1.

ALegăturile covalente

● Sunt legături obţinute prin întrepătrunderea orbitalilor electronici

● Apar atunci când atomii constituent au electroni neîmperecheaţi în păturile de
valenţă
● O caracteristica speciala a atomului de C este ca unul dintre electronii din
patura s poate parasi acest orbital pentru un orbital p. Acest process este cel care determina
capacitatea atomului de C de a forma legaturi si de a intra intr-un numar extrem de mare de
combinatii moleculare.
● Un alt proces este procesul de hibridizare. CH4 - structură tetraedrică, are
hibridizare sp3( un “amestec” in care intra 3 orbitali de tip p si unul de tip s. Acestia se
combina obtinandu-se 4 orbitali de tip hibrid. Asemanator se formeaza hibridizarile sp2 si sp.
● Sunt legături PUTERNICE – datorită tăriei întrepătrunderii orbitalilor
● Sunt legături DIRECŢIONALE – deoarece se realizează pe direcţia pe care se
întrepătrund orbitalii
● Sunt legături SATURABILE – un oribital se poate întrepătrunde doar cu un
alt orbital si nu cu mai mulţi

1B.Legăturile ionice

● Sunt obţinute prin schimburile de electroni

● NU sunt direcţionale,deoarece cămpul electric al unei sarcini electrice nu are o
direcţie preferenţială
● NU sunt saturabile ,deoarece un ion poate interacţiona ,în acelas timp, cu un
număr nelimitat de alţi ioni
● Considerând o legătură covalentă polară puternică ( practic,unul dintre
electroni este atras total numai de către unul dintre constituenţii legăturii) atunci se poate
vorbi de o legătură ionică . În acest fel se obţine un atom(ion) încărcat negative(un electron
mai mult) si un atom încarcat pozitiv(un electron mai puţin)
● Între cei doi ioni se manifestă o forţă de atracţie electrostatică ,tăria estimate pe
baza interacţiunilor electrice
 1C.Legăturile van der Waals

● Se obţin prin interactiunea momentului dipolar al unei molecule cu momentul

dipolar al alteia
● Chiar si intre moleculele care nu au un moment dipolar permanent pot apărea
forţe de tip van der Waals ce au ca sursă momentele dipolare instantanee ale molecule
respective
● Sunt legături de atracţie la distanţă medie
● Sunt legături de respingere la distanţă mica
● Nu sunt legături direcţionale şi saturabile

1D.Legăturile (Punţile) de hidrogen

● Se obţine prin interacţiunea dintre un atom de H ( implicat intr-o legătură

covalentă) şi un alt atom ce are character electronegative (implicat la rândul lui într-o legătură
covalentă)
● Tăria unei astfel de legături este de ordinal 10-25 KJ/mol (legături slabe)
● Sunt importante pentru organismal uman fiind implicate in procesele de
modificare comformaţională pentru un nr. mare de proteine ,în formarea moleculelor de acizi
nucleici
● Este o legătură saturabilă si directional
Legăturile C şi D sunt denumite legături secundare datorită faptului că ,in cadrul
lor ,participanţii la legătura îşi păstrează identitatea
 2.Numere cuantice

N = Nr. cuantic principal(valori posibile : nr intregi ,positive 1,2…inf)

● Exprima din punct de vedere fizic pe ce patura se gaseste electronul respective(
cat de departe de nucleu si ce energie are electronul )

I = Nr. cinetic orbital( val. Numere intregi 0 ,1 ,2,… n-1 , unde n=nr cuantic pp)
● Exprima din punct de vedere fizic ,forma pe car e o are orbitalul si descrie
,practic,distributia spatiala de sarcina negative in jurul nucleului
ML = Nr. cuantic magnetic ( ml = -l ,l)
● Exprima modul in care electronii interactioneaza cu campurile magnetice
externe
S = Nr. cuantic de spin (+ ½ , in cazul electronilor)
Ms = Nr. cuantic magnetic de spin (are 2x valori posibile +/- ½ )

SPINUL = Caracteristica intrinseca a electronului ,se invarte in sensul acelor de

ceasornic la + ½ si invers la – ½
● Tinand cont ca nr. de spin(S) are o singura valoare( ½ ) pt. oricare electron
,putem spune ca avem numai 4 nr cuantice care sa faca diferenta intre orbite
● In functie de numerele cuantice se poate clasifica energia starilor de echilibru
● Starea cu energia cea mai joasa se numeste starea fundamental a atomului
,iar celelalte se numesc stari excitate
● Cand atomul primeste energie ,unul dintre electroni trece de pe o orbita pe
alta,iar atomul isi schimba starea energica. Daca fenomenul extern care a furnizat energia
inceteaza ,atomul are tendinta de a trece din nou in starea fundamental ,eliberand energie
● Emisia de energie poate fi ,fie sub forma unui foton de aceeasi energie cu cel
care a produs excitarea ,fie sub alte forme de energie
IMPORTANT
● Atomii,moleculele si structurile moleculare ,datorita caracterului cuantic ,nu
pot absorbi sau emite energie decat in cuante egale cu diferenta dintre nivelele energetice ale
sistemului

PRINCIPIUL DE EXCLUZIUNE AL LUI PAULI

 ● Este principiul care guverneaza aranjarea electronilor pe orbitali.
● Este tradus prin faptul ca 2 obiecte nu pot ocupa in acelas timp acelasi loc in
spatiu
● In jurul unui nucleu nu pot exista 2 electroni cu numere cuantice identice
● Daca 2 electroni au acelasi nr cuantic pp (n) sunt pe aceeasi patura electronica
si au aceeasi energie
 3A.Legea lui Bernoulli

Bernoulli afirma ca suma presiunilor statica ,dinamica si de pozitie este constanta in

lungul unui tub de current
P + ρv2/2 + ρgh = cst, unde p este presiunea static, 𝜌 este densitatea fluidului, h este
inaltimea, v este viteza fluidului; ceke 2 legi sunt valabile in cazul unor curgeri ale fluidelor,
ideale cand nu se ia in considerare vascozitatea.
Statica + dinamica + de pozitie = cst
● Un fluid ideal este un fluid incompresabil si fara vascozitate
● Un tub de curent este alcatuit dintr-un manunchi de linii de curent
● Linia de curent este o curba imaginara tangenta in fiecare punct la vectorul
viteza

3B.Ecuatia de continuitate

● In lungul unui tub de curent produsul dintre aria sectiunii transversal si viteza
este constant
● Pentru deducerea ecuatiei de continuitate vom considera un tub de curent
asezat intr-un fluid in miscare
● Debitul volumic de curgere Q reprezinta volumul de fluid care traverseaza o
sectiune a tubului in unitatea de timp ,iar viteza de curgere v reprezinta distanta parcursa de
un element de lichid in unitatea de timp
● Pentru un fluid incompresabil care curge stationar si nu se disipa prin porii
peretilor laterali debitul Q = const , iar v de curgere este > mare daca sectiunea este mai mica.

3C. Legea Hagen-Poiseuille

Ecuatia Hagen-Poiseuille exprima distributia vitezelor in cazul curgerii unui fluid printr-o
conducta. Curgerea laminara are loc la viteze nu prea mari sau la diametre nu prea mari.
o Se delimiteaza un tub de current cu raza r . Asupra fluidului din tub actioneaza
fortele de presiune de la extremitati cu rezultanta 𝑝1 𝜋𝑟 2 − 𝑝2 𝜋𝑟 2 si forta de frecarea interna
oe suprafata laterala, exercitata de restul fluidului, datorita vascozitatii este 𝜏2𝜋𝑟𝑙
o Curgerea fiind stationara( cu viteza constanta), fortele se echilibreaza:
 o (𝑝1 − 𝑝2 )𝜋𝑟 2 = 2𝜋𝑟𝑙𝜏
o Conform legii lui Newton pentru fluide:
𝑑𝐹 𝑑𝑣 𝑑𝑣
o 𝜏= =𝜂 ; 𝑑𝐹 = 𝜂 ∗ 𝑑𝑆, unde 𝜂 este coeficientul de
𝑑𝑆 𝑑𝑟 𝑑𝑟
vascozitate dinamica( depinde de natura fluidului si de temperature)
o Formula lui Poiseuille:
𝑝 −𝑝
o 𝑣 = 1 2 𝑅2
8𝑙𝜂

o Deci debitul este proportional cu caderea de presiune pe unitatea de lungime a

tubului si cu puterea a patra a razei tubului.
o Aceasta formula este utilizata pentru determinarea vascozitatii fluidelor( ex:
vascozimetru Ostwald)
Legea lui Poiseuille explica unele aspecte ale fiziologie circulatiei sanguine. Intr-adevar,
reteaua capilara a omului insumeaza 105 km. Dupa necesitatile organismului, debitul
sangelui este reglat cu usurinta prin contractia sau dilatarea vaselor sanguine, sangele
necesar fiind luat din splina si ficat
 4. Circulatia sangvina
● C.S. este o componenta importanta a proceselor de transport al oxigenului ,a
diferitelor substante (AA,ioni,hormoni) sau a procesului de termoreglare
● Aspectele fizice si biofizice ale acesteia pot fi descrise cu ajutorul elementelor
de mecanica a fluidelor
● Trebuie avut mereu in vedere faptul ca sangele si circulatia sanguina prezinta
cateva caracteristici diferite de cele in care au fost deduse ecuatiile respective si anume :
I. Circulatia este pulsatila ,nu continua
II. Sangele este un lichid nenewtonian ( coeficientul de vascozitate depinde de viteza )
III. Peretii vaselor sunt pereti elastici ,nu rigizi
IV. Sangele nu este un fluid omogen ci mai mult o suspensie heterogena

De cele mai multe ori sistemul circulator este comparat cu un sistem de conducte prin
care circula un fluid ce este impins ,in sistemul de conducte ,de o pompa (inima)
Dupa cum a fost amintit ,aceasta comparatie nu este absolut corecta datorita
caracteristicilor enumerate anterior
● Inima este considerata o pompa dubla ,ale carei valve asigura curgerea
sangelui in directie corecta
● Circulatia este de forma urmatoare :
Atriul stang - > ventricul stang -> aorta ->artere ->arteriole - >capilare - > vene - >
atriul drept - > ventricul drept -> artera pulmonara - > plamani -> vene pulmonare - > atriul
stang

● In consecinta partea stanga a inimii pompeaza sange in organism ,iar partea

dreapta pompeaza sange in plamani

o Pentru o functionare corecta inima(sistemul de pompaj) trebuie sa asigure o

presiune minima
o Datorita miscarillor ritmate ale muschilor cardiaci curgerea are loc in pulsuri
o Presiune maxima = presiune sistolica =120mm Hg(torr)(medie adult)
o Presiune minima = presiune diastolica = 80 mm Hg(torr)(medie adult)
o In consecinta presiune medie =100 torr
 o In cazul unei persoane aflate in pozitie orizontala ,presiunea = distribuita
uniform
o In cazul unei persoane aflate in verticala ,presiunea nu mai este distribuita
uniform (aprox 130torr la nivelul picioareleor ,iar la cap aprox 60torr)
 5.Aplicatii la circulatia sangelui(Bernoulli + Continuitate)

