necesare organismului (aminoacizi, glucoză, ioni de sodiu si
clor) trec din urina primară în sânge prin reabsorbţia tubulară. Fenomenele de transport prin care are loc
reabsorbţia sunt difuzia şi transportul activ, micşorându-se astfel foarte mult volumul de urină.
Rinichiul artificial
Fiind un catabolit al metabolismului proteic, ureea trebuie să aibă un nivel constant în sânge de
35 mg o/oo, peste acest prag apar deficienţe renale grave, fatale. Creşterea concentraţiei de uree apare ca
urmare a dezechilibrului între catabolismul și anabolismul sintezei proteice. În aceste cazuri,
detoxifierea sângelui se face cu ajutorul rinichiului artificial.

16
 Desfaşurarea hemodializei

Sângele este filtrat prin dializă care foloseşte o membrană din plastic, semipermeabilă, care
permite particulelor de dimensiuni mici, cum ar fi molecule sau ioni, să o străbată în ambele direcţii, în
timp ce particulele coloidale şi macromoleculele sunt reţinute de o parte
Soluţia de dializă este salină şi uşor hipertonică, acest lucru asigurând o presiune osmotică mărită
în compartimentul care conţine sângele, determinând apa să treacă în dializor (curent endosmotic).

Sângele în contact cu soluţia de dializă prin intermediul unei membrane semipermeabile

Pentru eliminarea completă a cristaloizilor, soluţia spre care se desfăşoară dializa trebuie în
permanenţă înlocuită. Acest lucru se face pentru a împiedica atingerea unui echilibru ionic între cele
două compartimente, care ar duce la încetarea fluxului.
Viteza de dializă este influenţată de dimensiunea porilor membranei, de temperatură, de
vâscozitate, de încărcătura electrică a membranei.

ELEMENTE DE TERMODINAMICA BIOLOGICA

Termodinamica studiaza relatiile între caldura (Q) si lucru mecanic (L), în sens mai larg, este
stiinta care studiaza transformarile reciproce ale diferitelor forme de energie în sistemele naturale si în
cele construite de om. Termodinamica biologica se ocupa cu studiul transformarilor de energie în
sistemele biologice.
Sisteme termodinamice
Sistem - ansamblu de componente aflate în interactiune, delimitat de mediul extern care îl
înconjoara.
Sistem termodinamic - sistem macroscopic alcatuit dintr-un numar foarte mare de particule
(atomi si molecule), aflate în interactiune energetica atât între ele cât si cu mediul exterior.
Clasificarea sistemelor termodinamice:
- deschise – schimba cu exteriorul atât energie cât si substanta

17
- închise – schimba cu exteriorul numai energie
- izolate – nu au nici un fel de schimburi cu exteriorul, de care sunt separate prin pereti adiabatici.
Starea sistemului termodinamic - este reprezentata de totalitatea parametrilor sai de stare (marimi
fizice masurabile) la un moment dat.
Parametrii de stare sunt de doua feluri:
- intensivi – au în orice punct al sistemului valori definite, care nu depind de dimensiuni (presiunea,
concentratia, temperatura);
- extensivi – depind de dimensiunile sistemului si de cantitatea de substanta existenta în sistem
(volumul, masa, numarul de moli).
Starea de echilibru termodinamic - este caracterizata de urmatoarele proprietati:
- parametrii de stare sunt constanti în timp;
- dezordinea este maxima (entropia termodinamica este maxima);
- schimburile de energie si substanta, atât între componentele sistemului, cât si cu mediul înconjurator
înceteaza;
- producerea de entropie înceteaza.
Starea stationara se caracterizeaza prin urmatoarele:
- parametrii locali sunt constanti în timp;
- parametrii intensivi nu sunt constanti în spatiu;
- schimburile de substanta si energie între componentele sistemului si cu mediul extern nu înceteaza;
- producerea de entropie este minima, fara a fi egala cu zero.
Procese termodinamice - treceri ale sistemului termodinamic de la o stare la alta stare prin
modificarea în timp a parametrilor termodinamici. Ele pot fi :
- reversibile – sunt procese cvasistatice; în orice moment sistemul este în echilibru
termodinamic. Daca se schimba semnul parametrilor termodinamici, sistemul evolueaza de la starea
finala spre starea initiala pe acelasi drum;
- ireversibile – sunt, în general, procese necvasistatice. Revenirea la starea initiala (daca este
posibila) se face pe alt drum si pe seama unei interventii active din exterior (nu poate decurge de la
sine).
- ciclice – starea finala si starea initiala ale sistemului sunt identice; aceste procese pot fi
ireversibile

PRINCIPIUL I AL TERMODINAMICII
. Între 1842 si 1850 o serie de cercetatori (J.R. Mayer, J. Joule, H. Helmholtz) au descoperit
echivalenta dintre lucru mecanic si energie si au determinat echivalentul mecanic al caloriei.
Principiul I al termodinamicii sau principiul conservarii energiei, postuleaza existenta unui parametru
caracteristic oricarui sistem, numit energie interna (U) a sistemului, parametru care exprima capacitatea
totala a sistemului de a efectua actiuni de orice tip si are o valoare bine determinata în fiecare stare a
sistemului. Conform unei alte formulari a principiului I, variatia energiei interne a unui sistem la trecerea
dintr-o stare în alta (DU) este egala cu suma algebrica dintre cantitatea de caldura (Q) si toate formele de
travaliu (mecanic, chimic, osmotic, electric etc) schimbate de acest sistem cu exteriorul.
DU = Q + suma Li

APLICAREA PRINCIPIULUI I AL TERMODINAMICII ÎN BIOLOGIE

Sistemele biologice sunt sisteme termodinamice deschise, iar procesele biologice sunt procese
termodinamice ireversibile. Organismele vii sunt sisteme a caror energie interna poate sa creasca sau sau
sa scada în functie de diferite conditii (vârsta, starea fiziologica etc.). Pentru a aplica corect principiul I
în cazul organismelor, trebuie sa se tina seama de faptul fundamental ca ele sunt sisteme deschise care
iau si degaja în exterior energie, astfel încât problema conservarii energiei se pune numai pentru sistemul
format din organismul respectiv împreuna cu mediul sau înconjurator.
Bilantul energetic al organismului
Aplicând principiul I în cazul unui organism, se poate formula urmatorul bilant energetic:
energia preluata din mediu = travaliul mecanic efectuat + caldura degajata + energia depozitata în
rezervele organismului.

18
 Testul clinic al intensitatii metabolismului bazal, prin care se stabileste valoarea de referinta la
care sa fie raportat efectul diferitilor factori care influenteaza metabolismul energetic, este un exemplu
de asemenea bilant în conditii simplificate. Subiectul este în repaus (nu efectueaza lucru mecanic) si nu
a mâncat 12 ore (nu preia energie din mediu). În acest caz, bilantul energetic se poate scrie:
caldura degajata = – energia depozitata = energia utilizata

PRINCIPIUL al II-lea AL TERMODINAMICII (principiul cresterii entropiei)

Principiul al II-lea al termodinamicii generalizeaza constatarea practica a imposibilitatii ca o
masina termica sa transforme integral o cantitate de caldura în lucru mecanic (perpetuum mobile de
speta a II-a), randamentul de transformare fiind întotdeauna subunitar.
Principiul II postulează: existenta unui parametru S numit entropie, caracteristic pentru fiecare
stare a sistemului. Entropia este un parametru de stare care masoara gradul de dezordine a unui sistem
termodinamic.
Spre deosebire de sistemele izolate, studiate in termodinamica clasică, organismele vii sunt
sisteme deschise caracterizându-se prin schimburi permanente de materie şi energie cu mediul
încojurător. Astfel, ele reuşesc să se “opună” principiului 2 al temodinamicii, adică evoluţiei spontane
spre o stare echilbru caracterizată prin entropie (dezordine) maximă, şi printr-o distribuţie uniformă a
parametrilor macroscopici intensivi (presiune, temperatură, potenţiale chimice ale diferitelor specii de
molecule, etc.). Această menţinere a unei structuri ordonate, improbabile din punct de vedere
termodinamic clasic, are loc la nivel local, molecular, prin aşa-numitele procese cuplate (prin care
entropia scade), în care energia furnizată prin hidroliza unor legături macroergice este folosită pentru
sinteza elementelor structurale ale materiei vii: aminoacizi, acizi nucleici, monozaharide, acizi graşi, şi a
compuşilor macromoleculari derivaţi: proteine, polizaharide, fosfolipide, etc. Existenţa unor zone de
ordine în organismele vii presupune şi existenţa unor bariere care să le delimiteze de mediul
înconjurător. Acestea sunt membranele biologice (membrana celulară şi membranele organitelor
intracelulare). Studiul structurii şi funcţiilor acestor membrane a căpătat o amploare deosebită în
ultimele decenii, constituind una din principalele ramuri ale biofizicii şi biologiei moleculare, poate cea
mai importantă.

Membrane celulare
Structura si functiile membranei celulare
Membranele celulare sunt structuri planare cu grosimi moleculare cuprinse între 6 si 10 nm (1 nm = 10 -9
m) care îndeplinesc cel putin doua functii dinamice esentiale:
Prima functie a membranei celulare este de a împiedica miscarea libera a particulelor între doua
compartimente adiacente (lichidul interstitial si citoplasma), prin urmare membrana are rolul unei
bariere fizice active. Lichidul interstitial si citoplasma sunt sisteme disperse având ca solvent apa, iar ca
faze dispersate electroliti (ioni de Na, K, Cl, Ca, Mg), macromolecule (de ex. proteinele), organite
intracelulare (de ex. mitocondriile) si molecule polare mici, în concentratii diferite. Lichidul interstitial
si citoplasma au aceeasi osmolaritate de aproximativ 300 mOsM/l, fiind deci, lichide izotonice.
Fiind semipermeabile si selective, membranele celulare îndeplinesc si o a doua functie foarte
importanta si anume reglarea volumului si a compozitiei mediului intracelular. Aceasta reglare asigura
mentinerea la valori constante a compozitiei si volumului intra- si extracelular, în ciuda fluctuatiilor din
mediul extern.
Structura membranei celulare a fost studiata prin microscopie electronica, difractie de raze X si
recent, vizualizata cu ajutorul microscopiei de forta atomica.

19
 Fig. 1 Structura membranei celulare conform modelului mozaicului fluid proteolipidic
Principalii constituenti ai membranelor biologice sunt lipidele si proteinele, conform modelului
mozaicului fluid proteolipidic (Fig. 1) al lui Nicholson si Singer elaborat în 1972: membrana este
formata dintr-un bistrat lipidic, în care sunt inserate proteine si glicoproteine.

Lipidele
Sunt molecule insolubile în apa si usor solubile în solventi organici, constituind aproximativ 50%
din masa membranelor celulelor animale, având o densitate de aproximativ 5 x 10 6 lipide / 1 um2 arie de
membrana. Lipidele formeaza matricea pentru fixarea proteinelor, dar îndeplinesc si alte functii.
Lipidele sunt fie amfifile, adica prezinta capat polar (extremitate polara care interactioneaza
puternic cu apa) si una sau mai multe catene alifatice puternic hidrofobe (formate din doua lanturi de
hidrocarburi numite si cozi hidrofobe) (Fig. 2).

Fig. 2 Moleculele lipidice sunt amfifile

Aceasta conformatie influenteaza împachetarea si miscarea respectivei molecule lipidice în
planul lateral al membranei. Capetele polare ale moleculelor amfifile au radicali fosfat si sunt fie ionice
fie neutre, acestea din urma au o distributie asimetrica a sarcinii electrice determinând orientarea în
câmpul electric sau magnetic.
Cele mai importante clase de lipide întâlnite în constituirea bistratul lipidic sunt: fosfolipidele,
glicolipidele si colesterolul.
Fosfolipidele sunt derivati ai glicerolului (acool simplu) sau ai sfingosinei (alcool complex).
Exista fosfolipide care contin colina: fosfatidilcolina, sfingomielina sau care nu contin colina:
fosfaditiletanolamina, fosfatidilserina, fosfatidilinositol etc. Una dintre cele doua cozi hidrofobe ale
fosfolipidelor se prezinta sub forma unui lant drept de acizi grasi saturati, iar cealalta prezinta o mica
bucla datorita unei legaturi duble cis nesaturate.
Fosfolipidele sunt asimetric distribuite în bistrat, astfel, pe partea interstitiala a membranei se
afla fosfaditilcolina si sfingomielina, iar pe partea citoplasmatica a membranei se afla
fosfaditiletanolamina si fosfaditilserina care are si sarcina electrica negativa.
Glicolipidele contin la capatul polar molecule de zahar (glucoza sau galactoza), ele fiind întâlnite
exclusiv pe suprafata extracelulara a membranelor lipidice.
Colesterolul se orienteaza în biomembrane cu gruparile hidroxil din structura inelara steroida în
vecinatatea capetelor polare ale fosfolipidelor interactionând si imobilizând partial gruparile
hidrocarbonate din cozile fosfolipidelor, având ca efect scaderea fluiditatii biomembranelor.

Proteinele membranare
Proteinele sunt macromolecule care constituie elemente esentiale pentru toate procesele
biologice. Concentratia proteinelor membranare variaza între 20% (mielina, de exemplu) si 75% (în
membrana mitocondriilor) sau chiar 80% (în membrana microorganismului Halobacterium halobium,
continând bacteriorodospina care este un pigment fotosensibil).

20
 Proteinele reprezinta elementul activ al membranei, fiind structuri organizate de baza în
desfasurarea urmatoarelor procese biologice:
- fenomene de transport (canalele si transportorii care contribuie la transportul ionilor si al moleculelor
mici sunt proteinele specifice)
- cataliza enzimatica (enzimele, în majoritatea cazurilor, sunt structuri proteice, care maresc vitezele de
reactie ale proceselor desfasurate in vivo de ordinul milioanelor)
- miscarea coordonata (de exemplu, actina si miozina sunt structuri proteice specifice responsabile
pentru existenta miscarii coordonate)
- suport mecanic (colagenul este o proteina esentiala în structura pielii, a tesuturilor osoase si a
tendoanelor)
- imunoprotectie (anticorpii sunt de asemenea proteine extrem de specializate cu rol în recunoasterea
organismelor straine)
Varietatea lor este mult mai mare decât a lipidelor fiind determinata de diversitatea functiilor lor.
În functie de modul în care se insereaza în membrana, proteinele (Fig. 3) sunt:
a) proteine intrinseci (integrale) care au urmatoarele caracteristici:
- traverseaza membrana celulara o data (glicoforina) sau de mai multe ori (exemplu: proteinele
transportoare, pompe ionice constituite din mai multe alfa –helixuri)

Fig.3 Tipuri de proteine membranare

- pot fi extrase prin tratare cu detergenti
- sunt implicate în procesele de transport
b) proteine extrinseci (periferice)
- patrund în membrana pe o anumita distanta, pe una din cele doua fete, sau sunt atasate la suprafata
membranei (receptorii membranari, proteine cu rol imunologic etc.)
- pot fi îndepartate prin spalare ori prin tratare cu solutii cu tarie ionica scazuta
- sunt implicate în transmiterea informatiei în interiorul celulei
Functiile membranei celulare
În primul rând, membrana asigura mentinerea caracteristicilor fizico-chimice diferite ale celor doua
compartimente pe care le separa. Membrana reprezinta o zona de comunicare controlata între cele
doua compartimente, în ambele sensuri prin:
1. Transport de substanta prin membrana intacta (molecule, ioni si apa) sau prin ruperea
membranei urmata de refacerea acesteia datorita plasticitatii ei exceptionale.
2. Traducere si transfer de informatie adusa de diferiti stimuli (mecanici, electrici, electromagnetici,
chimici, termici etc.) prin receptorii specifici pe care membrana îi contine.
3. Implicare în functiile celulare datorita enzimelor si complexelor enzimatice pe care le contine:
replicarea ADN, biosinteza proteinelor, bioenergetica celulara, raspuns hormonal.
Transportul de substanta prin membrana se face prin macrotransport daca substanta
transportata este în stare solida sau lichida (formele de macrotransport fiind fagocitoza si pinocitoza) si
prin microtransport care poate fi pasiv sau activ.
Macrotransportul
În procesul de fagocitoza celula înglobeaza particule de substanta solida, învaluindu-le anterior
cu niste prelungiri citoplasmatice numite pseudopode, prelungiri care fuzioneaza apoi în spatele acestor
particule.
La protozoare (la amoebe de exemplu) fagocitoza este procesul prin care celula se hraneste. La
celulele mai dezvoltate, acest mecanism serveste altor scopuri si anume: macrofagele si leucocitele
înghit fragmente celulare si intrusi.
Prin pinocitoza, lichidele, dispersate în picaturi fine, si macromoleculele sunt introduse în
celula sau scoase din aceasta, dupa ce în prealabil au fost învelite într-un bistrat lipidic devenind
vezicule. Veziculele fuzioneaza cu membrane celulara si pot fi transportate dintr-o parte într-alta a

21
membranei. Expulzarea continutului lichid al veziculei are loc ca efect al fortelor de tensiune
superficiala
Formele pinocitozei sunt:
- endocitoza - patrunderea in interiorul celulei a veziculei, urmata de expulzarea continutului acesteia.
- transcitoza - vezicula traverseaza celula, fara a se sparge, are loc cu precadere în celulele endoteliului
capilar, facilitând trecerea proteinelor plasmatice din sânge catre spatiul extravascular.

