APA ŞI SOLUŢIILE APOASE

BIOFIZICA SISTEMELOR
DISPERSE
 1. STRUCTURI MOLECULARE

Organismele vii conţin molecule mari (macromolecula de ADN), compuşi organici (proteine,
lipide, glucide, hormoni, vitamine, dar şi substanţe organice complexe ale elementelor chimice
(H, C, N, Na, Mg, K, Ca, Cl etc.), şi apă. Atomii acestor compuşi nu sunt izolaţi ci realizează
diferite tipuri de legături, obţinându-se astfel stabilitatea, echilibru sistemului, interacţiunea lor
conducând la realizarea unor agregate moleculare.
De exemplu: sângele este un fluid, o soluţie coloidală (plasma 55%), cu structură complexă în
care se găsesc elemente sub formă de suspensie (leucocite, hematii, trombocite), având
proprietăţile substanţelor solide plastice şi elastice, în care sunt dizolvate gaze (O2, CO2, N2),
raportul dintre volumul hematiilor şi cel al plasmei numindu-se hematocrit.
 Sigur, în componenţa materiei vii, au fost identificate, peste 60 elemente care provin
din minerale, numite bioelemente, şi, pătrund în organism prin metode diferite:
fotosinteză, respiraţie, nutriţie.
Principalele elemente constituente nevii ale organismelor vii sunt: ionii,
micromolecule, macromolecule şi complexe supramoleculare, care interacţionează
permanent între ele, biosistemele rezultate prin asamblarea acestor elemente nevii, se
supun legilor fizicii şi chimiei, şi vor manifesta proprietăţi specifice: metabolism,
creştere, dezvoltare, autoreglare, autoreproducere, mişcare.
Forţele intermoleculare şi intramoleculare, legăturile manifestate între moleculele
componenţilor asigură buna funcţionare a organismului.
 LEGĂTURI INTRAMOLECULARE ŞI INTERMOLECULARE
Analizând structura sistemelor biologice, pot fi evidenţiate două tipuri de legături
principale între atomi sau molecule: atât covalente (puternice) numite şi valenţe principale
dar şi necovalente (slabe) numite şi valenţe secundare.
Dacă legăturile covalente deţin rolul de a ţine atomii legaţi într-o moleculă, cele
necovalente determină arhitectura tridimensională a moleculelor biologice acţiunea lor fiind
coroborată dar şi interdependentă. De exemplu - interacţiunile care vor stabili structura unei
proteine de exemplu sunt de tip covalent dar şi necovalent.
Caracteristicile legăturilor covalente numite şi legături homeopolare:
Foarte stabile
Realizate între atomii aflaţi la o distanţă de aproximativ 1-2 Å (1 Å = 10-10 m),
prin punere în comun de electroni de la fiecare atom astfel încât ambii electroni să
interacţioneze cu ambele nuclee ale celor doi atomi (atomii elementelor identice sau puţin
diferite din punct de vedere al caracterului electrochimic) - rezultă molecule sau reţele
atomice.
 Caracteristicile legăturilor necovalente:
Sunt foarte slabe
Realizate între atomii aflaţi la distanţe mai mari de 3-4 Å
Totuşi, cu toate că sunt slabe, că pot fi rupte uşor, prin cumulare, datorită numărului
mare de interacţiuni forţele de tip Van der Waals, pot căpăta un aspect cantitativ, de
aceea sunt baza multor procese biologice. În schimb pentru a rupe o legătură,
covalentă, este necesară o energie care depinde de tipul legăturii realizată între atomi:
simplă, dublă, triplă.
Tipul legăturii covalente Exemple Energia(kcal/mol)

Simplă O-H 110

H-H 104
P-O 100
C-H 99
Dublă C=O 170
C=N 147
C=C 146
P=O 120
Triplă C ≡C 195

În timpul reacţiilor biochimice, moleculele obişnuiesc să adopte o stare temporară numită

stare de tranziţie, caracterizată de o energie mare, din acest motiv structurile covalente ale
moleculelor rămân intacte, perioade îndelungate de timp. Energia de legătură este diferenţa
dintre energia potenţială a sistemului format din atomi separaţi şi energia potenţială a
sistemului atomilor legaţi.
 Forţele Van der Waals sunt interacţiuni între molecule care au învelişul
electronic complet (sunt neutre din punct de vedere electric), fără a produce
legături chimice (moleculele se atrag prin interacţii electrostatice între diferite
regiuni ale norilor electronici, fără a exista o suprapunere a acestora). O
interacţiune intermoleculară specială este legătura de hidrogen, în care anumite
molecule cu înveliş electronic complet suprapun parţial orbitalii moleculari. Alte
forţe intermoleculare sunt interacţii de tipul ion-ion sau ion-dipol.