● Stenoza cailor sanguine este una dintre afectiunile cele mai raspandite la ora
actuala
● D.p.d.v. fizic problemele ce apar in urma ingustarii caii de curgere pot fi
deduse relative pe baza ecuatiei lui Bernoulli
● Presupunand ca debitul ramane constant ,ingustarea unui vas de sange duce la
cresterea vitezei de curgere
● Daca raza tubului prin care are loc curgerea scade 2 x ,viteza de curgere creste
de 4x . Privind ec. Bernoulli se poate observa cum > in viteza a curgerii se face pe seama
scaderii in presiune(statica)
● Scaderea presiunii in interiorul vasului poate duce la stenoza mai accentuate
,sau chiar la blocarea totala a curgerii sangelui ( ischemie )
● Acest fenomen se datoreaza presiuniii din exteriorul vasului sangvin ,presiune
ce nu este afectata si care ramanand la valoarea initiala apasa asupra peretilor vasului exterior
,provocand o si mai mare reducere a diametrului vasului.
● Crescand viteza de curgere, se poate atinge viteza critica si deci, pot aparea
manifestari ale curgerii turbulenta; curgerea nu mai este paralela cu peretii vasului ci are
componente indreptate spre peretii vasului, componente ce pot disloca bucati din placa
depusa, bucati care ajunse libere in sistemul circulator pot sa blocheze total curgerea.
● O alta problema datorata depunerii de placa pe peretii vasului este data de
depunerile unor substante pe peretii vasului, proprietatile elastic ale vasului fiind afectate.
● Hematocritul in momentul in care depaseste valorile normale de 40-50%,
sangele se indeparteaza mult de comportamentul unui fluid. Eritrocitele exercita unele asupra
altora, se produc deformari mecanice, vascozitatea creste, creste si rezistenta intampinata de
sange la inaintare, scazand debitul sangvin.
● Un factor extern care poate afecta circulatia sangvina normal poate fi amintit
efectul acceleratiilor( crescatoare sau descrescatoare). In timpul unei acceleratii”negative”
asupra corpului, presiunea sistolica, la nivelul arterelor creierului, scade brusc, arterele
cerebrale putandu-se inchide si cauza ischemie cerebrala. In timpul acceleratii positive,
sangele se acumuleaza la nivelul creierului crescand presiunea foarte mult, ducand la o retina
congestionala.
 6.Principiul I al termodinamicii

● Afirma ca variatia de energie interna a unui sistem este diferenta intre caldura
primita de sistem si lucrul mecanic efectuat de acesta :
Δ U = Q-L
Conventie :
Lucrul mecanic:
1. Este pozitiv daca este efectuat de sistem
2. Este negativ daca este efectuat de mediul inconjurator asupra sistemului
Caldura:
1. Este pozitiva daca este primita de sistem
2. Negativa daca este cedata de catre acesta

● Principiul I al TD este o lege de conservare a energiei, permite transformarea

integrala a caldurii primite in lucru mecanic.
 7.Princiul II al termodinamicii

● Completeaza principiul I ,stabilind directia de evolutie a proceselor naturale si

faptul ca intr-un proces real ,ireversibil ,nu toata cantitatea de Q poate fi transformata in lucru
mecanic
● Este in directa legatura cu introducerea unei noi marimi: Entropie/ S
𝑑𝑄𝑟𝑒𝑣
● 𝑑𝑆 =
𝑇
𝑑𝑄
● 𝑑𝑆 ≥
𝑇

● Unde S este entropia, dQrev este caldura cedata intr-un proces reversibil, dQ
este caldura cedata intr-un proces real(ireversibil), iar T este temperatura absoluta a
sistemului.

● 𝑆 = 𝑘𝐵 𝑙𝑛 𝑙𝑛 𝑊 , unde W este probabilitatea de realizare a starii

respective, iar kB este constanta lui Boltzmann.
● PII afirma ,ca evolutia naturala a unui sistem este catre o stare caracterizata de
entropie maxima
● In concluzie, S-maxim inseamna W-maxim. Rezulta ca orice sistem evolueaza
in mod natural( spontan) spre o stare de dezordine.
Entropie = descrie starea de dezordine a unui sistem,dezordine insemnand
posibilitatea mare de obtinere a starii respective
Alte functii termodinamice:
● H - entalpie = U + pV
● F – energie libera = U – TS
● G - energie libera Gibbs (entalpia libera) = U-TS + pV
Unde V=vol. Sistemului , p=presiumea , T=temperatura absoluta
PII( Formula lui Kelvin)= este imposibil de creat un motor care sa opereze intr-un
ciclu care sa produca Lm pozitiv ca rezultat al racirii unui singur rezervor fara schimbari
concrete ale lumii inconjuratoare.
 8.Functii termodinamice(H,F,G)
Pentru a caracteriza un sistem termodinamic in afara functiilor energie interna U si
entropie S, se mai pot definii:
H-entalpie=U+pV,
F-energie libera=U-TS;
G-energia libera Gibbs/entalpia libera= U-TS+pV
V=volumul sistemului,
p=presiunea,
T- t absoluta

H-entalpie
● Într-o transformare la presiune constantă variaţia de entalpie este căldura
primită (daca lucrul mecanic este dat doar de expansiune)
● Căldura de reacție într-o reacție chimică la presiune constantă
● Într-o transformare la presiune constantă variația de entalpie este căldura
primită (daca lucrul mecanic este dat doar de expansiune)
F- Energia Helmholtz
● Într-un proces spontan (la temp. şi volum constant) energia liberă Helmholtz
scade
● Variația de energia liberă Helmholtz este lucrul mecanic maxim care apare
într-un process
G – energia liberă
Este o functie de stare cu o utilitatea deosebită mai ales în evaluarea proceselor și
reactiilor chimice in medii biologice .
ΔG ( variația la presiune și temperature constante ce sunt condiții normale pentru
material vie) este pentru o ecuatie biochimica de forma aA+bB -> cC + dD ( unde a, b, c, d
reprezintă numărul de moli din speciile chimice A, B, C, D) data de următoarea formula:
[𝐶]𝑐 [𝐷]𝑑
∆𝐺 = ∆𝐺0 + 𝑅𝑇 𝑙𝑛 𝑙𝑛
[𝐴]𝑎 [𝐵]𝑏

R= constanta universală a gazelor

T= temperatura absolută ; [𝐴]= concentrația elementului din paranteză
[𝐶]𝑐 [𝐷]𝑑
= constanta de echilibru a ecuației (Ke)
[𝐴]𝑎 [𝐵]𝑏
 Calculandu-se variația ΔG se poate determina directia in care o reactie biochimica
decurge ,directie ce depinde de temperatura si de concentratiile reactantilor si produsilor de
reactie
Δ G0 = energie libera standard si este o constanta pentru o reactie chimica data

1. ΔG=0 ,ecuatia se gaseste la echilibru,reactie izoenergica

2. ΔG>0 , reactie endergonica (are loc consum de energie ) ,reactia nu are loc
spontan
3. ΔG<0 ,reactie exergonica (are loc cu eliberare de energie ) ,reactie spontana
Potentialul chimic = o functie termodinamica importanta in procesele biologice (µi).
Aceasta functie defineste modificarea in energia interna a unui sistem ,atunci cand
sunt adusi un numar de (ni),moli din specia,i, iar restul parametrilor extensivi (vol,sarcina,alte
specii chimice) ai sistemului sunt tinuti constanti. Potențialul chimic pentru specia i este dat
de formula:
µ𝑖 = µ𝑖 0 + 𝑅𝑇 𝑙𝑛 𝑙𝑛 𝑎𝑖

𝑎𝑖 = activitate chimică; poate fi descrisă ca fiind produsul între coeficientul de

activitate și concentrația speciei chimice respective. Coeficientul de activitate ( factorul γ )
este un număr => activitatea chimică are aceeași unitatea de măsură ca și concentrația.
Activitatea chimică a unei specii chimice poate fi înlocuită cu valoarea concentrației, numai
dacă valoarea factorului γ este egală cu unitatea.
µ𝑖 0 = potențial standard, depinzând de specia respectivă precum și de temperatură și
presiune
 9.Energia libera Gibbs(G)

Este o functie de stare cu o utilitatea deosebită mai ales în evaluarea proceselor și

reactiilor chimice in medii biologice .
ΔG ( variația la presiune și temperature constante ce sunt condiții normale pentru
material vie) este pentru o ecuatie biochimica de forma aA+bB -> cC + dD ( unde a, b, c, d
reprezintă numărul de moli din speciile chimice A, B, C, D) data de următoarea formula:
[𝐶]𝑐 [𝐷]𝑑
∆𝐺 = ∆𝐺0 + 𝑅𝑇 𝑙𝑛 𝑙𝑛
[𝐴]𝑎 [𝐵]𝑏

R= constanta universală a gazelor

T= temperatura absolută ; [𝐴]= concentrația elementului din paranteză
[𝐶]𝑐 [𝐷]𝑑
= constanta de echilibru a ecuației (Ke)
[𝐴]𝑎 [𝐵]𝑏

Calculandu-se variația ΔG se poate determina directia in care o reactie biochimica

decurge ,directie ce depinde de temperatura si de concentratiile reactantilor si produsilor de
reactie
Δ G0 = energie libera standard si este o constanta pentru o reactie chimica data

4. ΔG=0 ,ecuatia se gaseste la echilibru,reactie izoenergica

5. ΔG>0 , reactie endergonica (are loc consum de energie ) ,reactia nu are loc
spontan
6. ΔG<0 ,reactie exergonica (are loc cu eliberare de energie ) ,reactie spontana
Potentialul chimic = o functie termodinamica importanta in procesele biologice (µi).
Aceasta functie defineste modificarea in energia interna a unui sistem ,atunci cand
sunt adusi un numar de (ni),moli din specia,i, iar restul parametrilor extensivi (vol,sarcina,alte
specii chimice) ai sistemului sunt tinuti constanti. Potențialul chimic pentru specia i este dat
de formula:
µ𝑖 = µ𝑖 0 + 𝑅𝑇 𝑙𝑛 𝑙𝑛 𝑎𝑖

𝑎𝑖 = activitate chimică; poate fi descrisă ca fiind produsul între coeficientul de

activitate și concentrația speciei chimice respective. Coeficientul de activitate ( factorul γ )
este un număr => activitatea chimică are aceeași unitatea de măsură ca și concentrația.
Activitatea chimică a unei specii chimice poate fi înlocuită cu valoarea concentrației, numai
dacă valoarea factorului γ este egală cu unitatea.
 µ𝑖 0 = potențial standard, depinzând de specia respectivă precum și de temperatură și
presiune
 10.Membrane biologice