Fig. 4 Transcitoza
- exocitoza - expulzarea de catre celula a unei vezicule care, de exemplu, contine substante pe care
celula este incapabila de a le utiliza. Fenomenele de exocitoza sunt frecvente în terminatiile nervoase si
în celulele secretorii.
Microtransportul
Transportul pasiv
Prin transport pasiv moleculele si ionii se deplaseaza în sensul gradientului electrochimic sau de
presiune fara consum de energie metabolica, sistemul având tendinta de a ajunge la echilibru
termodinamic. Gradientul electrochimic este o forta termodinamica producatoare de flux si reprezinta
rezultatul unor procese desfasurate cu consum energetic.
Exista trei tipuri de transport pasiv: difuzia simpla, difuzia facilitata si difuzia prin canale si pori.
Difuzia simpla se produce prin dizolvarea speciei moleculare transportate în membrana. Numai
moleculele mici nepolare, moleculele hidrofobe si gazele pot traversa membrana prin difuzie simpla.
Difuzia facilitata
Moleculele hidrofile mari, cum sunt multi factori nutritivi necesari celulei, precum si unii ioni
traverseaza membrana prin difuzie facilitata, utilizând molecule transportoare existente în membrana sau
introduse artificial în aceasta. Asemenea molecule transportoare au o anumita specificitate, recunoscând
specia moleculara sau ionica pe care o transporta. Exista transportori pentru glucoza, colina, pentru
diferiti ioni (ionofori).

Fig. 5 Exemplu de difuzie facilitata: difuzia facilitata a gucozei (dupa Baldwin & Lienhard,
Trends Biochem. Sci. 6:210, 1981)

22
 Transportorii sunt proteine atât de specializate încât pot deosebi speciile levogire de cele
dextrogire. Fiind vorba despre o forma de transport pasiv, sensul de actiune al transportorilor în difuzia
facilitata este sensul gradientului electrochimic.
Molecula transportoare, cu rol enzimatic, se poate gasi în doua stari conformationale. În Fig. 5
este figurat transportul facilitat al moleculei de glucoza. Se poate observa cum molecula de glucoza,
numita substrat în aecasta situatie, se leaga pe una din fetele membranei într-un anumit loc de legare
numit situs. Se produce în urma legarii o modificare conformationala si situsul de legare este expus
partii opuse, simultan cu scaderea afinitatii transportorului pentru glucoza si eliberarea acestei molecule
de partea cealalta a membranei. Prin eliberare se revine la conformatia initiala si ciclul se repeta.
Difuzia prin canale ionice
Substantele ionizate nefiind liposolubile, difuzia lor prin membrana se poate face prin structuri
proteice specializate care strabat membrana pe toata grosimea ei si creeaza cai de trecere pentru ioni,
formând canale sau pori. Notiunea de por este folosita pentru structurile neselective, facând o
discriminare doar pe baza diametrului particulei. Cu precadere, prin pori trece apa, caz în care acestia se
numesc porine. Ionii au în jurul lor o zona de hidratare, din care cauza au diametrul prea mare pentru
pori.
Canalele ionice sunt proteine specializate care strabat membrana lipidica celulara, permitând astfel
trecerea substantelor neliposolubile. Prin canale ionii pot sa treaca în ambele sensuri, dar transportul are
loc în sensul gradientului electrochimic. Spre deosebire de pori, canalele ionice sunt structuri selective.
Eficacitatea transportului prin canale este foarte mare, printr-un singur canal putând trece 106-108 ioni/s.
În Fig. 6 este reprezentata schematic structura unui canal ionic. Filtrul recunoaste un anumit tip de ion si
îl lasa sa treaca în vestibulul. Senzorul primeste informatia din exterior, fie din partea unei molecule
receptoare, fie direct de la un semnal electric (acesta este cazul canalului din Fig. 6), si, daca informatia
este corespunzatoare, comanda deschiderea portii permitând ionului sa intre sau sa iasa din celula,
împins de potentialul sau electro-chimic.
Canalul poate fi închis sau deschis printr-o modificare conformationala a proteinei canal
comandata printr-un mecanism specific electric, chimic sau prin alte mecanisme.
Fiecare tip de canal poate fi blocat specific de anumite toxine: tetrodotoxina inhiba functionarea
canalului de Na+ din membrana axonala, tetraetilamoniul blocheaza canalul de K+). Blocantii specifici
permit studierea proprietatilor canalelor sau identificarea proteinelor canal.

Fig. 6 Reprezentarea schematica a canalului membranar

Exista substante care formeaza în jurul ionului o structura hidrofoba, permitându-i acestuia difuzia prin
bistrat. O astfel de substanta care, inclusa în membrana celulara, permite translocarea ionilor de pe o fata
pe cealalta se numeste ionofor. Ionoforii pot forma canale prin membrana sau pot actiona ca niste
molecule transportoare. De exemplu, valinomicina (Fig. 7) este un ionofor care poate încorpora ionii de
K+, fortându-i sa paraseasca prin membrana celula bacteriana, provocând moartea acesteia, actionând
astfel ca un antibiotic.

23
 Fig. 7 Valinomicina este un ionofor care face ca ionii de K+ sa iasa din celula bacteriana, provocându-i
moartea
Din studiul comparativ al transportului pasiv prin difuzie facilitata si al transportului prin canale
rezulta urmatoarele:
- moleculele transportoare au o specificitate mai mare pentru moleculele sau ionii transportati decât
canalele, moleculele transportoare putând distinge între diferitii izomeri ai unei molecule
- moleculele transportoare au o viteza mult mai mica de lucru decât a canalelor ionice, permitând
trecerea doar a 1000 de ioni pe secunda, acest lucru fiind compensat de numarul lor foarte mare
- transportorii pot participa si la transportul activ
- canalele au o foarte mare viteza de lucru, pâna la 10 milioane de ioni pe secunda motiv pentru care
canalele sunt caile preferate pentru transportul ionilor atunci când sunt necesare variatii bruste ale
compozitiei si concentratiei ionice (în excitatia celulara, de exemplu).

Fig. 8 Comportamentul diferitelor tipuri de molecule în apropierea membranei lipidice

În concluzie, membrana celulara poate fi traversata prin transport pasiv de moleculele mici
hidrofobe prin difuzie simpla, de ioni prin canale si difuzie facilitata si de moleculele hidrofile mari prin
difuzie facilitata (Fig. 8).

Fig. 9 Difuzia apei printr-un por

Transportul apei care intervine esential în toate procesele biologice se realizeaza atât prin difuzie
simpla si osmoza cât si prin canale - pori aposi (Fig. 9), permeabilitatea membranei pentru apa fiind
foarte mare. Mecanismele de transport al apei sunt foarte complexe si incomplet elucidate, un rol foarte
important avându-l diferenta de presiune osmotica.
24
 Transportul activ
Este o forma de transport care necesita consum de energie metabolica (a unei reactii chimice, de
exemplu). Se realizeaza în sensul invers gradientului de potential electrochimic. Se disting doua forme
de transport activ: transportul activ primar si transportul activ secundar.
Transportul activ primar se realizeaza folosind proteine integrale numite pompe ionice
membranare. In urma transportului activ se stabileste gradientul de concentratie în sensul caruia se
desfasoara transportul pasiv. Pompa leaga ionul pe o parte a membranei într-o anumita zona activa
numita situs de legare si, datorita unor modificari conformationale care intervin în urma legarii ionului,
îl transfera pe cealalta parte unde îl elibereaza. Pompa foloseste, de obicei, hidroliza ATP în ADP si P.
Exemplul cel mai cunoscut este ATP-aza Na+/K+ care transloca 3 ioni de Na + din interiorul
celulei, unde concentratia acestuia este mica, spre mediul extracelular si 2 ioni de K + din exteriorul
celulei în interiorul acesteia (Fig. 10).

Fig. 10 Pompa Na/K

Deoarece rezultatul unui ciclu este un transfer net de sarcina pozitiva în exteriorul celulei, spunem ca
pompa este electrogenica. De asemenea, pompa de Na+/K+ asigura prin functionarea ei osmolaritatea
egala pe ambele fete ale membranei.

Exista si alte pompe în membrana celulara, cum ar fi:

- pompa de H+, K+ din mucoasa gastrica (din membrana plasmatica a celulelor parietale) (Fig. 11), tot o
ATP-aza a carei structura este asemanatoare cu cea a Na-K-ATP-azei.

Fig. 11 ATP-aza H+/K+ din mucoasa gastrica

- pompa de Ca++ din reticulul sarcoplasmic si din membrana plasmatica
Transportul activ secundar
Prin transport activ secundar speciile transportate patrund într-un compartiment (extracelular sau
intracelular) împotriva gradientului lor electrochimic, asociindu-se cu molecule care se deplaseaza în
sensul gradientului de concentratie. Specia transportata cât si molecula care efectueaza transport pasiv se
leaga de aceeasi molecula transportoare.

25
 Transportul activ secundar utilizeaza transportorii întâlniti la difuzia facilitata, acestia putând
lega substratele transportate în aceeasi stare conformationala sau în stari conformationale diferite (Fig.
12). Daca ambele specii moleculare transportate se leaga de aceeasi parte a proteinei, transportul poarta
denumirea de simport sau co-transport, iar transportorul îsi poate modifica starea conformationala doar
dupa ce ambele substrate au ajuns în situsurile de legare. Cazul în care speciile transportate se leaga pe
cele doua parti ale transportorului, care se va afla astfel în stari conformationale diferite, se numeste
antiport sau contra-transport.

Fig. 12 Comparatie între formele de transport activ: primar si secundar

Întâlnim simport la patrunderea glucozei în celulele mucoasei intestinale; ea se asociaza cu Na +
care intra pasiv. Ionii de Na+ sunt eliminati activ prin transport primar, prin ATP-aza de Na +/K+, iar
glucoza ramâne.
Si în acest caz, avem de-a face cu un transport electrogenic deoarece rezultatul net consta în
transportul unei sarcini pozitive dintr-o parte a membranei în cealalta.

Fig. 13 Simportul glucoza – Na+ din celulele mucoasei intestinale

Un exemplu de antiport este cel de 3Na+/Ca2+ (Fig. 14), de la nivelul muschiului cardiac, care
asigura o concentratie scazuta a ionilor de calciu în interiorul celulei.
Energia pe care o foloseste antiportul este furnizata de transportul activ al ionilor de sodiu din
mediul extracelular catre interiorul celulei.

26
 Fig. 14 Antiportul de 3Na+/Ca2+ mentine scazuta concentratia ionilor de calciu în interiorul celulelor

ELEMENTE DE ACUSTICĂ

ELEMENTE DE ACUSTICĂ

1. Producerea si propagarea sunetelor

Vibratiile corpurilor materiale se propagă prin aer (si, in general, prin orice alt gaz) si ajungând la
ureche produc senzatia auditivă, pe care o numim sunet. Trebuie să mentionam însă că nu toate
oscilatiile receptionate de ureche sunt percepute auditiv. Obiectul acusticii îl constituie studiul producerii
si propagarii sunetelor, incluzând aici nu numai vibratiile auditive, ci si pe cele care nu produc senzatie
auditiva, cum ar fi ultrasunetele.
Vibratiile produse într-un punct al unui mediu se propagă în acel mediu din aproape în aproape
sub formă de unde. În aer (ca si in orice al gaz) sau în lichide avem de-a face cu unde longitudinale.
Undele sonore fiind oscilatii ale mediului, produse de vibratiile unor corpuri materiale, vor avea
proprietatile undelor elastice.
În functie de viteza sursei în raport cu viteza de propagare a sunetului avem trei situatii:
a) Viteza sursei sonore (u) mai mica decat viteza (v) a sunetului
b) Viteza sursei sonore (u) este egala cu viteza (v) a sunetului
c) Viteza sursei sonore (u) mai mare decat viteza (v) a sunetului
Corpurile care se misca cu o viteză mai mare decât cea a sunetului (supersonice) produc, prin
comprimarea aerului în directia de înaintare, o undă care nu are caracter periodic. O astfel de unda se
numeste unda de soc sau unda balistica. Ele provoaca senzatia unui soc puternic. Aceste unde apar de
exemplu, în cazul proiectilelor sau al avioanelor cu reactie.
2. Calitatile sunetului
Sunetele pot fi caracterizate prin trei calitati principale: inaltimea, intenstitatea si timbru.
a) Inaltimea sunetului este proprietatea sa de a fi mai profound (grav) sau mai acut (ascutit,
subtire). Experimental s-a constatat ca inaltimea sunetului depinde de frecventa oscilatiilor sonore.
Astfel, urechea apreciaza doua sunete cu aceeasi inaltime (sunt la unison) daca au aceeasi frecventa, iar
în cazul în care au frecvente diferite, este mai înalt (acut) cel care are frecventa mai mare. Din aceasta
cauza, înaltimea sunetului se exprima numeric prin frecventa undei sonore.
b) Intensitatea sau taria sunetului într-un anumit punct din spatiu este determinată de cantitatea
de energie pe care o transportă unda sonoră în unitatea de timp prin unitatea de suprafata asezată în acel
punct, perpendicular pe directia de propagare.
c) Timbrul. Între sunetele de aceeasi intensitate si înaltime, emise de instrumente diferite există
o deosebire calitativă pe care o numim timbrul sunetului. Un corp material emite, în afara sunetului
fundamental si o serie de sunete de frecvente superioare însa de intensitati mult mai mici decât a celui
fundamental. Acestea depind de lungimea tubului sau corzii vocale. Aceeasi piesă nu produce aceeasi
senzatie auditivă si impresie asupra psihicului dacă este redată de voci umane sau de instrumente
27
diferite. Experienta arată ca timbrul undei sonore depinde de numărul, înaltimea si intensitatea sunetelor
superioare, dar nu depinde de diferenta de faza dintre aceste vibratii (mai exact). Modurile de vibratie
proprii ale corzilor vocale, care au lungimi diferite la oameni, cu frecventele armonice caracteristice,
deosebesc vocile prin timbrul specific. Sunetele vocale sunt produse de vibratia corzilor vocale sub
actiunea unui flux de aer. Daca deschizi gura si produci un sunet, fără să pui în miscare alti muschi, il
vei auzi nearticulat. Când vorbesti, intră în actiune cavitatea bucală, muschii gâtului, limba, buzele,
faringele, care transformă sunetele în cuvinte. Sunetele muzicale sunt emise prin modificarea distantei si
tensiunii în corzile vocale sub actiunea muschilor gatului.

3. Perceperea sunetelor
Perceperea sunetelor de catre om se realizeaza prin intermediul urechii. Vibratiile auditive sunt
transmise prin intermediul diferitelor parti ale urechii, făcând să vibreze asa numitele fibre ale lui Corty.
Sub actiunea unui sunet de inaltime (frecventa data), vibreaza anumite fibre stimulează terminatiile
corespunzatoare ale nervului auditiv, care la randul său transmite informatia la creier. Nervii auditivi
transforma energia vibratiilor produse in ureche de undele sonore in mici impulsuri nervoase
(biocurenti) care produc in creier o senzatie auditiva(care depinde de varsta si de starea receptorului
auditiv) Frecventa sunetelor audibile este cuprinsa intre aproximativ 16 Hz si 20000 Hz. Aceste limite
variaza insa de la o perosoana la alta si in general cu varsta. Vibratiile de frecventa mai mica decat 16 Hz
se numesc infrasunete, iar cele peste 20000 Hz se numesc ultrasunete.
Se constata deasemenea ca si intensitatea sunetelor este cuprinsă între anumite limite si anume,
aproximativ intre 4·10-12 W/m2 si 2·102 W/m2. Intensitatea minima a sunetului care determina senzatia
minima se numeste prag de audibilitate. Dacă intensitatea sunetului creste foarte mult, în ureche apare o
senzatie de presiune si apoi de durere. Intensitatea maxima peste care apare aceasta senzatie se numeste
prag tactil sau pragul senzatiei de durere. Limitele de intensitate depind de frecventa sunetului. Astfel,
se constata ce pentru frecvente cuprinse intre circa 1000 Hz si 3000 Hz urechea este cea mai sensibila
pragul de auditibilitate este cel mai jos, atingand valori de ordinul 10 -12 W/m2. Pentru frecvente mai joase
sau mai inalte, urechea este mai putin sensibila, pragul de audibilitate fiind mai ridicat.
Intensitatea senzatiei auditive (intensitatea subiectiva a sunetului) nu este proportionala cu
intensitatea sunetului fizic definita mai sus. In general pentru un sunet de o frecventa data, senzatia
auditiva creste rapid cu cresterea intensitatii si apoi, cand ne apropiem de pragul senzatiei de durere,
intensitatea trebuie sa creasca foarte mult pentru ca urechea sa perceapa o diferenta, deci intensitatea
subiectiva a sunetului nu poate fi masurata cantitativ exact.
Pentru a percepe o vibratie ca sunet, in afara conditiilor de frecventa si intensitate mai exista si o
conditie de durata. Astfel, pentru ca un om obisnuit să perceapă bine înaltimea unui sunet, trebuie ca
urechea sa să primească unde sonore cel putin timp aproximativ o sutime de secunda, adica cel putin 5
vibratii pentru un sunet de 500 Hz, 10 vibratii pentru 1000 Hz etc. Totusi, dupa mult exercitiu, aceasta
limita coboara sensibil ajungand, de exemplu, la 2 vibratii pentru a percepe destul de corect inaltimea
unui sunet intre 40 Hz si 3000 Hz.

