Biofizica

Centrul de Studii “Ştefan cel Mare şi Sfânt” Paşcani
Şcoala Postliceală Sanitară
Biofizică şi Imagistică Medicală
1
Capitolul I. Elemente de biofizică
Biofizica - este o ştiinţă care utilizează tehnici şi concepte fizico-chimice pentru

cercetarea fenomenelor lumii vii. Biofizica studiaza diferite procese si fenomene care au loc intr-un
organism viu si care stabileste legi intre diferite marimi fizice, ea fiind o stiinta de granita cu
caracter interdisciplinar, avand relatie cu biologia, fizica, chimia, biochimia si matematica.
Se ocupă de 3 probleme fundamentale:
1. Studierea fenomenelor fizice implicate în funcționarea sistemelor biologice
2. Folosirea tehnicilor fizice pentru cercetarea unor probleme de biologie
3. Cercetarea efectelor biologice ale factorilor fizici
Apariția biofizicii este o consecință a folosirii din ce în ce mai largi a tehnicilor fizice în
științele biologice, în medicină, a necesității unei abordări cantitative și analitice a fenomenelor
biologice.
Înclinarea omenească de a explica funcționarea organismului s-a conturat încă din
antichitate. Astfel în antichitate erau folosite fenomenele și factorii fizici în vederea prevenirii și
vindecării unor maladii. Astfel antichitatea romană cunoștea talasoterapia, popoarele bazinului
mediteranean foloseau plaja și solarul conștienți de efectul razelor UV. În evul mediu se remarcă
Leonardo da Vinci cu studii asupra zborului păsărilor, preocupări pe care le încadrăm azi în
biomecanică. În sec. XVIII se remarcă L. Galvani prin observațiile sale asupra excitabilității
mușchiului de broască. În sec. XIX Helmholtz a măsurat viteza influxului nervos. În sec. XX,
menționăm lucrările lui Danielli asupra structurii membranelor biologice, apoi G. Palade a inițiat
aplicarea microscopului electronic în cercetarea biologică.
Notiuni de fizica moleculara a lichidelor

Forte şi legături intermoleculare în lichide.
Moleculele lichidelor interacționează în general prin forte de tip Van de Waals.
Legaturile Van der Waals se întâlnesc în cazul dipolilor electrici. Într-un dipol electric centrul
sarcinilor pozitive nu coincide cu cel al sarcinilor negative. Moleculele pot fi dipoli instantanei
pentru un interval de timp foarte scurt, dar, prin mediere în timp, acest comportament dipolar
dispare în cazul moleculelor perfect simetrice. În general, moleculele se pot comporta ca dipoli
permanenti sau indusi (în prezenta unor câmpuri electrice exterioare moleculele nepolare pot
deveni dipoli indusi). Dintre dipolii permanenti se pot mentiona apa, lipidele, proteinele etc.
2
Fig. 1
Interactiile Van der Waals pot fi, în functie de caracterul dipolului, de tip:
- dipol instantaneu – dipol instantaneu;
- dipol instantaneu – dipol permanent;
- dipol permanent – dipol permanent.
Un alt tip de legaturi întâlnite la lichide sunt cele coordinative (mai puternice). În acest
caz exista o suprapunere partiala a norilor electronici ai moleculelor. Între moleculele lichidelor
exista si forte de repulsie datorate respingerii sarcinilor de acelasi fel.
În functie de natura legaturilor pe care le contin, lichidele sunt:
- simple (contin numai legaturi Van der Waals – exemplu, alcoolul);
- complexe (în afara legaturilor van der Waals contin si alte legaturi, mai ales de tip
coordinativ – exemplu, apa).
Un grup special îl constituie cristalele lichide în care legaturile intermoleculare realizeaza
structuri ordonate unidimensional si chiar bidimensional, extinse pe distante mari
Tipuri de legaturi moleculare in lichide
 Legaturi Van der Waals
dipol permanent – dipol permanent
dipol indus – dipol indus
dipol permanent – dipol indus
 Legaturi de hidrogen (H) (coordinative)
 Interactii ion-ion
 Interactii ion-dipol
Dipoli
Dipoli permanenti:
Molecule in care exista o distributie permanenta a sarcinilor pozitive spre unul din polii
moleculei si a sarcinilor negative spre celalalt pol (molecule polarizate permanent)
Dipoli indusi:
Molecule nepolarizate permanent, dar care devin polarizate sub influenta unui câmp
electric extern
3
Legături van der Walls
4
Legături de hidrogen
5
Modele moleculare ale starii lichide

 Modelul cinetico-molecular
Lichidele sunt considerate gaze foarte comprimate
Aplicabil doar lichidelor formate din molecule monoatomice
 Modelul cristalin
Lichid format din celule identice, ocupate de o molecula
Moleculele pot trece dintr-o celula in alta
 Modelul vacantelor fluidizante
In lichid exista goluri = vacante fluidizante
Vacantele au o miscare similara cu agitatia termica
Numarul de vacante pe unitatea de volum = nr. lui Avogadro
Cristale lichide: Sunt faze intermediare (mezofaze), anizotrope, de trecere de la solid la

lichid pentru anumite substante. Au proprietati: de lichid– fluiditatea, de solid (cristalin) –
structură ordonată spațial
Tipuri de Cristale lichide
 Termotrope : tranzitia la faza de cristal lichid este influentata de temperatura
Nematice
Smectice (ex: mielina)
Colesterice – sunt optic active (ex: colesterolul)
6
 Liotrope : tranzitia la faza de cristal lichid e influentata de concentratie (si mai

putin de temperatura). Exemplu: Membranele celulare
Cristale lichide termotrope
 Nematice
Moleculele ordonate cu axul mare paralel
Nu se diferentiaza straturi
Optic active
 Smectice
Moleculele ordonate cu axul mare paralel
Ordonare in straturi care pot aluneca unul peste celalalt
7
 Colesterice
Moleculele orientate paralel intr- un strat
Structura helicoidala
Optic active
Isi schimba culoarea in functie de temperatura: reflecta lumina cu lungimea de unda =
pasul helicoidei (p), Temperatura modifica pasul helicoide
Cristale lichide lipotrope
8
Molecula de apă
Structura moleculei de apă
1 H: 1s1; 8O: 1s22s22p4
.. ..
H:O:; H¾O:;
..
½ H 2O
H H
Atomul de oxigen este legat covalent de cei doi atomi de hidrogen, între oxigen și
fiecare hidrogen este o distanță de 0,99A.Direcțiile celor două legături O-H formează între ele un
unghi de 105grd.
Cei 10 electroni ai apei sunt distribuiți astfel încât densitatea electronică maximă se află
în vecinătatea atomului de oxigen, în consecință centrul sarcinilor pozitive nu coincide cu cele
negative, în consecință molecula de apă se comportă ca un dipol electric.
Structura moleculei de apă
9
Aranjament spațial tetraedric, Dipol electric

Apa poate exista in trei stari de agregare:
 solida - gheata;
 lichida - apa;
 gazoasa - vaporii de apa.
Apa în stare lichidă
10
Modele ale apei lichide:

 Modelul retelei cristaline partial distruse: Datorita agitatiei termice unele
legaturi de H se rup, apar domenii microcristaline intre care circula molecule libere
 Modelul gramezilor temporare: cooperativitate in formarea si desfacerea
legaturilor de H, apar domenii dinamice
 Modelul domeniului unic: modelul actual; un domeniu unic cu discontinuități locale
Modelul actul: forma și dimensiunile grămezilor de molecule se schimbă în permanență

ca urmare a formării și ruperii continue de legături de hidrogen.
Apa in stare solida:

 Forme diferite de cristalizare, in functie de temperatura, presiune, existenta unor
nuclei de cristalizare
11
 Cele mai comune forme, la presiune atmosferica: Gheata hexagonala (temperaturi -

80 – 0 º C), Gheata cubica (temperaturi < -80 º C)
 Legaturile de H formate sunt permanente
Ghiața hexagonală
Ghiața cubică
Proprietatile fizice ale apei. Rolul apei în sistemele biologice.

Proprietatile fizice ale apei. Apa are proprietati fizice speciale, care se explica prin
caracterul ei dipolar si prin capacitatea de a forma legaturi de H. Dintre cele mai importante pentru
12
sistemele biologice se pot mentiona:

- caldura specifica mult mai mare decât cea a oricarei substante solide sau lichide, este
foarte importanta în procesele de termoreglare la nivelul organismului viu. De exemplu, eforturi
musculare intense ar putea duce la o supraîncalzire.
- conductibilitate termica de câteva ori mai mare decât cea a majoritatii lichidelor :
“amortizor termic” al apei în organism;
- caldura latenta de vaporizare mult mai mare decât a altor lichide: factor determinant
al homeotermiei (transpiratie);
- densitate maxima la 40C – importanta pentru viata acvatica
- constanta dielectrica foarte mare – favorizeaza disociatia electrolitica
- tensiune superficială mare (fenomene interfaciale, capilaritate)
Rolul apei în sistemele biologice: apa este un component major al materiei vii.
Date privind compoziția în apă a unor țesuturi și organe: creier 77%, ficat 75%, plămân
81%, inimă 77%, rinichi 78%, mușchi 76%, dinte 9%, os 43%, păr 4%. Organismul uman are un mare
continut în apa (65-70%). O mare parte a apei din organism manifesta proprietăti fizice deosebite:
se evapora foarte greu, îngheata la temperaturi mult sub 0 0C, nu dizolva cristaloizii, nu participa la
osmoza – aceasta este apa legata. Existenta apei legate se explica prin prezenta unui mare număr
de specii moleculare, macromoleculare si ionice, care structurează apa din jur. O mare parte a apei
intracelulare prezintă un grad superior de ordonare. Aceasta ordonare are un rol important în
desfăsurarea proceselor celulare (excitatie, contractie, diviziune, secretie etc). O serie de studii au
arătat ca apa este “compartimentalizată”: exista apa libera, apa partial legata si apa legata, fiecare
din aceste compartimente având proprietăti specifice.
Modificări biologice induse de deuterizarea apei intracelulare

Rolul deosebit de important pe care îl joacă apa în structura și funcția sistemelor
biologice poate fi apreciat și după efectele produse de înlocuirea apei cu apa grea. Analizând
structura moleculară a apei grea, arată un grad de ordonare mult mai ridicat. Proprietățile fizico
chimice ale apei grea depind de faptul că deuteriul realizează legături coordinative mai puternice
cu elementele electronegative de tipul O sau N și acest fapt ar putea avea ca rezultat realizarea în
celulă a unor complexe apă-proteine mai stabile. Înlocuirea apei cu deuteriul duce la disocierea
răspunsului electric de cel mecanic în fenomenul contracției musculare, forța de contracție scade.
La nivelul miocardului apar modificări profunde evidente pe ECG. La nivelul fibrei nervoase, crește
pragul de excitabilitate al fibrei nervoase
13
Domenii ale biofizicii
a) Biofizica electronică (cuantică)

b) Biofizica moleculara studiaza proprietatile moleculelor, substantelor care alcatuiesc
materia vie, si fenomenele la care iau parte acestea;
c) Biofizica celulara studiaza aspectele mecanice (biomecanica), aspectele electrice
(bioelectricitate) si aspectele termice (termodinamica). Se ocupa cu comportarea din punct de
vedere fizic al celulelor individuale: limfocite, eritrocite, neuroni si fibre musculare;
d) Biofizica sistemelor complexe: fenomenele fizicii ce intervin in receptia auditiva,
vizuala, in functia neurolnilor si in contractia musculara. Procesele biologice sunt produse cu
ajutorul unor procese chimice si fizice ale vietii, pe care le studiaza atat biochimia cat si biofizica.
Biofizica este de mare utilitate, atat pentru studiile fiziologice, ea analizand la nivel molecular si
submolecular, procesele fiziologice, ea este indispensabile intelegerii proceselor biofizice si
biochimice si a unor capitole esentiale din ecologie, genetica si morfologie;
e) Biofizica medicala studiaza aplicatiile fizicii in diagnosticare.
Biofizica foloseşte aproape toate domeniile clasice şi moderne ale fizicii:

■ Biomecanica - diferitele tipuri de locomoţie animală până la motilitatea celulară;
■ Bioelectricitatea - ansamblul fenomenelor electrice din lumea vie, la nivel celular,
tisular şi de organ;
■ Biotermodinamica şi bioenergetica - generarea, stocarea, conversia energiei la nivel
celular şi problemele energetice ale sistemelor biologice la nivel supraindividual;
■ Biocibernetica - mecanismele reglării şi transmiterii de informaţii în sistemele
biologice;
■ Radiobiologia - fenomenele ce au loc la interacţiunea radiaţiei cu materia vie.
Fenomenele fizice stau la baza funcţionării mecanismelor biologice.
Notiunea de sistem biologic

Materia vie se prezinta sub forma unor unor organisme sau indivizi. Biosfera nu are un
caracter continuu, ci unul discontinuu, fiind alcatuită din indivizi distincţi, din unităţi distincte,
capabile de viaţa autonomă; pot fi descompuse mintal sau artificial în subsisteme cum sunt:
aparate anatomice, ţesuturi, organe, celule, particule celulare, macromolecule, molecule şi atomi.
Sunt unităţi din ce în ce mai elementare şi care corespund totodată diferitelor nivele de organizare
a materiei vii. Sistemul fundamental este celula, dar nu numai din considerente embriologice şi
morfologice, ci şi din considerente biofizice şi biochimice. Fiecare nivel de organizare structurală
are şi legile sale proprii după care se comportă, ceea ce înseamnă că biofizica studiază diferitele
nivele ale materiei vii. Sistemele vii sunt într-o continuă evoluţie şi deosebim o evoluţie
ontogenetică( proces de dezvoltare a fiinţei vii de la embrion la stadiul de adult) şi o evoluţie
filogenetică( evoluţia formelor organice, a unor specii de animale sau plante din momentul
apariţiei vieţii pe pământ). Prin sistem întelegem un ansamblu structurat de corpuri care
14
interacţionează reciproc şi este delimitat în spaţiu, denumit mediu extern, în care se petrec toate
procesele.
Prin sistem biologic, întelegem un ansamblu de structuri moleculare, atomice, ioni şi
supramolecule structurate şi adaptate în vederea realizării unor funcţii. În sistemul biologic se
produc procese care, din punct de vedere al naturii lor, sunt procese fizice şi chimice.
Caracteristici ale sistemelor biologice:
-capacitatea de a se reduplica sau multiplica, desi au o existenta limitata in timp. Nu
exista sistem biologic extern ca individ si viata exista numai prin procese de reduplicare si
multiplicare. Capacitatea de a se reinnoi si regenera.Odata cu introducerea radioizotopilor in
cercetarea biofizicii, s-a constatat ca avem molecule care dupa un timp se pot regenera in structuri
biologice (ficat) doar pentru o perioada restransa de timp , ca apoi sa fie eliminate din corp si alte
elemente de acelasi tip vin sa le ia locul, ceea ce se numeste Turn-Over (tur si retur). In acelasi
timp functioneaza si mecanismul de regenerare pentru anumite celule ex: Se regenereaza celulele
epiteliale, celulele din structura ficatului, si nu se regenereaza neuronii, cu toate ca uzura
neuronilor este inevitabila. Nu putem spune ca exita factori care sa faciliteze regenerarea
creierului , la fel cum se intampla in cea a ficatului in urma unor agresiuni fizice sau chimice.
Mecanismele regenerarii sunt mecanisme naturale de vindecare prin reactii naturale fata de o
agresiune asupra unor tesuturi.
In biofizica se dezvolta urmatoarele probleme:
- Notiuni de termodinamica bilogica (sisteme termodinamice), functiile
termodinamice si cuplajul dintre diferitele procese si sisteme biologice;
- Elemente de teorie a informatiei;
- Elemente fizico-chimice si de biofizica moleculara;
- Membrane si biofizica celulara;
- Biofizica sistemelor complexe;
- Notiuni de biofizica medicala;
- Tehnicile fizice utilizate in explorarea imagistica (radioscopia cu raze X, tomografia
computerizata, RMN);
- Ecografia;
- Termografia (care nu are efecte secundare).
Procedee terapeutice
- Termoterapie;
- Radioterapie;
- Electroterapie;
- Fototerapia;
- Terapia cu ajutorul laserului.
Notiuni principale de radiopterapie

Intr-o societate moderna s-au amplificat factorii fizici care produc dereglari organismului,
de aceea trebuie sa avem in vedere ca viata organismului uman este supus in permanenta unor
15
factori fizici in conditii normale de existenta. De asemenea explorarile medicale presupun

interactiunea cu diferiti factori fizici care actioneaza asupra sistemelor biologice luindu-le din
energie. In substanta, intr-un sistem biologic sesizam o structura stabila de componente , energia
avand ca principala caracteristica de migrare, de transport si nu numai de a furniza, lucru specific
biologic, cum ar f i procesele de secretie sau crestere. Biofizica studiaza diferite procese si
fenomene stabilind relatii si legi intre marimi fizice. Aici intervin traductorii care transforma o
marime fizica in alta. De ex: Transformarea vitezei intr-o diferenta de potential.
Stiinta care studiază procesele de comanda si reglare ce au loc in organismele vii se
numeste cibernetica.
Metode de vizualizare a unor structuri din corpul uman
Fenomenul fizic ce sta la baza

Denumirea metodei Informatii furnizate
metodei
Emisia de radiatii infrarosii
Tomografia Starea functionala a diferitelor
determinata de intensitatea
computerizata structuri
proceselor metastabile
Mecanism fizic-reflexie- selectie a Pozitia spatiala a structurilor
Ecografia ultrasonica
radiatiilor ultrasonore explorate
Tomograf Cantitatea si starea apei din
Absorbtia selectiva a radiosunetelor
computerizata prin structurile explorate si localizarea
de catre diferite nuclee anatomice
RMN in spatiu a acestor structuri
Tomografia
Absorbtia selectiva a radiatilor X de Strea fiziologica si localizarea
compurerizata cu
diferite structuri structurilor
radiatii X
Starea functionala a unor
Localizarea selectiva a surselor de
Tomoscintigrafia tesuturi si localizarea unor
radiatii in diferite structuri
structuri
Trebuie sa conservam starea de sanatate prin metode de protectie si prin respectarea

unor norme privind alimentatia rationala (legume si fructe proaspete) si o viata rationala zilnica.
Materia vie are o structura heterogena (diferita), in organismul viu substanta se gaseste
in stare cristalina, semicristalina, in faza lichida dar si in stare gazoasa, dar ceea ce este caracteristic
este faptul ca totalitatea acestor elemente care din punct de vedere fizic sunt heterogene , au o
organizare riguroasa, desfasurarea tuturor proceselor fizico-chimice fiind controlate de organism.
Procesele caracteristice vietii nu pot fi explicate fara a lua in considerare organizarea
organismului viu. Sistemele biologice isi mentin constructia structurala si functionala
(homeostazia), datorita capacitatilor de a receptiona, transmite si analiza informatii, dar si de a
elabora si transmite comenzi organelor de reactie. O alta caracteristica a soistemului biologic este
faptul ca sunt sisteme deschise, interactioneaza cu mediul inconjurator si aceasta interactiune se
realizeaza prin schimb de substanta, energie si informatie cu mediul exterior (metabolism).
16
De asemenea sistemul biologic sufera fluctuatii in anumite limite, aceste fluctuatii pot fi
compensate si se mentin in starea de echilibru. Daca fluctuatiile nu pot fi compensate se perturba
homeostazia si apare o dereglare care duce la boala in cazul in care dereglarea este reversibila sau
la moarte in cazul unei dereglari ireversibile. Elementele constitutive ale materiei vii sunt cele
cunoscute in lumea minerala, difera doar prin ponderea si frecventa relativa de aparitie a lor.
Elemente Scoarta terestra procent Om procent