Membranele plasmatice sunt structuri ce delimiteaza interiorul unei celule de

exterior ,avand cateva functii bine determinate :
a) Delimiteaza si impart in compartimente ,diferite tipuri de structuri garantand ,din
punct de vedere mecanic ,integritatea mediilor biologice
b) Actioneaza ca bariera selectiva in calea anumitor substante ( ioni, compusi chimici)
scopul = mentinerea concentratiei diferite pe cele 2x parti
c) Constituie sediul unor procese biochimice deosebit de importante pentru celule
d) Mediaza interactiunile intre celule ,precum si interactiunile interior celular –mediu
extern
De asemenea 2 dintre proprietățile unei membrane prezintă o importanță deosebită:
a. Sunt structuri asimetrice ( cele 2 fețe ale membranei îndeplinesc funcții
diferite)
b. Sunt structuri dinamice ( ele se remaniază în permanență )
Din punct de vedere structural ,membranele sunt in principal alcatuite dintr-o matrice
lipidica (bistrat lipidic) in care se gasesc ”dizolvate” proteine. Proteinele pot strabate integral
membrana sau nu (sunt proteine integrale sau periferice) .De asemenea ,proteinele aflate in
membrana sunt mobile. Matricea lipidica este organizata astfel incat partea
hidrofila(capetele hidrofile) -> orientata exterior ,iar partea hidrofoba - > orientata spre
interior. Orientarea partilor hidrofofile si hidrofobe este un proces natural si este un exemplu
de minimizare a entropiei sistemului
Partile hidrofile = parti polare ,ansambluri care contin compusi incarcati electric.
Forma unei membrane este influențată atât de structura ei cât și de mediul
înconjurător.
 11A.Transportul pasiv

Se realizeaza fara consum energetic ,in sensul fortelor motrice: gradienti de

concentratie,de presiune osmotica etc –
Transportul activ se poate realiza prin :
1. Difuziune simpla: Este o exprimare a miscarii de agitatie termica ,fiind descrisa
de legile difuziei ,forta motrice este gradientul(diferenta) de concentratie pe cele 2 fete ale
membranei. Se realizeaza prin :
A. Matricea lipidica; substante care pot fi „dizolvate” in membrana:
alcooli,acizi grasi,anumite medicamente;
B. Canale ionice (structuri existente in matricea lipidica,care permit trecerea
anumitor ioni de pe o fata pe alta a membranei ,ele pot fi :
❖ Selective (numai un anumit tip de ion poate trece prin canal)
❖ Neselective (mai multe tipuri de ioni pot strabate membrana)
▪ Difuziune facilitata: se realizează cu ajutorul moleculelor transportoare fara
proprietati enzimatice. Se poate realiza prin :
⮚ -Transportori difuzabili
⮚ -Formatori de pori

11B.Transport Activ

Se face cu consum de energie obtinuta prin reactii care au loc cu degajare de energie ;
cea mai des intalnita reactie este descompunerea compusului macroergic adenozintrifosfat:
ATP → ADP +Pi + E
Pi = radicalul fosfat anorganic
E = energia libera
Procesele de transport activ implica existenta unor structuri enzimatice denumite
„pompe ionice”. Cel mai cunoscut exemplu este cel al pompei de Na-K ,care functioneaza
dupa urmatorul mecanism

3Naint + 2Kext → 3Naext +2Kint +ADP + Pi

Trebuie retinut :
 Transportul pasiv → transportul care se face in sensul gradientului de concentratie
sau al altor tipuri de gradienti al elementului respectiv ,FARA consum de energie
Transportul activ → transportul care se face in sens opus gradientului de
concentratie sau al altor tipuri de gradienti al elementului respectiv ,cu ajutorul unor procese
ce au loc cu consum de energie
 12. Difuziunea

Se realizeaza fara consum energetic ,in sensul fortelor motrice: gradienti de

concentratie,de presiune osmotica etc –
Transportul activ se poate realiza prin :
2. Difuziune simpla: Este o exprimare a miscarii de agitatie termica ,fiind descrisa
de legile difuziei ,forta motrice este gradientul(diferenta) de concentratie pe cele 2 fete ale
membranei. Se realizeaza prin :
A. Matricea lipidica; substante care pot fi „dizolvate” in membrana:
alcooli,acizi grasi,anumite medicamente;
B. Canale ionice (structuri existente in matricea lipidica,care permit trecerea
anumitor ioni de pe o fata pe alta a membranei ,ele pot fi :
❖ Selective (numai un anumit tip de ion poate trece prin canal)
❖ Neselective (mai multe tipuri de ioni pot strabate membrana)
▪ Difuziune facilitata: se realizează cu ajutorul moleculelor transportoare fara
proprietati enzimatice. Se poate realiza prin :
⮚ -Transportori difuzabili
⮚ -Formatori de pori
 13.Presiunea osmotica. Legea van`t Hoff
Este o presiune suplimentară, datorată concentrației diferite.
Presiunea osmotica intr-o substanta ideala este proportionala cu temperatura
absoluta si cu concentratia molara a solutiei (nr de particule dizolvate).
Apa curge din regiunea cu concentratie mai mica a solvitului (mediu hipoton) spre
regiunea in concecentratie mai mare (maediu hiperton).
Presiunea osmotica se datoreaza diferentei de concentratie a solvitului atunci cand
membrana ce desparte mediile este permeabila numai pentru solvent si nu si pentru solvit.
Unitatea de masura: Osmol(Osm) definit ca osmolaritatea unei solutii care contine un
nr de particule egal cu NA ( numărul lui Avogadro).
Osmolaritatea poate fi dependenta de pH .
Osmolaritatea mediului intra şi extracelular se ia egala cu 310 mOsm.
Solutia de clorura de sodiu cu osmolaritatea de 310 mOsm se numeste ser fiziologic.
𝑛𝑟. 𝑑𝑒 𝑝𝑎𝑟𝑡𝑖𝑐𝑢𝑙𝑒 𝑑𝑖𝑧𝑜𝑙𝑣𝑎𝑡𝑒 𝑙𝑎 𝑙𝑖𝑡𝑟𝑢𝑙 𝑑𝑒 𝑠𝑜𝑙𝑢ț𝑖𝑒
𝜔=
𝑛𝑟. 𝑙𝑢𝑖 𝐴𝑣𝑜𝑔𝑎𝑑𝑟𝑜

ω = presiunea osmorica
Legea lui van`t Hoff:
𝜐
𝜋= ×𝑅×𝑇
𝑉
𝜋 = 𝑅×𝑇×𝐶

𝜋 = 𝑅 × (𝐶2 − 𝐶1 ) × 𝑇

Aceasta spune că presiunea osmotică este independent de natura dizolvantului cât și de

substanța dizolvată, depinzând decât de numărul de particule dizolvate în soluție.
 14.Echilibrul (ecuatia) Nernst

o Descrie situatia in care , de o parte si de alta a unei membrane ,avem o specie

incarcata electric pentru care membrana este permeabila (pentru celelalte specii membrana nu
este permeabila )
o Exista oricum o diferenta neta mica intre fluxul de apa care iese si cel care
intra
o Este cazul membranelor celulare si distributiilor de ioni Na,K,Cl etc .Acestia
sunt supusi unor forte datorita diferentei de concentratie dar si datorita diferentei de potential
electric :
In acest caz exista 2x situatii de care trebuie sa tinem cont :
I. Prima descrie diferenta potentialului chimic(concentratia) de o parte si de alta a
membranei

II. A doua este interactia electrostatica(deoarece specia de ioni ,aflata de cele doua parti
ale membranei este incarcata electric) ; in cazul in care cele doua concentratii nu sunt egale
implicit avem o diferenta de potential transmembranar
o Echilibrul Nernst pune in legatura potentialul transmembranar cu diferenta de
concentratie de o parte si de alta a membranei :
-Diferenta de potential de echilibru(Φ) caracterizeaza o singura specie de ioni si
matematic este data de formula :
Φ=V2-V1 = - RT/zF * lnc2/c1
R=consanta universala a gazelor
T= temperatura absoluta
F=numarul lui Faraday
z=sarcina ionului (atentie z are semnul –pentru ionii negativi)
c2 si c1 = concentratiile in interiorul/exteriorul membranei celulare
V1 si V2 = potentialele exteriorului/interiorului celulei (prin definitie diferenta de
potential transmembranar este data de Φ=V2-V1
o In cazul real al membranelor celulare, avem mai multe specii de ioni astfel
incat potentialul transmembranar de echilibru este diferit de potentialul unei singure specii de
ioni. Ex: potentialul transmembranar de echilibru pentru fibra musculara este de -90mV,
diferit de cele de echilibru pentru fiecare specie de ioni.
 15. Echilibrul Donnan
● In cazul Donnan avem de cele doua parti ale membranei doua specii de ioni
pentru care membrana este permeabila ,dar si un compus macromolecular (compus incarcat
electric) ,pentru care membrana nu este permeabila

Pentru stabilirea echilibrului Donnan sunt necesare cateva conditii :

I. Toate speciile de ioni care pot penetra membrana sunt distribuite conform
ecuatiei date de echilibrul Nernst
II. Ambele faze sunt neutre din punct de vedere electric (conditia de
electroneutralitate)
 16. Explicați formarea edemelor

Presiunea osmotica = este o presiunea suplimentară. Aceasta se datorează

concentrației diferite de particule de de tip A în cele două compartimente și faptul că
membrana este semipermeabilă, împiedicând egalizarea celor 2 concentrații.
Contraosmoza = este fenomenul opus al osmozei. Dacă asupra compartimentului 2 se
exercită o presiune axternă, atunci apa revine în compartimentul 1.
Presiunea osmotică :
Un dispozitiv este împărțit în 2 faze de o membrană semipermeabilă. Această
membrană nu lasă să treacă substanța A ci doar apa.
Dacă inițial concentrația de substanță A este egală în cele două faze, acestea sunt în
echilibru.
Dacă mărim concentrația de substamță A într-unul dintre compartimente, spre
exemplu în faza 2, deoarece substanța A nu poate trece prin membrană pentru a se egaliza
concentrațiile, echilibrul se realizează prin trecerea apei din compartimentul fazei 1 în cel al
fazei 2. Acest lucru poate fi privit ca o diluare a substanței A prin creșterea volumului de apă
în care este dizolvată substanța A. Acest lucru determină creșterea nivelului apei în
compartimentul în care se găsește faza 2.
Un exemplu medical al influenței presiunii osmotice este acela al transportului sangvin
prin capilare, care explică și apariția edemelor:
Există 2 componente ale presiunii care acționează asupra peretelui capilar:
a) Presiunea statică – presiune ce se modifică în lungul capilarului, având o
valoare de aproximativ 30 torr, la capătul arterial și o valoare de aproximativ 15 torr, la
capătul venular.
b) Presiunea osmotică – este datorată unei concentrații de proteine mai mare în
plasma sangvină, având o valoare constantă în lungul capilarului, de aproximativ 25 torr.
La capătul arterial a>b => apa iese din capilar.
La capătul venular a<b=> presiunea este îndreptată spre interior => apa revenind în
interiorul capilarului.
Atâta timp cât fluxul de apă care iese din capilar este aproape egal cu cel care intră,
circulația se desfășoară în mod normal. În momentul în care fluxul de apă, care iese din
capilar, este net superior celui care intră => acumulare de apă la nivelul țesutului respectiv =>
EDEM.
 17. Potențial de acțiune