Sursa sunetului Nivelul (decibeli) Intensitatea sunetului

Pragul audibilitatii (liniste absoluta) 0 10-12
Freamtul frunzelor 10 10-11
Soapte 20 10-10
Pasi, ruperea hartiei 40 10-8
Vorbirea 50 – 76 10-7 - 10-5
Muzica tare la radio 80 10-4
Nituirea 100 10-2
Motor avion la 3 m departare 130 10
Din punct de vedere al senzatiei auditive pe care o produc sunetele pot fi impartite in 3 clase:
sunete musicale (simple sau compuse); zgomote si pocnete. Se arata experimental ca sunetel musicale
sunt produse de miscari periodice, zgomotele de miscari neregulate, iar pocnetul este rezultatul lovirii
urechii de o variatie brusca si scurta a presiunii aerulul. Relatia dintre 2 sunete produse succesiv sau
simultan este caracterizata prin raportul dintre frecventele celor 2 sunete (ν 2/ν1) numit interval, iar daca
reprezinta raportul dintre anumite numere intregi, avem un interval muzical.
28
 Doua sau mai multe sunete produse simultan, separate prin intervale muzicale, formează un
acord.
O alta notiune importanta este aceea de scara muzicala, care desemnează o secventă de sunete
separate prin intervale muzicale. Aceste secvente se reproduc prin serii de cate sapte sunete, numite
game.
Patologia acustică:
1. Hipoacuzia
Definitie:
Hipoacuzia reprezinta diminuarea acuitatii auditive (cu cel mult 20 decibeli). Atunci cand acuitatea
auditiva este diminuata foarte mult sau dispare complet, vorbim de surditate.
Gradul pierderii auzului este stabilit cu ajutorul audiometriei tonale. In functie de acesta,
hipoacuzia este clasificata in patru categorii: usoara, moderata, severa sau profunda.

Diagnostic:
Diagnosticul hipoacuziei se bazeaza pe un examen al urechii, completat de o serie de explorari ale
functiei auditive, pentru a evalua gradul pierderii auzului (examen acustic cantitativ).
Primul pas in stabilirea diagnosticului il reprezinta examinarea urechii. Cu ajutorul unui
otoscop (instrument pentru vizualizarea conductului auditiv si a timpanului).
Urmatoarele teste sunt efectuate pentru a determina cauza hipoacuziei:
Audiometria - este un procedeu de investigare a functiei auditive, ce determina pragul minim
auditiv pentru diferite frecvente, la ambele urechi. Rezultatele sunt apoi comparate cu ceea ce este
considerat auz normal.
Testele de discriminare – sunt efectuate pentru a evalua capacitatea pacientului de a sesiza
deosebirile dintre cuvintele similare. Pacientul trebuie sa distinga intre cuvinte similare monosilabice.
Timpanometria – examen care permite punerea in evidenta a modului in care timpanul
reactioneaza la modificarea presiunii in conductul auditiv.
Rezultatele anormale ale timpanometriei indica o hipoacuzie.
Examenul nu necesita participarea activa a pacientului si este utilizat in mod obisnuit la copii.
Potentialele evocate auditive de trunchi cerebral (PEA) – test ce masoara impulsurile nervoase
din trunchiul cerebral. Rezultatele sunt anormale la pacientii cu hipoacuzie neurosenzoriala sau cu
tumori cerebrale.
Tratament:
Tratamentul hipoacuziei depinde de cauza sa.
Hipoacuzia antrenata de o obstructie a conductului auditiv (de exemplu, datorita unui dop de
cerumen) se trateaza cu ajutorul unor picaturi ce dizolva cerumenul. In cazul unei efuziuni lichidiene in
urechea medie, este necesara o timpanostomie – inserarea unui tub in timpan pentru a drena secretiile.
Unele persoane necesita o adenoidectomie – extirparea vegetatiilor adenoide hipertrofiate – pentru a
permite deschiderea trompei lui Eustachio.
Hipoacuzia cauzata de boli autoimune se trateaza cu corticosteroizi (prednison).
La pacientii cu otospongioza, functia auditiva poate fi restabilita cu ajutorul unei interventii chirurgicale
– stapedectomia – si inlocuirea scaritei printr-o proteza. Tumorile craniene antreneaza o hipoacuzie, iar
in unele cazuri, pot fi indepartate pentru restabilirea auzului.
In cazurile in care cauza hipoacuziei nu poate fi eliminata, tratamentul consta in compensarea pierderii
functiei auditive. Majoritatea pacientilor cu hipoacuzie moderata sau severa utilizeaza proteze auditive.
La pacientii cu hipoacuzie profunda solutia este implantul cohlear.
Protezele auditive:
Rolul protezelor auditive este acela de a amplifica sunetele si nu de a restaura functia auditiva alterata.
Eficacitatea lor depinde de doi factori importanti: natura si gradul pierderii auzului.
Tipurile de proteze auditive:
Proteza auditiva retroauriculara (BTE) – asa cum indica numele sau, acest tip de proteza este
amplasat in spatele pavilionului urechii. Contine un microfon, un amplificator si un receptor. Corpul
protezei auditive este instalat in spatele urechii, fiind ancorat cu ajutorul unei piese numite oliva.
Aceasta ghideaza sunetul si este realizata dupa mulajul urechii.
Proteza auditiva intraauriculara – Conca (ITE) – acest tip de proteza se instaleaza direct in conca

29
(depresiunea centrala a pavilionului urechii), prelungindu-se in conductul auditiv extern. Toate partile
protezei sunt plasate intr-un tub adaptat dimensiunilor urechii.
Proteza auditiva intraauriculara – Canal (ITC) – functioneaza in acelasi mod ca si tipul precedent
de proteza, dar dimensiunile sale reduse o fac mai putin vizibila.
Proteza auditiva intraauriculara – Complet in canal (CIC) – acest tip de proteza este utilizat pentru
hipoacuzia usoara spre moderata. Datorita dimensiunilor sale, proteza este aproape invizibila.
Functionarea sa este similara celorlalte tipuri de proteze auditive intraauriculare.

Implantul cohlear:
Implantul cohlear este un dispozitiv medical electronic, utilizat pentru pacientii cu hipoacuzie
severa sau profunda, in cazul carora protezele auditive nu sunt eficiente. Dispozitivul este constituit
dintr-o parte externa, amplasata retroauricular si din electrozi plasati pe cale chirurgicala in interiorul
cohleei (in urechea interna).
Implantul cohlear transmite semnale electrice direct nervului auditiv, cu ajutorul electrozilor
implantati in cohlee. Din acest punct de vedere, implantul este foarte diferit de protezele auditive, al
caror scop este de a amplifica sunetele, astfel incat sa poata fi percepute de urechea afectata.
Implanturile cohleare stimuleaza direct nervul auditiv. Sunetele generate sunt diferite de cele normale si
necesita o perioda de timp de adaptare. Totusi, implanturile fac posibila perceperea sunetelor ambientale
si a vorbirii. In plus, pacientii pot invata sa isi moduleze vocea astfel incat sa fie intelesi, pentru a facilita
conversatiile.
Utilizarea unui implant cohlear este mai eficienta la persoanele in cazul carora pierderea auzului
este recenta.
Prevenirea hipoacuziei:
Pierderea auzului legata de inaintarea in varsta nu poate fi prevenita. Totusi, unele masuri pot fi luate
pentru a preveni hipoacuzia cauzata de traumatismele sonore si constau indeosebi in evitarea expunerii
la zgomotele puternice.
Pentru expunerea profesionala la zgomote (santiere de constructii, utilizarea de materii explozive sau
arme de foc) se recomanda utilizarea de casti fonoprotectoare.
Vaccinarea copiilor este de asemenea importanta, deoarece reduce riscul de boli infectioase ce pot
antrena pierderea permanenta a functiei auditive sau surditatea.
Anumite medicamente trebuie evitate pentru a preveni leziunile nervului auditiv (cele cu ototoxicitate
ridicata – in special aminoglicozidele).
Daca evitarea acestor medicamente nu este posibila, dozele de administrare a medicamentului trebuie
strict supravegheate pe toata durata tratamentului. Riscul de ototoxicitate este mai mare in cazul
administrarii de doze ridicate, sau in tratamentele prelungite.
2. Surditatea
Definitie:
Prin surditate se intelege scaderea usoara sau grava, unilaterala sau bilaterala a acuitatii auditive
mergand pana la cofoza - adica abolirea completa a auzului. Surditatile pot fi tranzitorii sau definitive,
usoare, medii sau grave, unilaterale sau bilaterale, de transmisie (cauza este localizata la nivelul urechii
externe sau medii) sau de perceptie (cauza este localizata la nivelul urechii interne si/sau la nivelul
sistemului nervos periferic sau central – surditate centrală).
Surditatea de transmisie este rezultatul unor obstacole situate în calea sunetului în trecerea de al
exterior spre urechea internă.
Surditatea de perceptive este cauzată de leziuni ale urechii interne, afectiuni ale nervului auditiv
VIII sau a lezării cortexului auditiv.
Surditatea de tip central ia nastere din lezarea nervului auditiv datorită unor trauma sau tumori ale
nervului sau tumori care comprimă anumite zone din cortex.
BIBLIOGRAFIE
- Compendiu de fizica, Editura Stiintifica si Enciclopedica, pg. 204 – 211
- Anghelide R.,Sbenghe-Tetu Liliana - Aspecte de patologie oto-laringologică , Ed. Medicală,
Bucureşti , 1986
- Cotulbea Stan - Patologie O.R.L. , Lito U.M.F. Timişoara , 1992
- Manualul Merck de Diagnostic si Tratament, Ediţia XVII-a

30
 RADIOTERAPIA

Radioterapia este terapeutică prin radiaţii (X, gamma, ultraviolete, ultrascurte, infraroşii) atât
electromagnetice cât şi corpusculare.
1. Aspecte de terapie cu radiaţii X după profunzime şi scop
a. Superficiale, moi sau Bucky, mai ales în scop de epilaţie când există ciuperci pe piele păroasă, a
capului. Tensiunea este de 10 KV la 10 mA; pătrund mai adânc decât razele ultraviolete (U.V.) şi
rămân în piele, profunzimea până la 3 mm.
b. De contact sau tip Chaoul, cu 50-60 KV, recomandate în tumori cutanate cu profunzime până la
2 cm.
c. Semifprofunde: 80-120 KV, penetrarea fiind de 3 cm;
d. Profunde 120 - 250 KV, până la 7 cm;
e. Supravoltaj şi megavoltaj chiar până la 1000 KV, profunzime peste 7-10 cm.
1.2 Razele gamma: se întrebuinţează sub formă de cristale de clorură sau sulfat, având perioada de
înjumătăţire aproximativ 1540 de ani. Se aplică ace platinate în interstiţii iar intracavitar dispozitive fără
vârf, în vagin, uter, anus, sinusuri şi pentru
suprafeţe ca mulaje.
1.3 Izotopi radioactivi artificiali:
 a. lod eliberează gamma cu tropism pentru glanda tiroidă (se recomandă în hiperfuncţii tiroidiene
şi tumori maligne); perioada de înjumătăţire de 8 zile;
 b. Au, se administrează în tumorile ţesutului reticulo-endotelial, pleurezii, ascite
canceroase (perioada de înjumătăţire aproximativ 3 zile);
 c.Cobalt, cu perioada de înjumătăţire 5,3 ani; ca ace în interstiţii tumorale (cancere de limbă,
buze), ca aplicatoare în cancere de col uterin, ca bile în faringe, cavităţi nazale, sinusuri.
 Sunt şi aparate cu pastilă de cobalt (sau "bombă") prin care se face telecobaltoterapie. Izotopii
radioactivi se mai clasifică în surse închise, printre care: 137Cesiu (col de uter, vezică urinară, esofag,
trahee); 192 Iridiu (tumori cap şi gât, inclusiv esofag la cancerele căruia s-a dovedit de mare utilitate
Cisplatina, introdusă prin endoscoape).

 Deşi multe dintre procedeele precedente s-au dovedit utile, unele dintre aparatele enumerate,
pentru terapia superficială de contact semiprofundă şi profundă nu se mai confecţionează şi astfel sunt la
modă acceleratoarele liniare de particule a căror "putere" se poate regla până la 100 MeV (mega-
electroni-volţi)
Radiaţiile electromagnetice sau ondulatoare, ionizante, produc în jurul lor un câmp electric şi unul
magnetic, şi se compun din raze X sau Rontgen (de aceiaşi natură ca şi lumina dar de frecvenţă mult
mai mare, se produc în tuburi vidate tip Hittorf, Crookes, Coolidge, Lenard, au marea proprietate de a
forma luminiscenţă când ajung la sărurile unui ecran de tugstat, de cadmiu, platinocianură de bariu,
sulfura mixtă de Zinc şi cadmiu, impresionează bromura de argint de la filmul radiologie, s-au folosit în
rontgendiagnosticul clasic, dar astăzi cu ajutorul întăritoarelor de imagine şi a lanţurilor TV pe bază de
Seletiniu şi tuburi electronice, claritatea şi intensitatea acesteia creşte de aproximativ 3000-6000);
aparatele pentru tratament cu raze X, se numesc de roentgenterapie, dar întrebuinţându-se şi celelalte,
numite gamma, denumirea corectă este radioterapie însă ulterior au apărut acceleratoarele lineare de
particule asupra căreia vom insista: unele dintre caracteristicile reacţiilor nucleare depind de energia
particulelor proiectil.
Pentru a spori această energie s-a pus problema accelerării respectivelor particule, lucru posibil la cele
încărcate electric, care pot fi accelerate în câmpul electric şi magnetic, dacă au timp de viaţă cel puţin
egal cu durata accelerării. Se supun de regulă electronii, protonii, alfa, beta, gamma de la Heliu, alţi ioni
ai diferitelor elemente, inclusiv cele grele (Uraniu, Plutoniu). Instalaţiile în care se realizează o astfel de
accelerare se numeşte acceleratoare de particule.

2. Radiaţiile corpusculare

31
 Radiaţiile corpusculare sunt fascicole formate din particule atomice animate de o mare viteză şi care, cu
excepţia razelor neutronice, poartă sarcini electrice. Dintre cele cunoscute, enumerăm:
 razele catodice (formate din electroni), au sarcină electrică negativă;
 razele beta (formate din electroni), au sarcină electrică negativă;
 razele protonice (formate din protoni), sarcină electrică pozitivă;
 razele alfa (formate din helioni), cu două sarcini negative;
 razele neutronice (formate din neutroni), fără sarcină electrică;
 razele cosmice (formate din electroni şi pozitroni), cu sarcini pozitive şi negative, în constituţia
razelor cosmice există şi alte componente. Radiaţiile alfa şi beta sunt emise de corpuri radioactive
naturale şi de izotopii radioactivi naturali şi artificiali.
Din punct de vedere medical pentru radiodiagnostic, interesează mai ales razele corpusculare
electronice, deoarece ele sunt la origine producerii razelor X (Rontgen), dar care devin astfel
electromagnetice cunoscute şi sub denumirea de radiaţiuni ondulante. Energia unui asemenea fascicol
depinde de masa şi viteza particulei, între energia cinetică, masă şi viteză există o relaţie fundamentală:
E-1/2 v2, în care masa = m, v = viteza particulelor. Tensiunea aplicată la bornele tubului în care se
produce radiaţia catodică sau energia cu care electronii sunt expulzaţi din atomul respectiv, determină
viteza. Pentru măsurarea energiei are ca unitate 1eV.

3. Unităţi dozimetrice şi semnificaţia lor

Dozimetria a devenit o ramură a fizicii medicale în special. Rolul dozimetriei este de a exprima în
unităţi, energia radiantă care se absoarbe în urma interacţiunii dintre radiaţia ionizantă şi materie.
Necesitatea utilităţii unităţilor dozimetrice a impus Comisiei Internaţionale de Unităţi şi Măsuri
Radiologice (AIEA) de pe lângă Organizaţia Mondială de Sănătate, să se preocupe de uniformizarea
unităţilor dozimetrice şi de trasarea unor direcţii generale orientative în practică. Dozimetria măsoară
fenomenul de ionizare produs în cadrul interacţiunii radiaţiilor ionizante cu materia. Este posibilă
această măsurare deoarece aproape toată energia radiantă absorbită este cheltuită pentru producerea de
ioni, care pot fi măsuraţi şi număraţi înainte de recombinarea lor. Având în vedere faptul că efectele
biologice se bazează în esenţă tot pe fenomenul de ionizare, datele dozimetrice pot fi corelate cu efectele
radiobiologice. în acest context trebuie să diferenţiem noţiunile de bază: doza fizică şi doza biologică.
Doza fizică este acea cantitate de radiaţie ionizantă care produce modificări decelabile într-un
instrument dozimetric.
Doza biologică este cantitatea de radiaţie ionizantă cedată unui ţesut iradiat. Unităţile dozimetrice
măsoară radiaţiile ionizante indiferent de natura lor corpusculară sau electromagnetică. Distingem
următoarele sisteme de măsură şi unităţi: rontgenologic, radiobiologic "şi internaţional.
 Sistemul rontgenologic este folosit pentru evaluarea efectelor produse de radiaţii X sau gamma
sub 3 MeV. Sistemul se bazează pe determinarea ionizării aerului, având ca mărime fundamentală doza
şi ca unitate R (rontgenul). Folosirea acestui sistem prezintă neajunsul unor informaţii aproximative în
privinţa dozelor şi efectelor biologice; se utilizează însă în practica medicală definirea dozei de expunere
la suprafaţa pielii. Din punct de vedere istoric, prima unitate fizică folosită a fost Rontgenul (R) =
cantitate de raze X sau gamma care produce în 1,293 mgr de aer, în condiţii normale de temperatură şi
presiune (O grade Celsius şi 760 mmHg) ioni cu sarcină de un Franklin. 1 R va corespunde la 2,1-10 la
puterea 9 perechi de ioni. Energia cheltuită pentru producerea unei perechi de ioni, care este de 32 eV.
 Exprimarea dozei în funcţie de timp, adică raportul între doză şi timpul de expunere permite
precizarea dozei în R/sec., şi R/min etc.
4. Sistemul de măsurare a radioactivităţii

Unitatea de măsurare în sistemul absolut de unitate este de o dezintegrare pe secundă. Unitatea practică
este Curie-ul (Ci). Un Ci este activitatea unui preparat în care într-o secundă se dezintegrează 37 -IO10
nuclee. Se folosesc în practica medicală submultiplii acestei unităţi:
- milicurie (mCi) = 0,001 Ci
- microcurie (Yci) = 0,000001 Ci
Doza absorbită este energia transferată de către radiaţia ionizantă într-un punct al materiei
iradiate, exprimată prin raportul dintre energia transferată şi masa materiei respective:
Doza absorbită = cantitate de energie / masa de materie iradiată
32
 Unitatea de măsură a dozei absorbite este rad-ul (rontgen absorbed dose). În practică un R
se poate echivala cu 0,92 rad în ţesut moale la un regim de 200 kV.
Efectul biologic al dozei absorbite este dependent de natura radiaţiei şi energiei ei. S-a luat ca termen de
referinţă radiaţia X de 200 kV. în acest fel rezultă valori care reprezintă eficacitatea biologică relativă
(EBR) a diverselor radiaţii:
- EBR pentru razele gamma = 0,85
- EBR pentru razele X, electroni = 1
- EBR pentru neutroni termici =5
- EBR pentru neutroni rapizi = 10
- EBR pentru protoni = 10
- EBR pentru particula alfa = 20
Unitatea de doză biologică este rem-ul (rontgen echivalent men). Rem-ul reprezintă doza biologică
primită de un ţesut iradiat cu radiaţia standard (radiaţia X de 200 kV unor filtrată); dacă doza absorbită
este de un rad, cea biologică este de aproximativ un rem. Printr-un rem se înţelege modificările biologice
(distructive) asupra celulelor şi ţesuturilor. 100 rem = 100 rad = 1 Gray (Gy).