Între moleculele unei substanţe acţionează aproximativ în acelaşi moment

forţe de atracţie dar şi de respingere, numite forţe intermoleculare, dar şi
interacţiunile electromagnetice care se manifestă între dipolii atomici, adică
molecule cărora li se poate induce un moment electric de DIPOL.
Un dipol electric se defineşte ca fiind un ansamblu de două sarcini electrice egale şi de semn
contrar situate la distanţa r una de alta.
Într-un dipol electric centrul sarcinilor pozitive nu coincide cu cel al sarcinilor negative
Moleculele pot fi dipoli apăruţi spontan pentru un interval de timp foarte scurt, dar, prin medier
în timp, acest comportament dipolar dispare în cazul moleculelor perfect simetrice.
Astfel: interacţiunile pot fi, în funcţie de caracterul dipolului, de tip:
- dipol permanent - dipol permanent (care apar între centrul sarcinilor pozitive ale unei molecul
polare şi centrul sarcinilor negative al altei molecule polare).
- dipol indus - dipol permanent (care pot implica şi molecule nepolare, dar care, sub acţiunea
câmpului electric al unei molecule puternic polare, îşi deformează norul electric şi apare un
dipol indus care interacţionează cu molecula polară).
În general, moleculele se pot comporta ca dipoli permanenţi sau induşi (în prezenţa unor câmpur
electrice exterioare moleculele nepolare pot deveni dipoli induşi). Dintre dipolii permanenţi s
pot menţiona apa, lipidele, proteinele.
Structura primară a moleculelor biologice, este determinată de interacţiuni puternice, iar structur
lor cea mai ordonată este caracterizată şi realizată de către forţe de interacţiune slabă.
 STRUCTURA APEI

Apa este cea mai răspândită substanţă de pe Pământ (70% din

suprafaţa globului), şi este importantă pentru „bios” deoarece participă
la organizarea diferitelor structuri ale sistemelor biologice.

„Apa este originea şi matricea vieţii” ( Albert Szent).

Reprezintă un mediu de dispersie atât intracelular (reacţii

metabolice ) cât şi interstiţial, şi este un mediu de transport al diverselor
substanţe necesare organismului şi a produselor de dezasimilaţie

În evoluţia sa ontogenetică procentul de apă din corpul uman

descreşte continuu de la 97% la embrionul de două luni, la 67 – 74%
pentru nou născut şi 58-67% în cazul organismului adult.
 La temperatura normală a organismului, apa se află în
stare lichidă, ceea ce îi conferă caracterul de
complexitate şi dinamism, spre deosebire de starea
solidă, în care libertatea mişcărilor moleculare este
extrem de limitată, sau faţă de starea gazoasă, în care
gradul de complexitate este redus, datorită dezordinii
moleculare specifice acestei stări.
 Apa naturală nu este pură, ci este rezultatul combinării izotopilor
hidrogenului (H1 H2, H3) cu cei ai oxigenului (O16, O17, O18),
predominantă fiind combinaţia H1-cu O16, numită „apă uşoară”.

Dacă izotopul O16 se combină cu deuteriu H2 se va obţine „apă

grea” care se găseşte în natură în proporţie mică.
Acţiunea apei grele în organism este:
• de a încetini metabolismul;
• inhibă diviziunea celulară;
• stopează parţial capacitatea de conducere a influxului nervos;
• inhibă transportul activ şi contracţia musculară.
 STRUCTURA ELECTRONICĂ A APEI
Studiul spectrelor de absorbţie în infraroşu privind structura moleculelor de
apă, au arătat că molecula de apă izolată este formată din 2 atomi de H legaţi
covalent de un atom O, sub un unghi de aprox 1050, cu distanţa de 0,99 Å, între
ei.