Potențialul de repaus transmembranar este caracterizat de existența unui echilibru

(dinamic) transmembranar.
Potențialul de acțiune reprezintă fenomenul ce se produce atrunci când un stimul are o
valoare suprealiminară (peste valoarea prag). Acesta are câteva proprietăți importante:
1. Se produce doar dacă stimulul depășește o valoare prag;
2. Ascultă de legea ”totul sau nimic”;
3. Intensitatea lui nu depinde de intensitatea stimulului;
4. Se propagă în lungul axonului, fără a se atenua ( nu este localizat spațial);
5. Frecvența cu care se produc potențialele de acțiune depinde de intensitatea
stimulului.
Sistemul nervos este, practic, o rețea electrică biologică ce are ca scop preluarea
informației din orice parte a corpului, transmiterea ei la niv. SNC, prelucrarea acestei
informații și transmiterea unor comenzi la nivelul efectorilor organismului. Transmiterea
informației se realizează prin modificarea potențialului transmembranar de repaus
(depolarizarea).
Componenta principală a sistemului nervos este neuronul. Fiecare neuron este alcătuit
dintr-un corp celular, o parte alungită denumită axon și mai multe ramificații denumite
dendrite. Fiecare neuron transmite semnalul primit, mai departe fie altui neuron, fie unei
celule efectoare (musculară sau glandulară). Legaturile între aceștia sunt realizate prin
sinapse. Legătura sinaptică nu este o legătură de contact, distanța dintre componente fiind de
aproximativ 1 nm.
Când un stimul sau un impuls nervos ajunge la sinapsă, un mediator chimic este
eliberat la capătul terminal al axonului ( de butonii terminali ai componentei presinaptice).
Prin difuzie, mediatorul ajunge la membrana postsinaptică unde declanșează o reacție care
dacă depășește un anumit prag provoacă propagarea potențialului de acțiune în lungul
axonului.
Atât mediul extracelular cât și cel intracelular conțin o mulțime de ioni, însă în
distribuții și concentrații diferite. Între exteriorul și interiorul celulei există o diferență de
potențial, mediul celular găsindu-se la un potențial negativ față de exterior. Răspunsul unui
neuron la un stimul primit din exterior se poate concretiza, fie prin generarea unui potențial
local, în cazul în care stimulul primit are o valoare subliminală ( nu depășește un anumit prag)
fie printr-un potențial de acțiune dacă stimulul primit are o valoare supraliminară (depășește
pragul). Potențialul local este un fenomen localizat spațial care se atenuează foarte repede,
spre deosebire de potențialul de acțiune.
După încetarea potențialului de acțiune, membrana revine la starea inițială, avută
înainte și este pregătită (după un timp) să transmită un nou potențial de acțiune. Formarea,
depolarizarea și repolarizarea sunt fenomene ce sunt controlate cu ajutorul modificărilor
concentrațiilor de ioni aflate pe cele 2 fețe ale membranei celulare. Astfel, panta ascendentă
este dată, de obicei, de deschiderea canalelor de Na+ care introduc acest ion în celulă
pozitivând interiorul celular față de exterior. Repolarizarea se realizează prin deschiderea altor
canale, precum cele de K+, care scot ionul în afara mediului celular, sau cele de Cl- care
introduc ionul în mediul intern. Revenirea la concentrațiile de echilibru, necesare menținerii
potențialului de repaus transmembranar, se realizează cu ajutorul pompelor ionice (transport
activ).
Pentru o fibră musculară, producerea și propagarea potențialului de acțiune este
asemănătoare cu cea a propagării prin axon. Fibra musculară este stimulată de un neuron
motor, fenomen ce declanșează o depolarizare a membranei fibrei musculare. Forma
potențialului de acțiune este asemănătoare cu cea a neuronului, existând diferențe la nivelul
duratelor.
 18. Analizatorul vizual (ochiul)

Analizatorul vizual are rolul de a prelua, transmite și de a transforma (traduce) radiația

electromagnetică cu lungimea de undă între 400-700 nm în stimul propagat prin nervul optic.
Acesta asigură cam 70-90 % din informația primită de organismul uman de la mediul extern.
Informația primită se referă la forma, mărimea, poziția obiectelor, precum și la culoarea
acestora. Culoarea unui obiect reprezintă o senzație produsă la nivelul sistemului nervos
central în urma analizării și interpretării radiației electromagnetice primite de ochi. Este legată
de lungimea de undă a radiației.
Din punct de vedere al lanțului senzorial, radiația electromagnetică reprezintă stimulul.
Componentele optice ale ochiului ( cornee, iris, cristalin, umoarea apoasă, umoarea vitroasă,
etc.) formează un sistem optic ce asigură prelucrarea și transmiterea luminii, iar celulele
receptoare ( bastonașele și conurile) realizează traducerea stimulului, asigurând transformarea
semnalului luminos în semnal electric ( potențial de acțiune). Nervul optic asigură
transmiterea informației senzoriale, iar SNC-ul interpretarea acesteia.
Structura ochiului:
Corneea, irisul, cristalinul , umoarea vitroasă și umoarea apoasă formează un sistem
optic având ca scop ghidarea razelor de lumină provenite de la obiectul vizualizat și formarea
imaginii acestuia pe retină. Sistemul optic astfel format este unul de tip convergent. Schema
sistemului optic cu care ar putea fi înlocuit ochiul este denumită de obicei sub denumirea de
”ochi redus”.
La nivelul retinei se realizează conversia semnalului luminos (undă electromagnetică)
în semnal electric. Acest proces este realizat cu ajutorul celulelor specializate (conuri și
bastonașe) care joacă rolul de fotoreceptori celulari. Lumina absorbită de aceste celule este
transformată în impuls electric, și prin nervul optic este transmisăla nivelul sistemului nervos
central pentru a fi interpretată.
Conurile sunt specifice vederii diurne, iar bastonașele vederii nocturne. Foveea este o
zonă în partea centrală a retinei, având un diametru de aproximativ 0,25 – 0,30 mm și conține
doar conuri. În jurul foveei se găsesc regiuni ce conțin atât bastonașe cât și conuri. Raportul
dintre conuri și bastonașe descrește pe măsură ce ne îndepărtăm de fovee, astfel încât la
marginile retinei vom găsi doar bastonașe. În fovee, fiecărei celule de tip con îi corespunde o
legătură la nervul optic, fapt ce face ca această regiune să fie deosebit de sensibilă și folosită
la analiza detaliilor unei imagini. În afara foveei, există mai mulți receptori care folosesc
aceeași legătură la nervul optic alcătuind un câmp receptor. Aproximativ jumătate din totalul
celulelor se găsesc în maculă, regiune de aproximativ 5-6 mm2 în jurul foveei centrale.
Atunci când nivelul de lumină (intensitate) este redus, celulele care sunt folosite sunt
bastonașe. Pragul de la care putem distinge un plus de lumină este destul de scăzut. A fost
constatat experimental că un plus de aproximativ 60 de fotoni este suficient pentru a crea un
răspuns la nivelul sistemului nervos central. Dintre acești 60 de fotoni 30 sunt împrăștiați pe
elementele ochiului (cornee, cristalin ) astfel încât numai 30 mai ajung pe retină, estimându-se
că aproximativ 2 fotoni sunt absorbiți de un bastonaș. Aproximativ 2 receptori trebuie
stimulați astfel pentru a crea senzația de vedere.
Transformarea semnalului luminos în semnal electronic se realizează printr-un proces
de natură chimică ( retinalul din redopsină în urma absorbției unui foton suferă o modificare
conformațională de tipul 11-cis → 11-trans. Această mică modificare constituie declanșarea
unei cascade de reacții chimice care se soldează cu declanșarea potențialului transmembranar.
Acomodarea reprezintă proprietatea ( calitatea ) ochiului de a modifica forma
cristalului cu ajutorul mușchilor ciliari producând astfel schimbarea convergenței sistemului
optic pentru formarea corectă a imaginii obiectului vizual, atunci când distanța până la obiect
variază. Distanța minimă de vedere pentru ochiul normal este de 25 cm pentru un adult, 7-8
cm pentru copii până la 10 ani și peste 100 cm pentru un subiect a cărui vârstă depășește 60 de
ani. Pentru a realiza o acomodare bună, de la 25 cm la infinit (foarte departe de ochi ) este
nevoie de aproximativ 4 dioptrii, ajunge la 8-10 dioptrii între 20 și 30 de ani, pentru ca, în
jurul vârstei de aproximativ 40 de ani, să fie deja de aproximativ 4 dioptrii. După vârsta de 60
de ani, valoarea posibilă a acomodării scade sub 2 dioptrii.
Defecte ale vederii:
Formarea imaginii în mod necorespunzător afectează implicit și procesul de
transformare-amplificare-transmitere a informației, la nivelul sistemului nervos central.
Nefuncționarea corectă a mușchilor ciliari, pierderea transparenței cristalinului, asimetria
ochiului, sunt procese care pot afecta formarea imaginii pe retină. Dintre defectele ochiului
pot fi amintite: miopia, hipermetropia și astigmatismul.
Miopia:
Este afecțiunea datorată formării imaginii în fața retinei ( sistemul covalent al ochiului
focalizează prea puternic ). În acest mod, imaginea unui punct din obiect se regăsește pe
retină, nu ca un punct ci ca o pată. Această afecțiune se corectează cu lentile divergente care
împrăștie razele de lumină reducând convergența ( convergența cu semnul – pentru lentile ).
Hipermetropia:
 În cazul acestei afecțiuni, imaginea unui obiect este focalizată de sistemul optic al
ochiului, dincolo de retină ( sistemul optic al ochiului focalizează prea puțin ). Corectarea
acestei afecțiuni se realizează cu ajutorul lentilelor convergente ( convergența cu semnalul +
pentru lentile).
Astigmatismul:
Afecțiunea se datorează focalizării diferite, pe axe diferite, din cauza asimetriei
ochiului. Se corectează cu lentile cilindrice capabile să focalizeze diferit, pe direcții diferite.
 19. Analizatorul auditiv