NOŢIUNI DE RADIOBIOLOGIE GENERALĂ ŞI CLINICĂ

Acţiunea radiaţiilor asupra organelor şi ţesuturilor

Cunoaşterea acţiunii radiaţiilor asupra ţesuturilor şi organelor este importantă, aceasta decurgând
din inevitabilitatea iradierii lor împreună cu tumoarea, în cadrul tratamentului radiant.
Radiaţiile îşi manifestă efectul eşalonat, pe anumite faze, întregul proces radiopatologic începând cu
modificări fizico-chimice primare şi până la simptomatologia bolii de iradiere.
În funcţie de doza primită, celula iradiată prezintă o serie de leziuni morfologice, funcţionale şi
metabolice, care sunt cu atât mai pregnante cu cât doza este mai mare. Cele mai constante leziuni ale
celulei iradiate sunt picnoza nucleară şi kariorexul iar citoplasmă conţine debriuri nucleare. Dacă doza
33
de iradiere este suficient de mare, celula apare hipertrofiată se lizează prin fenomenul brutal de
radiocitoliză, fenomen care coincide cu moartea celulei iradiate.
După Borstel (1961), există 3 modalităţi de răspuns celular la acţiunea letală a radiaţiilor:
- inhibarea mitozei;
- moartea genetică prin pierderea genelor esenţiale supravieţuirii;
- moartea litică (imediată).
Numeroasele studii şi cercetări au arătat că la nivelul celulei iradiate au loc rupturi cromosorniale
(prin mecanism neprecizat). Aceste rupturi cromozomiale pot evolua ulterior spre o reparaţie integrală,
care poate avea loc cu reconstituirea structurii iniţiale dinaintea iradierii, fie cu reuniunea vicioasă a
fragmentelor rezultate din ruptură, ducând astfel la constituirea de anomalii cromozomiale.
S-au semnalat numeroase anomalii cromosorniale, din care amintim:
• dileţia: pierderea de material genetic prin rupere, fără centromer;
• translocaţia: schimbul de material genetic între doi cromosomi neomologi, prin repararea greşită a
cromozomilor rupţi;
• duplicaţia: fuzionarea centrică a cromosomilor rupţi la nivelul centromerului;
• inversiunea: are loc inversarea extremităţilor cromozomului rupt, cel proximal, devenind distal şi
invers;
• cromozomi inelari: realipirea capetelor rupte ale aceluiaşi cromosom;
• inserţia: inserarea în ruptura unui cromosom a fragmentului provenit prin ruptură dublă a acestuia.
În afară de efectele menţionate mai sus, mai au loc fenomene de degenerescentă grasă, glicogenică şi
amiloidă, diminuarea vâscozităţii protoplasmei, creşterea permeabilităţii membranei, inhibiţia mişcării
celulare, modificarea reproducerii etc.
Radiosensibilitatea este în funcţie de o serie de factori extrinseci (timp, spaţiu, lungime de undă,
mediu", factori fizici, chimici, biologici) şi intrinseci.
În acest sens ş-a stabilit o scară de sensibilitate a ţesuturilor în următoarea ordine descrescândă:
limfatic, timus, măduva osoasă, ovar, testicol, mucoase, glande sudoripare, salivare, sebacee, epiderm,
seroase, rinichi, suprarenale, ficat, pancreas, tiroidă, muşchi, ţesut conjunctiv, ţesut catilaginos, ganglioni
nervoşi, nervi; ca ansamblu de unitate structurală au fost stabilite embrionul, fătul, sistemul
hematoformator, capilarele, cartilajele aflate în creştere, mamela, pielea, cristalinul clasificare făcută în
funcţie de acţiunea razelor X.
• Riscul somatic poate fi suportat de individul care a fost examinat sau lucrează în mediul respectiv şi
este admisibil dacă se repetă limitele stabilite de normele de protecţie contra efectelor nocive ale razelor
ionizante, însă dozele infime se cumulează la nivelul gonadelor, care nu mai sunt capabile de a se reface
după iradiere: apare riscul genetic, cu repercusiuni asupra descendenţilor (dominante sau recesive).
• în cazul în care doza a fost suficient de mare, se instalează ulterior necroza de coagulare sau
lichefiere cu pierdere de substanţă, care poate interesa epiteliile, oasele, cartilajele şi excepţional
muscular sau nervos.
• Efectul radiaţiilor asupra ţesuturilor şi organelor poate fi în funcţie de cronologia instalării, imediat,
şi întârziat. Se consideră ca efect imediat, cel care apare în cursul radioterapie şi eventual în următoarele
luni (exemplu: eritropenia).
• Efectul tardiv se instalează la mai multe luni sau ani. după iradiere (exemplu: efectul cancerigen).
În ceea ce priveşte efectul întârziat, se poate spune că nu devine evident decât după lung timp
(exemplu: iradierea cartilajului de conjugare a oaselor lungi la copil apare doar odată cu creşterea
osului).
În funcţie de modul de reparare a leziunii produse de iradiere, vorbim de efect reversibil şi efect
ireversibil.
La nivel cutanat, radioleziunea se caracterizează în funcţie de doză prin eritem, epilaţie,
pigmentaţie, epiderma uscată (radioepidermita descuamativă), epidermita exumativă (radioepidermita
umedă), radiodermita acută şi în final, necroza acută.
Epiteliul mucoaselor este mai sensibil decât epidermul, iar reacţiile apar la doze ceva mai mici şi cu
cea. 7 zile mai repede decât cele epidermice, purtând numele de epitelite.
O formă particulară la acest nivel este epitelioza (omologă epidermitei exudative la acest nivel).
Glandele sebacee şi sudoripare sunt distruse de dozele epidermice. Unghiile pot fi afectate dacă sunt
iradiate-cu doze tumoricide.

34
Radiosensibilitaiea tubului digestiv este variabilă la nivelul segmentelor sale, într-o ordine bine
determinată: intestin subţire, colon, faringe, esofag, rect şi stomac.
Intestinul subţire este organul care ocupă un loc important în radiobiologie prin participarea sa la
boala de iradiere. Sindromul intestinal consecutiv agresiunii radiaţiilor a fost descris prima oară în 1923
de Mottram şi este compus din tulburările de secreţie, de tranzit şi de absorbţie. Pe fondul degenerativ
inflamator, se pot instala (în funcţie de doză) ulcere şi perforaţii intestinale, prîn-procesul de necroză şi
descuamare a enterocitelor, concomitent cu microhemoragii (pe fond de dilataţie capilară) şi reducerea
considerabilă a elementelor limfoide. Modificările amintite concură la realizarea substratului enteritei
radiogene (după iradieri pelviene).
Enterita radiogenă are ca simptom principal diareea, cu scaune apoase, epitelii descuamate şi
hemoragii oculte sau macroscopice.
Lezarea epiteliului intestinal permite florei microbiene depăşirea barierei intestinale cu septicemie
consecutivă, augmentată şi de deprimarea concomitentă a capacităţii de apărare imunologică (sindrom
hemoragie trombocitopenic).
Motilitatea intestinală este afectată prin procesele inflamatorii. Spasmul piloric şi staza colică fac ca
deshidratarea şi dezechilibrul electrolitic să ia aspecte grave. Se mai asociază tulburări secretorii, care
împreună cu celelalte tulburări provocate de leziunile intestinale explică denutriţia, scăderea ponderală şi
spolierea hidrominerală a organismului iradiat.
Aparatul hematopoetic (compus din măduva osoasă, ganglioni limfatici, formaţiunile limfoide,
splina, timusul, SRH) este foarte radiosensibil.
Leziunile radioinduse la nivelul acestui aparat formează baza sindromului hematologic.
Modificările histopatologice care apar sunt în funcţie de doză şi afectează în primul rând procesul
de mitoză. Sunt explicabile astfel leziunile nucleare care se produc în urma efectului radiolitic.
Hipoplazia medulară poate trece în aplazie medulară dacă doza este mare; aplicarea dozelor tumoricide
la om duce la degenerescenta ireversibilă a măduvei.
Sindromul hematologic (componentă a bolii de iradiere) este foarte complex: se afectează seria
granulocitară, eritrocitară, trombocitele şi limfocitele

Boala de iradiere şi sindromul de iradiere

• Boala de iradiere şi sindromul de iradiere apare în urma iradierii interne sau externe, regionale sau
totale, unice sau fracţionate, în doze care au depăşit toleranţa.
• în funcţie de doză, boala capătă diverse grade de intensitate, mergând de la simptome discrete la
moartea imediată. Simptomatologia bolii de iradiere acută a putut fi deja dedusă în parte prin
prezentarea efectului radiopatologic la nivelul principalelor organe şi ţesuturi.
• Este compusă din 3 sindroame importante: nervos, gastro-intestinal şi hematologic.
• Sindromul nervos este indus la doze mari de radiaţii (în jur de 2000 R) iar experienţa în acest
domeniu este redusă. După doze de cel puţin 2000 R apare apatia şi letargia, apoi în primele ore
contracţii musculare şi mişcări ataxice, ajungându-se la convulsii de tip epileptiform, urmate de
prostraţie şi somnolenţă până la existus, după 2-3 zile.
Sindromul gastro-intestinal îmbracă două forme: letală (deces prin lipsa regenerării mucoasei
intestinale) şi neletală (regenerarea mucoasei intestinale); după doze de 600-800 R apar greţuri, vărsături
şi diaree, care devin din ce în ce mai accentuate. Starea de aparentă ameliorare este pasageră fiind
urmată de agravare, până la moarte.
După o iradiere cu 400-500 R, la 2-3 săptămâni se produc ulceraţii şi hemoragii intestinale, cauzate
de sindromul hemoragie trombocitopenic. Acesta este acompaniat de dezechilibrul hidromineral
(hiponatremie, hipocalemie, hipocalcemie) şi dezhidratarea masivă cu alcaloză şi acidoză consecutivă.
Sindromul hematologic este produs prin aplazia parţială sau totală a sistemului hematopoetic,
dependent de doza administrată, caracterizat prin granulocitopenie, trombopenie şi limfopenie;
sindromul hemoragie prin trombocitopenie este responsabil de hemoragii fatale cerebrale sau cardiace.
Scăderea capacităţii de apărare imunologică favorizează după 7 zile apariţia sindromului infecţios pe
seama florei endogene sau exogene, mergând la septicemie în final.
Un aspect particular care trebuie semnalat este legat de scurtarea duratei medii de viaţă a
persoanelor iradiate. Simptomatologia este foarte asemănătoare cu îmbătrânirea, fiind numită şi

35
"senilitate radioindusă", la care un rol important revine acţiunii sclerogene a radiaţiilor ce induc scleroze
renale, glandulare, cerebrale etc.
Pentru realizarea unei protecţii radiologice utile, este necesar un control fizic al radioprotecţiei şi
care constă în:
- specificarea şi semnalizarea zonelor controlate (orice loc unde persoanele expuse profesional sunt
susceptibile de a primi o doză de iradiere de peste 1,5 R pe an);
- examinarea şi aprobarea prealabilă a proiectelor de instalaţii care comportă un pericol de iradiere;
- verificarea eficacităţii dispozitivelor tehnic.

INTRODUCERE ÎN RADIOLOGIE ŞI IMAGISTICĂ MEDICALA

Imagistica cu raze
röentgen:
röntgendiagnostic

Natura si producerea razelor X

Radiaţia descoperită în 1895 la Universitatea Wurzburg de către fizicianul Röntgen şi denumită
de el radiaţia X, este o radiaţie electromagnetică, cu lungime de undă extrem de mică, în medie de
10.000 de ori mai mică decât cea a luminii.
Se produc raze X ori de câte ori electroni aflaţi în mişcare foarte rapidă, se lovesc de corpuri
materiale, unde produc dislocări de electroni de pe orbitele energetice ale atomilor acestor corpuri.
Pentru a se menţine echilibrul, electronii de pe orbitele mai periferice, ale corpului izbit, vor lua locul
electronilor dislocaţi de pe orbitele mai centrale. Din acest salt de pe un nivel energetic pe altul, în
sensul menţionat mai sus, rezultă un plus de energie, care constitue razelele X.
Modificările suferite de energia radiantă la diverse nivele în corpul omenesc alcătuiesc în
ansamblul lor elemente utile, pe care fascicolul de raze X le poate transmite examinatorului sub formă
de imagini radiologice, produse datorită modificărilor care au loc în fascicolul de raze X la nivelul
ţesuturilor şi organelor de examinat.
Coeficientul de absorbţie este proporţional cu numărul atomic la puterea a patra din corpul
traversat –structurile cu număr atomic mare vor atenua mai mult fascicolul de razeX, iar din punct de
vedere radiologic vor fi mai opace exemplu segment scheletic.
Producerea radiaţiei X se face în tubul de raze-tubul Coolidge (Fig.1)- un tub de sticlă în care
se află un vid foarte avansat unde electronii emişi de catod (un filament de wolfram ce a fost adus la
incadescenţă) sunt accelerati la diferenţe de potential de zeci de mii de volti, se ciocnesc cu materialul
anodic (are în componenţă metale greu fuzabile ca reniu, molibden, wolfram) unde cea mai mare parte
din energia lor se pierde prin ionizări şi excitări în straturile superioare ale materialului anodic, iar o
parte produce radiaţie Röntgen de frânare şi caracteristică.