Oxigen 50% 60%
Siliciu 28% 0,2%
Aluminiu 5% 0,2%
Fier 5% 0,004%
Calciu 3,6% 1,5%
Potasiu 2,6% 0,25%
Magneziu 2,1% 0,04%
Hidrogen 0,9% 10%
Crom 0,09% 20%
Fosfor 0,08% 1%
Sulf 0,05% 0,2%
Azot 0,03% 3%
Proprietatile elementelor determina posibilitati de formare a moleculelor cu proprietati

diferite atat in lumea vie cat si in cea nevie si vor fi determinate de particularitatile fiecarei
structuri in parte.
Mărimi fizice, unităţi de măsură, sisteme de mărimi şi unităţi
Mărimea fizică - o proprietate măsurabilă a unui corp

Mărimile fizice:
 Fundamentale - se definesc fără ajutorul altora
[lungimea (l), masa (m), timpul (t), temperatura (T), intensitatea curentului electric (i),
intensitatea luminoasă (I), cantitatea de substanţă (v)]
 Derivate - se obţin prin relaţii matematice din combinarea celor fundamentale
[ex. forţa, lucrul mecanic (combinaţia masei, lungimii şi timpului]
 Pentru măsurarea unei mărimi - se alege o mărime de acelaşi fel cu ea, care se
consideră etalon şi, de aceea, se numeşte unitate de măsură.
 A măsura o mărime înseamnă a o compara cu unitatea de măsură aleasă (cu
etalonul) şi a vedea de câte ori unitatea de măsură se cuprinde în mărimea de măsurat.
Unităţile de măsură:
 unităţi fundamentale
 unităţi derivate
17
În anul 1960 la cea de-a Xl-a Conferinţă Generală de Măsuri şi Greutăţi s-au adoptat pe
plan internaţional unităţile fundamentale pentru mărimile fundamentale.
■ metrul (pentru lungime)
■ kilogramul (pentru masă)
■ secunda (pentru timp)
■ kelvinul (pentru temperatură)
■ amperul (pentru intensitatea curentului electric)
■ candela (pentru intensitatea luminoasă)
■ molul (pentru cantitatea de substanţă)
Unităţile derivate sunt cele corespunzătoare mărimilor derivate. Exemplu: [F]SI =
[m]SI[a]SI = kg·m/s2. Grupul de unităţi fundamentale stabilite şi toate unităţile derivate din unităţile
fundamentale constituie un sistem de unităţi de măsură. Sistemul Internaţional de unităţi de
măsură (SI) reprezintă un ansamblu coerent de unităţi fundamentale şi derivate (şapte mărimi,
respectiv şapte unităţi fundamentale: metrul, kilogramul, secunda, kelvinul, candela, amperul, nr.
de moli). Sistemul tolerat de unităţi este sistemul C.G.S. (centimetru, gram, secundă) a cărui
folosire se face în funcţie de necesităţi.
Mărimi fundamentale Unităţi fundamentale

Lungimea l, x, d, s m
Timpul t s
Masa m kg
Intensitatea curentului electric I A (Amper )
Intensitatea luminoasă Il Cd (Candela )
Temperatura T K ( Kelvin )
Cantitatea de substanţă υ moli
Mărimi fizice scalare şi vectoriale
♦♦♦ Mărimile fizice scalare se caracterizează prin:

• valoare numerică
• unitate de măsură,
de exemplu: temperatura, lungimea, masa etc.
♦♦♦ Mărimile fizice vectoriale se caracterizează prin:
• valoare numerică
• unitate de măsură
• punct de aplicaţie
• orientare (direcţie şi sens)
de exemplu: forţa (se notează printr-o săgeata deasupra simbolului, F )
18
Mărimi derivate în mecanică Unităţi derivate în mecanică

Aria A = S = l 2 m2
Volumul V = l m3
Densitatea ρ = m/V g/m 3
Viteza v=d/t m/s
Acceleraţia a =Δv/Δt m/s2
Forţa F = m · a kg ·m/s2 = N (Newton )
Impuls p = m · v kg ·m/s = N · s
Presiunea p =F/S N/m2 = Pa (Pascal)
Lucrul mecanic L = F · d · cos α N · m = J (Joule )
Puterea P =L/t J/s =W (Watt )
Energia ΔE = L J
Momentul forţei M = F · b N·m
Momentul cinetic L = r xp m·N·s=J·s
Mărimi derivate în electricitate Unităţi derivate în electricitate

Sarcina electrică q = I · t A · s = C (Coulomb )
Tensiunea electrică U = L/q J /s = V (Volt )
Capacitatea electrică C = q/U C/V = F (Farad )
Rezistenţa electrică R = U/I V/A=Ω (Ohm )
Inducţia magnetică B = F/I·l N/A·m = T (Tesla )
Flux magnetic ϕ = B · S T · m 2 = Wb (Weber )
Inductanţa L = ϕ/I Wb /A = H (Henry )
I.2. Biofizica moleculară

1.2.1. Apa şi importanţa ei în lumea vie
a. Clasificarea apei din organismele vii
 În raport cu celulele există apă intracelulară şi extracelulară, care la rândul ei poate fi

interstiţială şi circulantă (intravasculara).
 După starea ei de fixare în organism, apa poate fi legată (conţinută în structuri moleculare)
şi liberă.
 În funcţie de provenienţă, apa poate fi exogenă (adusă din exterior) sau endogenă
(rezultată din procesele metabolice).
b. Proprietăţile fizice ale apei
Datorită proprietăţilor fizice pe care le are, apa are o importanţă deosebită pentru
organismele vii, influenţând existenţa, conformaţia şi funcţiile acestora.
c. Variaţia densităţii apei cu temperatura
19
o Spre deosebire de celelalte lichide, apa îşi măreşte volumul prin solidificare şi îşi
micşorează densitatea. Ea are densitatea maximă la 4°C.
o Prin răcire, între 4°C şi 0°C apa se comportă anormal, dilatându-se. Ca urmare,
gheaţa are densitatea mai mică decât apa la 4°C şi de aceea pluteşte pe apă.
(Această anomalie se explică prin faptul că, o dată cu scăderea temperaturii, creşte
gradul de ordonare al moleculelor de apă, prin creşterea numărului de legături de hidrogen.
Reţeaua moleculară devine tot mai structurată, ceea ce determină mărirea volumului gheţii şi
scăderea densităţii).
d. Proprietăţile termice ale apei
o Ca urmare a activităţii metabolice, organismele vii produc energie, mai ales sub
formă de căldură.
o Dacă se presupune că un organism viu ar fi un sistem izolat având căldura specifică
apropiată de cea a apei (1 cal/g-grad), atunci valoarea temperaturii lui ar creşte mult
peste 37 - 40°C. (Însă la temperaturi mai mari de 42°C încep să se denatureze proteinele, vitezele
reacţiilor chimice ar creşte foarte mult, iar aceste modificări nu mai sunt compatibile cu viaţa).
OBS.
Prin proprietăţile fizice şi valorile constantelor termice, apa are un rol deosebit de
important în procesele de termoreglare ale organismului (rol termoregulator).
o Organismele vii pot primi din exterior cantităţi însemnate de căldură, care însă produc
încălziri mici. Sângele, prin conţinutul ridicat de apă, transportă o mare cantitate de căldură din
locul unde se produce în tot organismul, uniformizând temperatura acestuia. Prin intermediul
vaselor sanguine din apropierea suprafeţei corpului, sângele cedează căldură mediului exterior prin
radiaţii. Conductivitatea termică a apei este mare în comparaţie cu alţi constituenţi organici şi, în
concluzie, organismele vii pot evita hipertermiile locale prin transport rapid al căldurii.
I.2.2. Noţiuni de fizica sistemelor disperse
Sistem dispers - amestec de două sau mai multe substanţe, având două componente:
dispersantă şi dispersată. Prima o conţine pe cealaltă, care se află sub formă de particule, mai mult
sau mai puţin fine.
Criterii de clasificare a sistemelor disperse, în funcţie de:
1. Dimensiunile particulelor:
- soluţii adevărate (moleculare)
- soluţii coloidale
- suspensii
Acest criteriu de clasificare nu se poate aplica moleculelor lungi (hidrocarburi)
2. Starea de agregare a dispersantului
20
- gazoasă
- lichidă
- solidă
3. Faze (fază - parte a unui sistem separată de celelalte părţi prin interfeţe - suprafeţe
la nivelul cărora se produce o modificare bruscă a proprietăţilor fizico-chimice):
- monofazice, care pot fi omogene ( proprietăţi identice în toate punctele sistemului)
şi neomogene (proprietăţile diferă de la un punct la altul)
- polifazice - heterogene : între părţile componente există suprafeţe de separare.
4. Afinitatea dintre componenţi:
- liofile (afinitate între solvit - solvent)
- liofobe (nu exista afinitate între solvit şi solvent)
În organism există toate cele trei clase: soluţii adevărate, coloizi, suspensii. De exemplu
sângele este:
- soluţie pentru cristaloizi (Na, Cl, K)
- coloid (proteine: serumalbumine, globuline.)
- dispersie (elemente figurate)
În sistemele biologice prezintă interes deosebit cazul în care dispersantul este lichid.
I.3. Biofizica celulară
1.3.1. Fenomene de transport
o La toate nivelele de organizare a materiei se întâlnesc, sub diverse forme, fenomene

de transport de substanţă şi transfer de energie, care sunt indispensabile funcţionării
organismelor vii.
o Fenomenele moleculare de transport se manifestă în sisteme neomogene (asimetrice)
şi se desfăşoară în sensul diminuării şi eliminării neomogenităţilor sistemului respectiv.
o În consecinţă va apărea un transport de substanţă şi energie care va avea ca scop
diminuarea până la dispariţie a neomogenităţilor sistemului.
o Atingerea stării de echilibru se realizează în mod spontan, fără consum de energie din
exterior, numai prin agitaţie termică moleculară.
Importanţă:
Fenomenele de transport au o importanţă deosebită în biologie în special în cadrul
fenomenelor de transport prin membrane biologice.
Difuzia simplă. Legile lui Fick
Definiţie 1.
Difuzia reprezintă fenomenul de pătrundere a moleculelor unui corp printre moleculele
altui corp aflat în aceeaşi stare de agregare.
21
Observaţie
La lichide fenomenul se produce cu o intensitate mai mică decât la gaze, datorită forţelor
intermoleculare mai mari şi a agitaţiei termice mai mici decât în cazul gazelor.
Două soluţii de concentraţii diferite (Ci>C2), separate printr-un perete despărţitor — flux
de substanţă de la concentraţie mare la concentraţie mică şi va înceta în momentul în care ele
devin egale.
Fig. 1. Difuzia simp/ă.

Definiţia 2.
Fluxul de substanţă reprezintă cantitatea de substanţă care traversează unitatea de
suprafaţă în unitatea de timp.
Definiţia 3.
Fluxul de substanţă transportată este proporţional cu diferenţa de concentraţie de-a
lungul direcţiei după care are loc.
Definiţia 4.
Cantitatea de substanţă transportată în unitatea de timp este proporţională cu
secţiunea transversală prin care are loc difuzia, cu gradientul de concentraţie, depinde de natura
substanţei care difuzează şi de natura mediului în care are loc difuzia.
I.3.2. Fenomene de transport prin membrana celulară

Membrane biologice Definiţie.
Membranele biologice se definesc ca fiind ansambluri compuse din proteine şi lipide
care formează structuri continue bidimensionale, cu proprietăţi caracteristice de permeabilitate
selectivă, prin care se realizează compartimentarea materiei vii.
-alte componente minore (ioni, apă, transportori) (insuficient studiate cantitativ).
a. Structură şi proprietăţi
Funcţiile pe care le îndeplineşte membrana sunt următoarele:

• delimitează celula (organitele celulare) de mediul exterior;
• prezintă permeabilitate specifică pentru ioni şi unele macromolecule;
• constituie locul unor reacţii enzimatice.
b. Compoziţia biochimică a membranelor biologice
22
Toate membranele biologice au în principiu o structură comună. Principalele componente

ale membranelor biologice sunt:
 proteinele (60-80 %) conferă funcţionalitatea membranei. Au rol în transportul activ,
îndeplinesc funcţii enzimatice sau de receptori. Dimensiunile lor sunt mai mari decât ale lipidelor.
 lipidele (40-20 %) (resturile glucidice sunt întotdeauna ataşate proteinelor sau lipidelor)
asigură funcţia de barieră a membranelor;
 alte componente minore (ioni, apă, transportori) (insuficient studiate cantitativ).
Lipidele asigură funcţia de barieră a membranelor. Principalele clase de lipide întâlnite în
membranele celulare sunt:
 S fosfolipidele (55 % din lipidele membranare);
 S glicolipidele;
 colesterolul.
Există 2 categorii de proteine: proteine periferice şi proteine integrate.
Proteine periferice
Ele sunt extrinseci şi pot fi extrase uşor prin tratare cu soluţii diluate de săruri; sunt ataşate
la exteriorul bistratului lipidic, interacţionând în principal cu grupările polare ale lipidelor sau cu
proteinele intrinseci (integrale) prin forţe electrostatice.
Proteine integrate
Aceste proteine sunt integrate şi nu pot fi extrase decât după distrugerea structurii
membranei cu detergenţi; acestea sunt molecule amfifile mici ce formează micele în apă.
Caracterul amfifil - se datorează lipidelor care prezintă un „cap" hidrofil şi o „coadă"
hidrofobă; în consecinţă ele formează în mod spontan în apă micelii şi lipozomi (unilamelari,
multilamelari):
Fig. 2. Formarea
miceliilor şi a
lipozomilor.
c. Caracteristicile fizice ale membranelor biologice
Fluiditatea membranelor
Fluiditatea, f, este inversul vâscozităţii (f = 1/η) şi se aplică lichidelor izotrope (aceleaşi
proprietăţi în toate cele 3 direcţii ale spaţiului). Fluiditatea membranelor - mobilitatea lor.
Se disting mai multe tipuri de mişcări:
23
 Mişcări în interiorul moleculei fosfolipidelor

 mişcările de flexiune ale atomilor de carbon din grupările metilenice (-CH2-) din laţurile
acizilor graşi (din ce în ce mai mobile spre centrul stratului dublu lipidic şi mai rigide spre gruparea
polară);
 mişcările atomilor din gruparea polară.
 Mişcări ale întregii molecule de fosfolipide
 mişcarea de deplasare laterală (translaţie)- 2|i m/s
 mişcarea de rotaţie în jurul axei longitudinale a moleculei - rapid
 mişcarea de deplasare transversală (flip-flop) - lent.
d. Clasificarea tipurilor de transport:
Tipurile de transport membranar pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii.
1. Din punct de vedere energetic:
 transport pasiv (fără consum energetic, în sensul gradientului de concentraţie sau al
celui electrochimic)
 Difuziunea simplă prin bistratul lipidic: un exemplu de difuziune simplă prin bistratul
lipidic este pătrunderea substanţelor liposolubile conform coeficientului de partiţie între ulei şi
apă(cu cât coeficientul de partiţie are valoare mai mare, cu atât substanţa este mai liposolubilă şi
pătrunde mai repede în celule);
 Difuziunea simplă mediată de polipeptide: un exemplu îl constituie transportul
ionilor prin polipeptide produse de microorganisme care sunt numite ionofori. Ionoforii produşi de
microorganisme sunt antibiotice(împiedică dezvoltarea altor microorganisme). Ele sunt arme de
apărare ale unor microorganisme împotriva altora;
 Difuzia facilitată: se produce de la o concentraţie mai mare la una mai mică şi se
opreşte în momentul egalizării concentraţiilor de cele două părţi ale membranei, dar substanţele
trec mult mai rapid (de aproximativ 100.000 de ori), decât ar fi de aşteptat pentru dimensiunea şi
solubilitatea lor în lipide.
 transport activ (cu consum energetic, în sens opus gradientului de concentraţie sau
al celui electrochimic, de la o concentraţie mică spre o concentraţie mare)
1. După natura substratului:
- transportul prin bistratul lipidic
- transportul prin polipeptide (oligopeptide)
- transportul prin proteine
2. După cinetică:
- difuzia simplă
- difuzia facilitată
Sisteme de:
❖ macrotransport
■ transp. dir. al unor macromolecule prin membrane (de ex. la bacterii în cursul
procesului de transformare genetică, în care moleculele de ADN trec atât prin peretele celular cât
şi prin plasmalemă)
■ transp. prin vezicule:
24
- endocitoza (pinocitoza, fagocitoza)

- exocitoza
- transcitoza
Endocitoza: materialele pătrund în celulă înglobate în vezicule ce se desprind din
plasmalemă. (fagocitoza - pătrunderea substanţelor solide în celulă, pinocitoza - pătrunderea
macromoleculelor lichide în celulă)
Exocitoza: se varsă în exteriorul celulei produsle secretate în celulă (se produce prin
fuziunea unor vezicule din citoplasmă cu plasmalemă şi materialele din vezicule sunt vărsate în
afara celulei)
Transcitoza: realizează transortul moleculelor prin celulele endoteliului capilar.
❖ microtransport
1. transport pasiv
2. transport activ
I.3.3. Noţiuni de biomecanică
Mecanica studiază formele cele mai simple de mişcare ale materiei. Noţiunea de
mişcare, de deplasare a corpurilor cere existenţa unei poziţii de unde începe mişcarea, adică a
poziţiei de repaus. Cinematica studiază mişcarea pe difeite traiectorii în raport cu timpul şi
independent de cauzele care provoacă mişcarea.
Dinamica studiază mişcarea corpurilor legată de cauzele care o produc, adică de forţe.
Statica studiază echilibrul corpurilor asupra cărora acţionează diferite forţe, precum şi
mijloacele de realizare a echilibrului.
Cinematica umană
Locomoţia umană se face sub formă de mers, alergare sau săritură. Ea se caracterizează
prin faptul că, la un moment dat picioarele se ridică de la sol:
-unul cîte unul;
-amîndouă odată;
-într-o anumită fază a deplasării.
Mersul
Se compune dintr-o serie de perioade de spijin ale corpului pe un singur membru
inferior, despărţite de perioade de sprijin pe ambele membre inferioare. Faza de sprijin unilateral
are loc în cea mai mare parte a timpului, adică atunci cînd corpul se sprijină pe un singur picior.
Sprijinul dublu este atunci cînd piciarele se află în acelaşi timp pe sol. În faza de sprijin unilateral se
distinge:
- pasul posterior, cînd piciorul oscilant se află în urma celui de sprijin;
- pasul anterior, cînd piciorul oscilant se află înaintea celui sprijinit. În deplasarea sa,
corpul uman execută şi alte mişcări:
-oscilaţii verticale; -oscilaţii transversale; -oscilaţii longitudinale.
Alergarea
25
Se caracterizează prin faptul că în nici un moment picioarele nu se află pe sol amîndouă