Analizatorul auditiv are ca stimul extern variația de presiune provocată de undele

sonore la nivelul membranei timpanului. Undele sonore sunt oscilații ( longitudinale )
mecanice. Undele sonore sunt captate și transmise prin canalul timpanic.
Urechea umană este capabilă să distingă unde sonore având frecvența în intervalul 20
– 20000 Hz ( există o variație de la o persoană la alta atât în pragul frecvențelor înalte cât și în
pragul frecvențelor joase ). Răspunsul analizatorului auditiv nu este însă uniform pe tot aces
interval de frecvențe, maximul de sensibilitate între 3000 – 4000 Hz.
Urechea este alcătuită din 3 componente:
a. Urechea externă;
b. Urechea medie;
c. Urechea internă.
Urechea externă și mijlocie conduc și amplifică unda sonoră, în timp ce transformarea
în impulsuri electrice a stimulilor mecanici se face la nivelul urechii interne. Pavilionul și
canalul timpanic, aflate la nivelul urechii externe au rol de a conduce unda sonoră spre
membrana timpanică. Canalul timpanic este rezonant la frecvențe de aproximativ 3000 Hz,
fapt ce explică sensibilitatea maximă a auzului pentru frecvențe în acest domeniu. Urechea
medie este o cavitate umplută cu aer, aflată la presiune atmosferică, și care conține un sistem
de 3 oscioare. Acest sistem preia variațiile de presiune, ajunse pe membrana timpanică și,
după amplificare, le transmite mai departe urechii interne prin intermediul membranei
ferestrei rotunde. Urechea medie comunică cu urechea internă printr-o altă structură
membranară numită fereastra ovală. La nivelul urechii interne se găsește cohleea ( ”melcul” )
care este un tub osos răsucit sub formă de spirală, la nivelul căruia se găsesc 3 canale.
Traducerea semnalului macanic dat de diferențele de presiune are loc la nivelul celulelor
ciliate.
Intensitatea unei oscilații este în general definită ca energia care străbate o suprafață
după o direcție perpendiculară pe acea suprafață.
Variația în presiunea exercitată la nivelul membranei timpanului, variație datorată unei
unde sonore care ajunge la nivelul acesteia, este transmisă prin urechea medie prin ansamblul
de 3 oase: scăriță, nicovală și ciocănel. Cele 3 oase acționează ca o pârghie având punctul fix
cam la o treime de timpan, amplificând în acest fel presiunea exercitată pe membrana
timpanică ( un raport de aporximativ 1,6/2 ). Amplificarea în acest segment se datorează de
asemenea și suprafețelor diferite pe care le au membrana timpanului și fereastra ovală ( un
raport de 1:30 ) astfel încât, în final raportul de amplificare al presiunii este produsul dat de
fiecare sistem în parte ( incluzând și amplificarea din canalul timpanic ce are un factor de
aproximativ 2 ). În general urechea umană are un raport de amplificare al intensității de
aproximativ 14000 ori ( intensitatea este proporțională cu pătratul presiunii).
La 3000 Hz urechea umană poate detecta un sunet cu intensitatea de 10-12 W/m2.
Pragul auditiv inferior este dat de această valoare și reprezintă intensitatea acustică minimă,
care provoacă o senzație auditivă în 50 % dintre cazuri.
Se definește intensitatea acustică ca fiind:
𝐼
𝐼𝑎 = 10 𝑙𝑜𝑔 𝑙𝑜𝑔
10−12 𝑊/𝑚2
Unde I este intensitatea sunetului exprimată în 𝑊/𝑚2 , iar Intensitatea acustică Ia se
exprimă în decibeli (dB).
Presiunea acustică reprezintă diferența între presiunea totală ( presiunea statică plus
presiunea datorată undei sonore ) la un moment dat într-un punct și presiunea statică ( de cele
mai multe ori, presiunea atmosferică care acționează în permanență, asupra membranei
timpanice). Presiunea corespunzătoare valorii de 10−12 𝑊/𝑚2 se numește presiune acustică
minimă și are valoarea de 2 × 105 𝑁/𝑚 ( Pa ). Ținând cont de relația dintre presiunne și
intensitate, și în cazul presiunii se poate defini o mărime analoagă intensității acustice numită
presiune acustică:
𝑃
𝑃𝑎 = 20 𝑙𝑜𝑔 𝑙𝑜𝑔
10−12 𝑊/𝑚2
Unde P este presiunea undei acustice axprimată în N/m2, iar presiunea acustică Pa se
exprimă în decibeli ( dB ).
Limbajul vorbit este un amestec de sunete cu diverse frecvențe și intensități. O analiză
matematică ( analiza Fourier ) poate descomune fiecare voce în oscilații având, fiecare o
singură frecvență și armonici ale acesteia.
Termenii folosiți în mod uzual când caracterizăm vocea unei persoane au echivalent în
mărimile descrise anterior. Astfel, când vorbim despre tăria sau intensitatea sonoră a unei voci
caracterizăm intensitatea acustică, când vorbim despre timbrul unei voci caracterizăm
compoziția spectrală a acesteia, iar când vorbim despre înălțimea unei voci, vorbim despre
frecvența undei acustice.
 20. Proprietăți ale radiației laser.
Mecanisme ale interacției radiație laser – țesut.

Laserii sunt dispozitive care furnizează o radiație electromagnetică intensă, coerentă şi

colimată (de cele rnai multe ori, în domeniul vizibil, ultravioletul apropiat, sau infraroşul
apropiat, există și laseri folosiți în medicină care au lungimi de undă în ultravioletul îndepărtat
ca laserul cu electroni liberi, sau în infraroșul îndepărtat ca laserul cu CO2 ) având caracteristici
speciale, deosebite fata de sursele clasice (lămpi).
Denurairea acestor dispozitive vine de lainițialele cuvintelor „Light Amplified by
Stimulated Emission of Radiation" (lumină amplificată de către emisia stimulată a
radiaţiei). Procesul se bazează, aşa după cum rezultă din denumire, pe fenomenul de emisie
stimulată a radiației. Acest fenomen descrie ce se întâmplă atunci când un foton întâlneşte un
atom care a fost deja excitat de către un foton identic. În acest caz, atomul se dezexcită (fără
însă a absorbi fotonul incident) astfel încât se obţin doi fotoni având aceeaşi lungime de undă,
aceeaşi direcţie și legaţi între ei prin proprietatea de coerenţă.
Structura unui laser conţine câteva elemente standard:
a. Mediul activ, în care se produce procesul de emisie stimulată (există medii
active care sunt gaze, inedii active cristaline și medii active semiconductoare);
b. sistemul de pompaj cu care se excită atornii din mediul activ (sisternul de
pompaj poate fi un alt laser, lămpi sau chiar curentul electric);
c. rezonatorul care reflectă radiaţia emisă de mediul activ înapoi spre acesta,
pentru a produce ermisia stimulată. Cel mai simplu rezonator este alcătuit din două oglinzi
plan paralele, între care se găseşte mediul activ).

Radiaţia laser are câteva caracteristici speciale care o deosebesc de sursele clasice
(lămpi) şi o fac utilă într-o multitudine de aplicaţii. Aceste caracteristici sunt următoarele:
a) coerenţa ( proprietatea colectivă a radiaţiei; această proprietate permite
interacţia între pachetele de unde şi conduce la apariţia fenomenelor de interferenţă și
difracţie);
b) monocromaticitate ( proprietatea radiaţiei laser de a avea o singură
lungime de undă pentru toţi fotonii constituenţi);
 c) direcţionalitate (proprietatea radiaţiei laser de a avea o direcţie bine
stabilită; pentru fiecare fascicul laser, există o anumită divergenţă care descrie cât de mult
se lărgeşte un fascicol laser după o anumită distanţă);
d) strălucirea (proprietatea radiaţiei laser de a avea o densitate energetică
mult superioară unei surse clasice de lumină)

În plus, câteva caracteristici ale radiaţiei laser precum puterea, lungimea de undă
durata şi intensitatea, caracteristici ce pot .fi. variate fie la o anumită sursă dată, fie
schimbând sursa laser, fac acest tip de radiaţie potrivit pentru o multitudine de aplicaţii
medicale.
În funcţie de aceste caracteristici laserii pot fi clasificaţi în mai multe categorii:
După modul de funcţionare laserii pot fi:
1. cu emisie continuă (sunt laseri care emit o undă continuă; se foloseşte
abreviaţia cw de la „continous wave" din engleză; pentru aceşti laseri se menţionează, de
obicei, puterea ( în W ).
2. în pulsuri ( laserii a căror emisie este caracterizată de o anumită durată de
emisie, numită durată a pulsului, dar şi de o anumită rată de repetiţie a pulsurilor); pentru
aceşti laseri se menţionează energia ( în J ) puterea unui puls ( în W ), durata unui puls (de
la sute de microsecunde la zeci de femptosecunde = 10-15 ), frecvenţa sau rata de repetiţie
(de la câţiva Hz la kHz)
Se pot face şi alte clasificări după alți parametrii, precum puterea sau energia, după
calitatea fascicolului, după lungimea de undă, după mediul activ folosit etc.
Efecte ale radiației laser asupra țesutului viu:
Studiul interacţiei radiaţiei electromagnetice, cu mediile biologice se constituie într-o
ramură complexă a biofizicii numită biofotonică. În general., lumina ( în înţelesul larg al
radiaţiei electromagnetice, având lungimi de undă nu numai în domeniul vizibil, ci şi în
infraroşu sau.ultraviolet) la interacţia cu -un mediu, precum cel biologic este afectată de
câteva procese fundamentale:
1. Absorbţie (acest fenomen descrie modul în care energia unui foton din unda
incidentă este preluată de componentele blochimice (atomi, molecule) ale mediului respectiv;
generalizând, ea descrie modul în care o parte din energia fascicolului incident este
înmagazinată în mediul străbătut de acesta; fenamenul de absorbţie poate fi descris, atât la
nivel microscopic de secţiunea eficace de absorbţie a unui anumit atom sau unei anumite
molecule, cât și la nivel macroscopic prin parametrii cum ar fi coeficientul de absorbție al
mediului)
2. Reflexie și refracţie ( se referă la proprietatea unei unde electromagnetice ca
la zona de graniță între dauă medii diferite, să se împartă în două unde din care, una se
întoarce înapoi în mediul din care a venit (unda reflectată) alta trece în noul mediu1 (unda
refractată),- un parametru important care descrie acest fenomen este indicele de refracţie n al
mediului);
3. Împrăştiere (fenomenul de împrăştiere descrie modul în care radiaţia îşi
schimbă direcţia la întâlnirea cu un obstacol, schimbare care se produce la unghiuri diferite de
cele care respectă legile reflexieiși refracţiei; feomenul de împrăștiere are două componente:
▪ împrăştiere elastică (fotonii incidenţi şi împrăştiaţi au aceeaşi frecvenţă)
▪ împrăştiere inelastică (fotonii incidenţi şi împrăştiaţi au frecvenţe diferite)