36
 Fig . 1 .
Proprietăţiile radiaţiei X sunt comune cu ale radiaţiilor electromagnetice, intensitatea lor scade
invers proporţional cu pătratul distanţei.
Proprietăţile speciale constau în :
- penetrabilitate –invers proporţională cu lungimea de undă
- sunt absorbite de corpurile prin care trec, absorbţia fiind direct proporţională cu numărul
atomic la puterea 3, densitatea şi grosimea obstacolului.
- determină fenomenul de luminiscenţă
- determină efect de fotosensibilitate (reduce emulsia de argint la argint metalic)
- produc ionizare, are loc ionizarea gazelor prin care trec
- au efecte biologice asupra ţesuturilor vii prin ionizări şi prin excitaţii care produc alteraţii în
materia vie.
Efectele celulare ale radiaţiilor; Sunt precoci şi cumulative în timp.
a) Mecanismul de acţiune este direct şi indirect.
- acţiunea directă este sub forma rupturii arhitecturii moleculare şi în special la nivelul unor
structuri ca genele, cromozomii sau enzime - doza este fără importanţă.
- acţiunea indirectă –este dată de substanţele născute din reacţiile directe.
b) Natura leziunilor –A.D.N – ul este ţinta preferată a radiaţiilor – deci ţinta princicipală este
materialul genetic.
c) Efectele somatice - sunt asupra individului în totalitate şi pot apare la interval de ore până
la ani.
La nivel somatic acţionează legea ( Bergonier şi Tribondeau) conform căreia cu cât un ţesut
este mai tânăr cu atât el este mai sensibil şi vulnerabil.
d) Manifestarile clinice - ale leziunilor radice apar numai excepţional în cadrul iradierii
diagnostice. Ele pot fi văzute la medicii radiologi sub forma de boala profesională.
- Leziunile pielii apar in formele cronice la radiologi, cel mai adesea sub forma de
radiodistrofii: teleangiectazii, tulburări de pigmentare, atrofie şi scleroza cutanată, formaţiuni keratozice
sau papilamatoase;
- Leziunile oculare sunt reprezentate de o conjunctivită banală care se vindecă fară sechele,
cataracta sau keratite;
-Ţesuturile hematopoetice au o sensibilitate mare în funcţie de radiosensibilitatea celulelor susa
şi de distribuţia temporospaţială a particulelor ionizante in organism in raport cu celulele hematopoetice.
Semnele de alarmă sunt modificările de hemogramă;
Gonadele au sensibilităţi diferite asupra părţii endocrine (foarte radiorezistentă) şi a celei
exocrine de reproducere (extrem de radiosensibilă);
Alte ţesuturi.; nu apar modificari digestive, pulmonare, osoase, renale decât la doze mari
exclus de atins in cadrul radiodiagnosticului.
e) Efecte feto-embrionare sunt diferite după vârsta produsului de conceptie:
- la stadiul de ou acţionează legea tot sau nimic. Oul trăieste normal sau moare;
- la stadiul de organogeneză în primele trei luni se produc malformaţii grave;
- fătul mai mare de 3 luni este mult mai puţin radiosensibil.
f) Efecte genetice mutaţii care apar indiferent de doză, dar se dublează după 30-50 rds.
g) Efecte cancerigene au o frecvenţă mică, dar o existenţă indiscutabilă.
Efectele la nivel tisular sau ale întregului organism reprezintă suma nu neapărat matematică a
modificărilor celulare. Acumularea în timp a tuturor acestor modificări duce în ultima instantă la
moartea individului prin alterări functionale şi organice ireversibile.
37
 PROTECŢIA ÎMPOTRIVA RADIAŢIILOR

În lumea contemporană orice fiinţă vie de pe suprafaţa pământului suportă o iradiere care nu
poate fi evitată.
- 87% din această iradiere este dată de iradierea naturală.
-13% este procentul de iradiere artificială, din care 11,5% reprezintă iradierea medicală. Aceasta
din urma se datorează în principal iradierii cu scop diagnostic.
Evoluţia tehnologiilor de diagnostic, în special dezvoltarea imagisticii medicale şi în mod
particular a tehnicilor de explorare fără radiaţii Röntgen (Ecografia şi Imagistica prin Rezonanţă
Magnetică) nu au modificat esenţial acest procent, care continuă să rămână ridicat oriunde pe suprafaţa
planetei.
Mecanismul iradierii încă foarte mari este diferit în diferite zone geografice:
- în regiunile cu slabă dezvoltare economică iradierea se datorează utilizării în
continuare a unor tehnologii învechite de emisie, control şi utilizare a radiaţiilor.
- în ţările cu inaltă dezvoltare tehnologică, iradierea este aproape similară, dar este
excesul de investigaţie. Aceasta apare ca un corolar al sistemelor sofisticate de sănătate publică, în care
gestul medical subvenţionat împinge la excese şi la risipă.
Ţara noastră este undeva între cele două, încercând eforturi remarcabile de reînnoire şi
actualizare a echipamentelor radiologice şi de raţionalizare a explorării, în contextul unui sistem de
sănătate, care implementat la mare distanţă de alte sisteme din care s-a inspirat, are datoria de a preveni
defectele modelelor.
Ca răspuns la situaţia semnalată mai sus singurele măsuri de protecţie eficiente şi aplicabile sunt:
- raţionalizarea explorării radiologice în special la grupele de populaţie cu factori de risc
(copii, gravide etc.);
- modernizarea echipamentelor, cu extinderea tehnologiilor de achiziţie şi prelucrare
digitală.
Pentru o raţionalizare corectă a explorărilor trebuie cunoscute dozele proporţionale de radiaţii
încasate de pacienţi. Acestea se pot cunoaşte din tabele şi dau uneori date surprinzătoare. Pentru
orientare iată câteva cifre comparative cu privire la dozele încasate în cadrul diferitelor metode de
radiodiagnostic folosind ca bază de comparaţie radiografia toracică de faţa, gestul radiologic cel mai
curent şi cu cea mai mică iradiaţie:
radioscopia convenţională toracică = 50-150 radiografii
aceeaşi cu amplificator şi lant TV = 5-15 radiografii
tomografia plană toracică = 10-15 radiografii/fiecare secţiune
radiografie de craniu = 1 radiografie pulmonară
radiografie abdominală = 10 radiografii pulmonare
urografie intravenoasă = 35 radiografii pulmonare
irigoscopie = 77 radiografii pulmonare
computertomografie = între 26 şi 48 radiografii pulmonare
Tot pentru a se realiza amploarea fenomenului, iată câteva date comparative între dozele încasate
în cadrul diferitelor tehnici de Radiodiagnostic şi iradierea naturală.
Datele oferite echivalează în timp de iradiere naturală tehnicile urmărite:
Radiografia toracică = 15 zile de iradiere naturală
Radiografia abdominală = 6 luni de iradiere naturală
Urografia intravenoasă = 18 luni de iradiere
Irigoscopia = 3 ani de iradiere naturală
Computertomografia = între 1 şi 2 ani
Cunoscând aceste doze se poate întelege de ce este nevoie de raţionalizarea examenelor cu scop
de prevenire a iradierii.
Raţionalizare însemana în primul rând abţinere de la explorare. Examenul radiologic toracic la
un copil fără semne clinice de boală cardiacă sau pulmonară este un exces, tot un exces uzual este şi
radiografia de coloană vertebrală repetată cu ocazia fiecărei internari la un bolnav cu leziune
degenerative. Tot raţionalizare se numeşte şi alegerea dintre mai multe posibilităţi de explorare a aceleia

38
care aduce maximum de informaţii şi poate înlocui metode mai iradiante. Deşi ideea pare fantezistă, cea
mai bună metodă de diagnostic radiologic a afecţiunilor sinusurilor feţei este computertomografia.
Suspiciunea de diagnostic de adenom hipofizar obligă la examen prin Rezonanţă Magnetică, evitandu-se
iradiarea prin alte explorări radiologice mai neperformante în situaţia dată.
O solicitare de examen radiologic trebuie redactată în scris, lizibilă şi precisă. Ea trebuie să
indice contextul clinic pentru ca radiologul să poată întelege problemele particulare pentru care se
solicită explorarea respectivă. Este de datoria şi de calificarea radiologului să stabilească metoda şi
tehnica optimală pentru situaţia dată.
Receptarea informaţiei se face în mai multe moduri:
- radioscopie –radiaţia reziduală acţionează asupra unui mediu cu proprietăţi fluorescente şi
produce o imagine dinamică real time a structurilor traversate.
- radiografie – impresionarea chimică directă şi prin emisie luminoasă obţinută cu ajutorul
ecranelor întăritoare asupra emulsiei de săruri de argint de pe suprafaţa unui film radiografic.

Aparatura de radiodiagnostic

Orice instalaţie radiologică se compune din două părţi:

- aparatul propriuzis (Fig.2)
- accesorii.

Fig.2

Aparatul se compune din:

-tubul radiogen
-transformatorul de înaltă tensiune
-transformatorul de încălzire - de joasă tensiune
-cablurile sau troleele
-masa de comandă
Tubul radiogen – constă dintr-un balon, construit dintr-o sticlă specială, fabricată pentru a rezista
la temperaturi deosebit de ridicate.Balonul are două tuburi laterale situate unul în faţa celuilalt :
- catodul – polul negativ al tubului format dintr-un filament de tungsten , dispus în formă de
spirală, adus la incadescenţă de un transformator de încălzire
- anodul – polul pozitiv format din aliaj de metale greu fuzibile care au proprietatea de a transmite
rapid căldura primită, facilitând în felul acesta răcirea tubului produsă şi prin rotaţia sa (3000 ture/min).
Transformatorul de inaltă tensiune: transformă tensiunea obişnuită de la reţea în tensiune
înaltă, cu cât tensiunesiunea este mai mare se vor produce raze mai dure –de aici rezultă calitatea razelor
– calitate înseamnă tensiue deci kilovoltaj iar calitatea amperaj.
Masa de comandă: serveşte la punerea în funcţiune şi la oprirea aparatului. Aceasta este
înzestrată cu aparate care permit :
-măsurarea curentului de la reţea
-măsurarea intensităţii curentului
-măsurarea timpului
-butonul de punere în funcţiune.
Trolee-sau cabluri.
39
 Receptorul

a) radioscopia în radioscopia clasică sau analogică –imagine obţinută direct pe ecranul ce este
constituit dintr-o foaie de material celulozic sau plastic, pe care este dispersat un material fluorescent –
platinocianura de bariu, tungstatul de cadmiu sau sulfura de zinc şi cadmiu. Astăzi sunt folosiţi compuşi
de cesiu, titan, ytrium sau pământuri rare. Pentru protecţie în faţa ecranului este o sticlă specială .
b) radiografia simplă (Fig.3 ): se bazează pe efectul fotochimic al radiaţiilor având avantaje:
document, doză de iradiere redusă, cost relative scăzut.
Filmul radiografic este format dintr-un suport transparent, acoperit de o emulsie de cristale de
bromură de argint suspendată în gelatină.

Fig.3
Prelucrarea filmului radiologic se face în camera obscură, unde se efectuează developarea, când
imaginea latentă se transformă în imagine vizibilă.
Formarea imaginii radiologice - imaginea radiologică există în formă latentă în relieful
spectral al fascicolului emergent. Întrucât organele au structuri neomogene, compoziţie chimică,
densitate, grosime variabile, relieful fascicolului emergent va traduce pe planul de proiecţie variaţii de
absorbţie determinate de aspectul neuniform al organului de cercetat, fapt ce va duce la impresionarea
discontinuă inegală a sistemului detector.

TEHNICI RADIOLOGICE SPECIALE

Radioscopia televizată – transpunerea imaginii radiosopice într-o imagine aparenta pe un
monitor de televiziune prin intăritorul de imagine.
Amplificatorul de imagine - sistem electronic ce are următoarele aplicaţii:
 permite efectuarea fluoroscopiei la lumina zilei
 calitatea imaginii este net superioară şi poate fi înregistrată –video, fotografic digital.
 se poate lucra cu sistem de TV cu circuit închis, în echipe de specialişti, proceduri de radiologie
intervenţională.
 imaginea poate fi transmisă la distanţă prin TV cablu satelit
 reducerea considerabilă de 3-5 ori a intesităţii fascicolului de radiaţii
 a permis constrcţia de aparate cu telecomandă şi protecţia operatorului..
Tomografia plană convenţională –tubul şi caseta sunt solitare şi se deplasează în sens invers.
Variante radiografice -
- radiografia cu raze dure - se utilizează pentru disocierea unor opacităţi
- radiografia cu raze moi – părţi moi
- radiofotografia medicală RMF - se foloseşte pentru depistarea TBC.
- radiografia panoramică - se foloseşte în stomatologie
- radiografia digitală.

Radiografia digitală

40
 Fig.4
Radiografia digitală (Fig. 4) – asigură transformarea datelor analoge în infomaţii digitale.
Părţile componente ale receptorilor digitali utilizaţi în radiodiagnostic sunt:
 Detectorul de scintilaţie - proprietatea unor substanţe de a emite lumină la la impactul cu
radiaţiile X
 Convertorul energiei luminoase.Acest sistem transformă sistemul analog de date (semnalul
luminos) în informaţii digitale (curentul electric).
 Calculatorul, care prelucrează imaginea digitală şi o transformă in semnal video TV.
Receptorii digitali sunt utilizati atat in radioscopie cât şi în radiografie.

Comparaţie între imaginile digitale şi analoage

Elementul de bază al imaginii digitale este pixelul – o suprafaţă pătrată cu o nuantă de gri
corespunzatoare densităţilor pe care le reprezintă. Imaginea radiologică este formată dintr-un număr de
pixeli. Creşterea numărului de pixeli / imagine determină mărirea rezoluţiei imaginii. Imaginea digitală
are urmatoarele avantaje:
 permite o mai bună vizualizare a zonelor cu densităţi mici;
 oferă posibilitatea unei prelucrări ulterioare a imaginii.

COMPUTER TOMOGRAFIA

Este o tehnică particulară, care utilizează ca factor fizic radiaţia X, ca procedeu de explorare a
mediului, secţiunea tomografică în plan transversal axial, iar ca mod de redare a informaţiei, imaginea
digitală.
Principiul tomografiei computerizate se bazează pe măsurarea atenuării unui fascicol îngust de
radiaţii X, care parcurge, printr-o mişcare circulară, un strat echivalent ca lărgime din corpul examinat,
şi reconstrucţia imaginii plecând de la proiecţiile sale diferite.
În ansamblu o unitate C.T cuprinde
- Sistemul de achiziţie a datelor
- Sistemul de procesare
- Sistemul de vizualizare şi stocare a datelor
- Sistemul de comandă
Sistemul de achiziţie a datelor cuprinde : tubul de radiaţii X, detectorii, o serie de elemente
electronice asociate, montate într-un cadru denumit – GANTRY (Fig.5):
C.T. spirală sau volumetrică – presupune miscarea continuă a mesei şi rotirea continuă a tubului in
timp ce pacientul avansează în Gantry. Raportul dintre viteza mesei / rotaţie şi grosimea secţiunii se
numeste PITCH.

41
 Fig.5

Sistemul de procesare a datelor.

Unitatea de masură a densitătii denumită UNITATE HOUNSFELD este definită ca 1/ 1000 din
diferenta de densitate dintre apă şi aer sau 1/1000 diferenţa aer şi compacta osoasă.
Grila de densităţi este arbitrară, densitatea aerului este -1000 a apei 0 şi osoase + 1000.
Vizualizarea datelor şi comanda ansamblului
Este prezentată pe monitorul din încaperea unde se află operatorul.
Stocarea imaginilor se face pe discul computerului, pe disc optic, CD etc. Imaginea poate fi
revăzută ulterior şi eventual înregistrată pe film radiologic sau fotografic.
Administrarea substanţelor de contrast
Diferenţierea structurilor normale de cele patologice este dificilă datorită valorii de atenuare
apropiată a acestora.
Administrarea substantelor de contrast duce la creşterea cu 40 – 60 UH a densitătii accentuand
diferentele de densitate.
Administrarea se poate face pe diferite căi (iv, oral, endorectal, endovaginal etc.).
Indicaţiile administrării substanţelor de contrast sunt:
- precizarea vascularizaţiei masei tumorale;
- diferenţierea între o masă tumorală şi o malformaţie vasculară;
- identificarea structurilor tubului digestiv;
- diferenţierea elementelor hilului hepatic ori pulmonar;
- evaluarea tractului urinar;
- detectarea leziunilor focale (hepatice, pancreatice, cerebrale etc.) precizarea naturii lor;
- identificarea pachetului vascular;
- raporturile cu o masă tumorală

Imagistica prin rezonanţă magnetică - I.R.M

I.R.M - constituie o metodă non-invazivă de examinare a afecţiunilor neuro-musculo-

scheletală. Se bazează pe proprietatea (descoperită în anul 1946) că nucleele se comportă ca nişte
magneţi în prezenţa unui câmp magnetic intens. Nucleele de hidrogen sunt animaţi de mişcarea în jurul
propriului ax –spin nuclear.
Treptele obţinerii imaginii prin I.R.M
1. „Specimenul” examinat – corpul uman este supus unui câmp magnetic exterior foarte
puternic, care rămâne constant în tot intervalul investigaţiei şi care produce alinierea în acceaşi direcţie a
dipolilor magnetici nucleari .
2. Specimenului i se aplică apoi un câmp magnetic oscilant din zona de radiofrecvenţă a
specimenului electromagnetic, adică a unei unde de radiofrecvenţă (RF) ce determină rezonanţa
nucleilor.
3. Radiaţia electromagnetică (unda de RF) este apoi suprimată; nucleii continuă să oscileze,
emiţând ei însăşi ca particole cu sarcină electrică – o undă de RF care poate fi detectată ca semnal
rezonant magnetic al nucleolilor. Recepţia semnalului este posibilă prin faptul că unda respectivă
induce un curent electric într-o bobină construită în acest scop.
42
4. Acest semnal este transmis unui computer, care îl transformă, prin prelucrare digitală, în
semnale optice elementare (pixeli).
Valoarea sau intensitatea pixelului este proporţională cu intensitatea semnalului ce provine din
nucleii rezonanţi aparţinând unui volum bine determinant, voxelul.

Echipamentul I.R.M (Fig.6)

Magnetul -este piesa centrală a instalaţiei I.R.M - el trebuie să producă un câmp magnetic
extern cât mai uniform.
Bobinele de radiofrecvenţă –forma şi dispoziţia acestor bobine depind substanţial de sistemul
magnetic principal ,de regulă, au o formă de şa.
Gradienţii de câmp magnetic –se produc prin curenţi electrici care circulă în spire din materiale
conductante, cu geometrii variate.
Calculatorul - controlează parametri fizici aleşi de operator.

Fig.6
Noţiuni elementare de semiologie în general imaginea este comparabilă cu cea din C.T- sub
unele aspecte suprioară –permite un contrast superior; imaginile sunt uşor de recunoscut ( Fig.7).

Fig. 7
Agenţii de contrast folosiţi în I.R.M.au la bază Gadoliniu –folosit în investigarea lichidului
cefalorahidian –face ca imaginea să fie mai luminoasă.
Pregătirea pacientului –în general nu necesită măsuri speciale; un caz special îl reprezintă
pacienţii cu claustrofobie - la care administrarea unui calmant uşor reduce starea de anxietate. Durata
unui examen este de aproximativ 30-90 minute .
Contraindicaţiile absolute: cipuri feromagnetice intracraniene; peacemaker cardiac; proteze
metalice valvulare; corpi stăini metalici intraoculari.
Contraindicaţii relative: claustrofobie ; pacienţi ventilaţi sau intubaţi.

SCINTIGRAFIA

Medicina nucleară utilizează izotopii radioactivi în scop diagnnostic şi terapeutic. Explorarea

scintigrafică este cel mai vechi procedeu imagistic de vizualizare a organelor interne. Cessen în 1951 au
efectuat pentru prima dată scintigrafie tiroidiană apoi a fost cuplată imaginea la calculator.
Principiul examinării scintigrafice constă în detectarea radiaţiei gama emisă în urma
administrării (i.v.sau orale) unui produs radiofarmaceutic cu tropism selectiv pentru un anumit organ,
43
proces, sau leziune. Imaginea scintigrafică reprezintă distribuţia spaţială a radiofarmaceuticului şi
variaţia sa în timp care oferă astfel informaţii despre morfologia şi funcţia organului investigat.
Aplicaţiile clinice ale scintigrafiei se extind la toate specialităţile medico chirurgicale.