odată. La o anumită viteză apare un interval în care corpul nu are contact deloc cu solul. Alergarea
se compune dintr-o serie de perioade de sprijin, alternate prin perioade de suspensie. În alergare,
picioarele sunt în flexie.
Săritura
Constă în deplasarea cu ambele picioare odată, fazele de sprijin ale picioarelor pe sol
fiind separate de aflarea concomitentă a picioarelor în aer.
Legile paşilor
- lungimea medie a pasului normal este mai mare la bărbat(63 cm) decît la
femeie(50);
- la ambele sexe pasul drept este mai mare ca pasul stâng;
- depărtarea laterală a picioarelor în timpul mersului este mai mică la bărbaţi (ll -12
cm) decât la femei (12-13 cm);
- lungimea pasului creşte cu frecvenţa, pînă la o cadenţă de 75 paşi pe minut; la o
cadenţă mai mare lungimea pasului scade;
- viteza mersului creşte cu frecvenţa paşilor, pînă la o cadenţă de 85 paşi pe minut; la
o cadenţă mai mare viteza descreşte.
Dinamica corpului uman
Inerţia este o proprietate generală a tuturor corpurilor. Legea inerţiei sau legea
fundamentală a dinamicii a fost formulată de Newton: un corp îşi păstrează starea de repaus sau
de mişcare rectilinie uniformă, atîta vreme cît acţiunea altor corpuri nu-l obligă să-şi modifice
starea sa. Influenţa unor corpuri asupra altora se manifestă cu ajutorul unor forţe. Gravitaţia este
forţa pe care o exercită pămîntul asupra corpurilor din jurul lui. Astfel, orice corp aflat sub influenţa
gravitaţiei, în cazul în care nu intervin alte forţe, cade spre pămînt. Centrul de greutate al oricărui
corp se află la intersecţia a cel puţin trei plane, faţă de care se compensează momentele forţelor
de gravitaţie. La corpul uman centrul de greutate depinde de poziţia corpului, a membrelor, de
încărcarea lor. Astfel se determină trei plane: unul orizontal, unul frontal şi unul median antero-
posterior, iar centrul de greutate se află la intersecţia acestor trei plane.
Statica corpului uman
Statica studiază echilibrul, adică starea în care se află un corp solicitat de mai multe
forte, care-şi anulează reciproc efectele. Astfel, considerînd echilibrul unui corp asupra căruia
acţionează numai gravitaţia, se deosebesc:
- echilibrul de suspensie cînd corpul este mobil în jurul unei axe de rotaţie;
- echilibrul de sprijin cînd corpul se află pe un plan cu care are contact printr-o bază
de susţinere. În oricare caz există trei moduri de echilibru: stabil, nestabil şi indiferent.
Pîrghiile
Acţiunea pîrghiilor se bazează pe echilibrul a două forţe: forţa pasivă şi forţa activă. În
corpul uman, există peste 200 de pîrghii osoase. Pîrghiile sunt:
26
-genul I sau de echilibru: trunchiul în picioare; -genul II sau de forţă: dinţii incisivi şi
canini;
-genul III sau de deplasare: antebraţul în flexie cînd flexorii se contractă. În corp se
întîlnesc de cele mai multe ori pîrghii de genul III.
Mecanica inimii
Sângele circulă în vasele sangvine, fiind propulsat de inimă în aparatul cardio-vascular,
energia fiind transmisă sângelui de contracţiile inimii. Inima este principalul organ propulsor al
sîngelui. Circulaţia este condiţionată de contracţiile rimice ale inimii, alternate cu relaxarea ei. În
medie, frecvenţa contracţiilor inimii este 70/min la bărbaţi şi 80/min la femei, iar la copii frecvenţa
este mai mare.
Mecanica vaselor sanguine
Inima aruncînd intermitent la fiecare sistolă o cantitate de sânge în artere, ar trebui ca
regimul de curgere prin vase să fie şi el intermitent. Dar, datorită elasticităţii vaselor, sângele curge
continuu şi deci se măreşte debitul sângelui în vase. Presiunea pe care contracţia ventriculară o dă
sângelui, se transmite cu o valoare din ce în cemai redusă, cu cît se depărtează de regiunea de
propulsare(inima) spre periferie(capilare). Presiunea sângelui este în medie 120-130 torri în aortă,
100-120 torri în carotidă, jugulară, femurală, radială, şi 70-90 torri în arterele mici. În capilare,
presiunea este 10-30 torri. În vene, fenomenul este în sens invers, viteza de circulaţie în vene
creşte pe măsură ce sângele se apropie de inimă. Presiunea mai depinde de fluiditatea sângelui.
Presiunea arterială este cea mai importantă mărime pentru controlul şi diagnosticul tulburărilor în
funcţionarea aparatului cardiovascular.
Metoda de determinare a presiunii arteriale se bazează pe echilibrarea acesteia cu
ajutorul unei presiuni exterioare. Aceasta se realizează exercitînd o presiune prin ţesuturi, asupra
unei artere care trece pe un plan rezistent, până se opreşte circulaţia în acel loc. Astfel, se citeşte
pe manometru presiunea exterioară necesară pentru a opri circulaţia şi se consideră că reprezintă
presiunea sistolică a sîngelui în artera comprimată. Aparatele pentru măsurat se numesc
tensiometre. Palparea arterei dă la fiecare bătaie a inimii, o senzaţie caracteristică, datorită
deformaţiei elastice a arterei sub influenţa trecerii undei sanguine, numită puls.
27
Mecanica respiraţiei
Respiraţia este actul reflex care procură oxigenul necesar organismului şi mai ales
muşchilor care sunt cei mai mari consumatori de oxigen. Respiraţia constă dintr-o mişcare
alternativă de mărire şi micşorare a volumului cutiei toracice, realizată în doi timpi: inspiraţia şi
expiraţia. Inspiraţia este un fenomen activ care se face cu efort muscular, prin mărirea toracelui în
diferite direcţii. Prin urmare, plămînii se dilată, presiunea se micşorează, astfel aerul pătrunde în
alveole. Expiraţia se face normal, fără efort muscular, coastele se lasă în jos, diafragmul se
relaxează. La expiraţia forţată participă muşchii toracici şi abdominali.
Mecanica contracţiei musculare
Musculatura- element activ care controlează deplasarea structurilor osoase şi mişcările
altor structuri. Mişcările datorate muşchilor se bazează pe capacitatea fibrelor musculare de a
utiliza energia chimică procurată în procesele metabolice, de a se scurta şi de a reveni la
dimensiunile iniţiale. Muşchiul striat este alcătuit dintr-un mănunchi (sute, chiar mii) de fibre
musculare. Contracţia fibrei musculare implică trei etape succesive:
1. excitaţia fibrei;
2. cuplajul excitaţie- contracţie;
3. contracţia propriu- zisă a fibrei.
a. Manifestările mecanice ale contracţiei musculare.

Tipuri de contracţii.
Muşchiul dezvoltă o forţă de contracţie egală şi de sens contrar forţei căreia i se opune.
În funcţie de mărimea acestei forţe muşchiul se poate scurta, alungi sau poate păstra aceeaşi
lungime.
Contracţie izotonică - muşchiul se contractă contra unei forţe exterioare constante
(ridicarea unei greutăţi). Contracţie neizotonică - forţa variază ca mărime - întinderea unui resort.
Contracţie izometrică - contracţie în care lungimea muşchiului nu se modifică, dar
tensiunea în el creşte. Forţa dezvoltată este egală cu cea care trebuie învinsă (contracţia posturală
sau pentru susţinerea unui obiect). Muşchiul nu efectuează lucru mecanic.
Contracţia tetanică - Prin stimulare cu un impuls unic muşchiul se contractă sub forma
unei secuse unice (intervalul între stimuli trebuie să fie mai lung decât timpul necesar contracţiei şi
relaxării); la stimulare repetitivă cu o anumită frecvenţă, peste o limită dată, contracţiile individuale
fuzionează într-o contracţie unică - contracţie tetanică (fig.) Frecvenţa depinde de tipul de muşchi
(mai mare la muşchii rapizi)(musculatura oculară 350 stimuli/secundă, muşchi solear 30).
Alungirea muşchiului - dacă forţa exterioară este mai mare decât valoarea maximă a
forţei pe care o poate dezvolta muşchiul, acesta se alungeşte cu toate că se contractă activ.
Atât în repaus, cât şi în contracţie, muşchiul degajă căldură.
Căldură disipată de muşchi este:
- căldura de repaus;
28
- căldura de contracţie, care la rândul ei este căldura de menţinere a forţei de contracţie

şi căldura de scurtare (proporţională cu gradul scurtării);
- căldura de relaxare, care se produce imediat după încetarea stimulării;
- căldura de restabilire, care se produce în urma reacţiilor chimice de regenerare a
ATP.
b. Echilibrul corpului în poziţie verticală
În această poziţie, corpul uman este în echilibru stabil, iar verticala CG trece prin
interiorul unui poligon convex de sprijin care în condiţiile pierderii echilibrului îşi măreşte suprafaţa
prin îndepărtarea picioarelor.
Condiţiile de echilibru al întregului corp cuprind şi echilibrul capului, trunchiului şi
membrelor inferioare
Capul
- rezemat pe condilii primei vertebre, atlasul
- verticala CG (b în Fig. 3) trece cu puţin anterior de articulaţia occipito-atlantoidă,
adică în faţa liniei transversale care uneşte cei doi condili, fapt pentru care capul nu se menţine în
echilibru fără efort (observaţi un om care doarme, capul său se apleacă înainte); în stare de veghe
însă, muşchii cefei, în uşoară contracţie statică, opresc capul de a cădea înainte.
Fig. 3. Echilibrul capului.
Prin urmare, echilibrul craniului este asigurat de muşchii cefei, care produc un moment
de rotaţie pd, având rolul de a anula efectul greutăţii capului. Diferitele vertebre îşi menţin poziţia
una deasupra celeilalte în acelaşi mod ca şi capul. Pentru regiunea cervicală şi dorsală, intervin
muşchii spatelui, în timp ce în regiunea lombară unde verticala CG trece prin spatele vertebrelor,
momentul compensator pentru menţinerea echilibrului este format de muşchii abdomenului.
Trunchiul
- stă în echilibru pe picioare, rezemat pe capetele celor două femururi;
- verticala CG trece prin spatele axei imaginare orizontale care uneşte articulaţiile
coxofemurale, momentul compensator fiind realizat de ligamentul lui Bertin, muşchiul psoasiliac şi
tensorul fasciei late, care, sprijinindu-se pe coapsă, trag bazinul înainte.
Echilibrul coapselor pe tibie
- condilii femurului se sprijină pe tibie, iar verticala CG trece la nivelul genunchiului prin
faţa axei transversale articulare;
- gemenii şi ligamentele genunchiului asigură echilibrul;
29
- genunchii sunt menţinuţi în extensie prin acţiunea gravitaţiei, în limita permisă de

distensia ligamentelor articulare.
Echilibrul gambei pe picior

- verticala CG al întregului corp trece prin faţa articulaţiei tibio-tarsiene
- acesta este menţinut de tricepsul sural, care în ortostatism se află în stare de contracţie
permanentă;
- pentru menţinerea echilibrului corpului în poziţie verticală, intervin mai activ muşchii
gambei
c. Poziţii anormale ale corpului uman
- poziţa momentană datorată purtării unei greutăţi - verticala CG se deplasează, şi, ca
urmare, omul trebuie să îşi schimbe poziţia până ce această verticală trece din nou prin poligonul
de sprijin;
- atitudini patologice datorate flexiei sau extensiei anormale a diferitelor segmente;
- poziţii vicioase datorate modificărilor scheletului, care rezistă foarte bine la un efort de
scurtă durată, dar nu şi la cele mai îndelungate şi se deformează sub influenţa contracţiilor
musculare anormale de lungă durată;
Fig. 4. Tipuri de scolioză.
Exemple:
1. La un om care are un picior mai scurt, menţinerea echilibrului cere aplecarea
trunchiului lateral către piciorul mai scurt, consecinţa acestei aplecări repetate fiind apariţia
scoliozei (Fig. 4) care este o deformare a coloanei vertebrale a cărei convexitate este îndreptată
spre partea piciorului mai scurt;
2. În anumite condiţii, la adolescenţi mai ales, poate apărea o exagerare a curburii
dorsale numită cifoză (Fig. 5),
30
pentru a cărei compensare se produce o amplificare a curburii lombare cu convexitatea anterioară,

numită lordoză (Fig. 6);
Fig. 5. Cifoza. Fig. 6. Lordoza.

3. Piciorul plat (Fig. 7) reprezintă tot o consecinţă a poziţiei verticale vicioase. Apare
datorită discordanţei dintre apăsarea puternică şi continuă a corpului celui care stă mult timp în
picioare şi este supraîncărcat cu greutăţi şi rezistenţa oaselor şi a ligamentelor (în multe cazuri este
vorba despre o boală profesională care apare la persoanele care lucrează mult timp în picioare).
Fig. 7. Platfus.
d Elemente de hemodinamică
Hemodinamica are ca obiect studiul fenomenelor fizice ale circulaţiei (mecanica inimii şi
hidrodinámica curgerii sângelui prin vase elastice), aparatele, modelele precum şi dispozitivele
experimentale folosite pentru acest studiu. Studiul circulaţiei sanguine foloseşte modele mecanice
datorită numeroaselor analogii care există între funcţionarea inimii şi cea a unei pompe, între
artere şi tuburile elastice etc.
Inima este un organ cavitar musculos care pompează sânge (lichid nenewtonian
pseudoplastic) în tot organismul prin contracţii ritmice (datorită ciclului cardiac) în vasele de sânge
de diametre diferite, având pereţi nerigizi şi parţial elastici. Inima are aproximativ 60-100 bătăi
31
/minut, şi aproximativ 100.000 bătăi/zi. Bătăile inimii sunt accelerate de activitatea musculară şi de
temperatura mai ridicată a corpului.
Fig. 8. Compartimentele inimii

Rolul de pompă al inimii
Rolul principal al inimii constă în expulzarea sângelui în circulaţie, prin închiderea şi
deschiderea în mod pasiv a valvulelor care au rol de supapă. Inima este constituită din două
pompe (Fig. 8), conectate prin circulaţiile pulmonară şi sistemică:
- pompa dreaptă care are rolul de a pompa spre plămâni sângele dezoxigenat colectat
din organism (circulaţia pulmonară)
- pompa stângă colectează sângele oxigenat din plămâni şi îl pompează în corp
(circulaţia sistemică)
Fiecare parte a inimii este echipată cu două seturi de valvule care, în mod normal, impun
deplasarea sângelui într-un singur sens, cele două pompe ale inimii având fiecare câte două
camere: atriul este un rezervor care colectează sângele adus de vene şi ventriculul care pompează
sângele în artere. Septul este peretele care desparte atât atriile cât şi ventriculele şi care împiedică
trecerea sângelui dintr-un atriu/ventricul în celălalt. Etanşeitatea pompelor este determinată de
musculatura cardiacă. Mişcarea valvulelor este reglată de diferenţa de presiune dintre atrii,
ventricule şi vase sanguine, ele împiedicând sângele să curgă în direcţie greşită. Musculatura
cardiacă asigură atât variaţia volumului inimii şi presiunii sângelui precum şi energia necesară
funcţionării prin procesele biofizice şi chimio-mecanice din miocard.
Fazele ciclului cardiac
Activitatea de pompă a inimii se poate aprecia cu ajutorul debitului cardiac, care
reprezintă volumul de sânge expulzat de fiecare ventricul într-un minut. El este egal cu volumul de
sânge pompat de un ventricul la fiecare bătaie (volum-bătaie), înmulţit cu frecvenţa cardiacă.
Volumul-bătaie al fiecărui ventricul este, în medie, de 70 ml, iar frecvenţa cardiacă normală este de
70-75 bătăi/min.; astfel, debitul cardiac de repaus este de aproximativ 5 l /min. Inima trebuie să
pună în mişcare în fiecare minut, în medie 4 l în repaus, iar în timpul exerciţiilor fizice, până la 20 l.
În somn, debitul cardiac scade, iar în stări febrile, sarcină şi la altitudine, creşte.
32
Fiecare bătaie a inimii constă într-o anumită succesiune de evenimente, care reprezintă
ciclul cardiac. Acesta cuprinde 3 faze:
- sistola atrială constă în contracţia celor două atrii, urmată de influxul sanguin în
ventricule. Când atriile sunt complet golite, valvulele atrioventriculare se închid, împiedicând
întoarcerea sângelui în atrii.
- sistola ventriculară constă în contracţia ventriculelor şi ejecţia din ventricule a
sângelui, care intră astfel în sistemul circulator. Când ventriculele sunt complet golite, valvula
pulmonară şi cea aortică se închid.
- diastola constă în relaxarea atriilor şi ventriculelor, urmată de reumplerea atriilor.
Închiderea valvulelor atrioventriculare şi a celor aortice produce sunetele specifice bătăilor inimii şi
pot fi ascultate cu ajutorul stetoscopului (Fig. 9).
Fig. 9. Pozitia valvelor în timpul diastolei si a sistolei.
Fazele ciclului cardiac, din punct de vedere mecanic, cu referire la ventriculul stâng sunt:
umplerea (diastolă ventriculară), contracţia atrială, contracţia izovolumică sau izometrică, ejecţia şi
relaxarea izovolumică (izometrică).
Umplerea corespunde diastolei ventriculare care durează 0,50s. Datorită relaxării
miocardului, presiunea intracavitară scade rapid până la câţiva mmHg. În momentul în care devine
mai mică decât presiunea atrială, se deschide valvula mitrală ducând la scurgerea sângelui din
atriu. Relaxarea continuă a miocardului, permite scăderea în continuare a presiunii, generând
umplerea rapidă a ventriculului, urmat de un aflux mai lent, datorită scăderii diferenţei de
presiune.
Contracţia atrială este faza în timpul căreia se umple complet ventriculul. În timpul
acestor faze, valvula sigmoidă este închisă, iar presiunea aortică este mai mare decât cea
ventriculară.
În timpul contracţiei izovolumice (la volum constant), ambele valvule sunt închise,
ventriculul contractându-se ca o cavitate închisă, asupra unui lichid incompresibil, fapt care duce la
o creştere foarte rapidă a presiunii intracavitare. Deoarece musculatura se contractă, forma
ventriculului se modifică, dar volumul sângelui conţinut rămâne acelaşi. Presiunea sângelui creşte
rapid depăşind-o pe cea din aortă, în acest moment deschizându-se valvula sigmoidă.
În timpul ejecţiei, datorită contracţiei miocardului ventricular, sângele este expulzat în
aortă, cu viteză mare, la început având loc o ejecţie rapidă (aproximativ 2/3 din debitul sistolic este
33
expulzat în prima jumătate a sistolei). Prin urmare, presiunea aortică şi cea ventriculară devin
foarte apropiate ca valoare, la o diferenţă de 2-3 mmHg. Musculatura se relaxează după jumătatea
perioadei de ejecţie şi presiunea din ventricul scade, la început mai încet decât cea aortică,
expulzarea sângelui continuind mai lent. Când presiunea ventriculară scade sub cea aortică, se
închide valvula sigmoidă.
Urmează o perioadă scurtă în care ventriculele devin cavităţi închise (diastolă
izovolumică sau relaxare izovolumică). În acest timp, presiunea intraventriculară continuă să scadă
până la valori inferioare celei din atrii, permiţând deschiderea valvelor atrio-ventriculare. În acest
moment, începe umplerea cu sânge a ventriculelor. Această relaxare este foarte rapidă, aşezarea
fibrelor musculare în straturi cu orientare diferită şi energia elastică înmagazinată în ţesutul
conjunctiv ce leagă straturile reprezentând factori deosebit de importanţi.
Măsurarea presiunii arteriale
Primul document care atestă măsurarea presiunii arteriale datează din secolul al XVIII-
lea. În 1773, cercetătorul englez Stephen Hales a măsurat în mod direct presiunea sângelui unui cal
prin inserarea unui tub cu un capăt deschis direct în vena jugulară a animalului. Sângele a urcat în
tub până la înălţimea de 2,5 m adică până la înălţimea la care presiunea coloanei de sânge
(greutatea coloanei raportată la suprafaţă) a devenit egală cu presiunea din sistemul circulator.
Acest experiment stă la baza utilizăriicateterului pentru măsurarea directă a presiunii arteriale.
Cateterul este o sondă care se introduce direct în arteră, prevăzută cu un manometru miniaturizat
care permite monitorizarea continuă a presiunii sângelui (metoda este folosită rar, mai ales în
urgenţă).
În mod uzual, presiunea arterială se măsoară prin metode indirecte bazate pe principiul
comprimării unei artere mari cu ajutorul unei manşon pneumatic în care se realizează o presiune
măsurabilă, valorile presiunii intraarteriale apreciindu-se prin diverse metode, comparativ cu
presiunea cunoscută din manşetă. Dintre metodele indirecte menţionăm: metoda palpatorie,
metoda auscultatorie, metoda oscilometrică.
Metoda palpatorie (Riva Rocci) măsoară numai presiunea sistolică, prin perceperea
primei pulsaţii a arterei radiale (palparea pulsului) la decomprimarea lentă a manşonului aplicat în
jurul braţului.
În metoda ascultatorie (Korotkow) în loc de palparea pulsului, se ascultă cu ajutorul unui
stetoscop plasat în plica cotului zgomotele ce apar la nivelul arterei brahiale la decomprimarea
lentă a manşonului, datorită circulaţiei turbulente, urmându-se a determena atât presiunea
sistolică, cât şi cea diastolică. Se pompează aer în manşon până ce prin stetoscop nu se mai aude
nici un zgomot (presiunea din manşon este mai mare cu 30-40 mm Hg peste cea la care dispare
pulsul radial), după care aerul este decomprimat lent. Când presiunea aerului devine egală cu
presiunea sistolică, sângele reuşeşte să se deplaseze prin artera brahială dincolo de zona
comprimată de manşon, iar în stetoscop se aud primele zgomote. În acest moment se citeşte
presiunea pe manometru, ea reprezentând valoarea presiunii sistolice. Zgomotele provin de la
vârtejurile ce apar în coloana de sânge care curge cu viteză mare. Curgerea se face în regim
turbulent deoarece se îngustează lumenul arterial. Pe măsură ce aerul din manşon este
decomprimat, zgomotele se aud tot mai tare deoarece amplitudinea mişcărilor pereţilor arteriali
34
creşte şi odată cu ea se intensifică vibraţiile sonore. În momentul în care presiunea aerului din
manşon şi presiunea diastolică sunt egale, artera nu se mai închide în diastolă, zgomotele scad
brusc în intensitate şi dispar. Presiunea citită în acest moment pe manometru este presiunea
diastolică. Aşadar, momentul în care se aude în stetoscop primul zgomot marchează presiunea
sistolica; momentul în care zgomotele nu se mai aud marchează presiunea diastolica.
Metoda oscilometrică (Pachon) permite determinarea presiunii sistolice, diastolice şi
medii. Această metodă urmăreşte amplitudinea oscilaţiilor pereţilor arterei brahiale în timpul
decomprimării treptate a aerului din manşonul gonflabil. Presiunea sistolică se înregistrează la
apariţia oscilaţiilor, presiunea diastolică la dispariţia acestora, iar presiunea medie în momentul în
care amplitudinea oscilaţiilor este maximă.
Aspecte biofizice ale patologiei circulaţiei sângelui