Configuratia electronică a hidrogenului este 1s1, iar cea a oxigenului

1s2 2s2 2p4
Fiecare moleculă de apă se poate lega coordinativ cu alte patru molecule
formând structuri spaţiale (ex: gheaţa). Cu ajutorul difracţiei cu raze X pe cristale
de gheaţă s-a demonstrat că moleculele de apă sunt dispuse în structură
spaţială tetraedrică.
 Electronii moleculei de H2O sunt distribuiţi astfel încât
centrul sarcinilor negative să nu coincide ce centrul sarcinilor
pozitive.
 2 e- se află în vecinătatea nucleului de O, gravitând în jurul lui
nu participă la formarea legăturilor O-H
 2 perechi de electroni care asigură realizarea legăturilor
covalente
 2 perechi de electroni „neparticipanţi” la legătură dar care se
rotesc pe două orbite eliptice într-un plan perpendicular pe cel al
moleculei de H2O
 ceilalţi doi electroni 2p ai oxigenului completează, fiecare împreună cu
câte un electron 1s al hidrogenului, participanţi parţial la legătura O-H.
 Datorită forţelor de atracţie intermoleculare Van
der Waals, cei patru electroni neparticipanţi se
apropie suficient de un nucleu de H al unei molecule
de apă vecină şi vor trece parţial pe orbitele acestui
nucleu, formând o legătură coordinativă prin punte
de H.

Legăturile de H persistă doar 10-19 s, ele se

distrug şi se refac permanent, molecula centrală de
apă fiind tetracoordinativă.
 Tetracoordinarea moleculei de apă prin punţi de hidrogen.
În spaţiul tridimensional, cele patru molecule de apă cu care molecula „centrală” realizează
punţi de hidrogen sunt dispuse în vârful unui tetraedru regulat
Existenţa legăturilor de H explică anomaliile apei

 Densitatea apei este maxima ρ = 1g/cm3 la

temperatura de 4 ˚C
 Creşterea volumului odată cu solidificarea ei în
procesul de îngheţare
 Vâscozitatea scade iniţial cu creşterea
presiunii iar apoi creşte liniar.

Datorită inerţiei termice apa se răceşte şi se

încălzeşte greu, deci are tendinţa de a-şi
păstra temperatura constantă.
 Organismele vii, prin mecanismul fiziologic de
termoreglare, nu-şi vor creşte temperatura peste valoarea
compatibile cu viaţa dacă schimbă cantităţi mari de căldură
cu mediul exterior.
Termoreglarea: are un mecanism complex care are 2
aspecte:
1. Termogeneza- producere de Q, numită şi
termoreglare chimică (exemplu – contracţii musculare,
modificări metabolice)
2. Termoliza. – pierdere de Q numită termoreglare fizică
(transpiraţie, respiraţie, conductibilitate termică - la
suprafaţa pielii).
 Pierderea căldurii se poate realiza în mai multe moduri: conducţie,
convecţie, radiaţie şi evaporarea apei.
Termoliza depinde de natura şi suprafaţa pielii, de suprafaţa corpului şi
de diferenţa de temperatură între piele şi mediul ambiant (organismul uman
pierde pierde căldură generată în interior prin reacţii biochimice sau
efectuare de lucru mecanic).
Conducţia (transportul direct al căldurii îninteriorul unui corp,) şi
convecţia (intermediul unui fluid în mişcare) sunt mecanisme care se
realizează prin contactul cu aerul, iar radiaţia de căldură are loc prin
intermediul undelor electromagnetice.
Pierderea căldurii prin evaporarea apei, se face la suprafaţa pielii prin
respiraţie insensibilă, transpiraţie termică sau nontermică sau pe alte căi
respiratorii.
S-au elaborat mai multe modele ale arhitecturii moleculare a apei în
stare lichidă.

 Modelul de reţea cu puncte vacante: se bazează pe reţeaua

hexagonală a gheţii, dar a cărei ordine poate fi distrusă de
molecule interstiţiale apărute ca urmare a ruperii legăturilor de
hidrogen la t > de 00 C

 Modelul în ciorchini: presupune grămezi de molecule, a căror

formă şi dimensiuni se schimbă permanent.

 Modelul hidraţilor de apă se bazează pe faptul că moleculele

de apă se pot dispune sub forma unor figuri geometrice.

 Modelul legăturilor flexibile: rearanjarea moleculară a apei

are loc prin deformarea legăturilor de H şi nu prin ruperea
punţilor de H
 Se poate spune că apa în stare lichidă are o structură
cvasicristalină care este perturbată de creşterea temperaturii
deci a agitaţiei termice, care conduce la ruperea unor legături
de hidrogen şi apariţia unor molecule libere de apă.