Fig. 8
Scintigrafia statică – oferă informatii cu caracter morfologic (poziţie, formă, dimensiuni,
prezenţa unor leziuni difuze sau în focar; distribuţia radiofarmaceuticului în organul investigat.
Explorarea este făcută la un interval de timp de la injectarea radiofarmaceuticului.
Scintigrafia dinamică sau secvenţială – explorare funcţională –examinarea se face cu ajutorul
cameralor de scintilaţie. Imaginile se obţin concomitent cu injectarea radiofarmaceuticului obţinând
imagini dinamice.
Radionuclizii folosiţi; sunt în principal: techneţiu(99mTc),taliu (201Tl),iodul(123I-132 I),
galiul, (67G ),indiul (113mIn).
Aparatura de detecţie –camera de scintilaţie –aparatura nu este un „emiţător” ci un „detector”
de radiaţii gama.
Examinarea SPECT se efectuează cu camere de scintilaţie la care detectorul efectuează o
mişcare circulară în jurul organului de examinat, oprindu-se timp de câteva secunde pentru
achiziţionarea imaginii.
Tomografia cu emisie de protoni (PET) - reprezintă o tehnică modernă de obţinere de
imagini funcţionale ale organelor sau sistemelor biologice. Aduce informaţii morfofuncţionale ale
creerului sau inimii în secţiuni de 4-5 mm şi cu o rezoluţie de secunde.
Pentru a urmări imaginea distribuţiei în organism – aparatele PET (Fig.9) sunt formate din
multiple cristale de scintilaţie dispuse inelar în jurul pacientului şi cuplate la tuburi fotomultiplicatoare -
evenimentele luminoase sunt transformate în plus electric. Aceste evenimente sunt prelucrate de
computer obţinându-se imagini tomografice ale diverselor organe.

Fig.9
ECOGRAFIA

Este metoda de diagnostic şi terapeutic imagistic ce utilizează ca substrat radiaţiile ultrasonore.

Principiul metodei - principiul de funcţionare al ecografiei este derivat din cel al sonarului,
dispozitiv utilizat pentru prima dată în primul război mondial la detectarea submarinelor.
Ecografia se ocupă de studiul modificărilor suferite de un fascicol de ultrasunete care traversează
medii cu proprietăţi acustice diferite. Apariţia ecoului – ecoul apare dacă o parte din energia
fascicolului incident se întoarce la emiţător sub formă de fascicul reflectat.

44
 Fig. 10
Transductorul – în ecografie sursa de ultrasunete poartă numele de transductor, aceştia sunt
emiţători şi receptori de ultrasunete.
Transductorul este construit din blocuri de cristale ceramice sintetice, care au proprietăţi speciale
şi funcţionează utilizând un fenomen fizic numit efect piezoelectric..
Alegerea transductorului se face în funcţie de regiunea explorată, tipul de pacient şi organul ţintă.
În funcţie de forma sondei, acestea pot fi (Fig. 11) :
1. convexe – cel mai frecvent tip utilizat;
2. liniare – utilizate mai frecvent : pediatrie, obstetrica ginecologie intraoperator;
3. radiare – utilizate în cardiologie.

Fig. 11
Tipuri de ecografie:
- primul mod a fost modul A (Amplitudine) – se obtine un grafic cu variaţii de amplitudine;
- modul M de mişcare – pentru evaluarea mişcărilor valvulare;
- modul B se asociază luminozităţii cu o scală de gri şi se obţine imagine bidimensională
(Fig.12).

Fig. 12
- ultrasonografia Doppler – un sunet emis de o sursa cu o frecvenţă constantă este recepţionat
de catre un receptor fix cu o frecvenţă mai mare când sursa se apropie de receptor şi o frecvenţă mai
mică când sursa se îndepărteaz` de acesta.
Examinarea ecografică: pentru explorarea abdominală pregătirea este minimă – pacient „a jeun”
şi vezica urinară în repreţie; pentru tubul digestiv organele se pot umple cu apă ; nici o pregatire pentru
explorarea organelor superficiale.
Între sondă şi tegumente se interpune gelul ecografic.
Ecografia are o serie de avantaje:
 examenul este rapid - se obtin maxim de informaţii în timp scurt;
 orientează imediat spre o altă metodă imagistică complementară;
 are sensibilitate mare de evaluare pentru organe şi afecţiuni;
 este lipsit de nocivitate;
45
  este relativ ieftină.

SUBSTANŢE DE CONTRAST
Structurile corpului uman care au densităţi apropiate nu pot fi diferenţiate între ele .Pentru a
putea fi vizualizate se folosesc C.T, ecografia, sau substanţele de contrast.
Substanţele de contrast folosite sunt cu :
 Contrast negativ, care apar transparente (negre ) pe radiografie-aerul
 Contreast pozitiv, care apar opace (albe) pe radiografie;
-substanţe pe bază de iod solubile
-sulfatul de bariu
 Dublu contrast : asociere între bariu şi aer.
Reacţii sistemice acute neprevăzute-administrarea de substanţe de contrast intravenos,
produce reacţii diferite din partea organismului, reacţiile pot fi minore sau dramatice, foarte rar chiar
decesul 1:50000-1:10000.
Reacţiile minore pot fi mai frcvente 10% - odată cu introducerea substanţelor nonionice au
scăzut .
a)Reacţiile minore constau în: greţuri, gust metalic, senzaţii de căldură, roşeaţa feţei, urticarie,
erupţii cutanate,strănut, cefalee, ameţeli. Aceste manifestări dispar după oprirea injectării şi de regulă nu
necesită alt tratament înafară de oprirea injectării timp de 20-30 secunde şi nu mai reapar la continuarea
injectării.
b)Reacţiile moderate - necesită tratament, dar nu necesită terapie intensivă. Reacţiile pot fi de
tip alergic (alergoid) sau de tip anafilactic(anafilactoid).
Reacţii de tip alergoid sunt: urticarie, edem facial, spasme, stridor laringian, spasme laringiene,
stridor inspirator, spasme bronşice, erupţii cutanate, strănuturi repetate, lăcrimare. In cazurile mai grave
apar: diaree, dureri abdominale, vărsături, cefalee.
Tratamentul se face prin:
-administrare de oxigen
-administrare de adrenalină(epinefrină) 0,5% de soluţie 1mg de soluţie 1m/ml subcutanat.
-administrare de antihistaminice: inhibitori de H1sau inhibitori de H2.
Reacţii de tip anafilactic: - hipotensiune arterilă, tahicardie, paloare, care de regulă se adaugă
peste cele de tip alergoid. Se aplică acelaş tratament.
c)Reacţii severe; - cuprind semnele şi simptomele şocului anafilactic. Apar semne
cardiovasculare, respiratorii, neurologice.Tratamentul este cel specific şocului anafilactic.
Profilaxia accidentelor severe se face în primul rând prin identificarea pacienţilor cu risc:
alergici, taraţi, cu boli cardiovasculare, diabet zaharat şi căutarea altor investigaţii. Atunci când este
posibil se vor folosi substanţe de contrast nonionice hipoosmolare. Dacă intervenţia este necesară, se va
administra o premedicaţie ce constă din:
- prednison 50 mg (10 tablete) per os, în două prize cu 12 ore şi respectiv 2 ore înaintea
administrării substanţelor de contrast,
- antihistaminice (Romergan), 1 fiolă cu o oră înaintea examinării.

Radiologia intervenţională

Radiologia intervenţională este o punte de legătură între diagnostic şi terapie, combinând

imaginea radiologică şi proceduri chirurgicale. Cu incizii minime, fără necesitatea anesteziei generale,
cu ghidare de U.S, C.T, I.R.M sau radioscopie, se pot urmări catetere, tuburi de câţiva milimetri cu
ajutorul cărora se poate diagnostica,sau/şi apoi trata diverse afecţiuni-exemplu : angiografia, montare de
stenturi, drenaj biliar, chemoembolizare tumorală, biopsie, embolizarea arterei uterine etc.

Arhivare, comunicare, transmitere.

Radiologia modernă este complet informatizată. Orice sistem imagistic este asociat de calculator
în principalele sale funcţii: achiziţie, procesare, vizualizare,comunicare. La nivelul spitalului trebuie
realizat un sistem informatic radiologic (RIS) care trebuie să cuprindă toate sistemele de achiziţie şi

46
diagnostic pe baza unui sistem standard de gestiune şi comunicare ( cele mai cunoscute fiind sistemele
PACS şi DICOM), precum şi înregistrarea în sistemul informatic al spitalului.

INVESTIGAŢII IMAGISTICE

EXAMENE RADIOLOGICE. ASPECTE GENERALE

DEFINIŢIE
Examenele radiologice sunt investigaţii imagistice realizate cu ajutorul radiaţiilor X, care sunt
vibraţii electromagnetice cu lungime de undă foarte scurtă care au capacitatea de a penetra substanţele
foarte dense şi de a produce imagini sau umbre ce pot fi înregistrate pe film fotografic
PRINCIPII GENERALE
Examenele radiologice se realizează în servicii speciale de către personal instruit.
Echipamentele folosite utilizează tehnici de înaltă rezoluţie - ecrane TV, înregistrări digitale, imprimante
laser, pentru a obţine imagini cât mai amănunţite.
Ţesuturile moi şi osoase au densitate diferită astfel încât cantitatea de radiaţii care le străbate variază iar
imaginile pot fi clare sau mai puţin clare.
Oasele fiind dense nu sunt străbătute de radiaţii şi sunt radioopace în timp ce ţesuturile moi sunt
străbătute de radiaţii şi dau imagini ca nişte umbre mai mult sau mai puţin conturate.
Datorită diferenţei de densitate în timpul examinării se realizează un contrast natural prin aer, lichid,
ţesut gras, ţesut osos:
• Plămânii şi o parte din tubul digestiv conţin aer - determină imagini transparente.
• Unele organe au o capsulă de grăsime care creează o umbră mai mult sau mai puţin densă.
• Oasele conţin săruri minerale şi sunt radioopace.
Pentru vizualizarea unor detalii se pot administra substanţe de contrast care se introduc pe cale orală,
rectală, injectabilă în funcţie de organul, segmentul, sistemul care urmează să fie examinat. Substanţele
de contrast sunt: radioopace sau radio transparente.
Nu există o substanţă de contrast sigură, inofensivă. Toate pot determina reacţii adverse care sunt
studiate şi pot fi prevenite sau combătute.
SUBSTANŢE DE CONTRAST
SULFAT DE BARIU- radioopac
- se foloseşte pentru examinarea radiologică a tractului gastro-intestinal (esofag, stomac, intestin, colon)
- se prepară sub forma unei suspensii coloidale (este insolubil)
Forme medicamentoase farmaceutice:
- Polibar - ACB - pulbere pentru suspensie, o pungă unidoză cu 397 gr pentru suspensie rectală
- E-Z- CAT - suspensie orală care conţine sulfat de bariu 4,9% (flacoane cu 225 ml).
- E-Z - HD - pulbere pentru suspensie orală conţinând sulfat de bariu 98%, flacoane cu 340gr
- Sulfat de bariu Pro Rontgen - pulbere pentru suspensie orală, pungă transparentă cu 90 gr (Ba SO4 -
80gr)
SUBSTANŢE CU IOD
- Gastrografin - soluţie apoasă gastro enterică folosită când sulfatul de bariu nu se poate administra -
flacon cu 100ml, conţine 37 gr iod
- Odiston75 % - fiole de 10 ml, soluţie injectabilă 75%, se păstrează la temperatura camerei, ferit de
lumină
• Se face testarea sensibilităţii înainte de injectarea soluţiei (1ml lent i.v., se aşteaptă 1- 2', apoi se
injectează restul strict intravenos).
• Modifică rezultatul scintigrafiei tiroidiene timp de 2 -6 săptămâni
- Urografin 76% - soluţie injectabilă, fiole de 20 ml (1 ml conţine 370 mg iod)
• Folosit mai ales pentru urografii
- Iodidum (Lipiodol) - 190 mg, capsule moi, Blistere cu 3 capsule pentru bronhografie,
histerosalpingografie, uretrografie, colangiografie intraoperatorie.

47
- Iodixanolum - soluţie hidrosolubilă produsă sub denumirea de Visipaque 150mg/ml (flacoane de 50,
200ml) 270mg/ml (flacoane de 20, 50, 100, 200ml) şi 370mg/ml(flacoane de 20, 50, 100ml, 200ml).
• Se foloseşte pentru examinarea radiologică la adulţi: angiografie, urografie, flebografie, CT.
- Iohexolum - soluţie apoasă injectabilă intravenos, intraarterial, intratecal, intracavitar.
Produs farmaceutic sub denumirea de Oranipaque, fiole sau flacoane cu concentraţii de 140, 180, 240,
300, 350mg iod/ml.
• Se foloseşte pentru: cardioangiografie, arteriografie, urografie, flebografie, CT, mielografic,
colangiopancreatografie endoscopică, histerosalpingografie.
- Iopamidolum (Iopamiro 300,370) - soluţie injectabilă 30% sau 37%, flacoane cu 30, 50, 100, 200 ml,
fiole 20 ml, folosit mai ales pentru studierea vaselor
- Iopromidum (Ultravist - 300) - soluţie injectabilă -flacoane cu 50, 10 ml şi Ultravist 370 - flacoane cu
50, 100, 200, 500ml.
SUBSTANŢE GAZOASE RADIOTRANSPARENTE (O2, H2, aer, CO2, NO, N2 ) - folosite pentru
examinarea creierului, articulaţiilor, spaţiului subarahnoidian, spaţiului pleural, caviatatea peritoneală,
spaţiului pericardic
REACŢII ADVERSE POSIBILE LA SUBSTANŢELE DE CONTRAST
Pot apare din partea unor sisteme şi aparate, reacţiile având intensitate diferită: uşoară, medie,
gravă.
- Reacţiile din partea aparatului cardiovascular:
• Paloare, diaforeză
• Tahicardie, bradicardie, palpitaţii, aritmie
• Edem pulmonar acut
• Şoc
• Insuficienţă cardiacă congestivă
• Stop cardiac
- Reacţii din partea aparatului respirator.
• Strănut, tuse, rinoree
• Wheezing
• Criză de astm bronşic
• Laringospasm, edeme laringiene
• Cianoză, apnee
• Stop respirator
- Manifestări cutanate
• Eritem
• Senzaţie de căldură
• Urticarie
• Prurit
• Dureri la locul injectării
• Edem angioneurotic
- Manifestări gastrointestinale
• Greaţă, vomă, gust metalic
- Crampe abdominale, diaree
• Ileus paralitic
- Manifestări neurologice
• Anxietate
• Cefalee
• Ameţeli, vertij
• Agitaţie
• Dezorientare
• Stupoare
• Comă
• Convulsii
- Manifestări urinare
• Durere în flancuri

48
 • Hematurie
• Oligurie
• Albuminurie
• Insuficienţă renală acută

PRECAUŢII SPECIALE PENTRU SUBSTANŢE IODATE

Reacţiile adverse sunt mai frecvente între 20 şi 50 de ani şi scad după 70 de ani.
Se acordă un plus de atenţie persoanelor predispuse.
Dacă un pacient a avut o reacţie alergică trebuie informat, riscul de a face din nou fiind de 3-4 ori mai
mare.
Istoricul privind alergia trebuie consemnat în dosarul nursing/planul de îngrijire.
Substanţele de contrast iodate se administrează pe nemâncate sau după cel puţin 90 de minute de la
servirea mesei. Fac excepţie urgenţele.
Pentru prevenirea accidentelor grave (stopul cardio-respirator) este necesar să fie pregătite materiale
pentru resuscitare.
În cazul reacţiilor moderate se administrează prompt antihistaminice orale la recomandarea medicului.
Nu se asociază administrarea sulfatului de bariu cu substanţe de contrast iodate.
Injectarea substanţei de contrast iodate poate să determine modificări ale funcţiilor vitale.
Înainte şi după examen se măsoară TA, P, R, pentru a sesiza eventualele modificări (tahicardie,
bradicardie, aritmie, creşterea sau scăderea TA, tulburări respiratorii).
Pacientul este instruit să consume o cantitate mare de lichide pentru a favoriza eliminarea iodului din
organism.
Pregătirea pacientului pentru examen trebuie făcută corect pentru a evita necesitatea repetării şi riscul de
iradiere sau de apariţie a reacţiilor adverse la substanţele de contrast.
Se respectă protocolul de pregătire în funcţie de examenul cerut
Obţinerea consimţământului informat evită o serie de neajunsuri
PRECAUŢII PRIVIND FOLOSIREA BaSO4
Examinarea cu bariu trebuie făcută după alte examene (radiologice cu iod, echografii, cu izotopi
radioactivi, tomografii, scintigrafii, etc.) pentru a nu modifica rezultatele.
Pentru a favoriza eliminarea bariului după procedură se administrează un laxativ
Se observă şi se notează aspectul, culoarea, consistenţa scaunului. Pacientul care a făcut examenul
ambulator este instruit să se autoobserve. Scaunul are culoare albă aproximativ 2 zile.
Se supraveghează atent persoanele în vârstă şi inactive la care riscul de constipaţie este crescut.
Se evită pe cât posibil administrarea narcoticelor, a medicamentelor care încetinesc tranzitul.
Sulfatul de bariu poate agrava colita ulceroasă, şi poate fi cauza de ocluzie intestinală.
Nu se administrează bariu bolnavilor cu suspiciune de perforaţie. Sunt ţinuţi sub supraveghere şi se
anunţă medicul dacă apar modificări în starea acestora.
Pregătirea pentru examinare se face conform recomandării medicale şi în funcţie de segmentul sau
organul care va fi explorat
Pacientul cu stomă necesită pregătire specială. Rezultatul examenului depinde de pregătirea pacientului.