Se referă la modificări ale vâscozităţii sanguine, ale dimensiunilor inimii, precum şi la
modificări apărute în diametrele şi elasticitatea vaselor de sânge.
Creşterea vâscozităţii sanguine duce la o rezistenţă vasculară mărită (conform legii
Poiseuille-Hagen). Apare suprasolicitarea cordului prin creşterea presiunilor arteriale în circulaţia
sistemică şi în special pulmonară, acest lucru favorizând staza sanguină, aderenţa trombocitară,
ateroscleroza şi accidentele vasculare.
Creşterea vâscozităţii sanguine se poate datora unui număr anormal de leucocite (de
exemplu în leucemii) sau unei cantităţi crescute de proteine plasmatice - fibrinogenul (în
inflamaţii) sau ca lanţurile K (proteine ce intră în compoziţia anticorpilor) secretate de o linie
limfocitară anormală (boală numită macroglobulinemie în care vâscozitatea relativă a serului este
>4). Vâscozitatea sângelui creşte în intoxicaţiile cu bioxid de carbon din cauza creşterii volumului
hematiilor.
Creşterea hematocritului se întâlneşte rar, în cazul deshidratării (prin transpiraţie, prin
febră, prin vărsături) precum şi în poliglobulie (boală care se caracterizează prin creşterea
exagerată a numărului de globule roşii). Din cauza valorilor mari ale hematocritului, creşte
vâscozitatea sângelui prin stânjenirea mişcării libere a hematiilor care sunt deformate mecanic şi
favorizarea apariţiei de aglomerări eritrocitare. Aceste creşteri ale hematocritului pot apărea ca un
mecanism compensator în hipoxie (scăderea presiunii parţiale a oxigenului în sânge) - de exemplu
hipoxia datorată altitudinii sau hipoxia din unele boli ce afectează ventilaţia pulmonară.
Conform legii lui Poiseuille, pentru a trece printr-un vas un anumit debit de sânge,
trebuie să se acţioneze cu o presiune cu atât mai mare cu cât vâscozitatea lichidului este mai mare.
Prin urmare, creşterea vâscozităţii sângelui cere o contracţie mai mare din partea inimii pentru a
asigura circulaţia, ceea ce se traduce prin creşterea tensiunii arteriale.
Scăderea vâscozităţii sanguine este întâlnită în stările de anemie, atingând uneori
valoarea 2, când poate fi cauza apariţiei unor sufluri la un cord normal, prin favorizarea unei
curgeri turbulente, în pierderea de sânge sau când se consumă multe lichide înainte de recoltarea
sângelui, în hidremie şi hiperglicemie.
35
Modificarea dimensiunilor inimii poate să apară ca urmare a presiunii mărite a sângelui

care necesită din partea inimii efectuarea unui lucru mecanic mai mare. În aceste condiţii, inima
mărindu-şi dimensiunile (razele de curbură ale pereţilor devenind mai mari), conform legii lui
Laplace, pentru a realiza o aceeaşi presiune sistolică se produce o tensiune mai mare în pereţi.
Când pereţii arteriali se rigidizează aportul de lucru mecanic al arterei faţă de inimă
dispare sau se micşorează foarte mult, inima fiind nevoită să efectueze un lucru mecanic mai mare
decât în mod obişnuit, ceea ce duce la obosirea acesteia. Mai mult, poate să apară şi riscul curgerii
turbulente, urmat de creşterea rezistenţei la înaintare a coloanei de sânge şi la apariţia unor
sufluri.
Fig. 10. Îngustarea peretelui vascular în ateroscleroza
În ateroscleroză (Fig. 10) depozitele de colesterol de pe pereţii vaselor de sânge,

micşorează diametrul acestora. Conform ecuaţiei de continuitate, aria secţiunii transversale
îngustându-se, creşte viteza fluidului prin acea secţiune. O creştere a vitezei de curgere a fluidului
atrage după sine, conform ecuaţiei lui Bernoulli, o creştere a presiunii dinamice, urmate de o
scădere a presiunii statice, vasul putându-se bloca, la fel cum, de asemenea, este posibil ca un
cheag de sânge să blocheze vasul îngustat.
e. Cateterul. Cateterizarea cardiacă. Angiografia. Angioplastia.

Cea mai obişnuită tehnică de măsurare directă a presiunii utilizează un cateter conectat
la un traductor de presiune extravascular, prin intermediul unui cateter umplut cu fluid. Această
tehnică este pe larg aplicată în practica clinică, atât în cateterizarea diagnosticului (cateterul este
conectat de la o arteră periferică spre o arteră centrală), cât şi în monitorizarea îngrijirii critice şi
operative (cateterul este fixat pentru o perioadă de timp mai mare într-o arteră periferică).
Cateterul este un tub de cauciuc, teflon sau polietilenă, cu diametrul suficient de mic,
între 1-Î- 10 mm, cu capul rotunjit pentru a permite alunecarea prin artere şi vene, umplut cu lichid
(soluţie heparină-salină). Cateterul poate fi folosit atât pentru stabilirea unui diagnostic, cât şi
pentru terapie, inclusiv angiografie (radiografie a vaselor sangvine pentru studiul vaselor de sânge
arterial prin injectare de substanţă de contrast printr-un cateter; debitul de sânge este vizualizat
prin fluoroscopie, pe bază de raze X) şi angioplastie (cardiologie intervenţională - angioplastia este
o metodă nechirurgicală pentru tratamentul stenozelor arterelor coronare; ideea de bază constă în
poziţionarea unui cateter balon în interiorul secţiunii îngustate a unei artere; prin umflarea
36
balonului de la capătul cateterului se lărgeşte secţiunea îngustată şi se deschide artera. Procedurile

bazate pe cateterizare pornesc de la ideea de a minimaliza traumele datorate introducerii
cateterului în vasul de sânge. Practic, pacientul nu simte mişcarea cateterului în interiorul vasului
de sânge. De asemenea, când este introdus cateterul în vasul de sânge, trebuie luate măsuri pentru
evitarea coagulării sângelui.
Acest fenomen conduce la un tromboembolism, afectând în acelaşi timp şi rezultatul
măsurării presiunii. La aproximativ un centimetru de vârf se află un orificiu care permite
pătrunderea sângelui în cateter. Punctul de acces al cateterului în sistemul cardiovascular poate fi
braţul sau piciorul. Prin punctul de acces, sub control radiologic, cateterul este condus spre zona de
investigaţie. Presiunea sângelui este transmisă prin această coloană de lichid la traductor.
Deplasarea lichidului produce o deformare a diafragmei traductorului care este înregistrată de un
sistem electromecanic. Semnalul electric rezultat este apoi amplificat pentru a fi vizualizat, de
exemplu, pe un monitor.
Procedurile bazate pe cateterizare sunt aplicate în laboratoare speciale în spitale, de
către cardiologi, radiologi, cardiologi intervenţionişti şi alţi specilaişti.
Cateterizarea cardiacă este o procedură minim invazivă de investigaţie a aparatului
cardiovascular, prin care un tub lung şi subţire - cateterul - este ghidat în cavităţile inimii, de obicei
printr-un vas de sânge de la mână sau picior (o venă periferică, pentru investigarea inimii drepte,
sau o arteră periferică, pentru investigarea inimii stângi). Cateterul permite verificarea presiunii
sângelui din vase şi cavităţile inimii, evaluarea cantităţii de sânge, vizualizarea arterelor coronare
de la suprafaţa inimii, eventual chiar şi aorta - efectuarea angiocardiografiei, verificarea nivelului
de oxigen din sânge - oximetriei sanguine, obţinerea curbelor de diluţie pentru substanţe marker.
Cateterizarea cardiacă reprezintă unul din cele mai precise teste pentru diagnosticul bolilor
arterelor coronare. In situaţii speciale se pot executa, tot prin intermediul cateterului, tratamente
nechirurgicale precum angioplastie, stentare , implantare de pacemaker, valvuloplastie sau
embolizare.
Angioplastia este o procedură utilizată pentru deschiderea arterelor îngustate de
ateroscleroză. Pentru depistarea zonei blocate arterele coronare sunt vizualizate prin radiografiere
cu ajutorul razelor X (angiografie). Pentru angiografie, un fir conducător este inserat printr-o arteră
în braţ sau în picior, apoi condos prin aortă în poziţia necesară. În acest moment, un cateter este
inserat de-a lungul firului conducător şi este injectată substanţa de contrast în vasele de sânge,
pentru o bună vizualizare pe imaginea radiografică (alb). Deoarece vasele de sânge sunt iluminate,
suprafeţele îngustate sau identifică blocajul.
Dispozitivul pentru angioplastia cardiacă este un cateter (tub flexibil, subţire şi lung) care
este introdus într-un vas de sânge al inimii (artera coronară) pentru a deschide o suprafaţă
îngustată sau blocată (percutaneous transluminal coronary angioplasty or PCTA).
În angioplastie cateterul balon urmăreşte firul conducător până în artera coronară
blocată. Balonul este umflat şi împinge plaga spre pereţii arterei. Balonul este desumflat, iar
cateterul şi firul conducător sunt retrase.
Vasul de sânge îngustat datorită aterosclerozei este deschis prin angioplastie şi este
menţinut deschis prin utilizarea stent-ului. Pentru introducerea stent-ului este introdus mai întâi
37
un fir conducător în zona îngustată a arterei. Un cateter balon cu un stent este plasat în artera
îngustată. Prin umflarea balonului acesta expandează şi împinge plaga spre pereţii arterei.
Cateterul balon este desumflat, iar stent-ul rămâne în zona de interes pentru a menţine artera
deschisă. Cateterul şi firul conducător sunt retrase. După un anumit interval de timp, plaga poate
recidiva, reformându-se în jurul stent-ului. Pentru a preveni acest lucru se pot folosi stent-uri cu
medicament care este absorbit în timp de organism.
I.3.4. Elemente de termodinamică biologică
Noţiuni generale.
Termodinamica se ocupă cu studiul fenomenelor termice, a stărilor de echilibru ale

sistemelor fizico-chimice. Pentru a caracteriza stările de echilibru, termodinamica operează cu o
singură mărime specifică - temperatura.
Transportul căldurii în organism
-Organismul uman produce căldură, care se transmite din centrul corpului spre
suprafaţă, iar de aici spre mediul exterior;
-Cantitatea de căldură şi temperatura din interiorul organismului diferă de la un organ la
altul; -Căldura este transportată din locurile cu temperatura mai ridicată spre cele cu temperatura
mai scăzută prin conducţie şi convecţie;
-Conductibilitatea termică a ţesuturilor este redusă, mai ales a celor groase, astfel încât
rolul principal în transportul căldurii îl constituie sângele;
-Transmiterea căldurii prin intermediul sângelui este favorizată şi de căldura lui specifică
mare, fiind aproximativ egală cu cea a apei;
-Transmisia căldurii spre exterior se realizează prin conducţie, convecţie, radiere şi
evaporarea apei prin transpiraţie;
-Transmiterea căldurii prin conducţie, convecţie şi radiere reprezintă aproximativ 70 - 80
% din totalul căldurii transmise mediului exterior, iar prin evaporare se cedează 20 - 30 % din
aceasta; -În condiţii de efort fizic, pierderea de căldură prin evaporare este de 60-70 % din totalul
căldurii. În cazul muncilor fizice grele, corpul poate pierde 4 -12 l apă prin evaporare, ceea ce
reprezintă o cedare considerabilă de căldură;
-Din cauza aderării unui strat de aer de circa 4 - 8 mm la suprafaţa pielii, numit strat
marginal, corpul se va opune cedării căldurii prin curenţii de convecţie şi conducţie. Grosimea
acestui strat scade atunci când corpul este în mişcare.
Măsurarea temperaturii
În funcţie de starea corpurilor, căldura se propagă diferit:
- în solide, se propagă prin conductibilitate trecînd de la un strat de molecule la cel
vecin, ca nişte lame elementare;
- în lichide, se propagă prin convecţie adică prin curenţi de lichid;
- în gaze, se propagă şi prin convecţie şi prin radiaţie.
38
Cînd se măreşte energia termică a unui corp, acesta poate suferi unele transformări:
modificări de volum, schimbări ale stării se agregare, transformări chimice.
Temperatura reprezintă nivelul termic al unui corp, adică starea sa de încălzire sau
răcire. Pentru măsurarea nivelului termic se folosesc aparate numite termometre, iar unitatea de
măsură este gradul.
Temperatura corpului omenesc
-Se măsoară cu ajutorul termometrului medical, care are drept corp termometric
mercurul. La încălzire, mercurul din rezervor dilatîndu-se prin energia termică căpătată, trece în
capilar. Temperatura se ia în axilă de cele mai multe ori, se ţine 8-10 min şi se citeşte indicaţia.
-Termometrele digitale nu trebuie scuturate, nu se sparg şi anunţă printr-un semnal
acustic atunci când au măsurat temperatura, în mai puţin de un minut. Uneori, termometrele
digitale nu sunt bine calibrate şi pot exista variaţii de temperatură. -Temperatura se mai poate lua
bucal, rectal sau vaginal.
-Termometru Digital cu Infraroşu pentru Frunte- măsoara temperatura în 2 secunde, fără
contact direct.
În mod normal valorile medii sunt 37 axilar şi 37,5 rectal. La copii nou născuţi,
temperatura este mai mare dar coboară la normal după cîteva zile. Temperatura este influenţată
de activitatea musculară şi nervoasă, de temperatura exterioară, etc. În mod normal corpul
omenesc îşi poate menţine temperatura aproape constantă, chiar dacă mediul ambiant are o
temperatură variabilă, aceasta fiind realizată cu ajutorul unor mecanisme fiziologice
termoreglatoare.
Termoreglarea
Căldura este rezultanta echilibrului dintre procesul de producere a energiei termice în
organism şi pierderile de căldură care se produc prin radiaţie, evaporarea la nivelul pielii, precum şi
evaporarea la nivelul mucoasei pulmonare. Termoreglarea se realizează prin:
- reglarea producerii de căldură;
- reglarea pierderii de căldură.
Aceste două procese se desfăşoară după rapotrul dintre temperatura organismului şi cea
a mediului extern:
39
-când în mediul extern temperatura este apropiată de cea corpului, pierderile de căldură
se compensează prin furnizarea de căldură de către arderile din organism;
-în mediile cu temperatură scăzută, organismul luptă împotriva frigului prin: haine
călduroase şi prin intensificarea combustiilor pentru producerea de căldură;
- când teperatura externă este mare, organismul luptă prin procese de evaporare a apei
(transpiraţie).
a. Sisteme termodinamice.
Sistem - ansamblu de componente aflate în interacţiune, delimitate de mediul extern
care îl înconjoară.
Sistem termodinamic - sistem macroscopic alcătuit dintr-un număr foarte mare de atomi
şi molecule, aflate în interacţiune energetică atât între ele cât şi cu mediul exterior.
Clasificarea sistemelor termodinamice: -deschise - schimbă cu exteriorul atât energie cât
şi substanţă
- închise - schimbă cu exteriorul numai energie
- izolate - nu au nici un fel de schimburi cu exteriorul, de care sunt separate prin
pereţi adiabatici.
Sistemul izolat este o abstractizare, caz limită, util numai pentru simplificarea unor
raţionamente. În natură nu există sisteme izolate.
Starea sistemului termodinamic - este reprezentată de totalitatea parametrilor săi de
stare (care sunt mărimi fizice măsurabile)
Parametrii de stare sunt de două feluri:
- intensivi - au valori definite în orice punct al sistemului, care nu depind de
dimensiuni (presiunea, concentraţia, temperatura);
- extensivi - depind de dimensiunile sistemului şi de cantitatea de substanţă existentă
în sistem (volumul, masa, numărul de moli).
Starea de echilibru termodinamic - este caracterizată de următoarele proprietăţi:
- parametrii de stare sunt constanţi în timp;
- parametrii intensivi sunt constanţi în spaţiu (omogenizare);
- dezordinea este maximă (entropia termodinamică este maximă);
- schimburile de energie şi substanţă, atât între componentele sistemului, cât şi cu mediul
înconjurător încetează;
- producerea de entropie încetează. Starea staţionară se caracterizează prin:
- parametrii de stare sunt constanţi în timp;
- parametrii intensivi nu sunt constanţi în spaţiu;
- schimburile de substanţă şi energie între componentele sistemului şi cu mediul
extern nu încetează;
- producerea de entropie este minimă, fără a fi egală cu zero.
Procese termodinamice - treceri ale sistemului termodinamic de la o stare (staţionară sau

de echilibru termodinamic) la altă stare (staţionară sau de echilibru termodinamic) prin
modificarea în timp a parametrilor termodinamici. Ele pot fi :
40
- reversibile - sunt procese cvasistatice; în orice moment sistemul este în echilibru

termodinamic. Dacă se schimbă semnul parametrilor termodinamici, sistemul evoluează de la
starea finală spre starea iniţială pe acelaşi drum;
- ireversibile - sunt, în general, procese necvasistatice. Revenirea la starea iniţială
(dacă este posibilă) se face pe alt drum şi pe seama unei intervenţii active din exterior (nu poate
decurge de la sine).
Legile termodinamicii
b. Principiul I al termodinamicii
În urma eşecurilor de a construi o maşină care, odată pornită, să funcţioneze la nesfârşit
fără a consuma energie (perpetuum mobile de speţa I-a) s-a ajuns la concluzia că nu se poate
"crea" energie, ci pentru furnizarea unei energii este necesară consumarea alteia. În 1840, H. Hess
a formulat regula după care căldura eliberată sau absorbită într-o reacţie chimică nu depinde de
etapele intermediare prin care poate decurge această reacţie ci numai de starea iniţială şi cea
finală a reactanţilor. Între 1842 şi 1850 o serie de cercetători (J.R. Mayer, J. Joule, H. Helmholtz) au
descoperit echivalenţa dintre lucru mecanic şi energie şi au determinat echivalentul mecanic al
caloriei.
Principiul I al termodinamicii sau principiul conservării energiei, postulează existenţa
unui parametru caracteristic oricărui sistem, numit energie internă (U) a sistemului, parmetru care
exprimă capacitatea totală a sistemului de a efectua acţiuni de orice tip şi are o valoare bine
determinată în fiecare stare a sistemului.
Aplicaţii ale principiului I in biologie