Deoarece la nivel molecular, apa reprezintă pentru

lumea vie cadrul de desfăşurare a proceselor biofizice şi
biochimice, arhitectura moleculară a apei în sisteme
biologice va depinde de tipurile de interacţiuni între solviţi şi
apă.
Prin dizolvarea unei substanţe în apă (solventul cel mai
răspândit), structura acesteia se poate modifica, în funcţie de
tipul solvitului, indiferent dacă între moleculele acestuia şi
moleculele apei există sau nu interacţiuni.

Electroliţii - se disociază la dizolvarea în apă în ioni negativi şi

pozitivi, fenomen favorizat de constanta dielectrică mare a apei
(εr = 80). Electroliţii tari sunt complet disociaţi.

Ionii astfel formaţi atrag dipolii apei, astfel că un ion pozitiv

atrage polul negativ şi invers.
Apar structuri radiale (cu simetrie sferică) - apa devenind apă de
hidratare. Procesul se numeşte solvatarea (hidratarea) ionilor.
Acest tip de apă are proprietăţi diferite de cele ale apei obişnuite:
densitatea apei creşte prin electroconstricţie, se modifică
temperaturile de solidificare şi fierbere, constanta dielectrică etc.

1. hidratarea ionilor rezultaţi prin disocierea electrolitică în

soluţii apoase.
Conform atracţiei coulombiene, dipolii apei se vor orienta
radial în jurul unui ion, astfel încât extremitatea dipolului să aibă
semn opus ionului formând apa de hidratare
2. structura apei în jurul macromoleculelor biologice
(proteine, acizi nucleici, etc.) - duce la formarea apei legate.
Această structurare se datorează faptului că macromoleculele
biologice dizolvate în apă, dispun de grupări ionizabile şi de
grupări hidrofobe.

O parte din aceste grupări nu se pot aranja pentru a forma

legături hidrofobe sau de atracţie electrostatică, ci vor conferi
macromoleculei capacitatea de a structura molecule de apă în
jurul ei.
3. formarea cristal hidraţilor: prin crearea unor cavităţi în cazul
dizolvării moleculelor hidrofobe în apă.

Astfel se explică formarea cristal hidraţilor unor anestezice sau

gaze nobile, şi rolul moleculelor de cristal-hidraţi de a bloca
canalele de Na+, K+, Cl-, specifice celulei nervoase fapt care
conduce la imposibilitatea propagării potenţialului de acţiune
deci a influxului nervos.
 CLASIFICAREA APEI ÎN ORGANISM

Diferenţierea apei din variatele structuri ale

organismelor vii se poate face din mai multe
puncte de vedere:

1. după locul în care se găsesc în raport cu celulele:

 apă intracelulară

 apă extracelulară, care la rândul ei poate fi:

 interstiţială (extravasculară)

 circulantă (intravasculară)
2. după distribuţia tisulară apa poate fi:
 legată (structuri moleculare)

 liberă

3. după starea chimică poate fi:

 tisulară (din ţesuturi)

 cavitară (umoarea sticloasă, lichidul

cefalorahidian

4. după provenienţă poate fi:

 exogenă (introdusă din exterior în organism)

 endogenă (rezultată din procese biochimice

în interiorul organismului)
 Apa totală din organismul uman reprezintă aproximativ 65% din
masa totală, şi ea scade cu vârsta.
Apa intracelulară: 70% din total, şi 55% din greutatea
organismului.
Apa extracelulară 30% - interstiţial 20% si apa circulantă
(vasculară) – 7%, este reprezentată de fluidul interstiţial şi fluidele
circulante.
În interiorul celulei există apă de hidratare pe macromolecule şi
apă legată cu rol specific de structuralizare a macromoleculelor cât şi
fenomen invers.
 Apa celulară are o serie de proprietăţi diferite de apa
obişnuită atât din cauza dimensiunilor domeniior cu aspecte
chimice distincte pe care le ocupă în celulă precum şi
faptului că solviţii au momente electrice de dipol puternice
ce contribuie la organizarea clusterilor.