În general, în ţesuturile biologice, împrăştierile inelastice sunt slabe. Există mai multe
teorii care descriu modul în care are loc fenomenul de împrăştiere, aceste teorii fiind valabile
însă numai în anumite condiții.De exemplu în cazul împrăştierii elastice are loc:
▪ împrăștierea Rayleigh ( în cazul în care dimensiunea perticulelor, pe care are
loc împrăştierea, este mult mai mică decât lungimea de undă a radiaţiei folosite) şi
▪ împrăștiere Mie ( în cazul în care dimensinnea particulelor, pe care are loc
împrăştierea, este mai mare decât lungimea de undă a radiaţiei folosite).
Ca şi în cazul absorbţiei, legea de atenuare datorată împrăştierii unui fascicol de
radiaţie, lege ce descrie aspectul macroscopic al interacţiei, este de tip Beer-Lambert şi se
obţine înlocuind coeficientut de absorbție, αA,cu un coeficient de împrăştiere,αS.
Aceste fenomene au locî-mpreună şi, în general, într-o analiză complexă trebuie să se
țină seama de fiecare. Sunt însă şi situaţii în care unul sau altul dintre ele domină. Multe dintre
ţesuturile bioiogice sunt medii turbide, adică rnedii în care au o importanţă mare, atât absorbţia
cât şi fenomenul de împrăştiere. În aceste medii, coeficientul total de atenuare, α, este dat de
suma coeficienţilor de absorbţie şi de împrăştiere: α=αS+αA
Până acum, am analizat modul în care radiaţia interacţionează cu ţesutul. Să privim
acurn câteva aspecte ale efectelor induse în ţesuturile biologice de radiaţia laser. Există două
rnari. tipuri de efecte [8,9]:
1. Radiative: sunt efectele, în urma cărora se obţine o radiaţie emisă de ţesutul care
interacţionează cu radiaţia laser; sunt folosite mai ales în procesele de tip imagistic, iar exemple
sunt fenomenele de fluorescenţă şi autofluorescenţă a ţesuturilor.
 2. Neraditive : sunt efecte, în urma cărora energia captată de ţesut nu este regăsită
sub formă radiativă; acest tip de efecte se împarte, la rândul, lui în mai multe categorii:
a) interacţii fotochintice: (efecte ce pot avea loc, chiar la valori energetice mici
ale radiaţiei se referă la reacţiile induse sau catalizate de acţiunea unui anumit tip de laser);
b) interacţii fototermice aceste efecte apar în urma transformării energiei
inmagazinate în ţesut în căldură, prin diferite procese (Un sistem atomic sau molecular poate
reveni dintr-o stare excitată în starea fundamentală „ consumându-și energia avută și prin alte
procese decât emisive; unul dintre acestea este de exemplu transformarea energiei absorbite în
vibrații-vibrații ce la nivel macroscopic se traduc printr-o încălzire a materialului respectiv ) ce
au loc în interiorul sistemelor moleculare sau atomice și sunt, la rândul lor, de mai multe tipuri,
în funcție de temperatura pe care o atinge ţestul în urma procesului de încălzire:
▪ coagalare (temperatura locală a ţesutului este de aproximativ 60 0 C)
▪ vaporizare (temperatura locală a ţesutului este de aproximativ 100 0
C; la
această temperatură apa conţinută de ţesut începe să se evapore, provocând fenomenul de
ablație fototermică, efect ce este dat, practic, de acţiunea mecanică a vaporilor de apă
rezultaţi în urma vaporizării)
▪ carbonizare (ternperatura locală a ţesutului este de aproxirnativ 150 0 C; este
un proces ce trebuie evitat);
▪ topire (are loc la temperaturi înalte, care ating punctul de topire al materialelor
din care este alcătuit ţesutul);
c) infecții fotoablative se datorează acţiunii unui puls laser intens (puls de
nanosecunde având 1011 ÷ 1012 𝑊/𝑚2 ) în domeniul ultraviolet rezultă în urma
descompunerii (disocierii = procesul de disociere implică descompunerea unui compus AB în
A+B+ energie cinetică; energia cinetică este motivul îndepărtării din țesut a fragmentelor
rezultate în urrna descompunerii ) fotochimice a anumitor componente ale mediului celular şi
extracelular şi a îndepărtării acestora din ţesutul ce interacționează cu pulsul laser; acest tip
de interacţiune este folosit cu mult succes în chirurgia corneei.
d) interacţii fotodisruptive (fotomecanice) sunt efecte ce apar în ţesuturile moi,
ca urmare a formării unei plasme care generează unde de şoc care lovesc și distrug țesutul
vizat; această procedură este folosită cu succes în distrugerea unor calculi renali.
Existența uneia sau alteia dintre interacţiile expuse mai sus depinde drastic, atât de
caracteristicile țesutului iradiat (supus radiației laser) cât şi de parametrii radiației laser.
Alegerea acestora trebuie făcută cu foarte mare grijă, altfel riscurile unor efecte nedorite sunt
mari. Teoretic, ceea ce trebuie cunoscut este cantitatea de energie absorbită şi/sau împrăștiată,
în fiecare punct al țesutului iradiat, la fiecare moment de timp. Deoarece acest lucru nu este
posibil, se folosesc anumite modele care includ aproximații, modele ce implică determinarea
anumitor parametri ai țesutului investigat precum:
a. compoziția chimică a țesutului;
b. proprietățile optice ale acestuia ( coeficient de absorbție, coeficient de
împrăștiere pentru lungimea de undă a iradierii);
c. proprietăți termice: capacitatea țesutului de a transmite căldura;
d. structura anatomică și fiziologică a țesutului.
 21. Tipuri de laseri în medicină

Laseri cu Nd: YAG și Nd:YLF

Denurnirea acestor tipuri de laseri, vine de la mediul activ: acesta este, fie un cristal de
Y3Al5O12 impurificat cu ioni de Nd3+, fie un cristal de YLiF4 impurificat, de asemenea, cu
ioni de Nd 3+.
Sunt laseri care pot funcţiona atât în regim continuu cât şi în regim pulsat. Regimurile
pulsate includ, atât pulsuri. foarte scurte (30-120 ps), cât şi pulsuri lungi (sute de ns până la
sute de µs).
Lungimea de undă 1a care pot funcţiona aceşti 1aseri este de 1064 nm pentru Nd:YAG
sau 1053 pentru Nd:YLF. Există., de asemenea, posibilitatea obţinerii unor laseri de acest tip,
funcţionând la o lungime de undă egală cu armonica a doua (532 nm pe Nd:YAG sau 526.5
nm pentru Nd:YLF) sau a treia (355 nm pentru Nd:YAG sau 351 nm peutru Nd:YLF).
Radiaţia cu lungimea de undă. de 1064 nm are o adâncime de penetrare mare şi este folosită,
în general, pentru coagularea maselor tumorale, pentru tratamentul hemangioamelor adânci şi
a leziunilor precanceroase ale pieii sau pentru oprirea hemoragiilor gastrice. Lungimea de
undă de 532 nrn are o adâncime de penetrare mai rnică decât cea de 1064 nm, fiind însă mai
bine absorbită de anumiţi pigmenţi (melanina, hemoglobina).
Aplicaţii [8,9] ale acestor tipuri de laseri sunt multiple în:
- stomatologie
- oftalmologie
- chirurgie
- dermatologie

Laserul cu CO2
Mediul activ este o plasmă de CO2 la care se adăugă azot şi heliu pentru sporirea
eficienței. Lungimile de undă, folosite cel mai des, sunt infraroşul îndepărtat la 10.6 µm şi 9.6
µm, dar în domeniul 9-11 µm radiația laser poate fi generată la rnai multe lungimi de undă.
Aceşti laseri pot funcţiona atât în regim continuu cât şi în pulsuri. Este unul dintre cei mai
folosiţi laseri medicali, putând fi utilizat atât în excizia unor ţesuturi cât şi pentru vaporizarea
unor leziuni. Lungirnea de undă la care funcţionează este puternic absorbită de apă, acest fapt
traducându-se într-o putere de penetrare mică. Acest laser are numeroase aplicalii in [9]:
- oftalmologie
 - chirurgie
Diode laser:
Diodele laser sunt laseri al căror mediu activ este un material semiconductor. Au
lungimi de undă în domeniul vizibil (mal ales, roşu şi infraroşu apropiat). în ultimii ani, însă,
au fost dezvoltate şi diode care acoperă o parte din lungimile de undă din domeniul ultravioletul
apropiat-vizibil. Sunt dispozitive fiabile, compacte şi cu un cost mai mic în comparaţie cu
celelalte tipuri de laser. Sunt folosite, de multe ori, precum biostimulare, încălzirea anumitor
ţesuturi, tăieri, intervenţii oftalmologice.
Laserul cu Er:YAG:
Mediul activ al acestui laser este un cristal de YAG impurificat cu ioni de Er3+.
Alternativ, poate fi folosit un cristal YSGG sau medii ceramice. Poate fi obţinut, atât pentru
funcţionare continuă cât şi pulsată. Operează la lungirni de undă de 2.9-3 µm, fiind din această
cauză puternic absorbit de apă. Din acest motiv, este folosit în chirurgia ţesuturilor osoase sau
în stomatologie.
Laserul cu Ar:
Are ca mediu activ Ar aflat la o presiune de 1 torr. Furnizează radiatii cu mai multe
lungimi de undă, dintre care cele mai importante sunt 488 nm și 514,5 nm. Funcţionează în
regim continuu şi are aplicaţii deosebite în oftalmologie.
 22. Electrocardiograma

Electrocardiograma este o metoda electrica de analiza medicala folosita pentru a

masura potentialele de suprafata asociate cu activitatea electrica a inimii.
Masurarea se efectueaza cu ajutorul unor electrozi metalici fixati la incheieturile
membrelor inferioare si superioare. Diferenta de potential intre electrozi( doi cate doi) este
masurata pe durata activitatii inimii.
In cazul electrocardiogramei, potentialele culese si reprezentate graphic nu sunt create
de o singura celula ci sunt rezultatul excitarii simultane a mai multor fibre cardiace.
O investigatie de rutina foloseste electrozii legati dupa principiul triunghiului lui
Einthoven( mana stanga, mana dreapta, piciorul stang).
Traseul electrocardiogramei este, de fapt, o harta a propagarii undei de depolarizare(
PA) prin muschiul miocardic. Una P corespunde depolarizarii atriului. Cand toate fibrele sunt
depolarizate se atinge PQ. La propagarea undei de depolarizare in ventricule se gaseste
semnalul QRS, in timp ce varful T reprezinta repolarizarea ventriculara.
Unda de depolarizare este initiata din nodul sino-atrial/SA( nodul nu are canalele de
Na+, depolarizarea datorandu-se canalelor de calciu). Dupa ce depolarizarea a pornit din nodul
SA, ea se raspandeste la nivelul atriilor. Cand cele 2 atrii sunt complet depolarizate nu mai
este front de depolarizare. Depolarizarea se propaga catre ventricule prin nodul
atrioventricular/ AV ,dupa care se transmite rapid in cele 2 ventricule.
Fiecare celula( fibra musculara) a miocardului se polarizeaza si se depolarizeaza in
timpul unui ciclu cardiac.
 𝑝∗ 𝑟
V= , unde V reprezinta diferenta dintre 2 electrozi aflati la distanta r unul de
4𝜋𝜀𝑟 3
celalalt si echidistanti fata de dipolul sursa. V este proportional cu momentul dipolar 𝑝 pe

directia 𝑟. Acest fapt presupune insa faptul ca electrozii se gasesc la o distanta mare fata de
dipolul sursa.
 23. Ecografie