Sistemele biologice sunt sisteme termodinamice deschise, iar procesele biologice sunt
procese termodinamice ireversibile. Organismele vii sunt sisteme a căror energie internă poate
creşte sau scădea în funcţie de diferite condiţii (vârsta, starea fiziologică etc.). Pentru a aplica
corect principiul I în cazul organismelor, trebuie să se ţină seama de faptul fundamental că ele sunt
sisteme deschise care iau şi degajă în exterior energie, astfel încât problema conservării energiei se
pune numai pentru sistemul închis format din organismul respectiv împreună cu mediul său
înconjurător.
Bilanţul energetic al organismului.
Aplicând principiul I în cazul unui organism, se poate formula următorul bilanţ energetic:
energia preluată din mediu = travaliul mecanic efectuat + căldura degajată + energia depozitată în
rezevele organismului.
Testul clinic al intensităţii metabolismului bazal, prin care se stabileşte valoarea de
referinţă la care să fie raportat efectul diferiţilor factori care influenţează metabolismul energetic,
este un exemplu de asemenea bilanţ în condiţii simplificate. Subiectul este în repaus (nu
efectuează lucru mecanic) şi nu a mâncat 12 ore (nu preia energie din mediu). În acest caz, bilanţul
energetic se poate scrie:
căldura degajată = - energia depozitată = energia utilizată
41
c. Principiul II al termodinamicii
Principiul II al termodinamicii generalizează constatarea practică a imposibilităţii ca o
maşină termică să transforme integral o cantitate de căldură în lucru mecanic, randamentul de
transformare fiind întotdeauna subunitar.
Există mai multe formulări ale principiului II. În varianta care indică sensul spontan al
desfăşurării proceselor termodinamice, principiul II se numeşte principiul creşterii entropiei.
Conform acestei variante, procesele ireversibile care se desfăşoară spontan în sistemele
termodinamice izolate au acel sens care duce la creşterea entropiei.
Entropia este un parametru de stare care măsoară gradul de dezordine a unui sistem
termodinamic.
d. Principiul III al termodinamicii
Entropia unui sistem tinde spre o valoare constantă atunci când temperatura se apropie
de zero absolut. Pe măsură ce sistemul se apropie de zero absolut , agitaţia termică se reduce şi
sistemul tinde să devină ordonat. Odată cu aceasta fluctuaţiile de entropie se reduc şi ele.
e. Transportul căldurii prin conducţie, convecţie şi radiaţie
Transportul căldurii prin conducţie
Fenomenul de transport al căldurii se numeşte conductibilitate termică şi a fost studiat de
către Fourier.
 Sistem neuniform încălzit, adică există o diferenţă de temperatură între diferite puncte ale
sale.
 În consecinţă — flux de căldură (JQ) — echilibru termic (se egalează temperaturile).
Mecanismul de transmitere — energia cinetică a moleculelor fiind mai mare la capătul
mai cald duce la o ciocnire mare a moleculelor şi energia calorică se transmite din aproape în
aproape la capătul opus.
Fig. 11. Transportul căldurii prin conducţie.

Definiţia 1.
Fluxul de căldură (JQ) reprezintă cantitatea de căldură A Q ce trece prin unitatea de arie S
în unitatea de timp.
Definiţia 2.
Fluxul de căldură depinde de gradientul de temperatură şi de natura substanţei.
42
Definiţia 3.
Cantitatea de căldură transportată în unitatea de timp este proporţională cu secţiunea
transversală prin care are loc conductibilitatea, cu gradientul de temperatură şi depinde de
natura substanţei.
 Conductibilitatea termică a cristalelor depinde de direcţie deoarece sunt sisteme
anizotrope.
 Conductibilitatea termică a lichidelor este mai mică decât a solidelor, iar a gazelor
este mai mică decât cea a lichidelor.
Conductibilitatea termică şi cea electrică cresc atunci când temperatura scade.
Transportul căldurii prin convecţie (curenţi)

 Are loc numai în cazul lichidelor şi al gazelor care vin în contact cu un material solid compact
aflat la altă temperatură.
 Dacă solidul cu care vine în contact masa de fluid (ex. aer) este la o temperatură mai
scăzută decât a acestuia, atunci fluidul cald cedează peretelui o parte din energie şi se va răci.
 Devenind prin răcire mai dens, aerul va „cădea", urmând să fie înlocuit de o cantitate de aer
mai cald din incintă.
 În acest fel se realizează o deplasare continuă de aer în jurul peretelui şi totodată se
realizează un transfer de căldură de la aerul cald la peretele rece
 Prin încălzire, la locul de contact cu o sursă caldă, fluidul îşi modifică densitatea şi ca urmare
se formează curenţi ascendenţi.
Transportul căldurii prin radiaţie

 Spre deosebire de conducţie şi convecţie, la transportul căldurii prin radiaţie nu este
necesar un mediu material pentru a transporta energia.
 Energia calorică se transmite prin unde electromagnetice cu lungime de undă mai mare
decât a luminii de culoare roşie din spectrul vizibil (l >1 roşu), care sunt purtătoare cu căldură. Ele
se numesc radiaţii infraroşii.
 Corpurile care permit trecerea radiaţiilor infraroşii se numesc diatermane iar cele care nu
permit trecerea lor se numesc atermane.
 Când un corp metalic atinge o temperatură de 500 0C el se înroşeşte şi devine luminos.
Odată cu creşterea în continuare a temperaturii culoarea lui variază spre alb.
 Căldura pe care o primeşte corpul prin încălzire se transformă în energie radiantă.
 Energia radiantă emisă în unitatea de timp se numeşte putere emiţătoare a corpului.
 Un corp care absoarbe toate radiaţiile care cad asupra lui se numeşte corp negru. Atunci
când un corp negru este încălzit, el emite toate radiaţiile posibile. Corpul negru este definit ca
emitor şi totodată absorbant perfect de radiaţie.
Transportul căldurii în organism

 Organismul uman produce căldură care se transmite din centrul corpului spre suprafaţă, iar
de aici spre mediul exterior.
43
 Cantitatea de căldură şi temperatura din interiorul organismului diferă de la un organ la

altul. Căldura este transportată din locurile cu temperatura mai ridicată spre cele cu temperatura
mai scăzută prin conducţie şi convecţie.
 Conductibilitatea termică a ţesuturilor este redusă, mai ales a celor groase, astfel încât rolul
principal în transportul căldurii îl constituie sângele.
 Transmiterea căldurii prin intermediul sângelui este favorizată şi de căldura lui specifică
mare, fiind aproximativ egală cu cea a apei (1 cal/g·grad sau 4185 J/kg·grad).
 Transmisia căldurii spre exterior se realizează prin conducţie, convecţie, radiere şi
evaporarea apei prin transpiraţie.
 Transmiterea căldurii prin conducţie, convecţie şi radiere reprezintă aproximativ 70 - 80 %
din totalul căldurii transmise mediului exterior, iar prin evaporare se cedează 20 - 30 % din aceasta.
 În condiţii de efort fizic pierderea de căldură prin evaporare este de 60-70 % din totalul
căldurii. În cazul muncilor fizice grele corpul poate pierde
 4 -12 l apă prin evaporare, ceea ce reprezintă o cedare considerabilă de căldură.
 Din cauza aderării unui strat de aer de circa 4 - 8 mm la suprafaţa pielii, numit strat
marginal, corpul se va opune cedării căldurii prin curenţii de convecţie şi conducţie. Grosimea
acestui strat scade atunci când corpul este în mişcare.
Sterilizarea
Etuvele, autoclavele sunt dispozitive în care se pot obţine şi menţine temperaturi relativ
mari. Etuvele permit obţinerea de temperaturi mari şi distrugerea germenilor în general în condiţii
uscate. Autoclavele (Fig. 12), fiind incinte ermetic închise, permit sterilizarea umedă la temperaturi
şi presiuni mari (la presiunea de 1 atm apa ar fierbe şi s-ar evapora la 100°C). Diverşii germeni
(bacterii, toxine etc.) pot fi distruşi la temperaturi mari fie prin blocarea unor procese vitale din
microorganisme, fie prin descompunerea efectivă a unor molecule complexe. Distrugerea acestora
Fig. 12. Autoclava.
este însă un proces statistic şi de aceea temperatura trebuie menţinută un timp minim
pentru ca probabilitatea de distrugere să fie cât mai apropiată de 1 (deci rata de supravieţuire a
germenilor să fie practic zero).
I.3.5. Fenomene bioelectrice
44
Prezenţa, atât în citoplasma oricărei celule, cât şi în fluidele extracelulare, a numeroase

tipuri de atomi şi molecule ionizate, deci încărcate electric, şi faptul că activitatea metabolică
menţine diferenţe de concentraţii ale acestor ioni, fac ca fenomenele electrice să fie proprii tuturor
celulelor.
Potenţialul de repaus al celulelor

O caracteristică de bază a unei celule vii este existenţa unei diferenţe de potenţial
electric între faţa externă şi cea internă a membranei celulare. În interiorul celulei, respectiv în
mediul interstiţial, potenţialul este acelaşi. Deci diferenţa de potenţial se stabileşte între aceste
medii. Această diferenţă de potenţial se numeşte potenţial de repaus celular (PR)(spre deosebire
de cel din timpul activităţii). Are valori cuprinse între (- 50) - (-100) mV. Pentru a explica modul în
care apare PR se vor analiza câteva sisteme bicompartimentale simple dintre care ultimul este
apropiat de sistemul citoplasmă -lichid interstiţial.
Potenţialul de acţiune celular

Sistemul nervos periferic şi central constituie o vastă reţea de comunicaţie în cadrul
organismului, reţea în care pentru transmiterea semnalelor este utilizat un fenomen de natură
bioelectrică, influxul sau impulsul nervos.
Impulsul nervos reprezintă variaţia tranzitorie şi propagabilă a potenţialului de
membrană al fibrelor nervoase, numită potenţial de acţiune (PA), produsă de un stimul (uneori
există şi o activitate celulară spontană).
Potenţialul de acţiune este o depolarizare trecătoare a membranei celulare prin care
interiorul celulei devine mai puţin negativ decât în stare de repaus şi diferenţa de potenţial de-o
parte şi de alta a membranei celulare scade. Există şi potenţiale de acţiune hiperpolarizante, de
exemplu în celulele receptoare retiniene.
Declanşarea potenţialului de acţiune se realizează prin deschiderea porţilor unor canale
cationice sau anionice (uneori prin închiderea porţilor cationice, în cazul PA hiperpolarizante). Apar
fluxuri de ioni care determină producerea unui semnal electric. Ionii implicaţi sunt în special ionii
de Na+ (în faza ascendentă a PA) şi de K+ (în faza descendentă). În celula musculară, în faza
ascendentă sunt implicaţi ionii de Ca2+.
Fazele potenţialului de acţiune

Între momentul acţiunii excitantului şi răspunsul celulei există un interval de timp,
caracteristic fiecărui tip de celule, numit perioadă de latenţă. Prima fază a potenţialului de acţiune
este reprezentată de un potenţial local şi se numeşte prepotenţial. Faza următoare este potenţialul
de vârf, cu fazele ascendentă şi descendentă. Faza a treia este alcătuită din postpotenţialele pozitiv
şi negativ. Din punct de vedere funcţional se disting două perioade refractare, perioada refractară
absolută, în care celula nu poate fi excitată, în faza ascendentă şi parţial în faza descendentă, şi
perioada refractară relativă, în care excitabilitatea este redusă, în celelalte faze ale PA.
45
Atunci când asupra fibrelor nervoase acţionează un stimul de durată are loc o
acomodare manifestată prin creşterea pragului de excitabilitate. Acomodarea poate fi rapidă
(fibrele din nervii motori) sau lentă (unele fibre senzitive).
Propagarea potenţialului de acţiune

Propagarea potentialului de actiune de-a lungul membranei excitabile (Fig. 13):
Fig. 13. Propagarea potenţialului de acţiune.

Mecanismul propagarii excitatiei este explicat cu ajutorul teoriei cablului.
■ Zona excitata B este caracterizata printr-o inversare a polarizarii.
■ Ca urmare a acestei inversari apar curenti locali atât în interiorul fibrei cât si în
exterior.
■ Acesti curenti tind sa excite dintr-o zona excitata si zonele vecine.
■ Propagarea se face din aproape în aproape în sensul indicat mai sus, deoarece zona
C care a fost excitata înaintea zonei B nu mai este sensibila la depolarizare pentru ca ea se gaseste
într-o perioada refractara.
■ Excitatiile se propaga deci într-un singur sens
■ Viteza impulsului nervos atinge zeci de metri pe secunda în cazul fibrelor amielinice.
■ La fibrele mielinice conducerea (propagarea) excitatiei se face în salturi si mult mai
repede decât în cazul fibrelor amielinice.
■ Stratul de mielina este de natura lipo-proteica si deci este un bun izolant. În acest
caz curentii locali trec în afara, prin lichidul interstitial, fapt ce determina o crestere a conductiei.
Electricitatea fiziologică
Materia vie este caracterizată de modificarea însuşirilor ei în funcţie de condiţiile de
mediu.Această însuşire se numeşte excitabilitate, iar factorii care provoacă aceste modificări se
numesc excitanţi. În dezvoltarea lor, unele ţesuturi au căpătat proprietăţi specifice:
contractilitatea, secreţia, manifestate prin excitaţie. Prin stimularea unui muşchi se obţine o
contracţie. Excitabilitatea electrică a muşchilor şi nervilor se caracterizează prin doi parametri:
46
- reobaza adică pragul fundamental, intensitatea minimă a unui curent continuu care
produce contracţia musculară;
- cronaxia adică timpul minim necesar de producere a contracţiei musculare, utilizînd
un curent cu o intensitate dublă cu cea a reobazei.
3. BIOFIZICA SISTEMELOR COMPLEXE BIOACUSTICĂ
Acustica studiază anumite vibraţii ale corpurilor materiale, care se reflectă în simţuri sub
formă de sunet. Urechea umană este sensibilă pentru sunete alcătuite din vibraţii cu frecvenţa
între 16 şi 20000 perioade pe secundă (herţi).
Sunetul
Sunetul este un fenomen fizic care stimulează simţul auzului. La oameni, auzul are loc
când vibraţiile de frecvenţe între 15 si 20.000 de hertzi ajung la urechea internă. Hertzul, sau Hz,
este unitatea de masură a frecvenţei egală cu o perioadă pe secundă. Astfel de vibraţii ajung la
urechea internă când sunt transmise prin aer şi sunetul este restricţionat. Sunetele cu frecvenţe
mai mari de 20.000 Hz sunt numite ultrasonice. În general, undele se pot propaga transversal sau
longitudinal. În ambele cazuri, doar energia mişcarii undei este propagată prin mediu; nici o parte
din mediu nu se mişcă prea departe. O undă sonoră este o undă longitudinală. În timp ce energia
mişcarii undei se propagă în exteriorul sursei, moleculele de aer se miscă în faţă şi în spate, paralel
la directia de mişcare a undei. Aşadar, o undă sonoră este o serie de compresii şi extensii
alternative ale aerului. Fiecare moleculă dă energie moleculei vecine, dar după ce unda sonoră a
trecut, fiecare moleculă rămâne în aceeaşi pozitie ca la început.
Amplitudinea
Amplitudinea este caracteristica undelor sonore pe care o percepem ca volum. Distanţa
maximă pe care o unda o parcurge de la pozitia normală, sau zero, este amplitudinea; aceasta
corespunde cu gradul de mişcare în moleculele de aer ale unei unde. Când gradul de mişcare în
molecule creşte, acestea lovesc urechea cu o forţă mai mare. Din cauza aceasta, urechea percepe
un sunet mai puternic. O comparaţie de unde sonore la amplitudine scazută, medie şi înaltă
demonstrează schimbarea sunetului prin alterarea amplitudinii. Aceste trei unde au aceeaşi
frecvenţă şi ar trebui să sune la fel, doar că există o diferenţă perceptibilă în volum. Amplitudinea
unei unde sonore este gradul de mişcare al moleculelor de aer din undă. Cu cât amplitudinea unei
unde este mai mare, cu atât moleculele lovesc mai puternic timpanul urechii şi sunetul este auzit
mai puternic. Amplitudinea unei unde sonore poate fi exprimată în unităţi măsurând distanţa pe
care se întind moleculele de aer, sau diferenţa de presiune între compresie şi extensie ale
moleculelor, sau energia implicată în proces. Când cineva vorbeste normal, de exemplu, se produce
energie sonoră la o rată de aproximativ o sută de miime dintr-un watt. Toate aceste măsuratori
sunt extrem de dificil de făcut şi intensitatea sunetului este exprimată, în general, prin compararea
cu un sunet standard, măsurat în decibeli.
Caracteristici fizice
Orice sunet simplu, cum ar fi o notă muzicală, poate fi descrisă în totalitate, specificând
trei caracteristici perceptive: înălţime, intensitate şi calitate (timbru). Aceste caracteristici
47
corespund exact cu trei caracteristici fizice: frecvenţa, amplitudinea şi constituţia armonică, sau
respectiv forma undei. Zgomotul este un sunet complex, o mixare de multe frecvenţe diferite sau
note care nu sunt legate armonic.
Frecvenţa
Noi percepem frecvenţa, ca sunete mai "înalte" sau sunete mai "joase". Frecvenţa unui
sunet este numărul de perioade sau oscilaţii, pe care o undă sonoră le efectuează într-un timp dat.
Frecvenţa este masurată în hertzi. Undele se propagă la frecvenţe mari şi la frecvenţe joase, dar
oamenii nu sunt capabili sa le audă în afara unei raze relativ mici. Sunetele pot fi produse la
frecvenţe dorite prin metode diferite.
De exemplu, un sunet de 440 Hz poate fi creat activând o boxă cu un oscilator care
acţionează pe această frecvenţă. Un curent de aer poate fi întrerupt de o roată dinţată cu 44 de
dinţi, care se roteşte cu 10 rotaţii/secundă; această metodă este folosită la sirenă. Sunetul produs
de boxă şi cel produs de sirena, la aceeaşi frecvenţă este foarte diferit în calitate, dar corespund la
înălţime.
Intensitatea sunetului
Intensitatea sunetului este măsurată în decibeli(dB).
De exemplu, intensitatea la minimul auzului este 0 dB, intensitatea şoaptelor este în
medie 10 dB şi intensitatea foşnetului de frunze este de 20 dB. Intensităţile sunetului sunt aranjate
pe o scara logaritmică, ceea ce înseamnă că o mărire de10 dB corespunde cu o creştere a
intensităţii cu o rata de 10. Astfel, foşnetul frunzelor este de aproape 10 ori mai intens decat
şoapta. Distanţa la care un sunet poate fi auzit depinde de intensitatea acestuia.
Percepţia notelor
Dacă urechea unei persoane tinere este testată de un audiometru, se va observa ca este
sensibilă la toate sunetele de la 15-20 Hz până la 15.000-20.000 Hz. Auzul persoanelor în vârstă
este mai puţin acut, mai ales la frecvenţe mai înalte. Gradul în care o ureche normală poate separa
două note de volum puţin diferit sau de frecvenţă puţin diferită variază în diferite raze de volum şi
frecvenţă a notelor.
Reflexia: Sunetul este guvernat de reflexie, respectând legea fundamentală, adică
unghiul de reflexie este egal cu cel de incidenţă. Rezultatul reflexiei este ecoul. Sistemul de radar
subacvatic depinde de reflexia sunetelor propagate în apă. Un megafon este un tub tip cornet care
formează o rază de unde sonore reflectând unele dintre razele divergente din parţile tubului. Un
tub similar poate aduna undele sonore dacă se îndreaptă spre sursa sonoră capătul mai mare;
astfel de aparat este urechea externă a omului.
Refracţia: Sunetul, într-un mediu cu densitate uniformă, se deplasează înainte într-o linie
dreaptă. Însă, ca şi lumina, sunetul este supus refracţiei, care îndepărtează undele sonore de
direcţia lor originală.
Exemplu: În regiuni polare, unde aerul de lângă pământ este mai rece decât cel ce se află
la înălţimi mai ridicate, o undă sonoră îndreptată în sus care intra in zona mai caldă din atmosfera
este refractată spre pământ. Recepţia excelentă a sunetului în direcţia în care bate vântul şi
recepţia proastă invers direcţiei vântului se datoreaza tot refracţiei.
48
Ultrasunetele
Dintre vibraţiile sonore care ies din limitele de audibilitate ale urechii omeneşti, de un
mare interes, din punct de vedere practic, sunt ultrasunetele, adică sunetele a căror frecvenţă este
mai mare de 20000 Hz.
Exemplu: Orientarea liliecilor se bazează pe faptul că aceştia emit semnale unde
ultrasonore scurte de frecvenţe între 30 - 60 kHz. Liliacul în zbor emite în medie cca. 30 semnale pe
secundă. O parte din acestea sunt recepţionate de urechile mari ale liliacului sub formă de semnale
ecou, după un timp cu atât mai scurt cu cât obstacolul este mai aproape. Pe măsura apropierii de
obstacol, liliacul emite din ce în ce mai multe semnale într-o secundă, ajungând ca de exemplu la
un metru de obstacol să emită până la 60 semnale pe secundă. Aceasta permite liliacului să simtă
precis poziţia sa faţă de obstacole.
Importanţa practică a ultrasunetelor este legată de lungimea de undă mică a acestora.
Din această cauză, ultrasunetele pot fi emise şi se propagă ca şi razele de lumină sub formă de
fascicule, spre deosebire de sunetele obişnuite care se împrăştie în toate direcţiile. Astfel se
constată experimental că dacă lungimea undei emise este mai mică decât dimensiunile liniare ale
sursei, unda se va propaga în linie dreaptă sub formă de fascicul. În afară de aceasta, datorită
lungimii de undă mici, fenomenul de difracţie (ocolirea obstacolelor) nu apare decât pentru
obstacolele de dimensiuni foarte mici, în timp ce sunetele obişnuite ocolesc practic aproape orice
obstacol întâlnit în cale.
Ultrasunetele au efecte biologice importante. La ultrasonarea unui lichid se poate
produce o diferenţă de presiune de mai multe atmosfere între două puncte situate la o distanţă
egală cu jumătatea lungimii de undă a vibraţiei ultrasonore. Acestă diferenţă de presiune poate fi
uneori mortală. Astfel, aplicaţiile cu ultrasunete au mare importanţă în sterilizarea diferitelor
alimente. Deasemenea, ultrasunetele au efecte distructive mecanice, fizice, chimice.
Ca aplicaţii medicale se folosesc aparate generatoare de ultrasunete, cu frcvenţă de 800
kHz, care au ca piesă de aplicare un cap de iradiere care se pune pe corp după ce acesta a fost uns
cu ulei de parafină. Datorită încălzirii, acesta se deplasează permanent pe regiunea iradiată. Se pot
folosi şi medicamente care se întind pe piele apoi se aplică ultrasonarea.
Recepţia auditivă
Pentru ca vibraţia mecanică să dea naştere senzaţiei auditive, ea trebuie prcepută de
analizatorul auditiv, care transformă senzaţia în excitaţie nervoasă care produce senzaţia auditivă.
Senzaţiile auditive pot fi: plăcute (sunete muzicale) sau neplăcute (zgomote). Sunetul este transmis
prin canalul auditiv şi pune în vibraţie timpanul şi lanţul de osicioare auditive, transmiţănd vibraţiile
spre fereastra ovală. Osicioarele auditive au o importanţă capitală. Ciocănelul şi nicovala, deşi
articulate între ele, sunt strîns legate, astfel că oscilează împreună ca un singur organ în timpul
vibraţiei sonore. Aceste mişcări se transmit scăriţei care este fixată de fereastra ovală.
Fonaţia
Fonaţia este un proces complex care constă din emiterea unor sunete de către organul
vocal uman. Organul vorbirii este laringele, care are forma unei pîlnii al cărei tub este traheea.
Laringele prezintă două îndoituri numite coarde vocale inferioare, care au proprietăţi contractile.
Coardele vocale se pot apropia şi depărta făcînd să varieze şi întinderea lor. Deasupra coardelor
49
vocale inferioare se află alte două îndoituri, adică coardele vocale superioare. Aceastea delimitează
deschiderea, numită glotă. Sunetele vocale se formează în laringe, acesta funcţionînd ca un tub
sonor cu aerul pulmonar. La emiterea sunetului, coardele vocale se contractă şi glota se
îngustează. După aceea, curentul de aer trece prin glotă în timp ce coardele vocale intră în vibraţie.
Emisiunea vocală nu constă numai din sunetele laringiene, ci şi din suprapunerea altor vibraţii, de
rezonanţă ale diferitelor cavităţi ale organismului. Sunetele joase sunt însoţite de o vibraţie a
pereţilor toracici, iar pentru sunetele înalte rezonanţa are loc în cavităţile supralaringiene.
OPTICĂ BIOLOGICĂ
Optica se ocupă cu studiul luminii. Lumina este un fenomen ondulator, obiectiv, care
pune în legătură organismele cu mediul, producînd prin analizatorul vizual senzaţia subiectivă de
vedere.
Ochiul
Ochiul are o formă aproape sferică cu diametrul de 22 mm. Învelişul extern este
constituit din sclerotică, restul este corneea transparentă în partea anterioară.
Pe partea interioară a scleroticii se află coroida care se continuă cu irisul. Retina este
membrana cea mai internă a globului ocular şi este constituită din prelungirea nervului optic.
Globul ocular conţine trei medii transparente: umoarea apoasă, umoarea sticloasă şi cristalinul.
Factorul obiectiv în procesul vederii este lumina; acţiunea ei asupra retinei dă naştere la fenomene
fotochimice şi electrice complexe, care determină impulsuri nervoase transmise de la receptorul
periferic la scoarţa cerebrală, ceea ce caracterizează senzaţia vizuală.
Perceperea luminii
Sistemul optic al ochiului dă pe retină o imagine reală, inversată şi mai mică a obiectelor
aflate în afara ochiului. În locul în care intră nervul optic în ochi, lumina nu este percepută (pata
oarbă). Elementele fotosensibile ale retinei sunt conurile şi bastonaşele, care au roluri diferite în
formarea senzaţiei vizuale. Bastonaşele au o sensibilitate mult mai mare decît conurile, dar nu
funcţionează ca elemente de distingere a culorilor. Senzaţia de culoare se produce numai la
excitarea conurilor.
Vederea diurnă este legată de excitarea conurilor şi funcţionează la iluminări suficient de
mari permiţînd distingerea culorilor şi perceperea unui număr mare de amănumte. Vederea
nocturnă(periferică) este legată de excitarea bastonaşelor. De obicei, ambele moduri de vedere
funcţionează simultan, iar în cazul iluminării foarte slabe funcţionează numai vederea periferică.
Adaptarea ochiului la diferite străluciri se produce în două feluri: prin reflexul pupilar şi prin
migraţia pigmentului retinian. Adaptarea de la lumină la întuneric cere mai mult timp decît invers.
BAZELE FIZICE ALE IMAGISTICII MEDICALE
Imagistica cu raze roentgen: rontgendiagnostic