Apa celulară are o serie de caracteristici:

 rezistă la hidratare;
 nu îngheaţă chiar la - 20° C;
 nu are proprietăţile obişnuite de solvent la cristaloizi;
 nu este transferată prin membrane în schimbul osmotic
dintre celule şi mediul extern;
 are rol de formare de reţele de apă în apropierea
macromoleculelor prin structurarea apei pe aceste
macromolecule (exemplu: colagenul cu molecule de apă în
formă de reţea);
O distribuţie a apei:

 Păr – 4%
 Dentină – 9-10%
 Schelet şi ţesut adipos – 30%
 Cartilaj – 50%
 Substanţă albă – 70%
 Substanţă cenuşie - 85%
 Ficat - 75%
 Muşchi - 76%
 Cord 77%
 Plămân – 81 %
 Plasmă - 93%
 Ţesut embrionar - 97%
 ROLUL APEI ÎN ORGANISMELE VII
Organismul viu se prezintă ca un sistem de apă brodat cu proteine, lipide, glucide şi
alte molecule şi macromolecule.
 În mediul apos au loc toate reacţiile biochimice importante.
 Toate membranele sunt tapetate cu straturi foarte subţiri de apă fixate foarte
bine de acestea şi formează o structură semicristalină.

 Apa participă la hidroliza enzimatică, la reacţii de oxidoreducere, biosinteza

proteinelor etc.

În cazul unui ţesut malign are loc creşterea ponderii apei

datorită tranziţiei de la metabolismul aerob la cela anaerob.

Prin metode de rezonanţă magnetică nucleară se poate

determina procentul protonilor (implicit al apei) dintr-un
ţesut. O creştere peste un anumit nivel indică o tumoare sau
edem)
 Fiind denumită şi „matricea vieţii” – participă activ la procesele ce au
loc în organism şi are următoarele roluri:

 element chimic principal al organismelor vii cu procent

mare la masa lor totală (om 60%)

 este mediul de desfăşurare al reacţiilor biochimice

 rol important în transportul substanţelor (ioni, molecule)

între compartimente

 participă la eliminarea toxinelor

 intervine alături de CO2 , ca unul din reactanţii reacţiei de

fotosinteză prin care energia radiaţiei solare se
transformă în reacţie biochimică.
 constituie mediul de „flotaţie” al unor tipuri de
celule libere (eritrocite, leucocite) dizolvate în
plasma sanguină

 asigură şi menţin presiunea osmotică

 asigură protecţia la şocuri a fătului

 menţine temperatura internă a organismului –

constantă.
 Proprietăţile biofizice ale apei

1. Căldura specifică a apei (4,2 J/kgK) foarte mare faţă de oricare substanţă

solidă sau lichidă permite o stabilizare a temperaturii în diversele

procese biologice (ex. căldura produsă în travaliul muscular sau în
procesele energetice apărute în metabolism); este foarte importantă în
procesele de termoreglare la nivelul organismului viu.

2. Conductibilitatea termică mai mare decât în cazul altor lichide este un

„amortizor şi transportor termic” în vederea evacuării căldurii în jurul
membranelor sau altor structuri care nu poate fi evacuată prin circulaţie
de lichide.
3. Căldura latentă de vaporizare (2,43 J/kg la 37°C) este mult mai mare
decât la alte lichide fiind un factor determinant şi favorizant în
homeotermie (răcirea corpului prin evaporare pulmonară şi transpiraţie);

4. Constanta dielectrică ε = 78,5 la 25°C explică capacitatea mare de

ionizare a substanţelor dizolvate în apă.

5. Coeficientul de vâscozitate este mic ceea ce permite o deplasare a

straturilor apei în mod liber fără o frecare şi consum de energie între ele

6. Coeficientul de tensiune superficială 72,1.10-3 N/m la 0°C scade cu

creşterea temperaturii, prin ruperea legăturilor de hidrogen şi agitaţia
termică.
Definiţia şi clasificarea
sistemelor disperse
De cele mai multe ori, substanţele se află sub formă de
amestecuri. Amestecul de două sau mai multe substanţe
se numeşte sistem dispers.

Noţiunea de sistem dispers se aplică sistemelor formate

dintr-un mediu continuu, mediu dispersant (este
preponderent), şi o substanţă dispersată în acest mediu
(cantitate mai mică), deci, discontinuă, numită fază
dispersată.