Este una dintre metodele imagistice cele mai raspandite in sistemul sanitar si se
bazeaza pe interactia ultrasunetelor cu tesutul viu. Ultrasunetele sunt unde(oscilatii) elastic de
natura mecanica cu frecventa de peste 20.000 Hz. Frecventele ultrasunetelor folosite in
domeniul medical sunt intre 2 si 20 MHz. Frecventele la care se lucreaza in mod practic, sunt
in jur de 3 MHz pentru investigatii abdominale, 5 MHz pentru copii, 10 MHz pentru regiuni
superficiale ajungand la valori de 25-30 MHz, pentru investigatii ale globului ocular si chiar
100 MHz, pentru investigatii ale corneei.
Producerea ultrasunetelor se realizeaza cu ajutorul unor dispositive speciale capabile
sa oscileze cu frecventa intalta( ex: dispositive cu cristale cu cuart).
Fiind unde mecanice asemanatoare undelor sonore, propagarea lor intr-un mediu se
realizeaza prin vibratii( oscilatii) ale moleculelor mediului respective, in jurul unei pozitii de
echilibru iar transmiterea se face din aproape in aproape. Astfel, daca moleculele constituente
ale unei substante se gasesc la distrante mici una de alta( densitate mare), viteza de propagare
a ultrasunetelor prin acel mediu este mai mare decat intr-un alt mediu in care distanta
intermoleculara este mai mare decat a primului mediu. Viteza ultrasunetelor( viteza cu care
se deplaseaza unda in mediul analizat), este mai mare in solide decat in lichide care, la randul
lor sunt medii in care ultrasunetelor se propaga cu o viteza mai mare decat in gaze.
La trecerea ultrasunetelor printr-un obiect( tesut sau organ) sau la granite de trecere
dintre 2 zone diferite( tesuturi, organe sau componente diferire ale aceluiasi tesut) au loc
cateva fenomene fizice importante.
a) La trecerea dintr-un mediu in altul:
● parte a undei este reflectata( se intoarce in mediul din care a venit); aceasta
parte este captata si analizata.
● alta parte a undei este transmisa( refractata in noul mediu)
b) Dupa trecerea in noul mediu:
● parte este imprastiata( se pierde, neregasindu-se in procesul de prelucrare a
informatiei)
● o alta parte este absorbita de tesutul analizat, energia pierduta regasindu-se, in
general, sub forma de caldura;
 ● o parte se propaga in continuare, ajungand la urmatoarea zona de trecere, intr-
un alt mediu( structura diferita) unde au loc, din nou, fenomenele de la punctul a, intreg
procesul repetandu-se.
Analiza ecografica se bazeaza pe masurarea intensitatii undei reflectate la interfata a 2
structuri diferite. Un dezavantaj al ultrasunetelor este ca, odata cu cresterea frecventei folosite,
cresc si pierderile datorate fenomenelor de absortie si/sau imprastiere.
Exista cateva moduri de functionare a unui dispozitiv de analiza ecografica: Modul A,
B.
Modul A.
A fost prima modalitate de efectuare a unei analize ecografice. Se bazeaza pe
inregistrarea semnalului reflectat, cu ajutorul unui dispozitiv de tip osciloscop. Varfurile de
semnal obtinute pe osciloscop se datoreaza undei reflectate pe diversele structure anatomice.
Este putin folosita la ora actuala.
Modul B.
Se masoara intensitatea I, a semnalului provenit dintr-un punct al tesutului si se
atribuie, pe un ecran o nuanta de gri proportional cu intensitatea masurata. Acest mod poate fi
atat static, atunci cand imaginea este obtinuta ca o mediere pe o anumita durata de timp, cat si
dinamic( “real-time” cel mai usual la ora actuala) in care imaginile nu sunt mediate, sosesc
una dupa alta. Inregistrarea ecografica se realizeaza cu ajutorul unui gel aplicat pe piele, gel
care face ca partea reflectata sa fie mult mai mica.
Pentru structure dinamice( in miscare) se poate folosi ecografia Doppler bazata pe
efectul Doppler, ce este dat de modificarea frecventei unei oscilatii atunci cand acesta
interactioneaza cu un obiect aflat in miscare, variatia de frecventa,∆𝑓, fiind data de:
𝑣
∆𝑓 = 𝑓 ′ − 𝑓 = 𝑓 ′ 0 , unde 𝑓 este frecventa undei detectate, 𝑓 ′ este
𝑣±𝑣0
frecventa undei originale, 𝑣 este viteza undei , iar 𝑣0 este viteza obiectului in miscare.
 24. Tubul de raze X

Razele X sunt radiatii electromagnetice de energie foarte mare( lungime de unda mica
sau frecventa mare). Utilizarea lor, ca sursa de investigare in domeniul medical, prezinta
avantajul unei penetrabilitati sporite avand insa, ca effect negative, radierea organismului.
Sursele de raze X folosite la ora actuala sunt acceleratoarele de particule si tuburile
conventionale de raze X. Modalitatea care indeplineste cel mai bine anumite conditii este
acceleratorul de particule. Sursa de raze X cea mai cunoscuta si folosita este Tubul de raze X.
Tubul este alcatuit dintr-un catod si un anod inchisi intr-un tub vidat(vidul este necesar
pentru a impiedica electronii emisi sa interactioneze cu moleculele de gaz). Tubul este
fabricat dintr-o sticla speciala si are un invelis metalic. Catodul este constituit dintr-un
filament(ex:wolfram) strabatut e un current electric. Datorita efectului termic( incalzirea
filamentului sub actiunea curentului electric) sunt emisi termoelectroni. Accelerarea acestora
se face datorita diferentei de potential intre anod si catod. Electronii accelerate de diferenta de
potential aplicata intre anod si catod izbesc anodul, producand o emisie de raze x, prin
intermediul a doua mecanisme:
a) Radiatia de franare este produsa prin franarea electronilor in campul nuclear.
Energia pierduta este regasita sub forma de raze X. Spectrul radiatiei de franare este continuu,
iar energia fotonului emis depinde si de energia fotonului incident.
b) Radiatia caracterstica obtinuta printr-un process de absortie-emisie: energia
electronului incident este absorbita de un atom, acesta trecand intr-o stare ionizata; electronul
pierdut de atom este cel dintr-o stare puternic legata, iar un electron de pe ultimele paturi
umple golul lasat, atomul emitand un foton. Energia radiatiei X caracteristice nu depinde de
energia electronilor incidenti. Spectrul caracteristic este un spectru de linii, un spectru discret.
 25. Radiografie, Tomografie computerizata

1.Radiografia
Este cea mai simpla si cunoscuta metoda imagistic ace foloseste razele X.
Este o procedura in care prin pacient este trecut un fascicul de raze X iar radiatia
obtinuta este inregistrata pe un film fotografic.
Atunci cand radiatia X interactioneaza cu pacientul, cu structurile moleculare ale
tesuturilor sau organelor ce se gasesc in calea fascicolului, au loc mai multe procese: absortie(
introdusa prin excitari sau ionizari), imprastiere elastic sau imprastiere inelastica. Legea de
atenuare a unui fascicol de radiatie la trecerea printr-un obiect este data de:

𝐼 = 𝐼0 𝑒 −𝜇𝑑 , unde I este intensitatea fascicolului dup ace a strabatut obiectul, I0 este
intensitatea fascicolului inainte de a strabate pacientul, 𝜇 este coeficientul de atenuare, iar d
este grosimea strabatuta de fascicolul de raze X.

Dupa ce a strabatut pacientul, o parte din radiatie( cea care nu a fost absorbita sau
imprastiata) ajunge pe filmul fotografic. Intensitatea initiala a fascicolului de raze X este,
practice, modulate( atenuata) de coeficientul masic de atenuare a obiectului strabatut. Razele
care au strabatut zone cu densitate mai mare sunt mult mai attenuate decat cele care au
strabatut zone cu densitate mai mica.
Filmul radiologic prezinta asemanari cu filmul obisnuit. El are in compozitia sa o
halogenura de Ag. La interactia dintre radiatia X si granulele filmului radiologic se produce
depunerea de Ag metallic. Dupa developare si fixare, filmul apare innegrit acolo unde a avut
loc contactul cu radiatia X.
Filmul radiologic este impresionat proportional cu intensitatea radiatiei care a trecut
prin pacient. O caracteristica a filmului radiologic este densitatea optica/OD

𝐼
𝑂𝐷 = 𝑙𝑜𝑔 𝑇, unde T este transmitanta, definite ca intensitatea radiatiei transmise de

film imprastiata la intensitatea radiatiei, in acelasi punct, dar in absenta filmului.

Inregistrarea se poate face nu numai pe film fotografic ci poate fi realizata( si

digitalizata) cu ajutorul unor detector( dispositive semiconductoare, cristale fluorescente), caz
in care se poate vorbi de radiografie digitala.
 Grila introdusa in calea radiatiei, poate fi de 2 feluri: fixa sau mobile. Scopul grilei
este de a reduce radiatia imprastiata de organism la unghiuri mari si care nu incorporeaza
informatie necesara formarii imaginii, dar care ajunsa pe film poate produce o innegrire
suplimentara, falsa. Introducerea unei grile sporeste acuratetea inregistrarii. Dezavantajul
major al folosirii unui asemenea dispozitiv este ca trebuie folosita o intensitate mai mare a
radiatiei X, ducand la o iradiere suplimentara a pacientului.
2.Tomografia Computerizata
Unul dintre principalele neajunsuri ale radiografiei il constituie inregistrarile
bidimensionale ale unui obiect tridimensional, in acest fel se pierde o parte importanta a
informatiei furnizate, reducandu-se implicit si rezolutia cu care poate fi efectuata o astfel de
inregistrare. Acest neajuns este rezolvat de imagistica de tip Tomografiei Computerizate/CT.
In acest caz, principiul de inregistrare folosit in radiografie ramane neschimbat: sursa
de radiatie folofita este tubul de raze X, care produce un fascicol ingust de raze X. Radiatia
astfel generate strabate copul pacientului, inregistrarea ei facandu-se cu ajutorul unor detectori
speciali.
Inregistrarile de tip Tomografic, permit obtinerea unui contrast superior.
Tubul de raze X si detectorii sunt asezati pe marginea unui dispozitiv in forma de cerc
pe care se pot roi, ramanand insa permanent in opozitie. Pacientul este asezat in centru acestui
cerc, a.i. razele X emise de tub sa-l strabata inainte de a fi detectate. Tubul si detectorii sunt
rotiti solidar, astfel incat se inregistreaza mai multe radiografii din mai multe directii.
Este important de remarcat ca proprietatea fizica analizata este coeficientul liniar de
atenuare al obiectului. Aceasta metoda ofera insa o harta tridimensionala a pacientului, iar
nuantele de gri obtinute pe ecran pot fi transformate in valori absolute ale coeficientului liniar
de atenuare. In general nuantele de gri sunt prezentate sub forma unor numere denumite
numere CT si a caror relatie cu valorile coeficientului de atenuare este data de formula:

𝜇−𝜇0
𝐶𝑇 = ∗ 100, unde 𝜇 𝑠𝑖 𝜇0 reprezinta, respective coeficientul liniar de
𝜇0
atenuare pentru substanta analizata si pentru apa.