Radiaţia descoperită în 1895, la Universitatea Wurzburg, de către fizicianul Rontgen,
denumită radiaţia X, este o radiaţie electromagnetică, cu lungime de undă extrem de mică, în
50
medie de 10.000 de ori mai mică decât cea a luminii. Se produc raze X, ori de câte ori electroni
aflaţi în mişcare foarte rapidă, se lovesc de corpuri materiale, unde produc dislocări de electroni de
pe orbitele energetice ale atomilor acestor corpuri. Pentru a se menţine echilibrul, electronii de pe
orbitele mai periferice, ale corpului izbit, vor lua locul electronilor dislocaţi de pe orbitele mai
centrale. Din acest salt de pe un nivel energetic pe altul, în sensul menţionat mai sus, rezultă un
plus de energie, adică razele X. Modificările suferite de energia radiantă la diverse nivele în corpul
omenesc alcătuiesc în ansamblul lor elemente utile, pe care fascicolul de raze X le poate transmite
examinatorului sub formă de imagini radiologice, produse datorită modificărilor care au loc în
fascicolul de raze X la nivelul ţesuturilor şi organelor de examinat. Coeficientul de absorbţie este
proporţional cu numărul atomic la puterea a patra din corpul traversat- structurile cu număr
atomic mare vor atenua mai mult fascicolul de raze X, iar din punct de vedere radiologic vor fi mai
opace(exemplu: segment scheletic). Producerea radiaţiei X se face în tubul de raze- tubul Coolidge.
Este un tub în care se află un vid foarte avansat, unde electronii emişi de catod(un
filament de wolfram ce a fost adus la incadescenţă) sunt acceleraţi la diferenţe de potential de zeci
de mii de volţi, se ciocnesc cu materialul anodic, unde cea mai mare parte din energia lor se pierde
prin ionizări şi excitări în straturile superioare ale materialului anodic, iar o parte produce radiaţie
Rontgen.
Proprietăţiile radiaţiei X sunt comune cu ale radiaţiilor electromagnetice, intensitatea
lor scade invers proporţional cu pătratul distanţei.
Proprietăţile speciale:
-penetrabilitate- invers proporţională cu lungimea de undă;
-sunt absorbite de corpurile prin care trec, absorbţia fiind direct proporţională cu numărul atomic
la puterea 3, densitatea şi grosimea obstacolului; -determină fenomenul de luminiscenţă;
-determină efect de fotosensibilitate (reduce emulsia de argint la argint metalic); -produc
ionizare;
-au efecte biologice asupra ţesuturilor vii prin ionizări şi prin excitaţii care produc alteraţii în
aceasta.
Efectele celulare ale radiaţiilor
a) Mecanismul de acţiune este direct şi indirect
- acţiunea directă este sub forma rupturii arhitecturii moleculare şi în special la nivelul
unor structuri ca genele, cromozomii sau enzime- doza este fără importanţă;
- acţiunea indirectă- este dată de substanţele născute din reacţiile directe.
51
b) Natura leziunilor- A.D.N-ul este ţinta preferată a radiaţiilor, adică materialul genetic.
c) Efectele somatice- sunt asupra individului în totalitate şi pot apare la interval de
ore, până la ani. La nivel somatic acţionează legea conform căreia, cu cât un ţesut este mai tânăr cu
atât el este mai sensibil şi vulnerabil(Bergonier şi Tribondeau).
d) Manifestarile clinice- ale leziunilor apar numai excepţional în cadrul iradierii
diagnostice. Ele pot fi văzute la medicii radiologi sub forma de boala profesională.
e) Efecte feto-embrionare- sunt diferite după vârsta produsului de conceptie:
- la stadiul de ou acţionează legea: tot sau nimic. Oul trăieste normal sau moare;
- la stadiul de organogeneză în primele trei luni se produc malformaţii grave;
- fătul mai mare de 3 luni este mult mai puţin radiosensibil.
f) Efecte genetice- mutaţii care apar indiferent de doză, dar se dublează după 30-50
rds. g) Efecte cancerigene au o frecvenţă mică, dar există.
Efectele la nivel tisular sau ale întregului organism reprezintă suma(nu neapărat
matematică) modificărilor celulare. Acumularea în timp a tuturor acestor modificări duce în ultima
instanţă la moartea individului prin alterări funcţionale şi organice ireversibile.
Protecţia împotriva radiaţiilor

În lumea contemporană, orice fiinţă vie de pe suprafaţa pământului suportă o iradiere
care nu poate fi evitată.
- 87% din această iradiere este dată de iradierea naturală;
- 13% este procentul de iradiere artificială, din care 11,5% reprezintă iradierea medicală.
Aceasta din urma se datorează în principal iradierii cu scop diagnostic. Evoluţia
tehnologiilor de diagnostic, în special dezvoltarea imagisticii medicale şi în mod particular, a
tehnicilor de explorare fără radiaţii Rontgen(Ecografia şi Imagistica prin Rezonanţă Magnetică) nu
au modificat esenţial acest procent, care continuă să rămână ridicat, oriunde pe suprafaţa planetei.
Mecanismul iradierii încă foarte mari este diferit în diferite zone geografice:
Astfel, în regiunile cu slabă dezvoltare economică iradierea se datorează utilizării în
continuare a unor tehnologii învechite de emisie, control şi utilizare a radiaţiilor. În ţările cu înaltă
dezvoltare tehnologică, iradierea este aproape similară, dar este determinate de excesul de
investigaţie. Aceasta poate apărea ca un corolar al sistemelor sofisticate de sănătate publică, în
care gestul medical subvenţionat împinge la excese şi la risipă.
Ţara noastră este între cele două, încercând eforturi remarcabile de reînnoire şi
actualizare a echipamentelor radiologice şi de raţionalizare a explorării, în contextul unui sistem de
sănătate, care implementat la mare distanţă de alte sisteme din care s-a inspirat, are datoria de a
preveni defectele modelelor. Ca răspuns la situaţia semnalată mai sus singurele măsuri de
protecţie eficiente şi aplicabile sunt:
- raţionalizarea explorării radiologice în special la grupele de populaţie cu factori de risc
(copii, gravide etc.);
- modernizarea echipamentelor, cu extinderea tehnologiilor de achiziţie şi prelucrare
digitală. Pentru o raţionalizare corectă a explorărilor trebuie cunoscute dozele proporţionale de
radiaţii încasate de pacienţi. Acestea se pot cunoaşte din tabele şi dau uneori date surprinzătoare.
52
Examenul radiologic toracic la un copil fără semne clinice de boală cardiacă sau pulmonară este un
exces, tot un exces uzual este şi radiografia de coloană vertebrală repetată cu ocazia fiecărei
internari la un bolnav cu leziuni degenerative. Tot raţionalizare se numeşte şi alegerea dintre mai
multe posibilităţi de explorare a aceleia care aduce maximum de informaţii şi poate înlocui metode
mai iradiante. Deşi ideea pare fantezistă, cea mai bună metodă de diagnostic radiologic a
afecţiunilor sinusurilor feţei este computertomografia.
Suspiciunea de diagnostic de adenom hipofizar obligă la examen prin Rezonanţă
Magnetică; astfel se evită iradiarea prin alte explorări radiologice mai neperformante în situaţia
dată. O solicitare de examen radiologic trebuie redactată în scris, lizibilă şi precisă. Ea trebuie să
indice contextul clinic, pentru ca radiologul să poată întelege problemele particulare pentru care se
solicită explorarea respectivă. Este de datoria şi de calificarea radiologului să stabilească metoda şi
tehnica optimală pentru situaţia dată.
Receptarea informaţiei se face în mai multe moduri:
- radioscopie: radiaţia reziduală acţionează asupra unui mediu cu proprietăţi
fluorescente şi produce o imagine dinamică real- time a structurilor traversate;
- radiografie: impresionarea chimică directă şi prin emisie luminoasă obţinută cu
ajutorul ecranelor întăritoare asupra emulsiei de săruri de argint de pe suprafaţa unui film
radiografic.
Aparatura de radiodiagnostic
Orice instalaţie radiologică se compune din două părţi:
- aparatul propriu-zis;
- accesorii.
Aparatul se compune din:
-tubul radiogen;
-transformatorul de înaltă tensiune; -transformatorul de încălzire; -de joasă tensiune; -
cablurile sau troleele;
-masa de comandă.
Tubul radiogen- constă dintr-un balon, construit dintr-o sticlă specială, fabricată pentru a
rezista la temperaturi deosebit de ridicate. Balonul are două tuburi laterale situate unul în faţa
celuilalt:
53
- catodul - polul negativ al tubului format dintr-un filament de tungsten, dispus în

formă de spirală, adus la incadescenţă de un transformator de încălzire;
- anodul - polul pozitiv format din aliaj de metale greu fuzibile care au proprietatea de
a transmite rapid căldura primită,facilitând răcirea tubului produsă şi prin rotaţia sa(3000
ture/min).
Transformatorul de inaltă tensiune: transformă tensiunea obişnuită de la reţea în
tensiune înaltă, cu cât tensiunea este mai mare se vor produce raze mai dure -de aici rezultă
calitatea razelor.
Masa de comandă: serveşte la punerea în funcţiune şi la oprirea aparatului. Aceasta este
înzestrată cu aparate care permit: măsurarea curentului de la reţea; măsurarea timpului; butonul
de punere în funcţiune.
Receptorul
a) radioscopia - clasică sau analogică- imagine obţinută direct pe ecranul ce este
constituit dintr-o foaie de material celulozic sau plastic, pe care este dispersat un material
fluorescent: platinocianura de bariu, tungstatul de cadmiu sau sulfura de zinc şi cadmiu. Astăzi sunt
folosiţi compuşi de cesiu, titan, ytrium sau pământuri rare. Pentru protecţie, în faţa ecranului este
o sticlă specială
b) radiografia simplă - se bazează pe efectul fotochimic al radiaţiilor având avantaje:
document, doză de iradiere redusă, cost relativ scăzut. Filmul radiografic este format dintr-un
suport transparent, acoperit de o emulsie de cristale de bromură de argint suspendată în gelatină.
c)
Formarea imaginii radiologice - imaginea radiologică există în formă latentă în relieful

spectral al fascicolului emergent. Întrucât organele au structuri neomogene, compoziţie chimică,
densitate, grosime variabile, relieful fascicolului emergent va traduce pe planul de proiecţie variaţii
de absorbţie determinate de aspectul neuniform al organului de cercetat, fapt ce va duce la
impresionarea discontinuă inegală a sistemului detector.
54
TEHNICI RADIOLOGICE SPECIALE

RADIOSCOPIA TELEVIZATA
Reprezintă transpunerea imaginii radiosopice într-o imagine aparentă, pe un monitor de

televiziune prin amplificatorul de imagine.
Amplificatorul de imagine- sistem electronic ce are următoarele aplicaţii: -permite
efectuarea fluoroscopiei la lumina zilei;
-calitatea imaginii este net superioară şi poate fi înregistrată -video, fotografic digital;
-se poate lucra cu sistem de TV cu circuit închis, în echipe de specialişti, proceduri de
radiologie intervenţională;
-imaginea poate fi transmisă la distanţă, prin TV cablu sau satelit; -reducerea
considerabilă de 3-5 ori a intesităţii fascicolului de radiaţii;
-a permis construcţia de aparate cu telecomandă şi protecţia operatorului.
Tomografia plană convenţională -tubul şi caseta sunt solitare şi se deplasează în sens
invers.
Variante radiografice
- radiografia cu raze dure- se utilizează pentru disocierea unor opacităţi;
-radiografia cu raze moi- părţi moi;
-radiofotografia medicală RMF - se foloseşte pentru depistarea TBC;
-radiografia panoramică- se foloseşte în stomatologie;
-radiografia digitală- asigură transformarea datelor analoge în infomaţii digitale. Părţile
componente ale receptorilor digitali utilizaţi în radiodiagnostic sunt:
-Detectorul de scintilaţie - proprietatea unor substanţe de a emite lumină la impactul cu
radiaţiile X;
-Convertorul energiei luminoase. Acest sistem transformă sistemul analog de date
(semnalul luminos) în informaţii digitale (curentul electric);
-Calculatorul, care prelucrează imaginea digitală şi o transformă in semnal video TV.
Receptorii digitali sunt utilizaţi atât în radioscopie cât şi în radiografie.
55
Comparaţie între imaginile digitale şi analoage