TIPURI DE EXAMENE
Radiografia - înregistrare a imaginilor pe un film special.
Xeroradiografia - înregistrarea imaginii pe o suprafaţă de seleniu.
Avantaje:
• Imagine clară datorită contrastului ridicat putând fi interpretate zone mai mici.
• Este utilă pentru extremităţi şi mai ales pentru ţesuturi moi
• Expunerea este de scurtă durată
Tomografia computerizată (CI)
• Utilizează radiaţii x şi un sistem de scanare, elimină suprapunerile.
• Metodă computerizată care prezintă imagini anatomice arteriale eliminând oasele şi ţesuturile
Avantaje:
o Risc de toxicitate redus prin scăderea cantităţii de substanţă de contrast.

49
 o Risc de complicaţii scăzut, se poate face ambulator.
o Imagini îmbunătăţite pe CD şi reproduse pe un monitor TV.
o Face posibilă examinarea vaselor mici.
Limite
o Se foloseşte între 40 - 65 ani.
o Nu se foloseşte la bolnavii cu stare gravă sau cu angină pectorală.
o În cazul examinării membrelor inferioare sau a zonei abdominale mărimea câmpului observat
necesită mai multe injecţii cu substanţă de contrast.
o Există risc asemănător cu cel al urografiei
Rezonanţa magnetică nucleară (RMN)
• Tehnică non invazivă prin care se obţin imagini transversale ale anatomiei corpului prin
expunerea într-un câmp magnetic, fără radiaţii.
• Obţinerea imaginilor se bazează pe conţinutul diferit în apă al ţesuturilor.
RISCURILE IRADIERII
Modificări genetice
• Expunerea organelor genitale la radiaţii poate determina modificări ale ADN-lui din cromozomi,
urmate de mutaţii
Modificări somatice:
• Pot apare în cazul iradierii excesive sau repetate; pericolul există şi atunci când iradierea se face
în timp urmările manifestându-se mai târziu.
• Riscul este crescut în cancer şi la gravide în primul trimestru de sarcină.
Măsuri de securitate:
• Purtarea echipamentului de protecţie de către personalul care participă la examen.
• Evitarea expunerii repetate la radiaţii.
• Se obţin informaţii despre o eventuală sarcină
• În caz de dubiu sau sarcină confirmată examenul nu se efetuează

ROLUL NURSEI ÎN EFECTUAREA EXAMENELOR RADIOLOGICE

OBIECTIVELE
- examinarea cu ajutorul radiaţiilor X ® a unor organe/aparate cu sau fără substanţă de contrast în
funcţie de capacitatea de absorbţie a ţesuturilor.
- inregistrarea imaginilor pentru stabilirea diagnosticului şi urmărirea evoluţiei bolii.
PREGĂTIREA MATERIALELOR
- substanţa de contrast dacă este cazul;
- materialele pentru administrarea substanţei de contrast;
- medicamente pentru prevenirea şi combaterea accidentelor, instrumente pentru administrare.
PREGĂTIREA PACIENTULUI
a) PREGĂTIREA PSIHICĂ
- explicaţi pacientului necesitatea efectuării examenului recomandat de medic;
- informaţi pacientul asupra riscului şi beneficiilor pe care le implică procedura;
- obţineţi consimţământul sau verificaţi dacă a fost obţinut de către medic;
- informaţi asupra duratei examenului;
- verificaţi încă o dată data ultimei menstruaţii la femeile tinere.
b) PREGĂTIREA FIZICĂ
- se atrage atenţia, dacă este necesar postul alimentar şi durata acestuia sau obligativitatea de a urma un
anumit regim;
- se efetuează pregătirea specifică organului sau aparatului examinat, combaterea gazelor, efectuarea
clismei sau a spălăturii;
- se administrează antihistaminice la recomandarea medicului;
- se apreciază starea pacientului pentru a stabili modul de transport la serviciul radiologic;
- pacientul este rugat să-şi îndepărteze obiectele metalice dacă acestea sunt plasate în câmpul de
examinare.

50
PARTICIPAREA LA EFECTUAREA PROCEDURII
- identificaţi pacientul; verificaţi recomandarea în F.O. sau pe biletul de trimitere.
- verificaţi dacă pacientul a respectat recomandările
- pregătiţi materialele care vor fi transportate la radiologie pentru administrarea substanţelor de contrast
- insoţiţi pacientul şi ajutaţi-l să se dezbrace (dacă este cazul); predaţi pacientul colegei de la radiologie
pentru administrarea substanţei de contrast
ÎNGRIJIREA PACIENTULUI
- se ajută pacientul să se aşeze pe pat;
- se monitorizează: T°, P, TA, R.,eliminările;
- se observă aspectul tegumentelor pentru a depista manifestări alergice(eventual;
- se asigură repausul, se administrează lichide pentru a elimina mai repede substanţa de contrast.
REORGANIZAREA LOCULUI DE MUNCĂ
- se curăţă materialele refolosibile;
- se colectează materialele folosite conform P.U.;
- se aşează materialele curate în dulapuri;
- spălaţi mâinile.
NOTAREA PROCEDURII
Notaţi:
- data efectuării examenului şi comportamentul pacientului;
- dacă pacientul trebuie să revină la radiologie.
EVALUAREA PROCEDURII
Rezultate aşteptate/dorite:
- pacientul prezintă stare generală bună, exprimă confort
- nu sunt semne de alergie/sensibilitate la substanţa de contrast
Rezultate nedorite/ce faceţi
• pacientul prezintă fenomene de hipersensibilitate (prurit intens, roşeaţă şi edem al feţei, cefalee,
dispnee cu greţuri şi vărsături) care pot apare mai târziu, după efectuarea examenului.
- se anunţă medicul (dacă nu este prezent), se administrează medicaţia recomandată
- se monitorizează pacientul:
• Pacientul acuză dureri de-a lungul venei şi gust metalic.
- explicaţi pacientului că manifestările sunt trecătoare

EXAMENE CU IZOTOPI RADIOACTIVI

ASPECTE GENERALE

DEFINIŢIE
- examinarea cu izotopi radioactivi (radionuclizi) care emit radiaţii a, ß, µ puse în evidenţă cantitativ şi
calitativ cu ajutorul detectoarelor
OBIECTIVE
- detectarea modificărilor structurale ale unor organe faţă de care izotopii prezintă tropism (afinitate) şi
se fixează în organul respectiv.
- identificarea defectelor de perfuzie sanguină.
TIPURI DE EXAMENE
- Scintigrafia cardiacă - se realizează prin injectarea unui radiotrasor (Technetium 99m, Thaliu 201) şi
studiază perfuzia miocardică.
- Scintigrafia hepatobiliară- se studiază funcţiile ficatului şi vezicii biliare, permeabilitatea duetului
biliar. Se realizează cu Technetium 99m.
- Scintigrafia hepatosplenică - dă relaţii despre poziţia, forma şi dimensiunile ficatului şi splinei.
Substanţa radioactivă este albumina coloidală marcată cu sulfura de Technetinum.
- Scintigrafia osoasă - permite diagnosticarea unei leziuni osoase (traumatică, neoplazică, etc). Substanţa
de contrast - Technetium 99m administrată i.v.
- Scintigrafia paratiroidiană - evaluează paratiroidele la pacienţii cu hipercalcemie severă, localizează
adenoamele paratiroidiene. Se realizează cu Technetium 99m sau iod 123.

51
- Scintigrafia pulmonară de perfuzie şi ventilaţie - evaluează funcţia pulmonară şi evidenţiază afecţiuni
pulmonare (tromboembolism, TBC, pneumonia, emfizem pulmonar, tumori pulmonare, astm bronşic,
atelectazie pulmonară). Pentru scintigrafia de perfuzie substanţa radioactivă se administrează i.v. iar
pentru cea de ventilaţie pacientul inhalează radiotrasorul. Izotopi folosiţi: Technetiu 99m, iod 131,
Xenon 133, Krypton 81m.
- Scintigrafia renală - evaluează structura şi funcţia renală, detectează malformaţii congenitale, tulburări
de circulaţie renală, tumori renale.
- Scintigrafia tiroidiană-evidenţiază adenomul, cancerul, tiroidita, boala Graves, hiper şi hipotiroidia.
Foloseşte Technetiu 99m administrat oral sau iod 123 administrat i.v. în funcţie de caz.
- Scintigrafia mamară - diferenţiază cancerul mamar de hiperplazia mamară şi foloseşte ca substanţă de
contrast Tc - 99m, administrată intravenos.

PROCEDURI GENERALE DE SCANARE

Radionuclidele se concentrează în anumite organe sau sisteme mai mult decât în altele, distribuţia în
ţesuturile sănătoase fiind diferită de cele bolnave.
Se evidenţiază două tipuri de leziuni:
• zone calde în care captarea este crescută comparativ cu distribuţia într-o zonă normală;
• zone reci în care captarea este scăzută în raport cu imaginea normală.
Administrarea radionuclidului se face intravenos sau oral. Înaintea administrării radionuclidului se
administrează un agent pentru a preveni concentrarea izotopului în alt organ decât cel ţintit.
Ex.:
a) Lugol administrat oral când se folosesc izotopi cu iod exceptând studierea tiroidei
b) Perclorat de K administrat oral pacienţilor alergici la iod, blochează plexurile din creier.
Radionuclidul trebuie administrat cu suficient timp înainte pentru a se putea concentra în ţesutul specific
care urmează să fie studiat
Un aparat înregistrează poziţia şi concentraţia radiaţiilor penetrante care pornesc din organul studiat.
Durata examenului depinde de: izotopii utilizaţi şi timpul necesar pentru a ajunge în ţesuturi, tipul de
echipament folosit, poziţia pacientului.
PRINCIPII GENERALE
Examenele cu izotopi se fac numai în departamentul de medicină nucleară.
Se bazează pe existenţa unor diferenţe de concentraţie a materialului radioactiv în ţesuturile normale şi
anormale din ariile corpului studiate
Permite vizualizarea organelor şi a unor regiuni care nu pot fi văzute prin examenele radiologice.
În zonele afectate apar aşa numitele leziuni înlocuitoare de spaţiu în special tumorale care sunt bine
evidenţiate. Zonele cu activitate crescută sunt considerate patologice.
Radiaţii electromagnetice gamma, sunt folosite în terapie şi pentru proceduri diagnostice.
Echipamentele computerizate de detectare a radiaţiilor (contor de scintilaţie) evidenţiază şi fotografiază
organele studiate şi furnizează informaţii asupra mărimii, formei, poziţiei şi activităţii funcţionale.
Substanţele radioactive se distribuie în ţesuturi, organe sau sisteme în funcţie de afinitatea sau
specificitatea lor şi de modul cum sunt administrate.
RADIONUCLIZI UTILIZATI
- Albumină coloidală marcată cu sulfura de Technetium 99 - folosită pentru scintigrafia hepatosplenică şi
scintigrafia pulmonară de perfuzie.
- Analog de acid iminodiacetic marcat cu Tc 99 - folosit pentru scintigrafia hepatobiliară. Se excretă prin
bilă.
- Tc pirofosfat - folosit pentru scintigrafia cardiacă
- Thaliu 201 idem
- Acid pentaacetic dietilen triamină marcat cu Tc 99 ( Tc DTPA) folosit pentru scintigrafia renală. Se mai
foloseşte ¹³¹I sau hipurat ¹³³I
- Krypton 81, Xenon 433 pentru scintigrafia pulmonară de ventilaţie
- Octreotid (analog de somatostatină marcat cu iod 123 sau Iudin 111 - pentru identificarea tumorilor
endocrine.
- Technetium (Tc) 99 sestamibi pentru glandele paratiroide.
- I¹²³, Tc 99 pentru glanda tiroidă

52
 ROLUL NURSEI ÎN EFECTUAREA EXAMINĂRII
CU IZOTOPI RADIOACTIVI

OBIECTIVE
- detectarea modificărilor structurale şi funcţionale ale unor organe
- depistarea tulburărilor perfuziei tisulare la nivelul organelor şi ţesuturilor
- diferenţierea tumorilor maligne de cele benigne
- monitorizarea evoluţiei tumorilor şi a răspunsului la tratamente (iradiere, chimioterapie)
PREGĂTIREA MATERIALELOR
Se face de către personalul de la serviciul de medicină nucleară
Sunt necesare:
• Substanţe marcate cu izotopi radioactivi indicate pentru examenul cerut
• Substanţe pentru limitarea fixării izotopilor (radiotrasorilor) în alte organe (dacă este cazul)
• Materiale necesare administrării radiotrasorilor
• Materiale de protecţie
PREGĂTIREA PACIENTULUI
CULEGEREA DATELOR
Se face de către medic, se completează de nursă.
Se obţin informaţii privind existenţa sarcinii la femeile tinere, examenul fiind contraindicat, deoarece
radiaţiile sunt nocive pentru copil.
Femeile la vârsta fertilă sunt sfătuite să ia contraceptive, se face examen ginecologic.
Alăptarea contraindică administrarea radiotrasorilor dacă beneficiile nu depăşesc riscurile. Când
examenul se impune, este sfătuită să nu alăpteze 2-3 zile.
Se consemnează informaţii despre antecedentele de alergie ale pacientului dacă radionuclidul conţine
iod.
Se verifică încărcătura radioactivă dacă pacientul a făcut în ultimele 24-48 de ore examene radiologice
cu sulfat de bariu sau alţi radionuclizi deoarece pot influenţa rezultatele.
Examenele cu Ba înaintea scintigrafiei hepatosplenice sau cu octreotid modifică rezultatele şi determină
defecte scintigrafice.
Se notează prezenţa eventualelor proteze în organism care pot împiedica traseul radiaţiilor gamma.
Se notează vârsta şi greutatea actuală pentru calcularea dozei de radionuclizi.
Se evaluează starea pacientului pentru a stabili dacă:
• Se poate deplasa singur sau are nevoie de un fotoliu rulant
• Necesită administrare de O²
• Prezintă sondă şi pungă de colectare a urmii
• Prezintă canulă intravenoasă sau sondă nazogastrică
• Este diabetic
• Trebuie să ia medicamente
• Necesită alte examene scintigrafice. Scintigrafia tiroidiană se face înaintea examenelor
radiologice cu substanţe care conţin iod
Dacă are mai puţin de 18 ani se anunţă serviciul de medicină nucleară pentru stabilirea tehnologiei
adecvate procedurii de examinare.
PARTICIPAREA LA EFECTUAREA PROCEDURII
a) PREGĂTIREA PSIHICĂ
Se explică riscurile şi beneficiile examenului înainte de testare
Beneficii:
• Radioactivitatea se înmagazinează pentru puţin timp, eliminarea substanţelor făcându-se prin
urină şi fecale.
• Technetiu - cel mai utilizat trasor se reduce după 6 ore şi dispare în 24 ore. După eliminare,
pacientul nu mai este purtător de radioactivitate.
• Metastazele sunt depistate cu 6-12 luni înainte faţă de examenele radiologice obişnuite.
• Iradierea este mai mică decât în cazul examinărilor radiologice.

53
Riscuri:
• Un pericol radioactiv există totdeauna, dar este limitat deoarece se folosesc doze foarte mici.
• Examenul prezintă limite, localizarea tumorilor poate fi dificilă când ţesutul normal din jurul
leziunii absoarbe radionuclidul şi contururile sunt neclare.
• Se obţine consimţământul informat.
• Se comunică durata examenului.
• Se informează pacientul dacă în timpul examenului trebuie să stea nemişcat pentru a nu modifica
rezultatele.
• Se informează pacientul dacă se impun restricţii alimentare sau de fumat
• Se anunţă pacientul că injectarea radiotrasorului poate produce uşor discomfort.
b) PREGĂTIREA FIZICĂ
- se verifică dacă pacientul a respectat recomandările;
- se face testarea sensibilităţii dacă se folosesc radioizotopi cu iod;
- se îndepărtează obiectele metalice, bijuteriile din câmpul de examinare;
- se întrerupe medicaţia (cu acordul medicului) până la încheierea studiilor - la femeile de vârstă fertilă
pentru siguranţă se face examenul ginecologic;
- se administrează medicaţia preprocedurală pentru reducerea fixării radiotrasorilor în ţesuturile din jur.
PARTICIPAREA LA EXAMEN
- se identifică pacientul;
- se însoţeşte pacientul la serviciul de medicină nucleară în vederea administrării radiotrasorului şi
efectuării examenului;
- este ajutat să se dezbrace şi să se aşeze pe masă;
- admininistrarea izotopilor (radiotrasorului) se face de către personalul de la serviciul de medicină
nucleară.
ÎNGRIJIREA PACIENTULUI
Examenul nu este traumatizant .
Pacientul este sfătuit să consume mai multe lichide pentru a favoriza eliminarea substanţelor radioactive.
Dacă este necesar, pacientul va fi readus la serviciul de medicină nucleară pentru noi înregistrări.
REORGANIZAREA LOCULUI DE MUNCĂ
Foaia de observaţie a pacientului se aşează în dosar
NOTAREA PROCEDURII
Medicul notează în foaia de observaţie rezultatul examenului sau completează buletinul de analiză.
Nursa îşi notează în planul de îngrijire.
EVALUAREA
Rezultate aşteptate/dorite
- pacientul este liniştit, colaborant;
- nu se produc incidente în timpul injectării;
- imaginile obţinute arată formă, dimensiuni, poziţie şi funcţii normale, captare uniformă.
Rezultate nedorite
- zone de hipo sau hiper captare care corespund aşa numitelor zone calde şi reci (noduli, chisturi,
tumori, ischemie, tromboze).