• Definiţia: Prin sistem dispers înţelegem un amestec de

două sau mai multe substanţe, având o componentă
dispersantă (solventul) şi una dispersată (solvitul), (Este
astfel un sistem eterogen).
• Pentru o soluţie, solventul reprezintă mediul
dispersant, substanţa dizolvată reprezintă faza
dispersată.
Solubilitatea depinde de :

• natura solventului,
• natura solvitului,
• temperatură,
• uneori de presiune
 Clasificarea sistemelor disperse

Sistemele disperse se clasifică în funcţie de:

• dimensiunile particulelor,

• starea de agregare a dispersantului,

• afinitatea dintre componenţi

• tipul fazelor componente (faza reprezintă o parte

omogenă a unui sistem, la suprafeţele de separare
de celelalte părţi apărând variaţii bruşte ale
proprietăţilor fizico - chimice).
 1

d

1. Pornind de la dimensiunile particulelor solvitului,

se defineşte gradul de dispersie Δ ca fiind inversul
diametrului particulelor solvitului d:
Δ=1/d
În funcţie de gradul de dispersie se disting:
• soluţii moleculare( adevărate) cu Δ > 109 m-1, d <
1 nm, aceasta este invizibilă la microscopul optic
sau la ultramicroscop

• soluţii coloidale cu Δ = 107 m-1 < Δ < 109 m-1,

vizibil la ultramicroscop

• suspensii, soluţii grosiere cu Δ < 107 m-1,

d > 100 nm, vizibilă la microscopul optic sau chiar cu
ochiul liber.
2. În funcţie de starea de agregare a
solventului (solvitul putând fi gaz, lichid sau
solid) sistemele disperse pot fi:

• gazoase , aerosoli – substanţa dispersantă

este un gaz (amestecurile gazoase, vaporii în
aer, ceaţa)

• lichide, liosoli – substanţa dispersantă este

un lichid (lichide nemiscibile, lichid în gaz,
soluţii de electrolit)

• solide , soli solizi – substanţa dispersantă

este un solid (unele aliaje)
3. În funcţie de afinitatea dintre componenţi
sistemele disperse sunt:
• liofile (există afinitate între solvit şi solvent)
• liofobe (nu există afinitate între solvit şi solvent)

4. Din punct de vedere al tipului fazelor

componente sistemele disperse pot fi:
• monofazice, care pot fi omogene (proprietăţi
identice în toate punctele sistemului) şi
neomogene (proprietăţile diferă de la un punct
la altul)
• polifazice – eterogene între părţile componente
există suprafeţe de separare. (ceaţa, aerosoli,
spuma : lichid şi gaz, gel , solid cu lichid)
În organism există soluţii adevărate, coloizi şi suspensii în
care dispersantul este lichid, comportamentul lichidelor
biologice fiind complex, având proprietăţi conjugate
tuturor celor trei clase de sisteme disperse(sisteme
disperse eterogene, polifazice).

De exemplu:
• Sângele este soluţie pentru cristaloizi (Na, Cl, K), coloid
(deoarece conţine proteine: serumalbumine, globuline),
suspensie (datorită prezenţei elementelor figurate).

• Lichidul cefalorahidian (LCR) are substanţe cristaloide,

deci este soluţie, în concentraţie scăzută are şi
albumine, deci este coloid, are şi foarte rar celule
endoteliale şi limfocite, fiind astfel reprezentată şi
componenta de suspensie.
Soluţii moleculare( adevărate)

Soluţia moleculară - amestec omogen

cuprinzând mai mulţi constituenţi dintre care
unul este numit solvent iar ceilalţi - solviţi.

Dacă unul dintre constituenţi este lichid, acesta

este solventul.

Dacă doi sau mai mulţi constituenţi sunt lichide,

solventul este, prin definiţie, cel care se află
în cantitatea cea mai mare.
• Soluţiile moleculare au diametrul particulelor
solviţilor mai mic decât 1 nm, sunt sisteme
omogene, monofazice, starea de agregare a
solventului putând fi oricare (gazoasă, lichidă sau
solidă).

• Solventul este constituentul lichid aflat în cantitate

cea mai mare al soluţiei moleculare.

• Excepţie de la această regulă face apa care este

întotdeauna solventul (de exemplu, o soluţie de
alcool 75% are ca solvent apa).
• Soluţiile apoase sunt de foarte mare importanţă în
medicină.
Soluţiile moleculare( adevărate)

• nu sunt reţinute de filtre;

• nu sedimentează;

• dializează şi difuzează uşor;

• sunt optic vide (nu sunt vizibile nici

la ultramicroscop).
 Suspensiile

• Sunt sisteme disperse care au gradul de dispersie cuprins în

intervalul 105 – 107 m-1, dimensiunile particulelor lor fiind mai mari
decât 10-7 m şi mai mici decât 10-5 m.
• Suspensiile pot fi solide şi lichide sau gazoase.