Elementul de bază al imaginii digitale este pixelul - o suprafaţă pătrată cu o nuantă de gri
corespunzatoare densităţilor pe care le reprezintă. Imaginea radiologică este formată
dintr-un număr de pixeli. Creşterea numărului de pixeli/ imagine determină mărirea rezoluţiei
imaginii.
Imaginea digitală are urmatoarele avantaje:
-permite o mai bună vizualizare a zonelor cu densităţi mici;
-oferă posibilitatea unei prelucrări ulterioare a imaginii.
TOMOGRAFIA COMPUTERIZATA (CT)
Este un procedeu prin care se obţin radiografiile anumitor planuri din corp, eliminînd
planurile care nu interesează. Aparatul se poate regla pentru diferite secţiuni, aşa că se pot obţine
imagini stratificate. Tomografia computerizată (CT) foloseste razele X pentru a crea imagini
detaliate ale structurilor din interiorul corpului. In timpul testului, pacientul va sta întins pe o
suprafaţă plană (masă) ce este legată la scaner; acesta are formă cilindrică. Scanerul trimite pulsuri
de raze X spre acea parte a corpului ce se doreşte investigată. O parte a aparatului este mobilă,
astfel încît poate efectua imagini din mai multe poziţii. Imaginile sunt memorate în computer. O
substanţă iodată (substanţa de contrast) poate fi folosită pentru a vizualiza mai bine structurile şi
organele investigate. Această substanţă de contrast poate fi folosită pentru a investiga fluxul
sanguin, pentru a decela tumori sau alte afecţiuni. Substanţa poate fi administrate intravenos (IV),
oral sau poate fi introdusă în diverse alte părţi ale organismului. Imaginile pot fi realizate: înainte
şi/sau după administrarea substanţei de contrast. Tomografia computerizată este folosită pentru a
studia diferite părţi ale corpului:
-toracele: tomografia computerizată a toracelui investighează posibile afecţiuni ale
plămînilor, inimii, esofagului, a principalelor vase sanguine (aorta) sau a ţesutului din mijlocul
pieptului; cîteva afecţiuni comune ce pot fi descoperite la scanare sunt: infecţiile, cancerul
pulmonar, embolia pulmonară sau anevrismele; poate fi folosită, de asemenea, pentru a investiga
gradul de metastazare (răspîndire) a cancerului la nivelul toracelui sau a altei părţi a corpului. -
abdomenul: tomografia computerizată este folosită pentru a descoperi chisturi, abcese, infecţii,
tumori sau anevrisme, ganglioni limfatici măriţi de volum, corpuri străine, hemoragii, diverticulita,
boala inflamatorie intestinală, apendicita.
-tractul urinar: tomografia computerizată poate decela prezenţa pietrelor de la nivelul
rinichilor, a blocajelor, tumorilor, infecţiilor şi a altor probleme renale; o tomografie computerizată
mai specială, denumită urografie CT, poate decela prezenţa pietrelor de la nivel renal (litiaza
renală) sau a prostatei mărite de volum (hiperplazie benignă de prostată), fără a fi necesare alte
teste. -ficatul: tomografia computerizată poate descoperi la acest nivel tumori, hemoragii şi alte
afecţiuni hepatice; de asemenea, tomografia computerizată poate identifica o posibilă cauză a unui
icter (simptom caracterizat prin culoarea galbenă a pielii).
-pancreasul: CT-ul poate identifica tumori şi inflamaţii (pancreatita) ale pancreasului.
56
-vezica biliară şi căile biliare principale: CT-ul poate fi folosit pentru identificarea cauzei
unui blocaj a căilor biliare; pietrele de la nivelul vezicii biliare (litiaza biliară) pot fi identificate
ocazional prin computer tomografie, dar investigaţia de elecţie pentru această afecţiune rămîne
ecografia.
-glandele suprarenale: prin CT se pot identifica tumori sau creşterea de volum a
glandelor.
-splina: CT-ul poate fi folosit pentru identificarea leziunilor traumatice ale splinei sau
pentru determinarea dimensiunilor acesteia.
-membrele: CT-ul poate identifica probleme ale braţelor sau picioarelor, a umerilor,
coatelor, articulaţiei pumnului, mîinilor, şoldurilor, genunchilor, gleznelor sau picioarelor; de
asemenea, CT-ul poate fi folosit pentru ghidarea acului în timpul biopsiei sau în timpul drenării
unui abces.
Computer tomografia este efectuată, de obicei, de către un tehnician radiolog. Imaginile
sunt interpretate de căte un medic radiolog, dar sunt şi alţi medici care pot citi o tomografie
computerizată, precum medicii de familie, medicii internişti sau chirurgii. Pacientul trebuie să
îndepărteze toate bijuteriile pe care le are şi majoritatea hainelor înainte de investigaţie. Lenjeria
intimă este de obicei menţinută; în locul hainelor pacientul va purta un halat ce va fi furnizat de
către spital. În timpul testului, pacientul va sta întins pe masa tomografului care este conectată la
aparat; aparatul propriu-zis are formă cilindrică. Masa alunecă în interiorul aparatului, pacientul va
auzi un zumzet specific. Pe durata investigaţiei, pacientul trebuie să stea nemişcat. Deasemenea,
pe parcursul testului, pacientul va rămîne singur în camera unde este situat tomograful, însă va fi
urmărit printr-o fereastră de către tehnician şi i se va vorbi prin intermediul unui speaker. Dacă
este necesară folosirea substanţei de contrast, aceasta poate fi administrată pe mai multe căi, în
funcţie de zona ce se doreşte a fi examinată: substanţa de contrast poate fi administrate
intravenos (IV) la nivelul braţului pentru examinarea toracelui, abdomenului sau a zonei pelvine;
substanţa de contrast se poate administra oral, poate fi administrată printr-un tub intrarectal sau
intravezical, sau se poate injecta la nivelul articulaţiilor. O tomografie computerizată durează, în
medie, 30 pînă la 60 de minute, dar se poate prelungi pînă la 2 ore. După efectuarea investigaţiei,
pacientul este sfătuit să bea cît mai multe lichide, pentru a grăbi eliminarea substanţei de contrast
din organism. Tomografia computerizată nu este dureroasă. Suprafaţa plană pe care va sta întins
pacientul poate fi incomodă, iar camera poate fi răcoroasă. Unii pacienţi se pot simţi neconfortabil
în interiorul scanerului. Dacă este necesară administrarea unui sedativ sau a substanţei de
contrast, atunci se va monta o perfuzie intravenoasă. Pacinetul va simţi o mica înţepătură atunci
cînd perfuzia este montată. Substanţa de contrast poate determina senzaţia de căldură şi apariţia
unui gust metalic în gură.
Unii pacienţi pot avea senzaţie de greaţă sau dureri de cap. Indiferent ce senzaţii
experimentează pacientul va trebui să le comunice medicului sau tehnicianului.
IMAGISTICA PRIN REZONANŢĂ MAGNETICĂ( RMN sau IRM)

Imagistica prin rezonanţă magnetică este un test care foloseşte un cîmp magnetic şi
pulsuri de radiofrecvenţă, pentru vizualizarea imaginii diferitelor organe şi ţesuturi ale corpului
57
omenesc. În multe din cazuri, IRM oferă informaţii care nu pot fi vizualizate prin radigrafie,
ultrasonografie sau tomografie computerizată. În timpul IRM, regiunea corpului ce trebuie
investigată, este plasată într-un aparat special care reprezintă un magnet uriaş. Informaţiile
furnizate de IRM pot fi stocate şi salvate într-un computer. De asemenea, pot fi făcute poze sau
filme dacă situaţia o cere. În anumite cazuri, se poate utiliza o substanţă de contrast pentru a
vizualiza mai clar anumite structuri ale corpului. IRM se efectuează pentru diagnosticarea anumitor
afecţiuni: tumori, sîngerari, leziuni, afectări vasculare sau infecţii. Prin folosirea unei substante de
contrast în timpul IRM, se pot vizualiza clar anumite ţesuturi.
Imagistica prin rezonanţă magnetică este indicată pentru:
-regiunea cefalică - IRM poate detecta tumori, anevrisme, sîngerări la nivel cerebral,
leziuni nervoase şi alte afecţiuni, ca şi cele cauzate de accident vascular cerebral; IRM poate, de
asemenea, detecta afecţiuni ale nervului optic şi globului ocular, ale urechilor şi nervului auditiv.
- regiunea toracică - IRM poate vizualiza cordul, valvele cardiace şi vasele coronare;
poate stabili dacă plămînii sau inima sunt afectate; de asemenea poate fi folosită pentru
diagnosticarea cancerului de sîn sau pulmonar.
- vasele sanguine - IRM poate fi folosită pentru vizualizarea vaselor de sânge şi a
circulaţiei sângelui prin vase, în acest caz purtînd numele de angiografie prin rezonanţă magnetică;
poate depista afecţiuni ale venelor sau arterelor, ca anevrisme vasculare, un cheag la nivel vascular
sau ruptura parţială a peretelui vascular; uneori se foloseşte substanţa de contrast pentru
vizualizarea mai clară a vaselor sanguine.
- regiunea abdominală şi pelvină - IRM poate depista diferite afectări ale organelor
abdominale ca: ficat, vezica biliară, pancreas, rinichi şi vezica urinară; se foloseşte pentru
depistarea tumorilor, sângerărilor, infecţiilor şi diferitelor obstacole; la femei, se pot vizualiza
uterul şi ovarele; la bărbaţi se poate vizualiza prostata.
- oasele şi articulaţiile- IRM poate evidenţia afectări ale sistemului osos sau articular,
ca artrite, afectări ale articulaţiei temporomandibulare, probleme ale măduvei osoase, tumori
osoase, afectări ale cartilajului, rupturi de ligamente sau tendoane sau infecţii; IRM poate afirma cu
precizie dacă un os este rupt sau nu, atunci cînd radiografia este neclară; IRM se foloseşte cel mai
frecvent pentru depistarea afecţiunilor osoase sau articulare.
- coloana vertebrală- IMR poate vizualiza discurile şi nervii coloanei vertebrale,
putînd diagnostica afecţiuni ca stenoza de canal vertebral, herniere discală sau tumori de coloană
vertebrală.
IRM se efectuează de regulă de către medicul specialist în rezonanţa magnetică; pozele
vor fi interpretate de către un medic radiolog; de asemenea, alţi medici sunt capabili să
interpreteze IRM. Pacientul va scoate toate obiectele de metal (ca dispozitive pentru auz, plăci
dentare, orice tip de bijuterii, ceasul şi agrafe de păr) de pe corp, deoarece există riscul ca aceste
obiecte să fie atrase de către magnetul folosit pentru efectuarea testului; în cazul în care pacientul
a suferit un accident sau dacă lucrează cu metale, există posibilitatea ca acesta să prezinte
fragmente de metal la nivelul regiunii cefalice, în ochi, pe piele sau coloana vertebrală; de aceea se
recomandă efectuarea unei radiografii înainte de efectuarea IRM pentru a stabili dacă testul se
poate efectua. Pacientul va trebui să se dezbrace complet în funcţie de aria pe care se efectuează
58
(în anumite cazuri pacienţii pot păstra o parte din haine, dacă nu incomodează). Pacientul va folosi
un halat pe toată perioada efectuării testului. In cazul în care se permite păstrarea unor haine,
pacientul va trebui să golească buzunarele de orice monede sau carduri, cu benzi magnetice
inscripţionate, deoarece prin IRM se pot demagnetiza. In timpul testului, pacientul se va întinde pe
spate pe masa dispozitivului, care reprezintă scanner-ul aparatului. Capul, toracele şi membrele
pot fi fixate cu nişte curele pentru a menţine pacientul nemişcat. Masa va aluneca în interiorul unui
dispozitiv care conţine magnetul. Un dispozitiv în formă de colac poate fi plasat peste sau în jurul
regiunii care urmează să fie scanată. Unele tipuri de IRM (numite IRM deschise) sunt construite
asfel încît magnetul nu înconjoară corpul în întregime.Unii pacienţi devin agitaţi (claustrofobicii) în
interiorul magnetului IRM. Dacă pacientul nu poate menţine poziţia nemişcată i se va administra
un medicament sedativ pentru relaxare. Dispozitivele cu sistem deschis pot fi utile în cazul
pacienţilor claustrofobici. In interiorul scannerului, pacientul va auzi un ventilator şi va simţi aerul
mişcîndu-se. Deasemenea, se mai pot auzi diverse zgomote care sunt rezultatul scanării. Unele
aparate prezintă căşti sau dopuri pentru urechi pentru a reduce din zgomot. Este foarte important
ca pacientul să nu se mişte în timpul scanării. De asemenea, pacientul va fi rugat să îţi ţină
respiraţia pentru scurte perioade de timp. In timpul efectuării testului, pacientul va fi închis în
camera de scanat, însă medicul specialist va supraveghea pacientul prin intermediul unei ferestre
transparente. Pacientul va putea comunica printr-un microfon. In cazul în care este necesară
utilizarea unei substanţe de contrast, aceasta va fi administrată la nivelul venelor periferice ale
braţului pacientului. Substanţa de contrast va fi administrată în 1 pînă la 2 minute. Apoi se pot
efectua o serie de clişee. IRM durează de obicei 30 pînă la 60 minute,dar se poate prelungi pînă la
două ore. Cîmpul magnetic folosit de dispozitiv nu produce durere. Masa pe care se întinde
pacientul poate fi tare, iar camera poate fi rece. Pacientul poate fi speriat sau iritat. In cazul în care
se foloseşte substanţa de contrast, poate apărea senzaţie de răceală sau căldură în timpul
introducerii substanţei la nivel venos. In cazuri rare, pot apărea:
- furnicături la nivelul cavităţii bucale, în cazul în care pacientul prezintă dentiţie de
metal;
- încălzirea zonei care se examinează; acest lucru este normal; medicul specialist
trebuie informat dacă apare senzaţie de greaţă, vomă, cefalee, ameţeală, durere sau dificultăţi de
respiraţie. Nu există efecte adverse secundare expunerii cîmpului magnetic folosit pentru IRM. Cu
toate acestea, magnetul este foarte puternic. De aceea, el poate afecta pacemakerele, membrele
artificiale şi alte dispozitive medicale care conţin fier. Magnetul va deregla un ceas care se află în
apropierea lui. Dacă pacientul prezintă fragmente metalice la nivelul ochiului, efectuarea IRM
poate afecta retina. Dacă există suspiciunea că ar exista fragmente metalice la nivelul ochiului, se
recomandă efectuarea unei radiografii înainte de efectuarea IRM. In cazul în care radiografia a
depistat fragmentele metalice, se interzice efectuarea IRM. Tatuajele sau machiajul permanent pe
baza de pigment ce conţine fier pot provoca iritaţii ale pielii. IRM poate produce arsuri la nivelul
zonelor pe care sunt aplicate diverse patch-uri la nivel cutanat. De aceea, se recomandă informarea
medicului în legătură cu acest lucru. Există un mic risc de apariţie a unei reacţii alergice în cazul în
care se folosesc substanţe de contrast în timpul IRM. Cu toate acestea, majoritatea reacţiilor sunt
59
moderate şi pot fi tratate cu antialergice. Există un risc scăzut de infecţie la nivelul venei pe care se
introduce substanţa de contrast.
ECOGRAFIA
Ecografia diagnostică este o tehnică imagistică larg utilizată. Ea a înlocuit un număr mare
de tehnici radiologice sau scintigrafice. Este o tehnică rapidă şi inofensivă. Ecografele de diferite
dimensiuni, aparatele portative, oferă posibilitatea de a explora numeroase organe. Ele au făcut, ca
această tehnică să devină un examen de rutină, la îndemana oricărui medic practician. Ecografia
foloseşte pentru diagnostic ultrasunetele.
Principiul de bază este cel al radarului (sonarului), adică emiterea unui semnal de
ultrasunete care întîlneşte diferite ţesuturi. Acestea vor reflecta semnalul care, la rîndul lui va fi
receptat, prelucrat şi transformat în imagine alb-negru pe ecranul monitorului.
Semnalul ultrasonic reflectat de către o suprafaţă tisulară este recepţionat de către
transductor şi afişat pe un ecran cu tub catodic (osciloscop sau monitor). Componentele de bază
ale ecografului sunt:
-transducerul (transductor sau sonda);
-sistemul de analiză, prelucrare şi amplificare al semnalului (corpul propriu-zis al ecografului);
-sistemul de afişarea imaginii obţinute (monitorul).
Introducerea metodei Doppler pulsatil sau color şi sondele endocavitare i-au mărit
valoarea diagnostică. Explorarea Doppler detectează şi vizualizează fluxul sau mişcarea vaselor
sanguine accesibile. Conform acestor tehnici, ultrasunetele dirijate de către un reflectant în
mişcare se vor întoarce la emitor, sub forma unui ecou, cu frecvenţa diferită de cea iniţială. Acest
principiu este utilizat pentru detectarea circulaţiei sanguine, diferenţierea dintre o venă şi o arteră,
depistarea unei obstrucţii vasculare şi determinarea circulaţiei de la nivelul cavităţii cordului. Exista
şi tehnici de Doppler color. Introducerea în parctică a Doppler-ului, continuu sau pulsatil reprezintă
o mare realizare. Există şi transductor (sonda) intracavitar, realizat conform principiului că sonda
trebuie să fie cît mai aproape de organul studiat. Ecografia este utilizată în aproape toate
domeniile medicale: maladii cardiovasculare, pulmonare, renale, hepato-biliare, pancreatice,
splenice, vezicale, prostatice. Prin ecografie se investighează:
-ficatul (dimensiune şi formă, parenchim, vasele intrahepatice, leziuni focale - chiste,
abcese, tumori, traumatisme, parazitoze, colecţii lichidiene perihepatice);
-vezicula şi căile biliare (dimensiune, perete, conţinut, calculi, dilatarea canalelor biliare);
-pancreasul (atingeri difuze, leziuni focale - chiste, abcese, tumori, calcificari);
-splina (dimensiuni, leziuni focale difuze, traumatisme);
-rinichi (dimensiune, formă, atingeri parenchimatoase, leziuni focale, uropatia, colecţii
lichidiene perirenale);
-uretere şi vezica (obstrucţii, paraziţi, tumori, infecţii, diverticuli, calculi);
-cavitatea peritoneală şi căile digestive (colecţii lichidiene, intraperitoneale, obstrucţii,
invaginaţii, stenoza pilorică);
-retroperitoneal (dimensiune, anevrismul aortei, tromboza venei cave inferioare);
-torace;
60
-pelvisul;
-evoluţia sarcinei;
-tiroida;
-sânul;
-aparatul cardiovascular.
Asistenta medicală va urmări ca bolnavul să consume o cină normală în seara
precedentă, fără a mai mînca nimic pînă la examinare. Prezenţa alimentelor în stomac poate,
uneori, „mima" false tumori pancreatice sau ale lobului hepatic stîng. Cu 2-3 zile înaintea
examinării se recomandă o alimentaţie săracă în celuloză.
Ecografia cardio-vasculară.
Transductorul emiţător de ultrasunete se aplică pe torace, la nivelul zonelor în care
cordul sau vasele mari vin în contact nemijlocit cu peretele, fără interpunerea unor formaţiuni
osoase (parasternal stâng, apical, subcostal, suprasternal). Metoda se poate efectua uniplan, biplan
sau bidimensional şi tridimensional.
Ecocardiografia Doppler (fascicul pulsatil sau continuu) furnizează informaţii asupra
fluxului intracardiac. Metoda Doppler confirmă sau exclude diagnosticul de stenoză. Doppler-ul
codificat color codifică fluxul sangvin prin culori. Ecocardiografia transesofagiană asigură o foarte
bună evaluare a modificărilor patologice.
Transductorii folosiţi sunt montaţi la extremitatea unui gastroscop modificat. O metodă
superioară este ecocardiografia cu substanţe de contrast, care se efectuează după injectarea unor
substanţe ecogene în curentul de flux sangvin.
Ecocardiografia intracoronariană introdusă recent în practică, evidenţiază sediul şi
structura plăcilor de aterom, evaluează rezultatele revascularizării şi detectează leziuni coronariene
în segmente normale angiografic. Se poate efectua şi simultan cu cardioangiografia.
Ecografia pulmonară permite diferenţierea dintre o formaţiune solidă(tumorală) şi una
lichidiană (chistică). Se pot depista astfel chisturi bronhogene şi revărsate pleurale, care nu pot fi
detectate radiologic.
Ecografici ficatului şi căilor biliare este uşor de efectuat. Metoda dă detalii morfologice
referitoare la dimensiunile ficatului, ecostructura sa (omogenă sau neomogenă), prezenţa unor
formaţiuni (chisturi hepatice, tumori benigne sau maligne, hemangioame etc). Se evidenţiază şi
sistemul vascular (artera hepatică, vena portă), căile biliare şi extrahepatice şi eventuale adenopatii
la nivelul hilului hepatic. Arată diferite aspecte ale veziculei biliare (forma, dimensiune, grosimea
pereţilor), prezenţa de calculi sau de tumori. Formaţiunile tumorale de dimensiuni mici,(sub 2 cm)
nu sunt evidenţiate.
Ecografic renală este o metodă rapidă şi repetabilă. Imaginea poate fi examinată şi în
dinamică. Scoate în evidenţă detalii morfologice (poziţia rinichilor, ptoza renală, dimensiunile şi
sistemul pielocaliceal), arată prezenţa de calcificări. Scoate în evidenţă şi tumori renale, vasele
hilului renal şi ureterele. Ecografia Doppler este indicată cînd există suspiciunea de tromboză de
arteră sau venă renală.
Ecografia prostatei poate evidenţia adenoame de prostată, cancere prostatice
(neomogenitatea structurii), prostatite cronice şi abcesul prostatic. Cînd este necesar se pot face şi
61
ecografii postmicţionale. Aceasta constă în efectuarea unei noi ecografii, după ce bolnavul a urinat
complet după prima ecografie.
SUBSTANŢE DE CONTRAST
Structurile corpului uman care au densităţi apropiate nu pot fi diferenţiate între ele.
Pentru a putea fi vizualizate se folosesc substanţele de contrast. Substanţele de contrast
folosite, au:
-Contrast negativ, care apar transparente (negre) pe radiografie- aerul;
-Contreast pozitiv, care apar opace (albe) pe radiografie; Ex: substanţe pe bază de iod solubile,
sulfatul de bariu;
-Dublu contrast: asociere între bariu şi aer.
Reacţii sistemice acute neprevăzute- administrarea de substanţe de contrast intravenos,
produce reacţii diferite din partea organismului, reacţiile pot fi minore sau dramatice, foarte rar
chiar decesul( 1:50000). Reacţiile minore pot fi mai frcvente(10%). O dată cu introducerea
substanţelor non-ionice, acestea au scăzut.
a)Reacţiile minore: greţuri, gust metalic, senzaţii de căldură, roşeaţa feţei, urticarie,
erupţii cutanate, strănut, cefalee, ameţeli. Aceste manifestări dispar după oprirea injectării şi de
regulă, nu necesită alt tratament în afară de oprirea injectării timp de 20-30 secunde şi nu mai
reapar la continuarea injectării.
b)Reacţiile moderate- necesită tratament, dar nu necesită terapie intensivă. Reacţiile
pot fi de tip: -alergic (alergoid); -anafilactic(anafilactoid).
Reacţii de tip alergoid sunt: urticarie, edem facial, spasme, stridor laringian, spasme
laringiene, stridor inspirator, spasme bronşice, erupţii cutanate, strănuturi repetate, lăcrimare. In
cazurile mai grave apar: diaree, dureri abdominale, vărsături, cefalee. Tratamentul se face prin: -
administrare de oxigen;
-administrare de adrenalină(epinefrină) subcutanat;
-administrare de antihistaminice: inhibitori de Hlsau inhibitori de H2.
Reacţii de tip anafilactic: hipotensiune arterială, tahicardie, paloare, de regulă, se
adaugă peste cele de tip alergoid. Se aplică acelaşi tratament.
c)Reacţii severe:cuprind semnele şi simptomele şocului anafilactic. Apar semne
cardiovasculare, respiratorii, neurologice. Tratamentul este cel specific şocului anafilactic.
Profilaxia accidentelor severe se face în primul rând prin identificarea pacienţilor cu risc:
alergici, taraţi, cu boli cardiovasculare, diabet zaharat şi căutarea altor investigaţii. Atunci când este
posibil se vor folosi substanţe de contrast nonionice hipoosmolare. Dacă intervenţia este necesară,
se va administra o premedicaţie ce constă din:
-prednison 50 mg (10 tablete) per os, în două prize cu 12 ore şi respectiv 2 ore înaintea
administrării substanţelor de contrast;
-antihistaminice (Romergan), 1 fiolă cu o oră înaintea examinării.
62
RADIOTERAPIA
Radioterapia reprezintă utilizarea radiatiilor ionizante în tratamentul anumitor boli, de
obicei, al cancerelor. Termenul de radioterapie întrebuinţat singur se referă mai ales la
radioterapia externă, denumită radioterapie transcutanată sau teleradioterapie, în care sursa
radiaţiilor este exterioară bolnavului şi produce un fascicul care atinge ţesuturile profunde, după ce
a traversat pielea şi ţesuturile superficiale.
Radioterapia externă face apel la două tipuri de radiaţii ionizante: -radiaţii
electromagnetice (radiaţii X, radiaţii Y);
-radiaţii constituite din particule elementare infime(electroni, protoni, neutroni).
Utilizează două surse de radiaţii:
-radioelemente în sine (cobalt60), care sunt adesea, izotopi radioactivi ai unei substanţe;
-aparate (acceleratori de particule) care pun în mişcare particulele elementare şi trimit
spre bolnav aceste particule sau radiaţia pe care acestea o produc.
Indicaţii
La doze slabe, radioterapia are un efect antiinflamator, utilizat uneori în tratamentul
zonei zoster sau al keloidelor(cicatricele patologice). Totuşi, indicaţia principală a radioterapiei este
cancerul. O radioterapie are drept obiectiv furnizarea unei doze suficiente pentru a trata tumora,
protejând organele învecinate. Radiaţiile ionizante acţionează distrugând structurile cromozomice
responsabile de diviziunea celulară, ceea ce antrenează moartea celulelor canceroase. Celulele
sănătoase sunt atacate şi ele, dar ele au o capacitate de restaurare mai mare. Acţiunea
anticanceroasă a radiaţiilor este utilizată în mod izolat sau asociată cu o alta metodă (chirurgie,
chimioterapie). Astfel, radiochimioterapia (administrarea simultană a radiaţiilor şi a
medicamentelor) este utilizată în caz de carcinom epidermoid al faringelui, bronhiilor, esofagului şi
canalului anal; radioterapia peroperatorie constă în iradierea unei tumori profunde cu electroni în
cursul unei intervenţii chirurgicale, după ce au fost date deoparte organele învecinate.
Radioterapia are numeroase alte aplicaţii: radioterapia corporală totală este destinată pregătirii
unei grefe de măduvă osoasă, pentru a trata anumite forme de leucemie sau de hematopatii;
radioterapia cutanată totală utilizează electroni de slabă intensitate în tratamentul limfoamelor
cutanate.
Efecte nedorite
Acestea sunt cauzate de atingerea celulelor sănătoase. Reacţiile precoce sunt reversibile
în cateva săptămâni: radiodermita acută (roşeaţa cutanată, depilare), hipoplazie medulară
(distrugere a celulelor sangvine ale maduvei osoase). Reacţii tardive, care se produc uneori dupa
mai mulţi ani, sunt mai greu reversibile: radiodermita cronică( piele fină, uscată, cuperoasă),
fibroza pulmonară (invadare a plămânilor de ţesut fibros), întârziere a creşterii la copil, apariţia
altor cancere, tulburări genitale (menopauza precoce, sterilitate), anomalii ale gameţilor mai mult
sau mai puţin transmisibile urmaşilor.
Prevenirea, de eficacitate sigură dar partială, se bazează pe precauţiile tehnice: doza de
radiaţie şi volumul corporal iradiat să fie cele mai mici posibile, diminuarea dozelor de administrat
pe sedinţă şi cresterea, în schimb, a numărului de sedinţe.
63
ANEXE
ANEXA 1
NOŢIUNI DE FIZICĂ MOLECULARĂ A LICHIDELOR