In cazul masuratorilor CT, pentru imbunatatirea rezolutiei se folosesc substante de

contrast administrate intravenous, acestia sunt compusi ai iodului sau bariului.
Si in cazul CT, pot aparea artefacte care influenteaza calitatea imaginii, aparatura
necesitand o calibrare periodica si un control atent. In general, procedurile simple de
calibrare/verificare include masuratori periodice standard cu ajutorul unor obiecte special
denumite” fantome”. Acestea sunt tuburi umplute cu substante al caror coeficient masic liniar
de atenuare este cunoscut si care sunt dispuse intr- anumita configuratie standard, configuratie
ce trebuie regasita in cadrul imaginii obtinute.
 26. Rezonanta magnetica nucleara/ RMN/ IRM/ MRI.

Este o procedura ce se bazeaza pe proprietatile magnetice ale nucleonilor( neutron si

proton).
In cazul unui nucleu ce prezinta mai multi nucleoni, momentele magnetice nucleare se
aranjeaza a.i. sa se anuleze, pe cat posibil, reciproc. In determinarile de tip rezonanta
magnetica nucleara se incearca folosirea unor nuclee care contin un numar impar de nucleoni.
Cel mai simplu atom de acest fel este atomul de H, care are, in cadrul nucleului, un singur
proton. Substanta care are sufficient hydrogen in component si se gaseste din abundenta in
organism este apa, din acest motiv MRI se bazeaza pe proprietatile magnetice ale protonilor.
Etapele majore ce caracterizeaza o analiza MRI:
● In absenta unui factor extern , momentele magnetice nucleare sunt indreptate
in toate directiile a.i., momentul total(suma lor) si magnetizarea sunt nule. In urma interactiei
cu un camp magnetic extern, momentele magnetice ale neutronilor si protonilor se
pot”orienta” dupa 2 stari posibile: paralel sau antiparallel fata de camp, obiectul introdus in
camp reprezentant o magnetizare. Astfel pacientul, va fi situate intr-un camp magnetic
exterior care orienteaza, initial momentele magnetice ale protonilor, camp ce este orientat in
lungul pacientului.
Momentele magnetice nu vor fi doar orientate in sensul campului extern aplicat, ci ele
vor executa o miscare de precesie, in jurul acestuia.
Miscarea de precesie este de fapt o rotatie dubla: in jurul axei proprii de simetrie si in
jurul unei axe externe .
● Al doilea pas presupune transmiterea unui puls de radiofrecventa(107-108 Hz)
catre pacient. La interactia cu un puls electromagnetic, miscarea momentelor magnetice ale
protonilor se modifica printr-o noua miscare ce se numeste nutatie, ce presupune modificarea
unghiului de precesie. Pentru a reusi sa transmita energia necesara procesului de nutatie pulsul
electromagnetic trebuie sa fie resonant( atat sistemul care primeste cat sic el care cedeaza
energies a aiba aceeasi frecventa de oscilatie) cu miscarea de precesie, egalitatea frecventei de
precesie cu frecventa pulsului electromagnetic.
● A treia etapa incepe dupa incetarea pulsului de radiofrecventa si presupune
culegerea si interpretarea semnalului pe care il emit momentele magnetice care revin la
pozitia initiala.
 In momentul incetarii actiunii pulsului extern, momentele magnetice au tendinta de a
revenii la starea initiala. Acest fenomen este echivalent cu aparitia unui camp magnetic
variabil. In jurul pacientului sunt asezate dispositive conductoare numite” antene” in care
campul magnetic variabil creeaza un semnal electric prin fenomenul de inductie
electromagnetica. Semnalul electric, astfel obtinut depinde de viteza de variatie a campului,
deci de cat de repede revin momentele magnetice la starea initiala, fenomen numit relaxare.
Legatura dintre marimea semnalului obtinut si compozitia obiectului( organ, tesut) de
la care este cules acest semnal, este descrisa de parametii:
● “ Cantitatea” de protoni continuta de obiectul tinta( cu cat sunt mai multi, cu
atat semnalul este mai mare)
● Viteza cu care momentele magnetice revin la starea initiala. Acest fenomen are
2 componente: vectorul moment magnetic care revine la starea initiala poate fi proiectat pe 2
directii: una paralela si una perpendicular. Cea paralela are tendinta sa creasca pana atinge
valoarea maxima , iar cea perpendiculara are tendinta sa scada pana la valoarea 0.
Timpul in care component paralela cu directia campului extern revine la valoarea
initiala se numeste timp se relaxare longitudinal( T1)
Timpul in care component perpendicular pe directia campului extern revine la
marimea initiala se numeste timp de relaxare transversal(T2)
Cei 2 timpi nu sunt egali. Timpul de relaxare transversal este mai scurt.
Cei 3 parametrii, diferentiaza organele si tesuturile intre ele precum si tesutul
patologic de cel sanatos.
Deoarece semnalul provenit de la un singur process de relaxare este relative slab,
pentru a putea efectua masuratori, in conditii optime, se folosesc anumite scheme in care se
aplica pe rand mai multe pulsuri de radiofrecventa avand ca scop, atat obtinerea unei
amplitudini mai mari a semnalului masurat car si reducerea sau eliminarea pe cat posibil a
unor artefacte de masura. Aceste inlantuiri de pulsuri de numesc” secvente”. Pentru
caracterizarea modului in care se formeaza aceste secvente trebuie sa se tina cont de:
● Un puls de 90o reprezinta un puls de radiofrecventa care, aplicat sistemului
analizat produce o basculare cu 90o a vectorului moment magnetic, M0.
● Un puls de 180o reprezinta un puls de radiofrecventa care, aplicat sistemului
analizat produce o basculare cu 180o a vectorului moment magnetic, Mo
● “ecoul” reprezinta semnalul masurat obtinut in urma aplicarii unor secvente de
pulsuri
 ● Timpul de repetitive/TR reprezinta timpul de la inceputul unei secvente si pana
la inceputul secventei urmatoare.
● Timpul de ecou” time to echo”/TE reprezinta timpul de la inceputul unei
secvente pana la masurarea ecoului.
Exista mai multe posibilitati de a efectua o masuratoare, utilizant:
● TR si TE scurti
● TR lung si TE scurt
● TR si TE lungi(moderat)
O investigatie complete presupune, de cele mai multe ori inregistrari multiple cu
diferite tipuri de secvente.
Si in cazul imagisticii cu rezonanta magnetica nucleara se folosesc substante de
contrast. Aceste substante contin in general molecule cu proprietati feromagnetice( reprezinta
proprietatea unui material de a-si aranja astfel momentele magnetice interne incat sa
sporeasca efectul unui camp magnetic extern), ex: compusi ce contin ionul de Gd, care,
introdusi intravenos in pacient, sa poata spori efectul locat al aplicarii campului magnetic
extern, pentru a obtine o rezolutie superioara.
In cazul MRI-ului, pot aparea artefacte care sa altereze imaginile inregistrate pentru
calibrare si control existand proceduri asemanatoare cu cele de la CT, procedure ce folosesc “
fantome”
 27. Radiatie nucleara.Medicina nucleara

Radiatiile de tip X si 𝛾( radiatie nucleara) sunt radiatii alcatuite din fotoni de energie
mare, fotoni care atunci cand sunt absorbiti de catre un atom pot provoca ionizarea acestuia(
pierderea unui electron)
In afara de radiatiile X si 𝛾, exista si radiatii corpusculare alcatuite din particule cu
energie mare, particule ce pot provoca, la randul lor, ionizari cand se ciocnesc de atomi sau
molecule. Acest tip de radiatii provin din dezintegrari nucleare.
In nucleul alcatuit din protoni si neutron exista un echilibru intre fortele de atractie si
cele de respingere excitate intre component. In cazul unui nucleu cu numar prea mare de
nucleoni exista dezechilibre intre aceste forte, nucleul devenind instabil si dezintegrandu-se in
2 sau mai multe componente plus o cantitate de energie; acest process se numeste
radioactivitate.
Cateva tipuri de radtiatii corpusculare sunt: radiatii α( nuclee de 24He), radiatii
β(electroni), neutroni.
Radiatiile corpusculare cu radiatiile X si gama alcatuiesc domenil radiatiilor ionizare.
Se defineste activitatea,⋀ unei surse ca fiind numarul de dezintegrari pe secunda.
Timpul de injumatarire al unei material radioactive, este timpul dupa care numarul de
nuclee radioactive a fost redus la jumatate.
Efectele radiatiilor ionizate asupra substantelor biologice sunt deosebit de importante,
atat datorita faptului ca pot provoca afectiuni grave, cat si datorita aplicatiilor medicale. In
plus, in mediul inconjurator, exista o radioactivitate naturala cauta de elemente natural
precum compozitia anumitor minereuri din sol si radiatii provenite din spatiul cosmic. La
acesta se adauga si radioactivitatea provocata in mod artificial.
Datorita energiei mari ale acestor radiatii, se produc ionizari prin interactiune directa.
In anumite cazuri, energia radiatiei ionizate este suficient de mare pentru a produce
ionizari multiple.
Datoeita ionizarilor si excitatiilor, o buna parte dintre atomi si molecule, se pot
transforma in radicali liberi, specii foarte radioactive, ex: radicali liberi proveniti din apa.
Radicalii liberi, datorita valentei nesatisfacute sunt compusi deosebiti de active, a.i.
pot interactiona cu o multitudine de compusi chimici, afectand procesele ce au loc la nivel
biologic. Gruparile: SH, CO, NO sunt de asemenea afectate de electronii rezultati in procesul
de ionizare.
 Se considera ca interactia radiatiei ionizate cu tesutul biologic are loc in urmatoarele
etape:
● Fizica( o parte din energia radiatiei incidente, este absorbita in mediul biologic,
ducand la producerea de ioni, electroni liberi, molecule excitate)
● Fizico-chimica( incep interactiile la nivel chimic intre produsii obtinuti in urma
ionizarilor)
● Chimica
● Biologica
Modul se estimare a efectelor radiatiilor ionizate asupra tesutului se face cu ajutorul
catorva marimi, aceasta caracterizeaza energia absorbita de mediu prin interactia cu radiatia
ionizata:
𝐸
● Doza absorbita 𝐷 = 𝑚, unde m este masa mediului in care este absorbita

energia E; unitatea de masura este Gray-ul( Gy=J/Kg).

● Echivalentul dozei,H, este o marime care tine cont nu numai de energia
absorbita de unitatea de masa, ci si de tipul radiatiei careia se datoreaza absorbtia. Este o
marime cu o semnificatie biologica mai mare decat doza absorbita.
Efectele terapeutice ale radiatilor ioniza sunt, in principal, datorate tratarii prin
radioterapie a tumorilor. Se pot folosi, atat acceleratoare( dispositive care pot genera atat
radiatie de tip X cat si electroni) si ca sunt folosite la iradierea externa a tesutului afectat, cat
si surse radioactive, pentru iradiere 𝛾 folosite in cazul iradierilor interne(brahiterapie).