• Suspensiile medicamentoase sunt suspensii solide care se prepară

printr-o mărunţire mecanică şi dispersarea particulelor în mediul de
dispersie sau prin scăderea solubilităţii anumitor substanţe
dizolvate.

• Aerosolii care se administrează sub formă de inhalaţie se obţin prin

pulverizarea unor soluţii de substanţe medicamentoase solide
dizolvate într-un lichid.

• Stabilitatea suspensiilor creşte cu gradul de dispersie (scăderea

dimensiunilor particulelor solvitului) deoarece particulele mai mici
sunt mai bine ţinute în suspensie prin fenomenele de tensiune
superficială.
Suspensiile:

• vizibile la microscopul clasic;

• precipită relativ repede;
• nu dializează şi nu difuzează;
• nu trec prin filtrele fine de hârtie
Emulsiile

• Sunt sisteme alcătuite dintr-un lichid dispersat într-

un lichid (laptele care este o emulsie de globule
mici de grăsime într-o soluţie apoasă de săruri
minerale, lactoză, proteine etc.), dintr-un gaz
dispersat într-un lichid (spuma) sau dintr-un lichid
dispersat într-un gaz (ceaţa).

• Formarea unei emulsii presupune o creştere a

suprafeţei interfaciale dintre cele două faze
nemiscibile şi este însoţită de o creştere a energiei
libere.
 Emulsiile pot fi folosite în:
• nutriţie (ca surse concentrate de
calorii),

• în administrarea vaccinurilor
(emulsiile putând prezenta efecte
adjuvante),

• în eliberare controlată de
medicamente (permiţând
încorporarea de medicamente
hidrofile/hidrofobe în cantităţi mari,
Fig.1 Formarea unei medicamentul nefiind în contact direct
emulsii la punerea în cu fluidele şi ţesuturile organismului),
contact a două faze
nemiscibile lichide
• la stabilizarea chimică a
medicamentelor care hidrolizează
rapid în soluţii apoase.
 Soluţii de gaz în lichid

• Legea lui Henry - cantitatea de gaz ce se dizolva în unitatea de

volum de lichid este proporţională cu presiunea gazului (sau cu
presiunea parţială la amestecuri).

• Cantitatea de gaze, dizolvată în lichid, la saturaţie, este funcţie atât de

tipul lichidului cât şi de tipul gazului.

• Conform legii lui Henry, cantitatea de gaz care se dizolvă în unitatea de

volum de lichid este proporţională cu presiunea gazului de deasupra
lichidului (sau cu presiunea parţială a gazului in amestec).

• Cel mai bun exemplu pentru înţelegerea acestei legi constă în

observarea fenomenelor care au loc la deschiderea unui recipient care
conţine un lichid gazos (apă carbogazoasă, de exemplu). Se observă
cum apar bule de aer la suprafaţa lichidului deoarece bioxidul de
carbon, aflat la presiune mai mare decât cea atmosferică, deci dizolvat
în cantitate mai mare, părăseşte amestecul, ca rezultat al egalizării
presiunii parţiale cu presiunea atmosferică.
• Gazele sunt din ce în ce mai puţin solubile pe măsură ce
temperatura creşte, când lichidul fierbe, gazele fiind
eliminate.

• Dintr-un amestec de gaze, aflate în prezenţa unui lichid,

fiecare gaz se dizolvă ca şi cum ar fi singur în lichidul
dizolvant.

• La o temperatură dată, cantitatea de gaz dizolvată în lichid

este proporţională cu presiunea pe care o exercită gazul
asupra lichidului după ce s-a dizolvat cantitatea maximă de
gaz posibilă în condiţiile date.

• Coeficientul de solubilitate reprezintă volumul de gaz ( în

condiţii normale de presiune şi temperatură) care se
dizolvă într-un litru de lichid.
Dizolvarea gazelor în sânge şi ţesuturi

• Conform legii lui Henry, cantitatea de gaz dizolvat într-un

lichid creşte cu creşterea presiunii sale de deasupra
lichidului, solubilitatea gazelor în sânge crescând
exponenţial, constanta de timp a procesului depinzând de
tipul de ţesut.