-Structura moleculei este determinată de forţele de atracţie intramoleculare-legături
chimice.
-Structura supramoleculară este determinată de forţele intermoleculare.
Starea de agregare lichidă- caracterizare:
-Forţe de atracţie intermoleculare importante;
-Forţe de respingere neglijabile;
-Volum propriu, fără formă proprie;
-Moleculele lichidelor interactionează, în general, prin forţe electrice. Modele
moleculare ale stării lichide:
-Modelul cinetico-molecular (numai pentru molecule monoatomice); -Modelul cristalin;
-Modelul vacanţelor fluidizate (Eyring);
-Apa este un lichid complex şi are modele speciale.
Biofizica moleculară a apei
Proprietăţile fizice ale apei:
1. căldură specifică foarte mare c = 4180 J/(kmol.K) Q = m · c · Δt;
2. căldură latentă de vaporizare mare;
3. conductibilitate termică foarte mare;
4. densitate maximă;
5. permitivitate electrică foarte mare;
6. constantă de disociere mică;
7. tensiune superficială mare.
Apa are caldură specifică foarte mare
- consecinţe:
-Absoarbe multă caldură pentru a-şi creşte temperatura;
-Caldura absorbită este în mare parte folosită pentru ruperea legăturilor de hidrogen;
-Reţine multă caldură în procesul de racire;
-Este rezistentă la răcire;
-Prin formarea legăturilor de hidrogen se degajă energie;
-Apa are un rol fundamental în termoreglarea organismelor (amortizor termic al
organismelor). Apa are căldură latentă de vaporizare mare
- consecinţe:
-Necesită căldură multă pentru ruperea legăturilor de hidrogen şi pentru a se evapora; -
În absenţa legăturilor de hidrogen, punctul de fierbere al apei ~ 90 grade C.
Apa legată este partea de apă din organism care este asociată cu diverse molecule sau
substanţe hidrosolubile. Caracteristici:
-se evaporă foarte greu;
-îngheaţă la temperaturi mult sub 0°C;
64
-nu dizolvă cristaloizii;

-nu participă la osmoză;
-este preponderentă în organismul uman.
Structura şi rolul apei în sistemele biologice
1. apa "compartimentalizată"- are proprietăţi fizice deosebite:
• apă liberă;
• apă parţial legată;
• apă legată.
2. apa intracelulară - grad superior de ordonare
• rol important în desfăşurarea proceselor celulare (excitaţie, contracţie, diviziune,
secreţie).
Proprietăţile apei din organism:
-Se evaporă foarte greu (permite răcirea organismului prin evaporare pulmonară şi prin
transpiraţie - homeostazie termică);
-Îngheaţă la temperaturi foarte scăzute;
-Nu dizolvă cristaloizii;
-Capacitate calorică şi conductivitate termică mare - împiedică încălzirea ţesuturilor.
Rolul substanţelor tensioactive în medicină (micşorează tensiunea superficială a lichidelor):
1. în organism
-cresc permeabilitatea membranelor fluide; -principiile alimentare trec prin substanţe
tensioactive.
2. în terapie
-adjuvante in prescripţia farmaceutică, cresc permeabilitatea membranelor.
65
ANEXA 2
GHID DE UTILIZARE A EXAMENELOR RADIOLOGICE ŞI IMAGISTICE MEDICALE
Radioprotecţia pacienţilor
Se utilizează pentru aplicarea principiilor fundamentale de justificare şi optimizare, de
către medicii care solicită sau realizează examene imagistice care folosesc radiaţiile ionizante.
- Justificarea investigaţiilor este primul principiu al radioprotecţiei: stabilirea
beneficiului net al unui examen în raport cu prejudiciul potenţial ce poate fi adus prin expunerea la
radiaţiile ionizante.
- Optimizarea practicilor este al doilea principiu al radioprotecţiei. În cazul în care un
examen care utilizează radiaţiile ionizante este necesar (justificat), acesta trebuie optimizat:
obţinerea informaţiilor diagnostice necesare cu utilizarea celei mai mici doze posibile.
Ghidul de utilizare a examenelor radiologice şi imagistice medicale este un instrument
esenţial pentru punerea în practică a principiului justificării. Ghidul este adresat întregului personal
din sănătate, abilitat să solicite sau să efectueze examene imagistice medicale.
Obiectivul principal: Reducerea expunerii la radiaţii a pacienţilor prin înlăturarea
examenelor imagistice nejustificate.
Întrebări înaintea unui examen de imagistică medicală:
Un examen util este un examen al cărui rezultat - pozitiv sau negativ - modifică
algoritmul de tratament al pacientului sau întăreşte diagnosticul clinicianului. Principalele întrebări
pe care solicitantul trebuie să şi le pună sunt:
1. A fost efectuat deja acest examen? De exemplu, într-un alt spital, într-un serviciu de
asistenţă medicală ambulatorie, în urgenţă. Trebuie făcut totul pentru a obţine rezultatele
examenelor precedente. Atenţie la creşterea numărului de examene!
2. Am nevoie de acest examen? Nu, dacă rezultatele nu sunt susceptibile să modifice
abordarea terapeutică a pacientului, deoarece rezultatul pozitiv aşteptat este în general fără
impact asupra deciziei terapeutice sau rezultatul pozitiv este foarte improbabil.
3. Am nevoie de investigaţie acum? Cu alte cuvinte înainte ca boala să poată progresa
sau să se vindece. Rezultatele imediate sunt de natură să influenţeze tratamentul?
4. Acest examen este cel mai indicat? În condiţiile unui impact clinic identic, trebuie
preferate tehnicile neiradiante. Tehnicile imagistice evoluează repede, utilitatea unui examen este
oportun să se discute cu un specialist în radiologie clinică sau medicină nucleară. A fost luată în
considerare posibilitatea existenţei unei sarcini? Existenţa sarcinii, alăptarea, antecedente de
intoleranţă la produsele utilizate, vârsta sunt elemente care pot influenţa alegerea tehnicilor
imagistice; copiii sunt mai sensibili la radiaţiile ionizante.
5. Am pus bine problema? Informaţiile clinice nepotrivite şi o formulare greşită a
intrebărilor ce trebuie rezolvate de imagistică pot conduce la realizarea unui examen incorect (cu
omiterea unor aspecte esenţiale, de exemplu).
Reducerea expunerii pacienţilor prin utilizarea preferenţială a tehnicilor noniradiante
(ecografie şi rezonanţă magnetică): dacă, pentru explorarea unei patologii, mai multe tehnici
66
imagistice sunt considerate că aduc informaţii echivalente, este recomadată utilizarea unei tehnici
noniradiante. Această recomandare trebuie să aibă în vedere că:
- Fiecare tehnică imagistică este bazată pe un principiu fizic diferit şi aduce o
informaţie specifică. Alegerea celei mai bune tehnici ii revine practicianului, care realizează
investigaţia. Această responsabilitate de alegere finală a tehnicii este atribuită medicului realizator
al investigaţiei, chiar în cazul dezacordului cu medicul solicitant.
- Dacă tehnica imagistică solicitată nu este disponibilă, medicul realizator poate alege
o altă examinare, eventual iradiantă, datorită necesităţii punerii unui diagnostic rapid.
Îmbunătăţirea practicilor clinice prin raţionalizarea indicaţiilor de examene imagistice:
recomandările „Ghidului" sunt adresate tuturor medicilor, generalişti şi specialişti, oricare ar fi
activitatea lor. Totuşi, pentru a nu cădea într-o complexitate extremă, recomandările nu acoperă
domeniul supraspecializărilor şi nu trebuie considerate reguli intangibile. Anumite patologii
complexe pot necesita abordări diagnostice particulare, neavute în vedere în acest document.
Aplicarea recomandărilor „Ghidului" ar trebui să conducă la o armonizare a practicilor medicale. Se
poate aştepta o îmbunătăţire apreciabilă a coordonatelor sănătăţii publice şi economiei.
Putem spune că Ghidul de utilizare a examenelor radiologice şi imagistice medicale este
un ghid de utilizare corectă şi nu are în nici un caz pretenţia de tratare exhaustivă a tuturor
situaţiilor clinice; practicienii sunt primii responsabili pentru justificarea actelor pe care le solicită
sau pe care le efectuează.
(Ghid de utilizare a examenelor radiologice şi imagistice medicale- Recomandări pentru
personalul din sănătate. Lucrarea este transpunerea directivei europene 97/43 EURATOM.
Versiunea in limba română a fost realizată de către Societatea de Radiologie şi Imagistică Medicală
din România şi avizată de Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare - CNCAN).
67

Biofizica

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Biofizica

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Centrul de Studii “Ştefan cel Mare şi Sfânt” Paşcani

Şcoala Postliceală Sanitară

Biofizică şi Imagistică Medicală

Capitolul I. Elemente de biofizică

Biofizica - este o ştiinţă care utilizează tehnici şi concepte fizico-chimice pentru

Notiuni de fizica moleculara a lichidelor

Legături van der Walls

Modele moleculare ale starii lichide

Cristale lichide: Sunt faze intermediare (mezofaze), anizotrope, de trecere de la solid la

 Liotrope : tranzitia la faza de cristal lichid e influentata de concentratie (si mai

Cristale lichide lipotrope

Structura moleculei de apă

1 H: 1s1; 8O: 1s22s22p4

Structura moleculei de apă

Aranjament spațial tetraedric, Dipol electric

Apa în stare lichidă

Modele ale apei lichide:

Modelul actul: forma și dimensiunile grămezilor de molecule se schimbă în permanență

Apa in stare solida:

 Cele mai comune forme, la presiune atmosferica: Gheata hexagonala (temperaturi -

Proprietatile fizice ale apei. Rolul apei în sistemele biologice.

sistemele biologice se pot mentiona:

Modificări biologice induse de deuterizarea apei intracelulare

Domenii ale biofizicii

a) Biofizica electronică (cuantică)

Biofizica foloseşte aproape toate domeniile clasice şi moderne ale fizicii:

Notiunea de sistem biologic

Notiuni principale de radiopterapie

factori fizici in conditii normale de existenta. De asemenea explorarile medicale presupun

Metode de vizualizare a unor structuri din corpul uman

Fenomenul fizic ce sta la baza

Trebuie sa conservam starea de sanatate prin metode de protectie si prin respectarea

Elemente Scoarta terestra procent Om procent

Proprietatile elementelor determina posibilitati de formare a moleculelor cu proprietati

Mărimi fizice, unităţi de măsură, sisteme de mărimi şi unităţi

Mărimea fizică - o proprietate măsurabilă a unui corp

Mărimi fundamentale Unităţi fundamentale

Mărimi fizice scalare şi vectoriale

♦♦♦ Mărimile fizice scalare se caracterizează prin:

Mărimi derivate în mecanică Unităţi derivate în mecanică

Mărimi derivate în electricitate Unităţi derivate în electricitate

I.2. Biofizica moleculară

a. Clasificarea apei din organismele vii

 În raport cu celulele există apă intracelulară şi extracelulară, care la rândul ei poate fi

b. Proprietăţile fizice ale apei

d. Proprietăţile termice ale apei

o La toate nivelele de organizare a materiei se întâlnesc, sub diverse forme, fenomene

Difuzia simplă. Legile lui Fick

Fig. 1. Difuzia simp/ă.

I.3.2. Fenomene de transport prin membrana celulară

Funcţiile pe care le îndeplineşte membrana sunt următoarele:

Toate membranele biologice au în principiu o structură comună. Principalele componente

 Mişcări în interiorul moleculei fosfolipidelor

- endocitoza (pinocitoza, fagocitoza)

I.3.3. Noţiuni de biomecanică

Se caracterizează prin faptul că în nici un moment picioarele nu se află pe sol amîndouă

a. Manifestările mecanice ale contracţiei musculare.

- căldura de contracţie, care la rândul ei este căldura de menţinere a forţei de contracţie

Fig. 3. Echilibrul capului.

- genunchii sunt menţinuţi în extensie prin acţiunea gravitaţiei, în limita permisă de

Echilibrul gambei pe picior

Fig. 4. Tipuri de scolioză.

pentru a cărei compensare se produce o amplificare a curburii lombare cu convexitatea anterioară,

Fig. 5. Cifoza. Fig. 6. Lordoza.