EXAMENE CU ULTRASUNETE (ECHOGRAFICE)

ASPECTE GENERALE

DEFINIŢIE
Ultrasonografia este examinarea neinvazivă pentru vizualizarea structurilor din ţesuturile moi ale
corpului, prin înregistrarea reflectării undelor sonore îndreptate către ţesuturi.
PRINCIPII GENERALE
Utilizează unde de înaltă frecvenţă pentru examinarea poziţiei, formei, funcţiei unor structuri anatomice,
existenţa, dezvoltarea şi mişcările fetusului.
Se bazează pe reflectarea diferită a undelor sonore în funcţie de structura ţesuturilor.

54
Fluxul prin arterele carotide se manifestă prin modificarea frecventă a ecourilor reflectate de către
celulele sangvine în mişcare.
Undele reflectate sunt procesate electronic şi prezentate pe un display de imagine;
Înregistrarea se poate face pe film polaroid, film radiografic, casete video, slide-uri sau înregistrări
digitale cu imagini alb - negru sau color.
Leziunile patologice au densitate şi elasticitate diferită comparativ cu ţesutul normal din jur. Nu pot fi
examinate organe pline cu aer (plămâni, intestin).
Contactul între transductor şi piele se asigură prin aplicarea unui gel.
Transductorii rectali (pentru prostată şi rect) şi vaginali (pentru examinarea organelor genitale la femei)
sunt acoperiţi într-un sac de latex şi permit înregistrarea imaginilor prin eliminarea suprapunerii gazelor
sau a altor structuri.
AVANTAJE / DEZAVANTAJE
AVANTAJE
Procedura este neinvazivă, fără risc de radiaţii.
Necesită pregătire minimă din partea pacientului.
Folosită în obstetrică, examinarea este sigură pentru gravidă şi fetus.
Se poate repeta fără efecte cumulative.
Se efectuează şi fără spitalizare.
Examenele ultrasonografice pot fi folosite pentru organe care nu funcţionează normal, evidenţiind
modificările de strucură.
Sunt utile pentru studierea organelor în mişcare.
Nu necesită substanţă de contrast sau izotopi.
Postul nu este necesar în cele mai multe situaţii.
Rata acurateţii atinge 98.8% mai ales la pacienţii slabi.
Examenul nu este influenţat de funcţia organului.
DEZAVANTAJE
Examinatorul trebuie sa aibă competenţă şi experienţă.
Structurile care conţin aer (plămâni,intestine) nu pot fi examinate cu ultrasunete.
Pentru copii (agitaţi), pacienţi necolaboranţi, obezi este nevoie de pregătire specială.
Sunt dificultăţi de examinare la pacienţii operaţi unde se impune protecţia plăgii deoarece gelul trebuie
aplicat pe pielea intactă iar cicatricele pot modifica rezultatul.
TIPURI DE EXAMENE
- Ecocardiografia transesofagiană - examen endoscopic şi ultrasonor care permite vizualizarea cordului
din poziţia retrocardiacă, eliminând interferenţele ultrasunetelor cu alte structuri: ţesutul subcutanat,
oasele toracelui, plămâni. Transductorul ecografic este introdus în esofag cu ajutorul endoscopului
- Ecocardiografia transtoracică - permite vizualizarea şi aprecierea funcţiilor cordului, detectează şi
evaluează bolile cardiace congenitale, valvulopatiile câştigate, măsoară dimensiunile cordului.
- Ecografia abdominală - permite vizualizarea aortei abdominale, ficatului, vezicii şi căilor biliare,
pancreasului, rinichiului, ureterelor şi vezicii urinare
- Ecografia Doppler arteriovenoasă - evaluează permeabilitatea vaselor sangvine, direcţia şi fluxul
sangvin cu ajutorul ultrasunetelor refelectate de eritrocitele aflate în mişcare
- Ecografia pelvină - evaluează organele genitale şi identifică uterul fibromatos, boli inflamatorii
pelvine, chiste ovariene (în ginecologie); identifică sarcina simplă şi multiplă, malformaţii congenitale,
anomalii placentare, determină vârsta şi evoluţia sarcinii (în obstetrică); se foloseşte perinatal, prenatal şi
neonatal.
- Ecografia de prostată şi rect - evaluează prostata, veziculele seminale, rectul şi ţesutul perirectal;
- Ecografia tiroidiană - examen neinvaziv care permite diferenţierea nodulilor tiroidieni de chisturi,
tumori. Are valoare mai mare când e folosită în combinaţie cu palparea glandei.
- Examenul ecografic Duplex al arterelor carotide - studiază circulaţia în arterele carotide, amplitudinea
pulsului carotidian, viteza de circulaţie şi direcţia fluxului sanguin.
- Ecografia ochiului - permite examinarea părţilor posterioare atunci când mediile transparente sunt
opace. Este utilă în urmărirea dezlipirii de retină.
- Ecografia mamară - decelează formaţiuni tumorale, solitare, cu un diametru mai mari de 1 cm. Face
diferenţierea între formaţiunile chistice şi tumorale.

55
ROLUL NURSEI ÎN EFECTUAREA EXAMENELOR CU ULTRASUNETE (ECHOGRAFICE)

OBIECTIVE:
- vizualizarea în timp real a organelor abdominale (artera aorta abdminală, ficat, vezică şicanalele
biliare, pancreasul, rinichii, ureterele, vezica urinară).
- evaluarea motilităţii unor organe, a formei, dimensiunilor, structurii, poziţiei.
- evaluarea structurilor inaccesibile sau slab vizualizate prin alte tipuri de examene (examene
radiologice)
- evidenţierea prezenţei, vârstei şi ritmului de creştere a sarcinii, sarcini multiple, malformaţii fetale sau
alte anomalii.
- monitorizarea terapeutică.
PREGĂTIREA MATERIALELOR
- gel pentru realizarea contactului cu tegumentul;
- prosop textil sau din hârtie;
- foaia de observaţie a pacientului sau biletul de trimitere (când examenul se face ambulator).
PREGĂTIREA PACIENTULUI
a) PSIHICĂ
- Se informează asupra necesităţii şi inofensivilâţii examenului
- Se prezintă avantajele şi dezavantajele
- Se comunică durata examinării
- Se explică tehnica procedurii şi modul de colaborare, folosirea gelului, păstrarea poziţiei.
- Se obţin informaţii despre eventuale alergii la latex
- Se obţine consimţământul informat
b) FIZICĂ
- Se iau masuri de îndepărtare a gazelor în cazul în care acestea se interpun în faţa fluxului undelor
ultrasonice
- Se inspectează zona pentru a nu exista răni sau bandaje. (Examenul nu se poate face, fiind necesară
aplicarea gelului pe pielea integră).
- Dacă se impune examinarea la un pacient operat se examinează plaga
- Se iau măsuri în cazul examinării copiilor pentru a sta liniştiţi, la nevoie se sedează.
- Unele examene necesită post alimentar (echografia vezicii biliare, echografia transesofagiană) .
- Examenele radiologice cu bariu se fac înaintea echografiei pentru a nu influenţa imaginea (?)
- Pentru echografia pelvină, vezica urinară trebuie să fie plină
- În cazul echorgafiei Doppler nu se fumează
- Este necesară sedarea preprocedurală în echocardiografia transesofagiană în care se efectuează şi teste
de coagulare.
PARTICIPAREA LA EFECTUAREA PROCEDURII
- Se verifică dacă pacientul a respectat recomandările
- Se aşează pacientul în poziţie adecvată, solicitată de medic în funcţie de organul examinat
- Se supraveghează copiii să stea nemişcaţi în timpul examenului
- Examinatorul are grijă să asigure contactul permanent între transductor şi tegument, la nevoie se mai
aplică gel.
- Se înregistrează imaginile pe film, pe CD sau se fac înregistrări digitale
- Se îndepărtează gelul la sfârşitul examinării
- Se transportă la salon dacă este spitalizat
ÎNGRIJIREA PACIENTULUI
- nu este necesară, examenul fiind netraumatizant, se poate face şi ambulator;
- se acordă îngrijirile impuse de starea generală a pacientului şi de afecţiunea pentru care este spitalizat;
- se urmăreşte dacă nu apar cumva fenomene alergice la latex în ecografia transvaginală şi în echografia
de prostată şi rect.
REORGANIZAREA LOCULUI DE MUNCĂ
- foaia de observaţie a pacientului se aşează în dosar.

56
 NOTAREA PROCEDURII
- se notează în foaia de observaţie rezultatul examenului sau se completează în buletinul de examen;
- nursa notează examenul în planul de îngrijire şi dacă este necesară repetarea acestuia (la cât timp).
EVALUAREA PROCEDURII
Rezultate dorite
- formă dimensiuni, poziţie, structură şi funcţii normale
Rezultate nedorite.
- imagini neconcludente în echografia abdominală dacă s-au făcut examinări cu Bariu sau există gaze,
zone hipo sau hiperecogene, modificări de formă, volum, poziţie
AVANTAJE:
• Nu prezintă risc de radiaţii
• Pregătirea pentru examen este minimă
• Nu are influenţă nocivă asupra fătului în caz de sarcină
• Nu este necesară spitalizarea
• Nu necesită substanţe de contrast cu iod
• Se poate repeta fără riscuri
DEZAVANTAJE:
• Nu pot fi evaluate structurile pline cu aer (plămân, intestin)
• La pacienţii obezi undele ultrasonore sunt atenuate, s-ar putea să fie necesară repetarea examenului

EXAMENE ENDOSCOPICE

ASPECTE GENERALE
DEFINIŢIE
- vizualizarea şi examinarea directă a organelor sau cavităţilor cu ajutorul endoscoapelor - aparate cu
fibre optice şi un sistem de lentile ataşate unui tub flexibil sau rigid.
OBIECTIVE
- examinarea cavităţilor şi organelor pentru stabilirea diagnosticului;
- indepărtarea unor corpi străini;
- aspirarea secreţiilor;
- recoltarea unor tragmente de ţesut în vederea biopsiei;
- hemostaza cu laser;
- efectuarea unor manevre chirurgicale.
TIPURI DE EXAMENE
- Artroscopia - vizualizarea directă a interiorului articulaţiei pentru examinarea şi efectuarea unor
proceduri chirurgicale (eliminare de menisc sau pinten osos, reparare de ligamente, recoltarea biopsiei)
- Bronhoscopia - vizualizartea laringelui şi arborelui traheobronşic în scop diagnostic, biopsierea
leziunilor suspecte, aspirarea sputei din bronhii pentru efectuarea culturilor. În scop terapeutic prin
bronhoscopie se realizează: controlul sângerării din bronhii, îndepărtarea corpilor străini, aspirarea
secreţiilor în caz de obstrucţie sau atelectazie postoperatorie, iradierea endobronşică cu iridiu.
- Citoscopia - vizualizarea directă a uretrei şi a vezicii urinare în vederea stabilirii diagnosticului,
efectuarea biopsiei de prostată, recoltarea urinei direct din uretere, identificarea sursei de hematurie. În
scop terapeutic se foloseşte pentru rezecţia tumorilor mici, plasarea cateterelor în pelvisul renal,
hemostază, pentru iradierea tumorilor.
- Histeroscopia - examinarea directă a cavităţii uterine cu ajutorul unui endoscop subţire introdus pe cale
vaginală prin colul uterin.
- Esofagogastroduodenoscopia - (endoscopia gastrointestinală superioară, gastroscopia) - permite
vizualizarea directă a mucoasei tractului gastrointestinal superior. Prin esofago-gastroscopie se poate
efectua o biopsiere a formaţiunilor suspecte, îndepărtarea corpilor străini, oprirea sângerării.
- Laparoscopia - vizualizarea directă a organelor abdominale şi pelvine pentru stabilirea diagnosticului şi
realizarea unor intervenţii chirurgicale cu minimum de disconfort şi recuperare rapidă.
- Mediastinoscopia - vizualizarea directă a spaţiului cuprins între stern şi cei doi plămâni unde se află
traheea, esofagul, cordul şi marile vase, timusul şi ganglionii limfatici. Permite efectuarea biopsiei
ganglionilor limfatici.

57
- Toracoscopia - vizualizarea pleurei, plămânilor şi mediastinului pentru identificarea şi stadializarea
neoplasmului, evidenţierea metastazelor, emfizemului, infecţiei pulmonare şi obţinerea fragmentelor
tisulare pentru biopsii.
- Rectosigmoidoscopia (sigmoidoscopia, proctoscopia, anoscopia) - examinarea endoscopică a anusului,
rectului şi sigmoidului şi obţinerea fragmentelor de ţesut pentru biopsie; îndepărtarea polipilor,
obliterarea hemoroizilor.
- Colposcopia - vizualizarea vaginului, colului uterin (cervixului) şi vulvei pentru evaluarea unor leziuni
şi obţinerea fragmentelor din zonele suspecte pentru biopsie.
- Colonoscopia - vizualizarea mucoasei întregului colon, valvei ileocecale şi ileonului terminal pentru
evidenţierea cancerului de colon, polipilor, inflamaţiilor intestinale, malformaţiilor, hemoroizi şi pentru
efectuarea unor manevre chirurgicale endoscopice.

ROLUL NURSEI ÎN EFECTUAREA EXAMENELOR ENDOSCOPICE

OBIECTIVE
- examinarea cavităţilor unor organe
- indepărtarea corpilor străini
- recoltarea biopsiei
- efectuarea intervenţiilor chirurgicale
PREGĂTIREA MATERIALELOR
- aparatul endoscopio;
- măşti, mănuşi, ochelari;
- tampoane, comprese;
- spray anestezic, medicamente recomandate de medic;
- tăviţă renală;
- materiale pentru biopsia;
- material de dezinfecţie;
- sursa de lumină.
PREGĂTIREA PACIENTULUI
a) PREGĂTIREA PSIHICĂ
- identificaţi pacientul;
- identificaţi cunoştinţele pacientului referitoare la examen;
- explicaţi pacientului necesitatea efectuării examenului recomandat de medic şi riscul;
- explicaţi modul de desfăşurare al examenului;
- obţineţi consimţământul sau verificaţi dacă a fost obţinut de medic;
- informaţi pacientul că se face anestezie şi descrieţi senzaţiile pe care le poate avea;
- informaţi asupra duratei examenului;
b) PREGĂTIREA FIZICĂ
- se atrage atenţia pacientului asupra regimului sau a restricţiilor alimentare;
- se verifică dacă au fost respectate ;
- se goleşte cavitatea de examinat, dacă este copil se face spălarea dacă medicul recomandă ;
- se face test de sensibilitate la xilină cu o zi înainte ;
- se fac testele de coagulare ;
- se administrează sedative cu o seară înainte, la recomandarea medicului.
PARTICIPAREA LA EFECTUAREA PROCEDURII
- se identifică pacientul ;
- se verifică recomandarea în foaia de observaţie;
- se verifică dacă pacientul a respectat recomandările, privind pregătirea specifică;
- se evaluează resursele fizice şi starea pacientului pentru a stabili modalitatea de transport la camera de
endoscopie sau la sala de operaţie;
- se pregătesc materialele care însoţesc bolnavul (foaia de observaţie, dosarul de nursing);
- se însoţeşte pacientul la camera de endoscopio;
- se ajută pacientul să se dezbrace şi să se aşeze pe masa de examinare;

58
- se asigură poziţia corespunzătoare examenului;
- se servesc medicului instrumentele şi celelalte materiale în funcţie de examenul recomandat şi scopul
acestuia;
- se schimbă poziţia pacientului la cererea medicului şi se supraveghează starea acestuia;
- se informează medicul cu privire la modificările observate;
- se ajută pacientul să coboare după masa de endoscopie şi să se îmbrace.
ÎNGRIJIREA PACIENTULUI
- se ajută pacientul să se aşeze pe pat;
- se supraveghează şi se notează funcţiile vitale;
- se atenţionează să nu mănânce un timp variabil în funcţie de examen;
- se discută cu pacientul despre jena resimţită pe traiectul introducerii aparatelor şi se explică ce trebuie
să facă;
- se asigură repausul alimentar după examen în funcţie de anestezie şi organul examinat;
- se verifică eliminările (după caz) pentru a identifica sângerarea, mai ales după biopsie.
REORGANIZAREA LOCULUI DE MUNCĂ
- se curăţă materialele folosite şi se pregătesc pentru sterilizare;
- se aşează materialele în dulapuri speciale;
- se colectează materialele de unică folosinţă în containere speciale, conform P.U.;
- se trimit la laborator materialele recoltate pentru biopsie;
- spălaţi mâinile.
NOTAREA PROCEDURII
- data, ora efectuării examenului;
- numele persoanei care a efectuat examenul;
- comportamentul pacientului.
EVALUAREA PROCEDURII
Rezultate aşteptate/dorite:
- pacientul prezintă stare generală bună, nu acuză disconfort
- observaţiile făcute în timpul examenului sunt liniştitoare pentru pacient
Rezultate nedorite/ce faceţi ?
- Pacientul acuză jenă
• Se explică pacientului că va dispare în ziua următoare şi se sfătuieşte ce are de făcut în funcţie de
organul examinat
- Sângerarea traseului
• Se anunţă medicul pentru a stabili conduita
• Se pregătesc la îndemână medicamente hemostatice şi materiale pentru administrare
- Prezintă febră, dispnee, dureri abdominale
• Se explică pacientului că febra dispare în 24 de ore
• Se anunţă medicul dacă pacientul prezintă dispnee, dureri abdominale

59