• Din acest punct de vedere ţesuturile pot fi rapide sau lente şi

din acest motiv apare o diferenţă de presiune (disbarism)
între diferite ţesuturi, ca între sânge şi ţesuturi, important în
special la decompresie (exemplu ar fi revenirea scafandrilor
la suprafaţă).

• Eliminarea gazelor inerte la decompresie este mai rapid în

sânge decât în ţesuturi, prin urmare poate apărea situaţia în
care există în sânge bule de gaz (aşa numitele embolii
gazoase).
• Accidentele grave se datorează localizării emboliilor la
nivelul arterelor creierului şi măduvei spinării. Apariţia
emboliilor poate fi prevenită prin decompresie lentă.
Proprietăţile electrice ale soluţiilor

Particulele coloidale absorb selectiv ionii şi se încarcă cu

sarcină electrică.

Toate particulele unui coloid se încarcă cu sarcină de acelaşi

fel, de aceea se resping reciproc.

În câmp electric particulele migrează în direcţia câmpului dacă

sunt pozitive şi în direcţie opusă dacă sunt negative. Această
migrare se numeşte electroforeză.

Electroliţi - substanţe capabile de a se disocia o soluţie în ioni

pozitivi şi negativi.
Prezintă un comportament special :
1. Rezistenţa electrică este mult mai mică decât a apei pure.
2. Între două soluţii de concentraţii diferite apare o diferenţă de
potenţial.
Concentraţia soluţiilor

• Pentru caracterizarea sistemelor disperse din punct de

vedere cantitativ se foloseşte un parametru intensiv de
stare numit concentraţie.

Unitatea de măsură a concentraţiei molare în SI (sistemul

internaţional de mărimi şi unităţi) este numărul de Kmoli
de solvit pe unitatea de volum de soluţie (Kmoli/m3):

 Solvit
Cm= VSolutie ,
Concentraţia unei soluţii - caracterizează soluţia din punct
de vedere cantitativ. Câteva moduri de a o aprecia:

- concentraţie molară (molaritate) CM = Vsolvit/Vsolutie ( în SI

mol/m3)
- concentraţia molală (molalitate) reprezintă numărul de
moli de solvit la 1 kg de solvent.
- procentuală (formală):
- în volum msolvit/Vsolutie
- în greutate msolvit/msolutie
- normală (echivalentă)(normalitate) Vech.solvit/Vsolutie = Cn =
nZCM ,

• Concentraţia normală (normalitate) pentru soluţii de

electrolit reprezintă numărul de echivalent de solvit la 1
litru de soluţie (un echivalent este egal cu cantitatea de
substanţă care conţine NA de sarcini electrice
elementare).
Proprietăţi optice ale soluţiilor

• Sunt folosite pentru analiza calitativă şi cantitativă a

substanţelor în soluţie, prin diferite tehnici, cum ar fi:

- Refractometria este o metodă prin care, în urma măsurării

indicelui de refracţie al unei soluţii, se poate calcula
proteinemia totală.

- Polarimetria este o metodă pe baza căreia se poate calcula

concentraţia unei soluţii optic active

• De exemplu, aminoacizii sunt levogiri (L), iar glucidele sunt

dextrogire (D).
• O substanţă optic activă roteşte planul luminii
polarizate cu un unghi θ proporţional cu concentraţia sa în
soluţie.
• Schimbări de stare
Soluţia coloidală propriu-
zisă cu proprietăţile
caracteristice unui lichid se
numeşte sol. În anumite
condiţii solul trece în gel,
stare intermediară între
lichid şi solid.

Trecerea de la sol la gel se

face prin pierderea unei
părţi din solvent şi invers,
prin absorbţia sau uneori
prin agitare mecanică.
 Coagularea constă în micşorarea
dispersiei cu formare de
particule mari care se depun
formând precipitatul.
Citoplasma după natura
substanţelor dispersate în ea ,
este în acelaşi timp soluţie
Prin pierderea majorităţii moleculară(sărurile), soluţie
solventului prin aşa coloidală (proteinele) şi
numita sinereză, gelul suspensie (mitocondrii).
trece în precipitat.
• Pentru că citoplasma poate
Precipitatul are proprietăţi curge prin orificii practicate în
de solid amorf sau membrana celulară, dând
cristalin, are volum mult naştere unui curent de
mai mic decât gelul şi nu convecţie, iar picăturile de
permite difuziunea şi alte citoplasmă tind să se
fenomene legate de unească, o putem încadra în
aceasta. categoria de lichid.
Mulţumesc,